Ceasul de pe noptieră țăcăne sacadat ca o mitralieră și devin brusc pe deplin conștient că exist ca și cum aș fi reluat filmul exact din clipa în care l-am întrerupt aseară. Știu din prima fracțiune de secundă cine sunt,unde mă aflu,care-mi sunt îndatoririle,care e punctul în care am ajuns cu operația de trăire a vieții. Mă întind alene în toate direcțiile așa cum am citit într-o carte de yoga apoi mă ridic și clătinîndu-mă moale, mai mult din lene și dorință de relaxare yoga decît buimac de somn,intru în baie. Mă uit în oglinda pătată cu mari păianjeni de negreală, caut o porțiune mai limpede să-mi pot analiza mai amănunțit figura. Încep cu ochii înroșiți tăiați de vinișoare usturătoare, semn de tensiune ridicată. Și n-am nici trezeci de ani. Hotărît lucru, trebuie să-mi revizuiesc modul de viață. Dar nici nu știu a cîta oară îmi spun același lucru. Dimineața fața-mi arată ca o anvelopă de piele dezumflată, nu s-ar zice că e unui tânăr sănătos și plin de viață. Sunt slăbit binișor. Sub tricou mușchii s-au subțiat vizibil, asta mă face mai adolescent, ca la șaisprezece ani. Și ce mușchi mai aveam doar cu cîțiva ani în urmă cînd încă mai eram student la filosofie și bucureștean!... Făceam senzație printre puștoaice și nu numai, răsuceam priviri de ambe sexe. E drept că și eu mă preocupam de trupul meu cu o grija de-a dreptul narcisiacă. Începusem să fac culturism și mă alimentam ca la carte. Renunțasem la filme,cărți,cafea, fumat și alte cheltuieli dispensabile ca să-mi procur alimente cu proteine, vitamine,săruri minerale și tot dichisul.
Intru sub duș, rezist stoic, strîng din dinți la primul șoc al apei ca oțelul geruit, mă fricționez energic stropind pereții, pielea devine roșie și vie ca petala de trandafir. Mă șterg apăsat cu prosopul aspru de cînepă primit de la mama mare care-mi pune sângele în mișcare de parcă-mi ies flăcări din piele și tam-nesam foamea semnalizează acut din plexul solar, fără nici un avertisment prealabil. În timp ce încerc să-mi aranjez puțin părul meu mofturos mă gîndesc ce aș putea îmbuca de cîteva ori la repezeală, mai am ceva cartofi într-o ladă de aprozar dar nu-i timp de pregătit mîncăruri, e aproape șapte și autobuzul spre G. nu așteaptă. Mai am o căpățînă de varză crudă, niște ardei grași și niște roșii dar chiar pe stomacul gol parcă nu-mi vine la socoteală.Mă învîrtesc agitat prin apartament, mai arunc cîteva cărți, caiete și lucrări de control în „diplomat”, mă îmbrac la repezeală și iar mai dau o raită pe la bucătărie și tot la legumele crude ajung în cele din urmă, ronțăi din căpățîna de varză fără s-o mai tai cu cuțitul, e dulce, ar merge cu sare dar nu mai caut punga, nu-mi astîmpără foamea, mai mult o amăgește.
Mă uit la ceas, șapte fără un sfert, intru în alertă, în cinci minute trebuie să iau startul, de mai bine de un an de cînd sunt navetist din orășelul S. în comuna G. nu mi s-a întîmplat măcar o dată să am suficient timp încît să merg și eu calm și liniștit spre stația de autobuz. Fuga spre autogară a devenit un veritabil exercițiu de înviorare în fiecare dimineață. Odată instalat pe locul meu din autobuz, la geam, răsuflu ușurat și mă cufund în starea meditației profunde tot după prescripțiile filosofiei yoga. Toți navetiștii reclamă în stînga și-n dreapta pierderea enormă de timp pe care o suferă. Eu aș zice că, dimpotrivă, e un mare privilegiu de care nu se bucură angajații care-și au serviciul la doi pași de casă. Privilegiul de a te rupe o jumătate de oră sau o oră de tot și de toate și de a-ți activa liber și sportiv creierul, plutind oriîncotro, de la problemele mărunte ale zilei la cele mari ale veșniciei, de la realul imediat la idealul visat… e ca o baie a cugetului, reconfortantă. Asta de bună seamă dacă ai norocul să fi ocupantul unui loc într-un autobuz nu tocmai ticsit de lume, altfel blestemi de două ori pe zi soarta de navetist.

Mă uit pe geam, încă n-am ieșit din oraș, ieșirea e mai complicată, cu intersecții, bariere la o linie industrială, dar apoi e numai cîmpie și iar cîmpie de parcă am naviga pe o mare fără nici un punct de reper, pe o șosea dreaptă ca trasă cu rigla. Niciodată nu știi cu precizie unde te afli, cît mai ai de parcurs, poți doar să socotești după ceas timpul consumat și timpul rămas, cu o anumită marjă de eroare desigur. Doar cîte un copac răzleț ori o linie de înaltă tensiune mai marchează orizontul iar apropierea de satul unde-mi îndeplinesc cu zel misiunea de dascăl începător mi-o va indica peste o jumătate de oră un lan de floarea-soarelui galben și lung cît orizontul. Acolo în satul de cîmpie cu case mici pierdute printre pomi încerc să-i învăț pe copii istoria deși am absolvit filosofia dar asta-i viața, pentru una te pregătești și alta nimerești, au mai făcut destui ceea ce nici cu gîndul n-au gîndit, de voie de nevoie, ba chiar cu convingere și pasiune, sub „imperativul momentului”, răspunzînd necesității sociale, nevoii de cadre și altor cerințe la care cetățeanul, soldat al patriei sale, trebuie să răspundă onorabil gîndindu-se mai puțin la dorințele sale. Conjunctura te prinde vrei-nu vrei. La repartiție doar cîțiva privilegiați s-au ales cu o catedră de filosofie „la oraș”, noi cei mulți ne-am trezit investiți profesori de istorie prin te miri ce localități nemaiauzite.Eu sunt titularizat fără drept de apel în satul G. din inima Bărăganului. S-a cam ales praful de iluziile noastre de „filosofi cu capul în nori” cum ne luau peste picior cei de la Drept, cei „cu capul pe umeri”, care formau, chipurile, „baza”, ocupînd parterul și demisolul somptuoasei clădiri la al cărei etaj eram noi, „aerienii”. Puțin dezolați, puțin dezorientați dar curioși încă, gîndindu-ne că surprizele pot fi și interesante, deci cu un amestec ciudat de dezamăgire, ușurare și optimism ne-am despărțit și am petrecut prima vară cu adevărat liberă și din plin meritată după patru ani de muncă și privațiuni pe care numai un student fără bani le cunoaște. În toamnă, după o chinuitoare călătorie cu trenul din nordul transilvan, clar, răcoros și stenic, pînă în colbul și arșita Bărăganului, m-am îndreptat cu emoție dar și curaj spre locul apostolatului hărăzit mie de onor ministerul învățămîntului, descinzînd mai întîi în „capitala” județului, urbea S.

Autobuzul duduie egal și înfundat cu mersul lin ca de avion. Drumul e întins și perfect ca o pistă de decolare. Cît vezi cu ochii numai marea galben-verzuie de grîu dat în pîrg. Mă uit la ceas, după indicațiile de pe cadran suntem undeva pe la jumătatea drumului.

Mi-mintesc clipă de clipă sosirea mea în orașul S. Parcă mă văd coborînd în gara necunoscută a orașului și el cunoscut doar de pe hartă. Transpirat, cu geamantanele în mîini, umblu în stînga și-n drapta în recunoaștere, întreb, mi se răspunde, aflu că la mai bine de o jumătate de oră de mers cu autobuzul e satul pe care-l caut. Dar autobuz am doar peste trei ore, mă răzbește foamea, mănînc cu geamantanul deschis pe o bancă din autogară, cam stingherit pentru că unii n-au altă treabă decît să se uite cum duc mîncarea la gură. Se face amiază,aerul se încinge și se încarcă tot mai mult cu praful Bărăganului ridicat de roțile mașinilor. Mă uit cu îngrijorare la costumul meu negru, cam ridicol în albeața amiezii dar e singurul meu costum și observ primele depuneri de praf. Pînă seara va deveni cu siguranță cenușiu. Simt cum mi se urcă disperarea în gît, încet, otrăvitor, încerc s-o înlătur uitîndu-mă după cîteva gîsculițe în blugi care mănîncă toate dintr-o pungă de „pufarin” vorbind și rîzînd toate deodată, nu știu cum s-or fi înțelegînd. Îmi trece un fior rece prin șira spinării la gîndul că n-ar fi deloc exclus ca tocmai eu să fiu obiectul glumelor și rîsetelor lor.
Trage în sfîrșit autobuzul la peron, mă uit îndelung la tăblița din față să fiu absolut sigur că nu merge în altă direcție, încerc să urc într-o îngrămădeală de bărbați murdari venind de la lucru și femei gălăgioase cu coșuri și desagi de pînză în spate, încerc să-mi feresc costumul dar nu-i chip, risc să rămîn jos dacă nu fac uz de forța mea musculară, urc forțat admonestat imediat de niște femeiuști guralive, cît despre loc nici nu putea fi vorba. În autobuz aerul fierbe, încerc să mă dezbrac.Nici pomenneală. Mă deschei și iau hotărîrea să rezist oricum pînă la capăt. Mă mai liniștesc atunci cînd bărbatul negricios și neras de lîngă mine mă asigură că nu facem mai mult de „o juma’” de oră pînă în comuna G. Dar a fost „o juma’” de oră de infern. Niciodată în viața mea n-a curs transpirația pe mine cum aș fi fost sub un duș, așa îmbrăcat cum eram. Coborîrea în G. e aproape la fel de dificilă ca și urcarea, mă strecor cum pot printre cei masați la ușă, mai mult mă arunc din ușa autobuzului ca parașutiștii din avion. Simt o ușurare imensă și o răcoare binefăcătoare. Mă uit în susul și în josul șoselei. Încotro s-o apuc? Tot întrebînd ajung la școală care nu e nici mai frumoasă nici mai urîtă ca alte școli generale de la sate. Școlile și copiii sunt peste tot la fel. Clădirile sunt tipice prin tot, prin construcție, curte, geamuri, cu un corp de clădire vechi și cu unul nou cu diferența arhicunoscută de stil arhitectonic.

Mă uit iarăși la ceas. Pînă la destinație ar mai fi vreo zece minute, încă nu se întrezărește lanul de floarea soarelui.

Școala era, la acea oră, pustie. Încă nu începuseră cursurile iar cadrele plecaseră devreme, norocul meu a fost să dau de director care întîrziase cu niscaiva treburi pe la direcțiune. M-a primit foarte afabil, scund, gras, chel, tipul omului binevoitor,jovial și radios dar cam contrariat de „aterizarea” mea tocmai la școala dînsului. Iar eu și mai contrariat în credința mea că totul e foarte oficial și toată lumea știe de venirea mea! Cînd i-am explicat că eu sunt noul profesor de istorie a rămas cam descumpănit. Învîrtindu-se prin camera îngustă, cam încurcat că trebuie să mă dezamăgească a început să-mi turuie tot soiul de explicații cum că, de fapt, el nu a cerut un profesor de istorie pentru că nici nu există realmente o catedră de istorie întreagă, ar fi ceva ore dar sunt împărțite altor cadre cu deficit de ore, că el a cerut de fapt un învățător pentru cătunul aparținător unde erau vreo treizeci de copii de la clasa întîi și pînă la a patra, fiind necesar și suficient un cadru pentru toată școala, că în final eu acolo ar cam trebui să merg neavînd pe moment altă soluție. Simțeam că transpir iarăși ca în autobuz, îmi simțeam obrajii în flăcări, picioarele ude în pantofi. Profesor de istorie,chiar și la generală, mai treacă-meargă. dar învățător la patru clase de „pitici” dintr-un cătun amărît mi se părea prea mult. Am avut un moment revelația căderii mele totale. Directorul nu mai contenea cu vorbăria, că pentru început merge, nu sunt probleme deosebite, că pe parcurs se vor mai aranja lucrurile, se vor reface catedrele, o doamnă va merge în „maternitate”, vor mai „ieși” ceva ore etc.etc. Am protestat în fel și chip, am scos repartiția ministerială, de care eram foarte mîndru, din buzunarul de la piept dar nu mi-a fost de nici un folos. Hîrtia-i hîrtie, realitatea-i realitate! Ca o compensație s-a oferit să-mi caute gazdă în sat, m-a dus la o pereche de bătrînei într-o căsuță modestă aproape de școală. În Bărăgan toate casele mi s-au părut mici și fragile față de cele ardelenești dar cochete și calde și la propriu și la figurat.
Au fost apoi zile de plictis și amărăciune. Singur într-un sat străin, fără ocupație, zilele dinaintea începerii școlii. A plouat mult și am stat mai mult închis în casă. Apoi mi-am început slujba. Mi se arătase drumul noroios peste cîmp care ducea în cătunul vecin. În prima zi de școală am apucat pe acel drum fără nici cea mai mică emoție. Dar ce am văzut apoi mi-a înghețat sîngele în vine. Aflasem mai dinainte că e un cătun amărît de țigani, un trib nomad stabilizat prin partea locului încă de prin secolul al nouăsprezecelea pe moșia unui boier de altădată. Nu-mi făceam prea mari iluzii. Dar totuși… Casele umile răspîndite ici-acolo în cîmpul tăiat de viroage ți rîpi în plină cîmpie,fră drum, doar niște cărări șerpuind printre case, fără garduri… Și cu o droaie de cîini de toate mărimile și culorile care pe dată m-au luat drept hoț, s-au așezat în linie de bătaie, rînjindu-și colții, lătrînd și mîrîind… Am rupt la repezeală o creangă dintr-un pom răzleț să mă apăr.Au apărut de peste tot țigani, țigănci, cu liota de copii după ei, au alungat cîinii cu reteveie de lemn dar nu m-au întrebat cine sunt și ce vreau. Le-am spus eu. S-au uitat la mine ca la o apariție de pe altă lume.

După ceas aș mai avea vreo cinci minute pînă la coborîre. În sfîrșit la orizont arde ca o dungă de foc lanul de floarea soarelui. Pe scaunul de alături s-a așezat o femeie frumoasă și tînără. Mă uit cu coada ochiului și nu-mi vine să cred.Am senzația că visez. De obicei,la cît sunt de ghinionist, am parte să stau doar lîngă femei în vîrstă ori bărbați.

Sincer să fiu, cu toată înălțimea și forța mea musculară, cu tot curajul meu bărbătesc, cînd i-am văzut pe toți grămadă înaintînd spre mine și semănînd teribil cu haita lor de cîini, m-a încercat un fior de groază. Dar eram hotărît să merg pînă la capăt. Le-am vorbit frumos dar categoric. Mă așteptam la o ripostă dar m-am înșelat. S-au arătat dispuși să colaborăm. M-au condus cu mare alai ca pe un rege la tron, spre școala care ,în ciuda primei impresii, era de-a dreptul cochetă.O chilioară albă, nu prea mare, din cărămidă proaspăt văruită, era ca o floare albă printre bălării. Am scos cheile încredințate de director, am intrat urmat de tot tribul și m-am dus direct la catedră, scoala fiind de fapt o singură sală de clasă destul de încăpătoare, cu bănci, tablă, catedră și un dulap de documente. Am avut un moment de panică, nu prea știam ce să le mai spun. Pînă la urmă le-am îndrugat un soi de discurs de mă simțeam penibil dar ei erau încîntați, stăteau cu toții în picioare ca la o procesiune solemnă neîndrăznind să se așeze.
Apoi am rămas doar cu copiii, i-am împărțit pe clase după cataloagele vechi scoase din dulap pentru că mulți dintre ei nu stiau prea bine în ce clasă sunt. După care am început un fel de lecții mai mult pe dibuite după cum eu însumi încercam să-mi amintesc din clasele primare. Concluziile, după primele zile, erau de-a dreptul catastrofale, copiii de clasa a patra, aproape toți, nu stiau să scrie. Strădaniile mele erau aproape zadarnice deși copiii, in ciuda condițiilor de ev mediu în care trăiau, păreau a fi suficient de inteligenți și docili. Ceva mai tîrziu abia aveam să-mi dau seama că, deși păreau pașnici, aveau adesea reacții primare și o agresivitate neașteptată, atunci cînd se încăierau lupta căpăta adesea un aspect de-a dreptul sîngeros. Cu timpul aveam să aflu că aproape fiecare familie din cătun se lăuda cu cîte un reprezentant la penitenciar, fost sau actual.
Am trăit momente rarisime ca un cercetător al triburilor din Amazonia. Copiii erau de o murdărie de nedescris, purtau parcă pe piele jegul primordial de la naștere, udat doar de ploile cerului. Cuvîntul săpun le era ca și necunoscut, nu știau prea bine ce este și la ce folosește. Hainele erau de cele mai bizare proveniențe, forme și culori dar într-atît de murdare încît culorile originare abia mai puteau fi ghicite. Umblau tot timpul desculți și aveam să aflu cu stupoare că unii nu purtau încălțări nici iarna. Spre surprinderea mea însă am constatat că știau destul de bine jocul de fotbal. Probabil ca unic rezultat al strădaniei predecesorilor mei. Jucam uneori cu ei, spre marea lor încîntare și admirație. Își dădeau nume de mari fotbaliști deși nu pricepeam de unde le știau și-mi căutau și mie cînd jucam cu ei, un nume de fotbalist celebru, de obicei mă întrebau care mi-ar plăcea mai mult. Faptul că am acceptat să joc cu ei m-a ridicat în ochii lor infinit mai mult decît calitatea mea de dascăl.
Într-o zi mi-a venit ideea să-i învăț regulile de igienă personală. Mi-am burdușit geanta cu bucăți de săpun de rufe de la magazinul comunal și l-am arătat copiilor. Unii s-au mulțumit să-l miroase, alții și-au înfipt dinții în el și mi l-au înapoiat cu dezgust. Am adus un lighean cu apă și le-am explicat ce au de făcut. Pe rînd fiecare trecea pe la lighean ungîndu-și fața tuciurie cu crema albă a săpunului urmînd ca apoi să aducem apă curată și din nou fiecare pe rînd să-și clătească bine fața. Un singur lucru am uitat să le spun și mi-a fost fatal. Am uitat să le spun să închidă bine ochii. Tentativa mea s-a soldat cu un eșec total. Toți copiii au început să plîngă frecîndu-se de zor la ochi iar eu eram deja pe deplin convins că nici de aici înainte nu vor mai folosi acest obiect lunecos și atît de usturător.

Șoseaua despică în două marea de flori galbene. De-o parte și de alta a șoselei, de-a lungul lanului, apicultorii și-au înșiruit stupii cu sutele. Intrăm în sat. Cobor destul de bine dispus pentru că șînt ultimele zile de școală. Coboară și femeia – fata? – tînără, brună, frumoasă, într-o rochie diafană de in subțire. Mă tot întreb cine o fi. Mergem amîndoi în aceeași direcție, aproape alături…

După mai bine de o lună de zile de apostolat în acel cătun parcă de pe alt tărîm și după cîteva intervenții pe la „județ” am reușit „transferul la centru” în G care mi s-a părut atunci cel puțin ca o recepție la academie. Odată cu preluarea unei catedre de istorie și alte științe la școala din G n-am mai suportat nici căsuța mică și întunecoasă a bătrîneilor deși era atît de aproape de școală, hotărîndu-mă brusc să îmbrățișez cariera de navetist în S. Oricum, viața „la județ” mi s-a părut mai acceptabilă și o nouă treaptă în evoluția mea socială. Am găsit un apartament convenabil al unui pensionar în vîrstă care era mai mult plecat prin țară cu un soi de comerț ambulant iar eu eram de fapt singur locatar în cea mai mare parte a timpului. După aproape un an de slujbă n-am devenit cu nimic mai bogat ca în studenție. Viață risipită și risipitoare de burlac.bani cheltuiți fără socoteală dintr-un salariu de dascăl începător, seri pierdute și bani pierduți prin restaurante, refugiul celor singuri, seri pierdute și bani pierduți cu femei de ocazie, refugiul celor derutați….

Mă uit pe furiș la domnișoara – n-are verighetă - din dreapta mea, lebădă albă plutind abia auzită, alături, pe alee. Se uită și ea spre mine și am impresia că vrea să-mi vorbească. Peste doar cîteva clipe presimțirea mi se confirmă. E străină și ar vrea să știe unde e școala. Mi se înmoaie inima. Îi comunic pe loc marea mea plăcere de a o conduce chiar pînă acolo. Imi dezvăluie secretul prezenței ei aici. Termină facultatea peste două săptămîni și cum unicul ei părinte, tatăl ei, maior, va lucra mult timp cu militarii la sistemul de irigații de aici, ar vrea să știe dacă ar găsi o catedră de limba engleză sau rusă sau o combinație din cele două la școala din comună. După cîte știu eu există ceva, îi dau speranțe și-mi dau și mie în același timp, nu știu însă ce va spune directorul. Acesta o primește cu multă jovialitate, e însă destul de evaziv, nu se angajează cu nimic, calculează în procente după obiceiul său, 50% da, 50% nu, în timp ce eu mă rog în gînd să fie 100% da. Fata pleacă, urmează să mai treacă pe aici, o mai văd depărtîndu-se pe aleea asfaltată spre stația de autobuz, lebădă albă, grațioasă, rămîn cam trist, îmi scade vertiginos tonusul vital, îmi iau spășit catalogul și mă duc abătut și fără nici un chef să-mi fac ultimele lecții din anul acesta. Se face amiază, mă simt extrem de obosit după cinci ore, foamea cum a venit așa s-a dus dar voi mînca mai bine spre seară la restaurantul din S., amicul meu, profesorul de sport, mi-a mai împrumutat ceva bani în contul salariului viitor, merg dintr-un împrumut în altul, lanțul datoriilor nu se mai rupe niciodată, n-ai ce să-i faci, trăiești cu speranța că odată și-odată va curge bere și la moara ta.

După-amiază mă duc la plajă pe malul lacului sărat dintr-o celebră stațiune la vreo trei kilometri de S., tot singur, trec ore și n-am cu cine schimba o vorbă, vorbesc doar de unul singur, gîndul meu e traversat mereu de o lebădă albă,fugară, vaporoasă, răcoroasă, cu ochii mari, negri. Iluzii, îmi spun, iluzii, măi băiatule, iluzii de om flămînd. Încerc să mi-o scot din cap dar nu reușesc, e ceva ce mă depășește, mă uit după zecile de femei în costume de baie și nu simt ceva deosebit, totuși unde sunt multe, unde sunt din belșug și sumar îmbrăcate, farmecul lor se mai topește, nu mai au aceeași putere de fascinație… Mi-am luat o carte dar cititul e un supliciu, pagina e orbitoare, nu pot sta mult într-un cot, ochii-mi fug, apa albastră scînteietoare mă tentează, înot mult, mult, mă simt ca un pește în apă, fac pluta minute în șir cu fața la cer îngînînd o melodie… la un moment dat sunt gata să intru într-o pernă pneumatică plutitoare purtînd ca pe o floare de nufăr o fată foarte tînără, statuetă de palisandru și aur, care-mi zîmbește deschis, cu simpatie, amuzată la culme că sunt un tînăr atît de aiurit încît să plutesc pe lac cu fața în sus și să cînt, îi răspund cu „hello!”, mă întorc iute ca un pește de pe spate pe burtă și înotînd voinicește o remorchez spre larg în vreme ce ea rîde înveselită. Aș purta-o ca pe un trofeu scump în palma mea deschisă spre cer… Fiindcă ne îndepărtăm cu iuțeală strigă, prefăcut alarmată, pe unul dintre tinerii gălăgioși ce se hîrjonesc ceva mai departe. „Fratele?” întreb. Ea-mi răspunde galeș:”Prietenul”. Asta mă dezumflă, îmi vine să-mi dau drumul să cad și să mă culc cu mîinile încrucișate pe piept pe fundul lacului. Fără să-i mai arunc o privire înot alene spre țărm. Afară, deși e soare tropical, mă trec fiori de frig, După atîta efort mă simt sleit, îmi cumpăr biscuiți pe care-i mănînc cu oranjadă, altfel sunt teribil de înecăcioși…
Cînd soarele cade după linia salcîmilor mă îmbrac, deși slipul mi-e încă ud și-mi udă pantalonii iar părul mi-e năclăit de apa sărată și mîloasă a lacului. Mă întorc în oraș pe jos deși autobuze locale trec des pe lîngă mine, ridicînd nori de praf. Acasă toate cum le-am lăsat, mai vorbesc nițel cu mine însumi în oglinda fumurie de la baie să nu-mi pierd deprinderea dialogului, sunt deja vreo cinci ore de cînd n-am mai schimbat o vorbă cu nimeni, mă îmbrac „de oraș” și ies agale în stradă, mă uit în sus și-n jos deși nu caut pe nimeni și nu aștept pe nimeni, doar așa, să par preocupat, să-mi maschez singurătatea, apoi o iau fără grabă, fluierînd încetișor o melodie improvizată,cu mîinile adîncite în buzunare, spre unul din cele două restaurante ce țin centrul de greutate al urbei de cîmpie. Intru, mă așez la o masă aproape de orchestră deși deocamdată estrada e goală, dar vor veni curînd și instrumentiștii, chitarele electrice așteaptă rezemate de boxe, mă uit la ele încercînd să le ghicesc marca, cîndva am cochetat și eu cu instrumentul acesta și mă cuprinde nostalgia, o chitară electrică bună și mînuită cu pricepere e, după mine, instrumentul cel mai expresiv și dramatic al acestui final de secol. Visez și eu la o chitară de marcă și tot aparatajul cîndva, cînd voi avea bani mulți… cînd, cine stie… Acum abia de pot să-mi plătesc o sticlă de vin și o friptură și cu ce mai rămîn să-mi iau ceva provizii pe vreo trei zile, pînă la salariu care, deși e încă de domeniul viitorului, e pe jumătate al altora. Beau primul pahar de „spumos”cu sete, cu o sete organică, e foarte cald și cu una pornită din inimă, parcă îmi mai domolește arsura din suflet. Prin fața mea unduiesc lent șolduri frumos mulate în pînze ușoare de vară, le privesc detașat, lucid, cum le-aș vedea la televizor, depărtate, ireale, inaccesibile, sunt însoțite de prieteni, soți, amanți, toți veseli, spirituali, curtenitori. Acum intră pe ușă o fetișcană în blugi și bluză vaporoasă, e tunsă scurt, băiețoasă și flegmatică, o știu bine, am mai avut de-a face cu ea, mă descoperă, îmi zîmbește de la distanță dar eu întorc capul și mă prefac preocupat de un candelabru. N-am chef….pur și simplu…adică… aș avea eu dar…banii. Asta te tapează nu glumă. Am mai pățit-o în urmă cu două luni, la doar două zile după salariu, o mie opt sute am luat, o mie opt sute s-au dus. Pe urmă am trăit doar din împrumuturi mărunte și cîte ceva de la o cantină muncitorească unde mă cunoștea bucătăreasa, o huidumă grasă ce pusese ochii pe mine dar eu nici gînd. După al doilea pahar mi se aprinde imaginația, încep să-mi treacă tot soiul de idei prin cap, mă simt teribil de deștept, mi-amintesc de toate proiectele mele rămase în fază germinativă, sunt convins că trec doar printr-o eclipsă temporară dar vor veni ele și zilele bune, celebritatea și bogăția și femeia unică și tot dichisul. Îmi umflu pieptul, mă uit cu simpatie la cei din jur, de-aș avea buzunarele doldora aș da de băut pe gratis la toată lumea. Mi-amintesc iar de fata grațioasă ca o lebădă, inima mi se face moale ca uleiul, îmi vine să sărut sticla verzuie din fața mea. Aprins, beau tot ce a mai rămas, sunt surescitat la culme, plătesc și ies în noaptea de vară. Afară, în lumina albăstrie a neoanelor, văd perechi sărutîndu-se și mă prinde amarul. M-aș întoarce s-o iau de mînă pe puștoaica de adineauri. Nu știu cu cine-o fi la masă, n-am destul curaj. Mi-aprind o țigară și mă pierd de unul singur pe sub castanii abia foșnind în liniștea nopții. Sunt amețit bine, sunt gata să greșesc scara blocului meu, dau peste o pereche făcînd dragoste sub scări pe întuneric, înjur de mama focului urcînd scările pînă ajung în apartamentul meu. Imi vine să mă arunc direct în pat, să mă culc așa îmbrăcat cum sunt, fără a mai aprinde măcar lumina dar mi-amintesc că trebuie să întorc ceasul să mă trezească mîine dimineață la șase și jumătate. Îl întorc, mă dezbrac numai în slip care e încă jilav, apoi intru sub pătură chircit, tremurînd, cu gîtlejul sugrumat parcă de un plîns interior. Încerc să mă relaxez după procedeele infailibile ale sistemului yoga, adorm și visez o fată cu plete negre, pe malul unui lac cu sălcii, vine spre mine mai mult plutind, cu rochia albă înfoiată ca un trandafir, îmi cade în brațe, bulgăre cald, palpitînd, ne rostogolim în iarba înțesată cu flori, îmi lipesc cu putere fața de trupul ei și uit că mai exist pe lumea asta…

Ceasul de pe noptieră țăcăne sec și nervos ca o mitralieră și devin brusc pe deplin conștient că exist ca și cum aș fi reluat filmul exact de unde l-am întrerupt aseară. Știu din prima clipă, din prima fracțiune de secundă, cine sunt, unde mă aflu, în ce fază am ajuns cu operația de trăire a vieții…