agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2061 .



Despărțiri
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bogdyboss ]

2010-02-02  |     | 



Era un om curajos. Niciodată nu plângea după morți, dar nici nu suferea pentru cei vii. Din când în când o copleșea tristețea, ca un rezultat al unor amărăciuni stratificate în timp pe care, nici măcar nu încerca să le dateze. Totdeauna se simțea fericită și lucidă atunci când lua o hotărâre. Acum în schimb, simțea o mare tristețe. Stătea cuminte la masă uitându-se la bărbatu-său. Acesta mesteca nervos în ceașca cu ceai. Această liniște avea pentru ea un efect de comandă, care se transforma ulterior în încăpățânare mută. Nu s-ar fi clintit, oricât de grele ar fi fost vorbele pe care avea să le spună sau să le asculte. Cu câteva minute înainte, bărbatu-său o asigurase că are calmul unui inchizitor. Iar ea, abordând glasul cel mai firesc și gesturile cele mai naturale, îl anunțase că se despărțea de el. La început a crezut că glumește. Ea nu voise să-i spună nici măcar motivul:
- Când cineva ajunge la o asemenea concluzie, mai are rost să-i dea pertenerului și lista de motive?
- Dar între cei doi parteneri, poate că lucrurile se mai pot îndrepta, protestase el, nefiind de fel permisiv cu astfel de motive prezentate cu atâta calm. Cum era cu putință ca doi oameni care nu se nedreptățiseră reciproc, să se despartă așa, fără nici un motiv plauzibil?
Ea se-ncăpățânase; Nu dorea să-l menajeze nici pe el, dar nici să se menajeze pe sine. Iar explicațiile n-aveau nici un rost. El îi ceruse să joace cu cărțile pe față. Așa că îl rugase să se așeze în fotoliu, întinzându-i un pachet de țigări, o brichetă și o scrumieră. El respectase convenția. Din când în când, în întunericul des din cameră țâșnea flacăra brichetei, nelăsând după stingere decât un punct roșu; capătul aprins al țigării.
Ea își începu povestea. Cu cinci ani în urmă, un băiat și o fată se cunoscuseră printr-un prieten comun. Se iubiseră și se luaseră. Nici unul nu avea ce să-i reproșeze celuilalt. Trupurile lor tinere și frumoase se iubeau, mințile lor, căutând mereu aceleași valori, se înțelegeau și se completau. Aveau aceleași gusturi în materie de cărți, de muzică. Trăiau intens voluptatea acestei completări, dar mai ales, erau fericiți la gândul că sunt împreună, că-și pot fi de folos unul altuia. Viața de dinainte de a se fi cunoscut li se părea o eră biologică în care, sufletul în stare de larvă al unuia dintre ei, așteptase apariția celuilalt, pentru a se desăvârși. Acea viață li se părea un timp pierdut. Prietenii veneau la ei ca într-o oază de înțelegere și unitate. Își sorbeau răsuflarea, căutându-și mâinile pe tăcute. Din când în când, ca o urmare a unui dialog inexistent sau pacit, se auzea câte un "da", rostit încet la ureche. Această fericire era generată de mințile lor neobișnuite. Încă nu începuse să-i chinuie ambiția. Când citeau ziarele râdeau din toată inima de tot ce era ridicol. Apoi el s-a gândit că ar putea face mult mai bine chiar și decât ceea ce era mai bun. Un producător modern, are nevoie de un consumator. Consumatorul ăsta, nu cumpără direct de la producător, ci prin intermediul unei publicații. Iar publicația reprezintă un punct de vedere care ține de o modă. Deci, producătorul trebuie să țină seama de cerințele acelei mode.
La început, el era producătorul care producea din nevoia de a produce. Când se-ntorcea acasă cu produsele refuzate, râdea cu poftă, povestindu-i ce modificări i se ceruseră. Râdeau de mama focului și-și vedeau în continuare de treabă. După o vreme însă, el se posomorâse. Avea acum nevoie de public, de o confirmare. Nu se mai mulțumea cu statutul de producător-consumator. Mergea conștiincios să-și vândă marfa și, la fel de conștiincios, refuza orice sugestie de modificare. Abia după trei ani reușise să publice. Iar în acești trei ani, uitase să mai râdă de bună-voie. Râdea în bătaie de joc. Mai târziu se mutaseră din camera lor strâmtă, lăsând acolo patul îngust și incomod, la un loc cu liniștea extatică a trupurilor lor. Locuiau într-o cameră spațioasă, cu pereții proaspăt zugrăviți, pe care atârnau două tablouri. Dar, nu era destul să publici. trebuia să dovedească faptul că era cineva. Prima concesie fusese meschină. Se tăiase ceva dintr-o nuvelă, din motive de spațiu. Ea s-a-ntristat ca și când ar fi văzut un invalid. Se ținuseră de mână și oftaseră din greu. Mai mult s-ar fi bucurat să nu apară deloc. Apoi, la fiecare mutilare ulterioară, ea protesta, spunând că dac-ar fi scrisă de ea, nu ar admite niciodată asemenea compromisuri. Pentru prima oară nervii lui explodaseră. Era ușor să judeci din afară. Îi spunea de fiecare dată tot ceea ce ea n-ar fi făcut dacă ar fi fost în locul lui, dar așa, fără enervare, fără participare; ea constata. La urma urmei, el era stăpân pe munca și pe semnătura lui. Cu asta discuția se încheiase. El era din ce în ce mai atras de propriile gânduri și de realizarea lor materială. Nu mai aveau timp nici pentru prieteni, trebuind să viziteze oameni care le puteau fi utili.
Acum aveau o casă mare, frumoasă, tablouri, covoare, cristaluri și argintărie... Dar obiectele rafinate din jurul lor nu reprezentau pentru el o ambianță în care să se regăsească, ci posibilitatea de a fi evaluat în bunuri materiale. Din aceeași mândrie a etalării nu mânca decât în restaurante mari și doar feluri scumpe, udate din belșug cu vinuri rare. Nu scăpa niciodată prilejul de a-i umili pe cei care-l umiliseră atunci când fusese "mic". Ceafa lui făcea o cută hotărâtă peste guler, exprimând aceeași încăpățânare ca și ochii pe care și-i micșora disprețuitor. Acum el era cineva și toți din jurul lui trebuiau s-o știe! Și fusese obligat să facă o mulțime de concesii pentru a putea spune acum ceea ce avea de spus. Acum făcea în continuare concesii, dar fără să i le mai ceară cineva. La început, ea cheltuia banii cu mare grijă, ca și când ar fi fost împrumutați, pentru ca ulterior, să-nceapă să-i cheltuie cu pasiune, cu voluptate. Crezuse odinioară că nu poți spune cine e un bărbat, dacă nu-i cunoști nevasta. Acum se gândea în ce măsură ar putea trage cineva vreo concluzie asupra bărbatului ei, cunoscând-o pe ea. El era un oportunist inteligent și talentat. Câteodată avea accese de nonconformism, încercând să creeze impresia de sinceritate. De mult timp nu-i mai ceruse sfatul, nici măcar consultativ. Iar ea citea ceea ce scria el, dar fără a mai comenta în vreun fel. Trăia grăbit și febril o viață lipsită de bucurii. Această viață era pentru ea un eșec, mai mult, descoperea că trăiește pentru cei din jur. Încercase să se amăgească de vreo două ori, fiindu-i greu să trăiască alături de un bărbat pe care nu-l mai iubea și nu-l mai stima. Avusese doi amanți cu care crezuse că va umple golul acestei existențe fără noimă. Dar ieșise dezamăgită din aceste aventuri, fiindcă nu mai iubea cu adevărat. Nu mai avea încredere în nimeni. Amândoi o trataseră așa cum ar fi tratat orice femeie plictisită de o viață prea bogată și care e amatoare de mici aventuri, de puțin divertisment. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi găsit un om pe care să-l iubească, această nouă iubire n-ar fi putut-o despăgubi de această viață anostă, în care ea nu mai credea. Uneori îi atrăgea atenția prietenește bărbatului ei, asupra unor lucruri care nu-i plăceau. El îi răspundea în mod invariabil că mai trebuie să și trăiască, iar el dorește ca amândoi să trăiască bine. Iar ea nu mai avea de mult tragere de inimă să-i explice că acest "bine" nu înseamnă totdeauna și "frumos". Acum se-ndepărtase de el. Știa că și ea avea partea ei de vină; nu se împotrivise la timp. Nici măcar fizic nu-l înconjurase cu acea căldură care l-ar fi făcut, poate, să-și dea seama că nu e singur și că pentru faptele lui, trăgeau amândoi ponoasele. Din acest punct de vedere nu fusese un asociat cinstit. Un asociat cinstit nu spune niciodată "nu știu; fă cum crezi!".
Nefiind o ființă vanitoasă, acum obosise să mai trăiască lângă el; nu mai dorea să ducă această viață searbădă de dragul unor aparențe. Dorea să-l pedepsească pentru fiecare dezamăgire în parte. Se mărita cu altul. Poate că nici acesta nu era mai bun cu nimic, dar era un obscur și mai ales, era altul. "Înțeleg să mă lași pentru unul mai bun, dar pentru un asemenea tip,...?", spusese el. Ghicise însă din zâmbetul ei, că tocmai de asta făcea acest echimb inegal, revelator pentru toți. Avea și ea satisfacția de a-și umili bărbatul, lăsându-l pentru un oarecare. Pentru ea, nimic nu mai avea vreo valoare. Totul era de o nulitate absolută. Familie nu mai avea, deci nici obligații. Iar această singurătate îi dădea un fel de putere tristă. Putea să moară oricând, pentru că nu mai avea ce pierde. Tot ce mai dorea era să trăiască fără nici un fel de simulări. Bărbatul rupse convenția tăcerii, considerând că simulase destul de puțin și până atunci. Se grăbea. Exact în această grabă consta simularea. Nu-i făcuse nici o plăcere. O făcea fiindcă apucase s-o facă... Atunci, mai bine ar fi lăsat-o!... Ar fio crezut poate, că mai însemna ceva pentru el.
- Pentru tine, nu exiști decât tu și faima ta...!
- Și dacă te-aș ruga să rămâi? încercă el.
- Să rămân?!
- Da...! Fiindcă mi-ar fi greu fără tine.
- Nu; tu nu mai ai nevoie de nimeni, poți fi sigur de asta. Am avut și eu nuște scrupule. Am așteptat să ajungi la gradul de oportunism de la care te poți dispensa de oricine.
- Dar ce ți se pare atât de insuportabil lângă mine?
- Chiar tu! A ajuns să-mi fie foarte greu să mă apropii de tine. Am obosit privind ascensiunea ta. Nu mai doresc de la viață decât puțină liniște.
- Dar ascensiunea mea, nu era oare și a ta?
- Nu! Aici greșești. Nimic nu se poate împărți cu nimeni!...
În acest punct discuția dintre cei doi luă sfârșit. Își dădeau amândoi seama că nu mai era nimic de zis. Cel puțin despărțindu-se, cineva ar putea să-i ia drept niște ființe vii, cu care să-nceapă ceva. Relația lor se sfârșise cu mult înaintea acestei discuții. Muriseră de mult unul pentru celălalt. În cameră era întuneric. Numai ochiul roșu al țigării clipea ca un semnal de alarmă, care nici nu mai avea pe cine să prevină. Era inutil.

Bogdan Butariu
Arad, 22.08.1997

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!