Bunica Maria stătea ca o stană de piatră în mijlocul odăii și cu mâna streașină la ochi se uita de jur împrejur cu atâta atenție încât broboane de sudoare îi apărură pe fruntea brăzdată de ridurile primăverilor trecute.
– Unde ar fi putut să-mi dispară brăcinarul? șopti cu buzele uscate.
Eu i-am aruncat o privire lui Ionică, Ionică mi-a aruncat o privire mie și pe urmă amândoi deodată ne-am aruncat privirile spre ușă.
– Doară aici l-am pus, în cuier împreună cu chemeșa și cu sumna*, duminică seara când m-am întors de la vecernie. Sumna-i aici, chemeșa-i aici, dar brăcinarul?!...
Din nou mă uit spre Ionică, care scobindu-se cu degetul în nas, încerca probabil la fel ca și mine, să-și aducă aminte unde am pus brăcinarul.
– No, șă acum dute babo dezbrăcinată la biserică, ca o ciuhaie**! se dojenea singură bunica. Și brăcinarul era împletit din fir roșu de mătase, strălucea de-ți lua privirea nu alta!
Eu cu Ionică tăceam amândoi, de parcă ne-ar fi turnat cineva apă în gură.
– Voi, dragii babei, nu ați văzut pe undeva brăcinarul meu?
Ionică dă din cap în semn că nu, eu la fel și amândoi, ca racii, ne apropiem cu spatele de ușă.
– Unde ar fi putut să-mi dispară brăcinarul? repetă bunica, dar noi deja eram afară, alergam spre grădină, unde am înhămat ieri, capra bunicii la căruțul de lemn cu care se ducea la moară, iar din brăcinarul bunicii făcuserăm bici, căci orice ați spune, birjarul fără bici nu e birjar!
Căruțul stătea linăștit la umbra nucului valah, capra speriată că o vom înhăma din nou, o rupse la fugă, iar brăcinarul ia-l de unde nu l-ai pus...
– Unde ar fi putut să dispară brăcinarul bunicii? întreb și eu punând mâna streașină la ochi și uitându-mă de jur împrejur, cum am văzut că făcea bunica.
– Poate l-a mâncat capla, filosofă Ionică scărpinându-și ceafa.
– Nu mai măcina prostii, mai bine hai să căutăm brăcinarul.
– De ce plostii? se bosumflă Ionică. Vala tlecută nu mi-a mâncat pulcelușul pălălioala?
Dar iat-o și pe bunica, cu «Molitfelnicul»*** sub braț, se duce sub cireș ca să se roage la Dumnezeu, căci nu putea să meargă «dezbrăcinată la biserică, ca o ciuhaie».
– Mi-am amintit! strigă deodată Ionică.
– Ce ți-ai amintit, întreb eu.
– Unde am pus blăcinalul, se lovi Ionică peste frunte.
– Unde?
– L-am uitat ieli acolo pe clenguța cileșului, arătă Ionică spre brăcinararul bunicii care atârna strălucind ca un șarpe sub razele soarelui.
Târziu. Bunica deja a ajuns sub cireș.
– Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu. Cea pururea fericita și prea nevinovata și Maica Dumnezeului nostru, șoptea așezânduse pe iarbă bunica. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai marită fără de asemănare decât serafimii...
Și deodată, ridicîndu-și privirea către cer șopti:
– Lua-va-r dracu de pezevenghi, uite unde au dus brăcinarul meu! Iartă-mă sfântă Fecioară că-l pomenesc pe necuratul, așa în mijlocul rugăciunii... dar demonii îștia...
* sumna - fustă
** ciuhaie – sperietoare
*** molitfelnic – carte de rugăciuni