agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-29 | |
Codrul e frate cu românul. A fost și va fi, cîtă vreme mai dăinuie ultimul petec de pădure scăpat de lăcomia defrișatorilor neinhibați. Nu, nu e vorba de vreun protest ecologic, aserțiunea aceasta naivă, pură dar banaliza(n)tă, lipită ca o etichetă, lîngă brandul de Mioriță bleagă și fatalistă, pe proiectul afectiv al nației, eu o resimt într-un mod intim. Ori de cîte ori descind în natură și mă preumblu printre copaci, frăția silvestră mă cuprinde. Misterul cărările umbroase șerpuind prin rîpe, tufele spuzite de măceșe rubinii, colonada brazilor, superbia fagilor sau senectutea sapientă a stejarilor mă copleșesc. M-afund în subtilul miros de clorofilă, pigmentat de aromele criptogamelor și mușchiului reavăn, gust răcoarea imuabilă, ascult atent suflul profund, muzica sevei pulsînd în alburn și ignorînd cît pot, gunoaiele presărate în poala sa ori șfara de mititei acompaniată de zbieretele amplificate ale manelelor, șoptesc melancolic: ” Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule?”
De la codru la Eminescu nu e decît un pas, liric și previzibil, iar cînd spun codru și Eminescu îmi apare înaintea ochilor ceafa Adrianei, colega mea din clasa a VIII a. Brunetă, cu ochi migdalați și profil de hamadriadă, Adriana era șefa clasei și prima la limba română, dar complet inaccesibilă la invitațiile obscure de a ne plimba prin pădure. Nici măcar prin parcul din apropierea școlii, unde puberii și liceenele precoce aplicau adlitteram povața poetului :” Și ca să-ți fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Cînd sărutîndu-te mă-nclin,/ Tu iarăși mă sărută” fiindcă era o fată serioasă, pe cît de drăguță pe atît de sîrguincioasă. Pînă cînd am ajuns la Scrisoarea III! Tovarășei de română îi veni ideea să ne pună s-o recităm pe roluri, mai mare rîsul! Așa credeau flerul ei și experiența pedagogico-didactică de fată bătrînă că vom rezona noi școlarii la frumusețea versurilor nepieritorului Luceafăr al poeziei (acest clișeu i-l datorez, e tot o reminiscență din vremea aceea) Dragoș, fiul directoarei adjuncte primi, se-nțelege, rolul lui Mircea. Mic, slab cu tenul spălăcit spuzit de pistrui, dar cu o voce profundă, Marius, colegul meu de bancă era povestitorul și culmea ridicolului, Adriana trebuia să-l interpreteze pe Bayazid, o ipostază pe cît de caraghioasă pe atît de riscantă pentru mine fiindcă trebuia să-mi stăpînesc cu greutate chicotelile. Mă pregăteam de spectacol și credeam că am scăpat de cazna lecturii cu voce tare, cînd ochiul vigilent al dăscăliței m-a dibuit și mi-a repartizat rolișorul fiului de domn, ce scria pe genunchi o scrisoare mică în scrisoarea cea mare. Sceneta începu. Actorii, cu volumele eminesciene deschise la poezia cu pricina, fiindcă tovarășa ținea neabătut ca fiecare să vină cu eminescul propriu la oră, al meu era zdrențuit, deabia mai se țineau filele între coperți, dar nu din pricină că îl răsfoisem cu sîrg ci fiindcă aparținuse bunicii mele, o țărancă cu patima lecturii și a romanțelor, începură lectura. Marius fu credibil ca voce a autorului, Dragoș smulse chicoteli, citea împiedicat și vocea-i în schimbare trecea neașteptat de la registrul jos la modulații de soprană, iar Adriana, ei bine, ea a fost fermecătoare. Îi priveam ceafa delicată, scobitura aceea tulburător de virginală, întrezărită printre șuvițele mătăsoase, mai deschise la culoare decît cozile brune împletite auster și mă năpădea tot farmecul versurilor eminesciene, toată plinătatea cadențelor redate de vocea ei pură. Eram atît de transportat de inflexiunile vocii ei, încît era să ratez intrarea. Marius îmi dădu un ghiont și am pornit avîntat: „ De din vale de Rovine/ Grăim Doamnă către Tine”, iar cînd am ajuns la „Ce-i mai mîndru-n valea Ta:/ Codrul cu poienile,/ Ochii cu sprîncenele...” Adriana se întoarse încetișor și-mi aruncă o privire caldă, pe sub sprîncenele ei dese și arcuite caligrafic . Am făcut involuntar o pauză de efect, dar m-am dezmeticit și am continuat cu vocea vibrînd de emoție. lCeea ce a urmat a fost o poveste candidă și previzibilă. După episodul scenetei, am trecut la etapa privirilor tot mai des furișate și la nevinovate discuții în pauze. Adriana m-a lăsat să o conduc de la școală pănă la scara blocului unde locuia. Ne-am plimbat mînă în mînă pe sub copacii înfloriți din parc, nu-mi amintesc dacă erau și tei pe-acolo, ne-am sărutat ca toți adolescenții, țin minte că-i plăceau dropsurile cu arome de fructe și buzele ei aveau gust de zmeură, am fost în excursii școlare împreună, am admirat lacul codrilor albastru, ne-am jurat credință și în final ne-am părăsit. Nu am revăzut-o niciodată, dar episodul mi-a rămas ca o zgîrietură mnemosinică pe scoarța unui copac. Poate că Adriana e acum o matroană planturoasă, cu vergeturi și celulită, are cel puțin doi copii, un soț obtuz și-și petrece existența fără poezie între cratiță și mașina de spălat . E drept că nici eu nu mai sunt tinerelul fecior de domn care scria epistole pe genunchi, am încărunțit și-s plin de ridurile unei vieți amare, dar mi-e teamă să nu alterez imaginea ei feciorelnică, așa că mă plimb prin codru și oftez coleșit de desuetudine: „ De ce nu m-aș legăna / Dacă trece vremea mea”! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate