Le-a scris Nae părinților și fraților să vină cât mai mulți la botez. Vremurile sunt tulburi și nu se știe când se vor mai putea întâlni, mai ales la o petrecere ca cea a botezului. I-a răspuns Nuța că vine ea împreună cu Mitică, Liza, Maria și Ana. Ar lua-o și pe fie-sa, Tuța, dar de-abia a împlinit cinci ani și-i frică să nu se schimbe vremea, că-n aprilie oricând pot veni ploi, ba chiar zloată ori zăpadă. De sora Ana nu i-i frică, deși are numai nouă ani, că nu va putea merge pe jos cei opt kilometri de la Dumbrava, de unde-i va lăsa tramvaiul, până la Rășinari. Maria îi destul de mare la cei treisprezece ani ai săi. Ce să mai vorbim de Liza care are cincisprezece și în curând va merge singură la București unde domnul Pătru, care vine de mai mulți ani, vara, la băi, i-a găsit un loc de ucenică la o croitorie. Mitică este chiar băiat mare, a împlinit optsprezece ani și este în al doilea an la premilitărie. Oprește, Doamne, războiul acesta, că de nu, va primi și el ordin de plecare așa cum a primit fratele Ion. Mai zicea în scrisoare Nuța, că mama lor este liniștită în ce-l privește pe Alexandru care, deși are douăzeci de ani, nu va pleca la război. Vezi, dacă a ascultat de tălică, nene Nae, că l-ai îndrumat spre școala fabricii din Cugir, că fabrica de acolo lucrează tot pentru armată. Poate va veni și el la botez, că ea i-a scris să vină.
Au ajuns cei cinci, frate și surori, în gară la Sibiu cu mult înainte de a se face ziuă. S-au suit, după vreo două ceasuri, în primul tramvai spre Dumbrava. De acolo au luat-o pe jos, pe drumul din pădure mărginit de arini și stejari. Primele raze de soare i-a ajuns aproape de sat când pădurea a făcut loc, de o parte și alta a drumului, unor livezi cu cireși în floare. Alb cât vezi cu ochii! Nu departe de primele case, livezile s-au oprit lângă ogoare de diferite mărimi. Grâul, destul de mare, se vedea că a fost semănat în toamnă. Și porumbii erau de două palme deasupra pământului. Doar Nuța și Mitică vedeau și se minunau în sinea lor de alinierea tarlalelor, de lipsa buruienilor, de culoarea sănătoasă, verde închis, a plantelor. Celor trei fete numai de admirat semănăturile nu le ardea. Au început să-și dea jos, una câte una, jerseiele tricotate de lână, ca să li se vadă mai bine iile de borangic cu alesături colorate în roșu, negru și siniliu că doar intrând în sat vor trece printre oameni care, sigur, le vor admira îmbrăcămintea de sărbătoare.
Și într-adevăr, intrând în sat, chiar înainte de a se obișnui cu pasul nesigur pe pietrele de râu ce pavau ulița, s-au întâlnit cu oameni. Ieșeau pâlcuri, pâlcuri, prin porțile prinse în ziduri mai mari decât casa. Femeile în fuste albe, plisate și ii tivite cu alb negru, cu pieptărașe albe tivite și ele tot cu negru. La fel și la bărbați predomina albul de la cioareci, la cămașa plisată sub șerpar ca fustele femeilor. Doar șerparul lat și muștele de pe cămăși erau negre. La unii, și căciulile turtite de pe cap. Înainte mergeau fetele, în urmă Mitică și Nuța.
Vrând să-și protejeze surorile mai mici, Nuța le-a luat hainele le-a pus în paporniță și, pentru că în aceasta mai erau două sticle cu țuică și câteva mere și nuci, s-a făcut destul de grea, și-a pus-o pe cap așa cum făcea și acasă, mai ales când mergea după apă cu trei căldări, în fiecare mână câte una și a treia pe cap. Mergea Nuța pe lângă Mitică potrivindu-și pasul pe pietre pentru a nu se împiedica. Se uitau mirate femeile, dar și bărbații nu atât la iile fetelor cât, mai ales, la papornița de pe capul Nuței. Nu mai văzuseră așa ceva. Răspundeau oamenii, pe lângă care treceau, la binețele date de ei, dar tot se uitau, cu mirare, unii chiar cu gura căscată. Ba unele femei își făceau și cruce. Nuța și cele două fete mai mărișoare parcă simțeau, în spate, privirile oamenilor. Cu toate acestea nu întorceau capul. Mitică era mereu cu privirile pe sus, la numerele de pe case. Trebuiau să ajungă la 789 și mai aveau de mers. Nu trecuseră de 200 când un moșneag cu pletele albe, ce-i ieșeau de sub căciula neagră, așezat pe o bancă, poate să se odihnească în drum spre biserică, li se adresă:
- Dapăi, cu ce treabă pe la noi regățenilor? ia, stați o țâră și-mi spuneți!
S-au oprit toți cinci. Liza, cu ochii țintă le el, parcă i-ar fi cerut socoteală, întrebă apăsat:
- De unde știi matale, moșule, de unde suntem noi ?
- Da, cum să nu știu, fata moșului. Crezi că numai odată am trecut eu prin Regat, mânând oile spre Dunăre, în tinerețăle mele? Dacă mi-ar mai fi trăit baba măcar un an și ar fi văzut-o pe dumneaei, m-ar fi crezut când îi tot spuneam că prin regat muierile poartă poveri pe cap. Așa s-a dus dincolo încredințată c-am mințit-o. Da, ia spuneți, la cine mergeți așa de gătiți.
Îi răspunse Mitică.
- La un frate al nostru. Îi căsătorit la dumneavoastră în comună și astăzi își botează copilul. Locuiește la numărul 789.
- Aha! Pe lângă Fântâna Roșcî. Păi, trebuie să fie cel ce mi-a potcovit mai acum un an, la Moara Doamnei, calul.
- El este, da acum lucrează la Arsenalul din Sibiu.
- Știu, știu, doar mai în fiece dimineață îl văd pe bițicăl mergând către acolo. Fuge mai iute ca o căruță cu doi cai, la vale.
După ce s-au despărțit de bătrân, Liza zise cu ciudă și aproape cu lacrimi
în ochi:
- Uite ce făcuși, lele Nuțo, pentru matale care-ți pusăși papornița-n cap se uită ăștia la noi ca la urs, că n-o putuși duce-n mână.
- Ia-o, tu,-n mână dacă eu n-o putui.
Și i-o împinse aproape forțat. După câțiva pași fata începu să se clatine dând din mâna stângă de parcă ar fi vrut astfel să-și țină echilibru.
- Dă-o, fă, încoace!
Mitică n-așteptă să primească papornița și i-o smulse din mână. După câteva minute anunță cu glas tare am ajuns !. Oricum fetele s-ar fi oprit și fără acest anunț pentru că și ele începuseră, de la o vreme, să fie cu ochii după numerele bătute aproape pe fiecare poartă.
Au intrat într-o curte strâmtă, dar foarte lungă pavată și ea ca ulița, cu pietre de râu. Un cățel, mare cât o pisică, a început să li se încurce printre picioare și să latre cu o voce nefiresc de subțire. A ieșit din casă o femeie tânără, cu ochii negri. Doar Nuța o cunoștea.
- Bine te-am găsit, cumnată Ana!
- Bine ați venit, dragii mei!
După ce s-a pupat și îmbrățișat de mai multe ori cu fiecare nou venit, a ieșit și Gheorghe. Alte îmbrățișări și alte pupături.
- Poftiți înăuntru.
Au stat puțin în casă, atâta doar cât să lase, după ușă, sticlele cu țuică și banii sub perina copilului nou-născut.
Nu după mult timp, în curte intră și Nae însoțit de doi tineri îmbrăcați ca la oraș, în costume bleumarin, având pe cap chipie cu cozorog pe care se vedeau scrise cu fir auriu inițialele L.G.L. Înaintea lor pășea sfioasă, cu un pachet mare în mână, o fată cam de vârsta Lizei. Maria și Ana se uitau cu admirație la noua sosită. Părea, după îmbrăcăminte, o adevărată domnișoară. Fusta era din același material cu hainele băieților, iar bluza albă ce se vedea pe sub jerseul negru avea la gât o panglică roșie de toată frumusețea. Pe cap purta o bască albă pe care se vedeau litere ca de aur: L.D.I. Au aflat, în curând, că ea va fi nașa nepotului lor, că în pachetul ce-l purta era trusoul copilașului, hăinuțele în care va fi îmbrăcat după botez. Liza se uita doar cu coada ochiului la nașă nereușind, întrutotul, să-și ascundă invidia. La un timp, după ce și-a sărutat surorile și fratele, Nae a luat-o de după umeri și a întrebat-o în șoaptă, la ureche;
- Ce-i cu tine, surioară, ești supărată?
În loc de răspuns, fata îl întrebă:
- Ce scrie pe șepcile băieților și pe basca fetei?
Cu ocazia aceasta, fratele mai mare găsi de cuviință să facă prezentările și zise cu vocea ridicată
- Aceste trei fete sunt surioarele, iar băiatul acesta voinic este fratele meu, Dumitru. Au venit împreună cu sora lor mai mare Nuța. Au vrut neapărat să vină la botezul nepoțelului lor.
Apoi arătând spre tinerii ce au venit cu el:
- Domnișoara Adriana, nașa, este elevă în clasa a patra la Liceul Domnița Ileana, Domnul Nelu, fratele cel mare, este în ultima clasă a Liceului Gheorghe Lazăr, iar mijlociul, Daniel, este elev în clasa a cincea la același liceu.
În drum spre biserică Nuța îi zise fratelui:
- Nu-i așa că nășica Adriana și cei doi frați ai ei sunt copii ai unor oameni cu dare de mână?
- Da de unde! tatăl lor de dimineața până seara șede pe un scăunel și repară ghetele unor oameni săraci ca și el, din cartierul Trei Stejari din Sibiu. Se bucură că are mulți clienți și lucrează ieftin. Câștigă, se vede, destul de bine de poate să-și țină cei trei copii la școală.
A aflat mai târziu Nuța, de la fratele său, de ce nașii de cununie n-au vrut să-l boteze pe cel mic decât tot la acea biserică. Pentru că la cununie slujba s-a ținut în Biserica Sfântul Ilie care era greco-catolică. Mirele n-a băgat de seamă că nu se cunună într-o biserică ortodoxă. De abia în Ajunul Bobotezei, după ce preotul a trecut cu botezul pe la ei și vecinii de din sus și de din jos tot mai așteptau pe preotul ce întârzia, și-a dat seama că n-a fost cununat de un preot ortodox, ci de cel din parohia greco-catolică mult mai mică decât celelalte două ortodoxe.