agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-05 | |
Prima dimineață sub căruța cerului încremenită în hățurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâșiase deja voalul de mireasă al dimineții și soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în ușă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră și observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un mușuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză și mâncase pe fugă. Așa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare. Neastâmpărul acesta îi șoptea mereu că trebuie să intre în lumea miraculoasă a șevaletului, să simtă în nări mirosul crud al culorilor. Pentru Savastie, paleta de acuarele, de care se folosea mai ales la compoziții, nu mai avea secrete. Orb dacă ar fi fost, știa, simțea imediat locul fiecărei culori, ca și cum ar fi descoperit niște cuiburi mici de rândunele ascunse acolo sub golul în care se odihneau albul, roșul, negrul sau albastrul cerului. Așa cum simțea prin întuneric cuiburile pe care vrăbiile și rândunelele și le încropeau în podul drag amintirii din Samara, mângâindu-i diminețile copilăriei cu torsul ciripitului lor. Păsări fără apărare, umile și pure. Ca și culorile lui de pe șevalet.
Când intră în biserică, Savastie se opri în prag. Era o construcție de forță, cu amplitudinea navei ce impunea tăcere și respect. Pășii spre catapeteasmă și examină zidul din dreapta Ușilor Împărătești, acolo unde va trebui să picteze icoana Sfântului Fanurie, patronul bisericii. Catapeteasma bisericii este locul în care euharistia unește pe om cu Duhul Sfânt și Savastie se înfiora întotdeauna gândindu-se la acea sfântă Taină când părticelele fragede de pâine botezate în ruginiul vinului împlineau trupul Domnului. Ascultă câteva clipe cum coboară de pe pereți pasta groasă a frigului de peste noapte. De el se apropie un monah mărunțel, cu ochi de viezure, sfredelitori. Purta un anteriu larg, ce mătura pământul cu poalele lui ca niște aripi deschise de corb. - Eu sunt Acachie...părintele stareț m-a dat sub ascultare dumneavoastră... - Acachie, eu sunt Savastie...Nu mă respecta atât, că nu merit! Sunt un simplu pictor de biserici. Să-mi spui pe nume, bine? Monahul privii în pământ și clătină din cap a aprobare. - O să începem cu icoana Sfântului Fanurie. Aseară am zămislit cu penelul gândului icoana viitoare a Sfântului. Așa că acum, aici, între ferestrele deschise ale ochilor mei, icoana Sfântului se recompune linie după linie. Ca un vitraliu care crește cu fiecare culoare ce-i împlinește ființa. - Părintele stareț vrea să facem sfințenia lăcașului pe 27 august, de ziua Sfântului. Când vom împărți enoriașilor fanuropite. - Fanuropite? N-am mai auzit de acest cuvânt! - Ați citit viața Sfântului? - În linii mari, se codi Savastie să dea un răspuns complet, care sigur i-ar fi stricat reputația de pictor religios în fața acestui monah plăpând, dar care-l cerceta din cap până-n picioare pe după perdeaua retinei sale. - Atunci trebuie să știți că mama Sfântului a scăpătat după moartea soțului ei și pentru a-și întreține copiii dansa nopțile într-un local de perdiție. Cel mai mare dintre cei treisprezece copii ai acelei femei, Fanurie, obișnuia să spună la toată lumea că mama lui este o sfântă. Că se roagă toată ziua și umblă în haine sărăcăcioase, dar cu toate acestea ei au întotdeauna pâinea cea de toate zilele pe masă. Dar pizmătarețul de diavol a trimis la Fanurie un om din vecini, care i-a spus că mama lui nu e nici pe departe o sfântă, așa cum o credea el. Ca să se convingă să meargă la un anume local și să o vadă cum dansează pentru bețivii orașului. Mergând acolo și văzând cu ochii lui dansul mamei, Fanurie a strigat-o pe nume, după care a fugit în lumea largă. Nu știa că maica-sa, văzându-se descoperită, a căzut la pământ moartă pe loc. Mai târziu, după patimi, posturi și viață de mucenic, întorcându-se Fanurie la matca sa, a aflat de moartea mamei sale. Și tare s-a necăjit că ea a plecat în viața de dincolo fără a fi mântuită de păcate. Trupul Sfântului, căruia un rege al timpului i-a tăiat capul pentru neascultarea închinării la idoli, a fost descoperit de niște păstori într-o peșteră. Pe piept se afla o piele de vită pe care era scrisă toată viața și nevoințele sale. Printre care și rugăciunea de atunci a Sfântului. Trebuie să o știți. Dacă nu, am să v-o spun eu, poate ne va ajuta la împlinirea picturii. „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahar, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă !". Așa încât oricine coace și împarte fanuropite, turtițe din făină, ulei și zahăr pentru pomenirea sufletului maicii sale, Sfântul îl ajută în orice dorință ar avea. De aceea, părintele Pamfilie vrea să terminăm pictura până în august. - O vom termina, frate Acachie! O vom termina! Acachie tăcu, privind spre zidul ce aștepta croiul primei pensule a lui Savastie, care începuse deja să-și aleagă precum un chirurg priceput uleiurile și culorile ce trebuiau amestecate. Ochii lui săgetau la răstimpuri zidul, ca și cum ar fi vrut să dialogheze nevăzut cu materialul acela poros pe care va trebui să se aștearnă fizionomia Sfântului. Murmura niște cuvinte pe care monahul Acachie nu le înțelese de prima dată. Își dădu într-un târziu seama că sunt într-o limbă străină. Savastie îi surprinse privirea mirată și surâse blând. - Iartă-mă, frate Acachie, am un obicei de pe când eram student. În timp ce pictez, mă hrănesc cu cuvinte... Acachie își roti sfredelul ochilor spre bolta tăcută a bisericii, apoi privi la Savastie, ca și cum ar fi vrut să-i spună că nu înțelege cum un om se poate hrăni cu cuvinte. - Mă hrănesc cu cuvintele cioplite din peniță de alții, de marii poeți ai acestei lumi. Poeți pe care lumea noastră nu vrea să-i cunoască. Se teme de ei mai dihai decât de Mamona. Dar ei sunt inofensivi. Poeții sunt ca petalele din care crește corola de minuni a vieții. Dacă eu trebuie să desenez pe hârtie o floare, acest lucru este simplu, firesc. O tulpină și bobocul florii este gata. El însă, poetul, întâlnind cuvintele, străvede magma lor interioară, care poate fi catharsă eliberatoare sau osândă veșnică. El simte în fiecare din ele un aspect al lumii. De aceea el va numi copacul, apa, cerul, fluturele, pasărea nu cu același cuvânt cu care noi cuprindem esența acelui lucru sau a acelei ființe în determinarea spațio-temporală. Ci cu o imagine verbală poate greu de identificat pentru noi, dar pe care sufletul său o simte aproape de lucruri, poezia nefiind altceva decât un suflet care prinde o formă. Așa și cu poetul sufletului meu, Baudelaire. Ai auzit de Charles Baudelaire, Acachie? - Nu, am fost adus la Kemerevo de mic. Am rămas orfan la vârsta de șase ani. De atunci viețuiesc aici. Aici am crescut, aici am învățat doar lucruri ziditoare pentru suflet...cărțile sfinte, atât... - Baudelaire este unul dintre poeții acestui ev aprins, Acachie! Deși homunculii vremii sale îl consideră un poet blestemat, el aduce în poezie voluptatea trăirii, patosul înflăcărat al iubirii, toate acele sentimente ce azi s-au ros ca o dantelă veche, prăfuită. Ascultă, Acachie, ascultă, am să-ți traduc durerea poetului. Ascultă, ce poate fi mai frumos? „Fi-va ros amurgul în mistere-albastre, Naltă fulgerare, unică spre astre Expirarea noastră plină de-amintiri. Mai apoi un înger va deschide ușa, Vrând să reînvie fostele iubiri, Din oglinzi tăcerea și din noi cenușa...” În timp ce recita patetic, ochii lui Savastie scăpărau precum un amnar peste o grămăjoară de frunze veștede și crenguțe putrede. Se gândea la Olga Ivanovna, la faptul că nu apucase încă să-i mărturisească faptul că adormea și se trezea cu ea în gând. Privind însă la monahul ce rămăsese siderat, Savastie și-a amintit cuvintele bătrânului stareț. Și care este rostul șederii sale la Kemerevo. Rușinat parcă a plecat ochii în podeaua ce împrumutase licăririle soarelui orb ce se prelingea pe lângă zidurile exterioare ale mânăstirii și care pătrundea timid prin ferestrele înalte. Apoi a început să picteze. Liniile smulse penelului de Savastie începeau să împlinească icoana Sfântului puțin câte puțin. O liniște ca de început de lume se arcuia peste zgomotul stins al penelului ce dăruia albului o tentă pătimașe de roșu, celestei culori o dâră de fum negricios, maroului pal o rază din galbenul solar al acuarelei. Întorcându-se spre Acachie, care nici nu mai respira de emoție la vederea împlinirii icoanei, Savastie îi spuse: - Frate Acachie, trebuie să știi că un principiu primordial de la care pornesc toți pictorii de biserici este ca icoanele sfinților să cumuleze cele trei culori de bază: maroul, verdele și albastrul. Acest triumvirat al esențelor plastice reprezintă fundamentarea vieții oricărui sfânt întruchipat. Maroul este natura lui inițială, teluric-umană. Verdele, înseamnă rodirea întru credință, cât a fost trăitor pe pământ, iar albastrul, sfințenia cununei primită după moarte. Acum, mă ierți, dar de acum înainte voi face abstracție că ești aici. De voi avea nevoie de ceva, am să-ți fac un semn. De-acum înainte voi călători spre lumea de dincolo de Mediterana. În Rodosul unde a fost descoperită icoana sfântului. Acolo de unde au început venerarea și minunile sale după moarte. Până spre seară, înainte de toaca de Vecernie, icoana Sfântului Fanurie strălucea în penumbra asfințitului ce agoniza pe ceilalți pereți goi. În mâna dreaptă sfântul ținea un toiag terminat cu o cruce argintie. În stânga avea o lumânare de ceară, a cărei flacără parcă tremura sub încondeierea frigului de pe chipul pereților înconjurători. Sfântul purta o tunică de culoarea ierbii proaspăt cosite. Peste ea prinsă într-un nasture auriu se răsfrângea până la podea o pelerină de culoarea liliacului bătut. Ape albăstrui ca o unduire foșnitoare coborau de pe umeri spre poale. În picioare sfântul purta încălțări maronii cu firet de aur. Ochii sfântului aveau irizările ascuțite ale flăcării de acetilenă, pătrunzând parcă până în peștera în care se ascundea sufletul privitorului. Când starețul fu anunțat de Acachie de terminarea icoanei, venise într-o fugă de la chilia sa. Pamfilie stătea uimit în fața picturii. Se absolvi nerostit, în gând, cu un „Doamne, iartă-mă!” și apoi cu o cruce scurtă de păcatul de a-l considera pe Savastie unul dintre tinerii avizi doar de renume și de remunerarea nu tocmai modestă din acele vremuri. Se dovedea însă că Savastie era, într-adevăr, un pictor talentat. Starețul era mulțumit și fericit, privind la întruchiparea sfântă de pe zidul care parcă prinsese viață și respira credință. Aproape că avea câțiva fulgi de lacrimi pe sub obloanele sprâncenelor arcuite. Urma ca a doua zi Savastie să înceapă să picteze Ușile Împărătești. În acea seară, Savastie se vârâse în patul din chilie, ascunzându-se sub pătura roasă, căci avea la răstimpuri scurte frisoane. Pesemne drumul înviforat până la Kemerevo sau frigul din biserică i se cuibăriseră în oase. Și-a amintit că avea în raniță o sticlă de votcă pusă acolo de prietenul său, Nicolai. Să-i țină de frig și să-i amintească de chiolhanurile lor tinerești. Savastie înmuie în votcă o cârpă ce o folosea drept prosop și și-o puse pe piept. Știa de la maica sa, Anasia, că ăsta era remediul pentru a lupta cu o răceală necruțătoare. Auzea la răstimpuri că pași purtați tiptil pe sub fereastra chiliei și prin pridvorul ușii sale cercetau din întuneric viețuirea sa. Crezu că poate sunt frați ce încearcă timid să intre în vorbă cu el. Să audă din gura sa ce se mai întâmplă dincolo de zidurile mânăstirii lor. Vru să se ridice anevoie din pat și să deschidă ușa ospitalității sale. Dar îi reveniră în memorie cuvintele starețului despre influențele acelea venite de afară, despre dorința tinerilor acelei vremi de a-și europeniza viața cu orice preț, fără posibilitate de răscumpărare. Influențe care pentru el constituiseră mereu niște simple baloane de săpun, lucruri pe care le luase în derâdere. Ifose de oameni de lume bună, își zicea el, ce stâlceau bietele cuvinte franțuzite prin plescăieli ale limbii sau din încrâncenarea buzelor, un adevărat chin ce nu putea reda deloc graseierea gingașă de pe malurile Senei. Și chiar dacă se adăpa din izvoarele picturii italiene și franțuzești, chiar dacă mesteca ca o pâine sfântă versurile lui Baudelaire, maica Rusia era pentru Savastie un pământ pe care nimeni nu ar fi putut vreodată să încerce să îl are cu un altfel de plug decât cel coborât din semințiile tăcute și umile de mujici. În lumina cu străfulgerări de gheață, a doua zi de dimineață Savastie se îndrepta cu părintele stareț de la trapeză spre biserică. Îl văzură pe fratele Acachie alergând spre ei cu potcapul în mână și cu faldurile veșmântului monahal fâlfâind în cleștarul aleii ce ducea spre intrarea în biserică. Chipul îi era transfigurat. Îngenunche în fața starețului și spuse cu un glas tragic: - Părinte stareț... Sfântul...icoana Sfântului... - Ce-i, Acachie, trageți sufletul și spune-mi, ce s-a întâmplat? - Icoana Sfântului Fanurie...este distrusă...! - Cum distrusă? strigă Savastie din toți rărunchii deznădejdii sale. - Veniți, veniți să vedeți! Pamfilie răsufla din greu, abia reușind să țină pasul cu exaltarea ce-l cuprinsese pe Savastie, exaltare topită în expresia cadaverică ce îi acoperea chipul. Intrară în biserică. Ajunseră în fața zidului pe care cu o seară înainte se împlinea strălucitor icoana Sfântului. Se opriră înspăimântați. Acachie avea dreptate. Pictura arăta de parcă o apă de munte, necruțătoare, spălase diamantul culorilor, lăsând la vedere doar urme vagi din verdele tunicii, o șoaptă palidă de piatră vânătă a pelerinei. Doar atât. Toiagul cu sfânta cruce era o dâră stinsă de negru agonizant. Albul de stearină al lumânării din mâna stângă se impregnase parcă în zidăria rece. Chipul sfântului se descompusese cum se topește ceara la fața focului. Privirea sa celestă era subjugată acum de o cecitate înfiorătoare. Bătrânul Pamfilie căzu în genunchi și șopti doar atât: „Sfinte Fanurie, roagă-te pentru noi, păcătoșii!”. Savastie își cuprinse fața în palmele-i asudate, în ciuda aburului gros stârnit de respirația lor și amestecat cu frigul ce se târa pe pereți ca un monstru ridicat din ape cenușii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate