Incidentul




"pentru că asta-i toată puterea mea:
să stau și să privesc."
Umberto Saba



Fragmentul acesta, publicat în revista Ex Ponto, nr. 4 (25), (anul VII) 2009, face parte dintr-un roman în pregătire, a cărui acțiune se petrece într-un liceu teoretic din zilele noastre. Elevul Victor Delea, personajul principal, pare să fi alunecat pe neașteptate într-o zodie a implacabilei fatalități, pentru că, după o avalanșă de întâmplări nefericite, se trezește în situația cumplită de a fi considerat principalul suspect în cazul asasinării unei profesoare.
Iar aici, se declanșează mecanismul necruțător și devastator al mass-mediei, căci mai toate ziarele și televiziunile, în goana lor cotidiană după senzaționalul terifiant-negativ, se grăbesc să transforme un adolescent sensibil și inteligent într-un fel de vampir însetat de sânge - produs monstruos al unui sistem de educație deficitar, prin care s-ar încuraja, mai ales, violența, pornografia, satanismul, anarhia etc.




Liceul Euxin, pe care, în vremurile umede ale celor trei ani de cultură în mlaștină de la Energia, îl visasem în toate nuanțele dintre iubire și ură, era, de fapt, o fostă școală generală cu trei nivele - adică, una dintre acele penibile hardughii improvizate din plăci prefabricate, cu uși metalice și cu ferestre zăbrelite (NU VÃ APLECAÞI ÎN AFARÃ!), care, luate una câte una, ar părea destul de banale, dar care ar putea să devină un coșmar colectiv, dacă, după relativ recentele modele Auschwitz-Gulag, am reuși să le adunăm pe toate la un loc și să le înconjurăm cu ceva mai multă sârmă ghimpată.
- Dar în școlile astea am învățat și noi, ziceau părinții noștri (activiștii, securiștii, controlorii, turnătorii, muncitorii, cerșetorii…) și uite că tot am ajuns oameni.
- Păi, înainte de-a ajunge oameni, ce erați? întrebam eu cu o blondă seninătate și fredonam cu limba lipită de dinți: Les bourgeois c´est comme les cochones / Plus ça devient vieux, plus ça devient bête…
Ca de obicei însă, nicio Bunăvestire nu se întrezărea prin perdeaua groasă de ceață a complicităților de tot felul, astfel încât, deocamdată, mereu deocamdată, trebuia să mă mulțumesc cu triumful de a fi ajuns, în urma unor supercalifragilistice demersuri bine unse cu euro-căpșuni, din Land of Cois în Land of Choice - adică, primul din coadă, în clasa a XII-a, de engleză-franceză, a Liceului Teoretic Euxin.
Drept pentru care, chiar în după-amiaza istorică în care îmi descifrasem interactiv destinul pe isjcta.ro, mă și hotărâsem să pornesc într-o scurtă expediție de recunoaștere la fața locului, ca să mă încredințez cu ochii mei că edificiul se mai afla încă pe temeliile sale semicentenare și că nu fusese transformat peste noapte în restaurant, cabaret sau cazinou, precum se mai întâmplase din loc, în loc, începând cu librăriile, dispensarele și bibliotecile de cartier.
Spre seară, după trei săptămâni de caniculă, câțiva nori de ploaie se rotiseră nehotărâți pe deasupra orașului, fiind iute înghițiți de aburul verde al mării, după ce câteva ropote de picături mari și rare umeziseră totuși aleile labirintice dintre blocuri, iar gardurile vii și copăceii de toate neamurile se desfăcuseră abia perceptibil spre cer, expirând miresme exotice, de păduri mult prea îndepărtate. Așa că, ascuns pe jumătate sub cipilica mea antitero, mă strecurasem ca un emoid singuratic prin umbra zidurilor, pentru că niciunul dintre foștii mei colegi de generală nu mai optase vreodată pentru Școala de Limbe sau Dresajul de Păsărici, cum era alintat, în variantele cele mai civilizate, singurul liceu din oraș cu profil eminamente filologic; ținând cont și de faptul că raportul oficial dintre băieți și fete era de nouă la sută. Mai mic chiar decât al eunucilor din haremurile Orientului, băi franzelă cu lapte!
Hambarul, scufundat între sălcii și plopi, părea să fie relativ sănătos, dar poarta din spate era atât de bine înfășurată în sârme și lanțuri, încât numai la indicația șuierată din mers a unui gorobete pe bicicletă, am reușit să mă strecor în curte printr-o fantă ovală, sfâșiată la început ca un buzunar de iapă, dar lărgită progresiv prin eforturile colective ale romeilor și juliatelor lor, însetați de zări albastre, frunză verde și iarbă moale. Ce caut eu p-aici, fratele meu? m-am întrebat fără glas când, deșteptat ca din somn, m-am oprit sub panoul de baschet de lângă intrarea elevilor, unde, învârtindu-mă chiuind pe-un picior, am mimat o aruncare meseriașă înspre cercul metalic, care lipsea cu desăvârșire.
- S-a afișat ceva de ultimă oră? a întrebat pe neașteptate o voce din neant și, când m-am răsucit înapoi pe călcâie, un înger abia coborât din al nouălea cer mi s-a arătat în toată splendoarea lui cumplită (apud Rilke), fluturând ca un abur galactic printre umbrele umede ale înserării. Era ca și cum mingea mea nevăzută, de baby-dummy, ar fi doborât, din întâmplare, o angelică făptură invizibilă, care făcuse imprudența să planeze prea jos. Aș fi vrut să-i spun asta, dar nu știam cum să încep, conștient că, și-așa, mă cam făcusem de dude.
- Mă gândeam că or fi afișat elevii care au fost transferați aici, a murmurat ea cu palmele încleștate pe piept.
- Păi, rezultatele transferurilor s-au publicat pe saitul inspectoratului încă de acum vreo două ore! Sau te pomenești că iar li s-a blocat serveru'?
- Chestia e că eu nu prea apar pe tabelu-ăla al lor, a psalmodiat ea ceva mai tare. Adică, într-un fel, sunt și acolo… Sunt cu numele, cu școala de proveniență, cu mediile din primii trei ani, cu… În afară de liceul pentru care-am optat, …pentru că prima mea opțiune a fost Euxin, iar media generală de nouă șapteș'trei, mi-ar fi ajuns și pentru oxfordu-cambridgelui… Numai că, pe jegul lor de computer cu bile, sunt aruncată tocmai pe la Burebista… și încă la mate-info! Ca să nu-ți mai povestesc că se lipește matematica de mine ca cocoșatu' de gard.
(Simple coincidențe! mi-am spus atunci în gând, dar acum știu că nu există coincidențe, că totul este numărat, cântărit, împărțit - mane-tekel-fares - cu mult înainte de a face cunoștință, urlând, cu această Vale a Plângerii.)
În timp ce vorbea, am avut timp s-o studiez fără ostentație. Era o blondă de-adevăratelea, cu ochi verzi-albaștri, de păpușă vintage, subliniați discret cu două linii de fard vernil-violet, care ar fi putut să fie numai haloul abia perceptibil al privirilor ei. Surâdea dezolată și își freca năsucul roz cu palma strânsă în pumn, ca și cum ar fi fost pe punctul să dea apă la șoareci. Nici nu știu dacă era frumoasă, dar prin rochia umedă, de un alb agresiv, i se ghiceau sânii Sweet-Sixteen și picioarele înalte, de Barbie Doll, cu apreciabile perspective de a se ridica, într-o zi, pe podiumul cel mai înalt al tuturor belelelor-bipede-ale-lumii.
- Laura, a șoptit ea pe neașteptate, fără să-mi întindă mâna.
- Victor, am răspuns eu cu palma deschisă în gol.
- Dar uite că nu s-a afișat nimic! Nici în față și nici aici.
- Păi, clădirea pare abandonată cam de când cu vacanța de vară și nici nu cred că, în seara asta, s-ar mai putea întâmpla vreo minune.
Așa că am ocolit cu prudență prin dreapta, strecurându-ne pe trotuarul îngust dintre perete și gardul de tuia, până pe treptele de la intrarea profesorilor, unde am inspectat încă o dată, fără surprize, anunțurile decolorate, lipite prin interior. Aflasem între timp că se transfera de la un liceu cu profil asemănător din Medgidia, și că nu fusese necesar să dea vreo patru diferențe, ca mine.
- Acum, ca să nu te trezești definitiv la Burebista, va trebui să ceri, cât mai iute posibil, o audiență la inspectoarea generală… Chiar mâine dimineață, la prima oră… De fapt, nu tu, ci părinții tăi. Iar asta numai dacă nu ești, printr-o fericită coincidență, copilul din flori al ministressei indo-europene sau legendara soră-moștenitoare a fraților brazilieni...
Dar fata în alb coborâse îngândurată treptele și se apropiase cu pași de balerină bolnavă de iedera despletită care acoperea ca o cortină ambele porți. Pe urmă, aducându-și aminte că nu e singură, s-a întors din profil și m-a așteptat cu fața pe jumătate ascunsă în feregeaua blondă a părului. I-am pus palma pe umăr, un gest amânat, ca să-i explic că n-ar trebui să-și facă griji inutile, pentru că, în ultimii ani, au fost zeci de erori asemănătoare, care, pe blat sau cu trecătoare tam-tamuri de presă, s-au rezolvat, cel mai des, în favoarea bunului simț.
Rar moment de tandrețe, întrerupt de implozia prevestită a lumilor, când o huruială de stânci absorbite din cer și o detunare de impact planetar s-au prăvălit aproape instantaneu printre noi, amplificate de pereți în largi ecouri funky-hard-metal.
Ne-am revenit îmbrățișați fără voie sub cernerea de calcar friabil și, înfășați din cap până-n tălpi într-o pudră izinită de cretă care ne tăia respirația, ne-am privit cu ochi sticloși, de păsări înspăimântate. Și doar mult mai târziu, contemplând prăpădul din jur, am priceput că basorelieful de șase pe patru care acoperea o bună parte a etajului întâi se desprinsese de pe perete și, înmuiat de ploaie, probabil, se prăbușise ca o uriașă palmă de muște peste platforma din fața intrării, acolo unde ne aflasem amândoi doar cu câteva clipe înainte. Iar bucățile mai solide trecuseră prin geamuri ca niște obuze brizante sau se risipiseră printre tufele sălbăticite ale grădinii. Ulterior, am aflat că era vorba despre un panoramic basorelief în ipsos, reprezentând divinitățile protectoare ale Tomisului (Fortuna, Pontos și nimfele sale), confecționat la comandă și instalat acolo de primul director al liceului, care păstorise așezământul cu mână de fier, până în 1990, când îi urmase, se zice, unul dintre cei mai jalnici fesenari ai momentului. Dar deasupra, pe zid, mai rămăsese doar o hartă peticită și haotică, semănând cu fosta URSS, iar toate petele acelea întunecate, împreună cu urmele palide de gips, cu insulele albe de var și cu zonele roșcate de cărămidă arsă îmi aminteau de Guernica lui Picasso, așa cum o întrezărisem cândva, într-un manual jerpelit de educație plastică.
Dar, deși asurziți pe jumătate, am auzit totuși urletele de răscoală și amenințările nedeslușite care coborau în tornadă dinspre blocurile apropiate sau soseau în valuri de la alimentara din colț, iar, când am ieșit, umăr la umăr, în stradă, vreo câteva bașoldine desculțe ne-au placat în sudori, ca la rugby, în vreme ce o mulțime amestecată se îngrămădea în delir din toate părțile:
- Ãștia e! ăștia e! că i-am văzut io după scări. Uite, să-mi saie mie ochii dân cap chiar acu'!
- Pune, fa, laba acilișea, să nu scape borfașu' aista, că uiti-ti cum ie dă mascat! Fira-ți ai dracu' dă tiroriștii lu' Piața Chilii, să fiți!
- Alo, miliția? Miliția! Cum poliția? Păi, dacă-i poliția, atunci să vie poliția, dom'le!
- Lăsați-i, bre, în pace, că sunt nește copii. Uite, ăsta n-are nici douăj dă ani. E spân ca oala, săracu'.
- Adică să ne dărâme și școlili, Maica Ta, Doamne, fi'ncă nu le mai place lor să puie deștiu' p-o carte!
- Ãștia e drogați, nea Mărine! Alo, vecine, nea Gică, ia veniți, bre, încoacișea, că ne ia balibanii-ăștia beregata, ca la curce!
- Opaa, păi, ăsta-i chiar Ben Laben în persoană, frati-mio! Ia fii pă fază la cum belește ochiu' la mine! Ai sictir, bă, liftă pidoznică!

În cele din urmă, miorlăind leșinat, își făcuse apariția un echipaj de la circulație, cu doi agenți tocmai scoși de la pleașcă, dintre care unul mai solid la burtă ne smulsese din labele balabustelor, ne îmbrâncise pe bancheta din spate a loganului (o țeapă de-aia penală de șaptezeci de mii de euroi jupuiți) și ne atrăsese atenția să nu facem valuri, dacă nu ținem neapărat să ne plimbe prin tot orașul, împodobiți cu brățări și belciuge. Apoi, amândoi, ca niște bravi detectivi, care este, au cercetat dezastrul cu palmele-n șolduri, au scuipat în toate vânturile, s-au zgâit la harta murdară de deasupra intrării, au dat cu bombeul în câte-o bucă sau în câte-o țâță de nimfă dezmembrată (Ia uite ce balcoane meseriașe avea asta, băi frate!?), iar când s-au edificat pe deplin, au pus pe-un amărăștean să lege poarta cu sârmă și să rămână de planton, până la noi cercetări.
- Hai, că te văd veteran de război, l-a încurajat agentul-șef. Să nu treacă nici pasărea-n zbor!
- Războiu' nu l-am prins eu, să trăiți, da' am făcut mai bine dă doi ani dă armată la grăniceri, pă Prut… Când cu Ciocoslovacia și cu tancurili, știi dumneata...
În sfârșit, fără interviuri, am fost debarcați la sediul poliției municipale, unde ne-a luat în primire un alt agent, nu se știe de care, pentru că nici el nu s-a recomandat și nici noi nu cunoșteam gradele. Pe urmă, am fost imediat conduși, fiecare în alt birou, ca să dăm declarațiile de rigoare și să lămurim niște chestii - careee… așa e legal, zambilica lu' tata!
- Părinții tăi ce sunt? a fost prima întrebare - mereu aceeași, după străvechea învățătură a lui Zamolxis, conform căreia cine se arde cu ciorbă suflă și-n iaurt! Iar pufarinul în uniformă, care mă luase-n primire ca pe-o ladă de marmeladă, n-avea niciun chef să se lege la cap, mâine-poimâine, cu avocatul lu' Baștanu' Tomitanu' care să-l acuze, printr-un volatil telefon cu taxă inversă, de abuz în serviciu, de încălcarea gravă a drepturilor unor adolescenți olimpici și de linșaj moral asupra unor savanți în curs de dezvoltare.
- Tata e mecanic agricol în Spania, iar mama lucrează laaa... la o chestie de confecții textile... ca să-i zicem așa...
- Foarte bine! Foarte bine! Atunci, pune mâna pă pixu' dă colo, complectează formularele și, pă ormă, scrie tot ce știi despre incidentu' cu distrugerea intenționat-dân greșeală a bunului public. Și hai că nu e aventurile lu' Șogunu, așa că dă-i mata repede dân condei, până mă ocup eu puțin și dă mireasa dă dincolo. Că, i-auzi, ia,... fata care mă iubește / habar n-are că sunt pește / și vrea verghete pă dește...
O vreme, după plecarea lui, am avut senzația că toți pereții sunt antifonați, tip Secret Service, însă, după ce spaima dintâi s-a mai estompat, am început să disting, ca de la mari depărtări, un du-te vino de pași în târlici, o voce de vată care parcă ghicea în cafea, rostogolirea unor zaruri de cretă și picătura chinezească a unui robinet strangulat.
DECLARAÞIE, am caligrafiat eu în cele din urmă, cu majuscule îngroșate și am continuat ca într-un dicteu automat, pentru că mă simțeam, instinctiv, un habarnaist din ăla rău fitilat, din mijlocul unei farse răsuflate de-a lui Șukaru:
Subsemnatul, Victor Delea, mult mai cunoscut pe plan internațional sub numele de cod Carlos Șacalu, declar că, în seara zilei de 24 august, însoțit de complicea mea Laura X., zisă și Bomba cu Ceas, care a fost parașutată cu numai două ore în urmă pe teritoriul eternei și fascinantei Românii, am încercat, conform unui plan diabolic, conceput în peșterile secrete ale Kogaionului, să distrugem din temelii Liceul Teoretic Euxin, unde principala limbă de studiu a fost și a rămas limba engleză - considerând, dintr-un firesc ortodoxism fanatic, că răul ar trebui stârpit încă din rădăcini și că niciun sacrificiu nu e zadarnic pentru a salva omenirea din ghearele imperialismului american și a satanicei sale influențe culturale.
Menționez că, printre adepții entuziaști ai acestei acțiuni radicale, s-ar putea număra și peste un sfert dintre profesorii care ne-au îndrumat și ne vor mai îndruma pașii către Visul de Aur al Omenirii (Lor), precum și o parte ceva mai mică a elevilor (Lor).
Semnătură: indescifrabilă.

- Opaaa, deci ce-avem noi aici? a constatat polițaiul meu, fără umbră de zâmbet. Deci, mai întâi și-ntâi, denigrarea adusă, pe cale scrisă, prin ofensarea unui reprezentant al autorității publice, aflat în exercițiul funcțiunii. Deci o infracțiune care, după toate legile în vigoare, se cam pedepsește în diferite feluri, băi Sulică!
Iar, după ce-a apăsat un buton ascuns pe undeva, pe sub masă, a apărut un antropomorf de una sută cinzeci de kile, cu pantaloni de milițian și cu un tricou Crimbo-Gaz, care s-a oprit la un pas în spatele meu, așteptând.
- Bă Nae, ia-i lu' jmecheru' ăsta amprentele dă la ambele labe, fă-i niște poze moacă-profil, bagă-l în baza de date și-n pizda mă-sii și dă-i un șut în rozetă pă ușa din dos, că precis o să-l mai vedem noi p-aici.

Când am ieșit, se întunecase de mult, dar tot am mai fluturat vreo trei sferturi de oră pe sub zidărie, frecându-mi palmele pe tencuială, ca să scot rahatu' ăla negru de pe degete și sperând s-o revăd pe Laura pe care aproape o uitasem câtă vreme fusesem pe post de cobai într-un experiment care ar fi putut primi orice nume de cod, de la Dracula la Păcălici. Iar când am scăpat de-acolo, ca dintr-o altă dimensiune spațială, eram aproape convins că drumurile noastre s-au despărțit definitiv și că (Delete! New file!) întâmplarea nici n-ar mai merita povestită, fiindcă, oricum, nu s-ar fi găsit mulți s-o creadă - nici măcar fosta mea dirigintă, care se pulveriza de mirare când i se povestea, de exemplu, cum paznicul școlii se colora noaptea în verde și umbla pe coridoare cu niște antene vibratile pe cap.
Ceva mai târziu însă, când zăceam cu ochii lipiți pe tavan și cu mâinile încrucișate pe piept, Laura mi s-a arătat iarăși - la început, într-o statuară ipostază de Fortuna Pontica, cu un deget profetic îndreptat către slăvile cerului, dar prăbușindu-se apoi în genunchi, înveșmântată în albul orbitor al unui vechi videoclip cu Madonna (I hear your voice, it's like an angel sighing…), ca să-mi șoptească, printre gratiile unei pușcării infinite, că o uriașă maree de beznă (energia neagră a universului, probabil) se revarsă de pretutindeni, din cer, desfăcându-se, chiar acum și aici, (Uite! Uite! Uite!) în evantaie de făpturi întunecate ale iadului: Toate negre! Toate negre și rele!
- Numai că adevărata apocalipsă, i-am spus eu ostenit, va veni doar atunci când toate făpturile astea, ignorante acum, vor căpăta conștiință de sine și vor începe să emită idei, teorii, teoreme, axiome și alte aproape infinite forme de masturbare spirituală în masă…
Pe urmă, pipăind cu ochii închiși, am pus un CD cu Rock Ballads (selecție proprie), am stins veioza și cred că am adormit după prima melodie, pentru că, mai târziu, pe hotarul fragil dintre veghe și vis, îmi reveneau obsedant în memorie doar vocea plânsă a lui Robert Plant și un singur refren, reluat mereu de la capăt, ca pe un disc stricat de gramofon: There's a sign on the wall / but she wants to be sure / cause you know / sometimes / words have two meanings...
Apoi, în liniștea fierbinte a nopții, ecranul argintat al perdelelor s-a aburit progresiv, ca în filmele foarte vechi, și am zărit o nălucire de sclipiri și de umbre care se decolorau și se risipeau în întuneric, ca și cum pelicula pe care fuseseră înregistrate se ofilea ea însăși în evanescențe de frunze moarte și de jar pâlpâind sub cenușă. Din când în când, se înfiripau contururi mai deslușite, care îmi aduceau aminte de o candelă cât un căuș de copil, fumegând sub o imagine învălmășită și la fel de nesigură ca apele tulburi care se scurgeau acum despletite peste fluturarea iluzorie a mătăsurilor.
Peste câteva clipe însă, ceața s-a spulberat de la sine și, pe oglinda ferestrei, a apărut, cu o claritate celestă, controversata icoană a bunicilor mei, pictată cu migală de miniaturist de către un profan anonim, al cărui prim model trebuie să fi fost fresca Judecății de Apoi de pe peretele de nord al Voronețului. Dar icoana cu pricina, o copie ieftină, pe hârtie lucioasă și stângaci înrămată, fusese cumpărată de mam-mare de la un geamgiu cocoșat care bântuia periodic satele dobrogene dintre Constanța și Tulcea cu aceeași căruță apărată de un coviltir peticit și trasă de aceleași două iepe sure, tot mai deșelate și mai năpârlite, de la an la an. Noi, copiii, îl acompaniam în alai gălăgios, de când intra în sat și până la locul său de popas din spatele morii - și nu numai pentru că avea antice jucării cu mărgele din sticle multicolore sau oglinjoare ovale, cu calendare și iconițe, ci și pentru că era singurul cocoșat pe care noi îl văzusem vreodată.
- Cât ai dat, fa, pă ea? o întrebase tata-mare, apropiindu-se cu prudență, când bunica dezvelise icoana din marama în care o adusese și o așezase cu fața în sus pe pat, ca să-i ia maul.
- Ioteee, o găleată dă boabe, acoloșa, mințise baba grăbită, pentru că, după lungi și înverșunate târguieli, prețul fusese, de fapt, întreit. Da' să știi că era cea mai mare și cea mai încolorată d-acolo!
- He, heee, heeeeee, se distrase moșul, după ce o studiase mai îndeaproape. Să știi că face toți banii! și se închinase larg, pentru prima oară după mulți ani. Păi, în icoana asta a ta, fă, sunt mult mai mulți draci, curve și păcătoși, decât or fi trecut pân iad, dă la moș Adam și până la moș Anton ăsta, pă care v-ați grăbit să-l tămâiați și să-l îngropați mai alaltăieri. Ia numără și tu toate fleoarțele alea răscrăcăiate și cu cu țâțele la buric și toți pidosnicii ăia cu bucile cât dovlecii și pă urmă, îmbracă-te frumos și du-te cât mai degrabă la popa Arici, ca să ți-i sfințească sau să-l apuce damblaua și să te dea de-a dura la gârlă, cu ei dă gât. (Iar, dacă biata mam-mare nici n-avea cum să numere orice depășea degetele sale de la mâini și picioare, i-am numărat eu în mai multe rânduri, constatând de fiecare dată că, într-adevăr, numărul nelegiuiților care se prăbușeau în delir între fălcile Balaurului de Foc era de vreo zece ori mai mare decât numărul drepților. Căci peste tot, colcăiau, în turme voluptos zugrăvite, fie necredincioșii - turcii, arabii, evreii..., fie cei ce călcaseră dreptele porunci - ereticii, ucigașii, desfrânații, tâlharii, zarafii, pizmașii, zavistnicii..., fie chiar fiarele sălbatice - lupul, hiena, dragonul..., care, cu sau fără voia lor, îi sfâșiaseră și-i îmbucaseră adesea pe mărturisitorii dreptei credințe și care erau chemate acum să le verse degrabă trupurile în tabăra credincioșilor și să se întoarcă apoi spre osânda grozavă a pârjolului nepieritor. Ca să nu mai vorbim de diavolii înșiși, migălos zugrăviți în toate împielițările și pozițiile lor specifice.)
- Ieteee, mi-mi place, protestase mam-mare, și tot am s-o pui aci, pă păriete! Că popaaa... să-și vază dă icoanele dân biserica lui, și nu dă la mine dân casă.
Ca atare, noua achiziție fusese aninată, cu mare evlavie, pe peretele de la răsărit, din Odaia 'a Mare. De aceea, mi-o și aminteam cu atât de multe și de surprinzătoare amănunte, pentru că, culcat pe spate în semiîntunericul camerei, care chiar mirosea a busuioc și-a gutui, o privisem câteodată ore în șir - mai ales, în nopțile senine de vară, când lumina gălbuie a candelei se îngemăna cu lucirea palidă de pe Calea Robilor, care se scurgea până-n zori prin ferestrele înalte și înguste, sporind atmosfera aceea de sihăstrie împăcată cu sine. Naivitatea figurilor, amintind de stilizarea amuzantă a icoanelor pe sticlă, dovedea că pictorul necunoscut chiar trecuse pe la Voroneț, dar culorile intense și sclipitoare, precum și perspectiva mult mai realistă a întregului trimiteau la Judecata lui Mighelangelo, pe care puțini se puteau lăuda că au admirat-o chiar pe altarul din Capela Sixtină.
Oricum, și pe icoana noastră (căci, cu timpul, devenise a noastră), undeva, deasupra, revărsat și bărbos, se afla Însuși Dumnezeu-Tatăl (care, de fiecare dată, îmi aducea în fața ochilor un roșcovan Moș Crăciun de abecedar), iar dedesubt, străluceau Iisus și Apostolii Săi, în spatele cărora se pierdeau, spre zările senine, oștiri himerice de îngeri cu figuri vesele de fetițe obeze și cu cercuri de lucoare verzuie în jurul capetelor. Și, imediat sub tălpile Fiului și în centrul imaginii, se detașa Balanța Răsplătirii și a Osândirii, cu cele două talgere ale sale, pe care se aruncau, una câte una, faptele milostive sau netrebnice ale omului - reprezentat, pe hotarul nestatornic dintre bine și rău, ca un adolescent rătăcit și înfricoșat, dar care părea să se aștepte deja la tot ce-ar putea să fie mai rău pentru el. (Bă, fraieru' ăsta cufurit chiar seamănă cu de-alde tine, îmi spusese văru' meu Costel, anul trecut, de Crăciun, când îi arătasem icoana salvată întâmplător, dar semnificativ, exact în momentul în care noii proprietari, schimbând acoperișul, aruncaseră la gunoi mai toate obiectele înghesuite prin pod.)
Ca și la Voroneț, din dreapta, dinspre vâlvoarea Gheenei, se deslușeau cete de drăcușori rotofei, ca niște motani încălțați, care, cu prăjini, cu pripoane și cârlige, se hârjoneau pe sub talgerul anatemei, căutând să-l tragă cât mai jos și să-l împovăreze cât mai mult, ca să pună gheara pe trupul și sufletul celui aflat înaintea înfricoșatei judecați - pentru a-l târî apoi, chiuind, înspre cataracta de văpăi a focului veșnic. Și nu pot să uit cum un diavol mai scund și mai bosumflat decât toți izbutise să ajungă pe talger și cum se frământa de acolo să întindă o cange însângerată înspre gâtul de găină golașă al învinuitului. (Satisfacție sadică pe care, copleșit de repulsie, o recunoscusem ceva mai târziu pe chipul disprețuitor și sarcastic al păpușii malefice Chucky, ca o dovadă în plus că Răul, în toate ipostazele sale, nu se pierde niciodată-n tenebre, ci doar se transformă, dând dovadă uneori de o dezolantă lipsă de imaginație.)
Dar spre dimineață, imaginile atât de vii ale visului se estompaseră umed, ca pe o frescă spălată de ploaie, ale cărei puține culori începuseră să se stingă și ele, amestecându-se într-o plumburie pâclă de toamnă, iar pe ecranul fluturând al perdelelor mai rămăseseră doar câteva năluci de ipsos, plutind printre insulele sângerii ale cărămizilor dezgolite și printre norii tulburi de var.
Abia atunci, mi-am dat seama că priveliștea zbuciumată a Judecății se destrămase și se risipise odată cu primele unduiri ale zorilor, pentru a face loc, cu rafinată viclenie, imaginii pe care ieri, înainte de a fi umflat din fața școlii, o descoperisem pe zidul devastat de deasupra intrării profesorilor și care se adăugase, iată, experiențelor mele existențiale, printr-un la fel de perfid cadou al destinului.


Revista Ex Ponto (text / imagine / metatext). Nr. 4 (25), (anul VII) 2009