Mă aflu acum, spre uimirea mea, pe cea mai înaltă culme din câte am văzut până acum. Nu exagerez, doar visez. Dar înainte să fi visat, mi-am petrecut aproximativ 67 de zile din viață gândindu-mă la cel care se apropie parcă fluturând din aripi prin aer. Vă este probabil greu să credeți că am în față un înger adevărat.
În timp ce el zboară încet, fără grabă spre mine, știind că eu îl aștept oricum de două veșnicii deja, îmi privesc inima bătând în interiorul lui. Îmi văd inima prin două ferestre care mi se deschid treptat, pe măsura ce corpul lui se materializează în apropierea mea. Geamurile au culoarea a doi ochi căprui, deși eu i-am visat albaștri și verzi totodată. Se încăpățânează să fie căprui.
Ochii lui mi-au amintit de seara cu lună plină. Era întâi septembrie, ziua în care sfârșitul verii mă apăsa sfâșietor de tare. Mi-a vorbit frumos, despre idealul iubirii eterne și despre sinceritatea a două inimi care au avut forța de a se contopi cumva.
-Pentru mine contezi tu!!! să știi că tu contezi cel mai mult în viața mea!!!
Asta mi-a spus și l-am crezut pe cuvânt, dar acum de ce se apropie atât de lent de mine? Ezită? Nu mă iubește? Mi-am deschis caietul. Dar înainte i-am contemplat îndelung desenul de pe copertă. Toamnă. O bancă verde, vopseaua pare să i se învechească, așchii din lemnul ei s-au împrăștiat peste covorul de frunze moarte. Un singur arțar, cel de lângă bancă, și-a păstrat verdele în viață. Credeți că arțarul iubea banca aceea și dorea să o protejeze cu frunze vii, sau era pur și simplu egoist?
Mi-am privit din nou îngerul zburând către mine. Zâmbea de această dată. Știa că iar mă îndoiesc, dar știa și că mi-am deschis carnetul cu citate. Probabil ca nu e nevoie sa mă iubească într-un mod violent, poate că nu trebuie să mă iubească în grabă, cu nerăbdare, și poate că, deși mă iubește în felul lui, mă iubește, după cum mi-a promis, cu toată ființa sa.
Aripile lui au mai lovit o dată vântul și a mai înaintat puțin. Chipul lui se contura în armonie perfectă cu luna, care-i desena cu ultimele ei raze din acea zi trăsături perfecte.
-Ce anotimp fericit!!! Iubirea!
Oare își mai amintește când mi-a spus asta? Mă întreb cât de departe este sfârșitul verii de începutul iubirii. Oare acel anotimp este la fel de egoist ca și iubirea? Adevărat, mi-a spus atunci:
-E un egoism scuzabil.
Dar eu nu îmi pot scuza egoismul în prezența lui.
Furia creștea în mine și nu o puteam controla. Eu nu sunt capabilă să-l iubesc pe el.
Când l-am căutat cu privirea, mi-am ars pupilele. Erau flăcări. Totul ardea din temelii în jurul meu. M-am ridicat disperata și am privit în jos. Atât de adâncă era acea râpă că nu îmi mai puteam găsi îngerul, dar i-am văzut o aripă și am sărit exact în momentul în care flăcările se pregăteau să-l înghită cu totul. Am căzut atât de repede, încât nu-mi amintesc dacă am murit sau nu. Mi-am recăpătat cunostința când i-am atins brațele. Nu pățise nimic și noi ne aflam undeva pe culmea de unde mă aruncasem eu mai devreme.
-E un egoism scuzabil! mi-a repetat.
Mi-a întins carnețelul, privindu-și inima, care bătea în pieptul meu, cu ochii lui căprui. Erau ai lui și îi iubeam atât de tare încât dacă aș fi fost în stare să-i spun cât de mult îi iubeam nu m-ar fi crezut.