- Mamaie, ce se făcea în sat de Lăsata Secului ?
- La urlalii, toți copiii duceau snopi, maldăre întregi cu tulpini de porumb – de-alea care se dă la vite. Făcea o căpiță mare așa, aproape cât bucătăria. Și când se însera, copiii da foc la căpița aceea și juca împrejurul ei... care așa cum se pricepea. N-am fost niciodată acolo pe deal, unde juca ei… A fost și… alde tac-tu, făcea…
Când se însera, jos în sat părinții fetelor (“domnișoarelor”) punea masă cavalerilor – băieților mari, care le jucau la horă. Ei își luau măștile de pe ochi, stăteau la masă. Le dădea câte o bucată de halviță și câte un ou fiert. Cu nucă era halvița. Și-aseară a arătat la televizor.
- Nu se sărea peste foc?
- Nu se duceau ăia marii, cavalerii acolo, la urlalii. Ãia micii săreau. Eiiii, se juca, mai cădea și cu pantalonii arși în fund, că jarul ăla era mare. Cine avea putere așa mare să-l sară?!
Și dimineața, pe la nouă-zece, iar se strângea, din nou, flăcăii! Și tot cu zdrențele alea se făcea cuci – îmbrăcați urât, să nu-i cunoască care cine este... Că dacă a fost seara... Da’ mai era și din ăia care n-au fost seara... Tot cu măștile alea pe ochi făcea câte un băț lung, așa (gesticulează cu ambele mâini). Stai să-ți spun așa: dar bățul trebuia să fie corn, den ăla care nu se frânge. Și-acum să-ți spun și ce făcea. Și de bățul ăla era legat un șnur. Și de ața aia legau o opincă. Bătea fetele pe care avea necaz pe ele. Eu dacă nu te vream, mă băteai. Nu numai tu, ci și ailalții. Mă băteai cu opinca ! Hă-hă-hă (o intonație descendentă a râsului).
Și veneau prin curți la oameni și jucau. Le cântau unul cu fluiérul, din fluiér. O persoană. Și le da acolo bani. Le da câte un pahar de vin... Pentru că nu-i băga în casă..., ci în curte, acolo!
Cam așa, Dragoșe, altceva nu știu, ce să mai zic...
- Cum ieșeau îmbrăcate fetele?
- Fetele? Nu erau național îmbrăcate. Erau așa cum suntem noi acum. Nu erau cu bluze, cu fote, nu...
- Era obiceiul să le și ude?
- Nu. Stai să-ți zic. Și fetele aveau câte un lănțișor de aur. Și-avea pe lănțișorul ăla galbeni de aur. Câte trei avea, așa, la gât. Nu exista să n-aibă. Și mămica a avut trei, de care a luat în schimb pământ ! (o accentuare dură, de supărare, pe ultima silabă). Dar noi nu i-am apucat (adică nici surorile ei n-au văzut galbenii, că-i vânduse).
Acum ia ascultă-mă și apoi mai scrie! De ce avea galbeni fetele? Pentru că... Eu eram fata ta, și dacă venea să mă ceară în căsătorie, până nu-i dădea gălbenii la flăcău nu mă căsătorea cu el, dacă n-avea de unde-i da galbeni... Mama oprea galbenii să dea la fiica ailaltă, ca să se căsătorească și ea. Iar la aia mare, care i-a purtat cât a fost domnișoară, îi dădea ginerica. Mama îi dădea și următoarei fiice, ca să-i poarte și ea la gât. M-ai înțeles!
- Frumos!
- Dacă tu erai primul (adică primul la părinți) și n-aveai bani să-ți iei să te căsătorești, ți-i dădeam ție să-i dai la mireasă!
- Și dacă mă căsătoream, eram obligat să vă dau galbenii înapoi?
- Ei, de unde aveai să ne dai! Strângeam noi bani și cumpăram și pentru fata sau băiatul care se ajungea, ca să se fudulească și aia cu galbeni la gât! Și fetele, cât de sărace era, strângea părinții bani și-i punea și ei pe o panglică la gât, dacă n-avea lănțișor. Că se ducea la horă, și să nu fie fără galbeni la gât!
- Da, normal! Ce culoare la panglică?
- O panglică den asta, care sunt și astăzi... Și mov, și roșie, și albastră... Cum aveai rochiile, schimbai și panglica de la gât. Înțelegi? Da’ care avea lănțișoare, nu mai schimba panglica de la gât, cu nimica.
- Galbenii erau turcești?
- Nu știu, nu eram chiar așa... Că noi când ne-am ajuns, n-am mai avut galbeni. Că a fost cu refugierea, cu bulgarii. Că ne-a ocupat bulgarii și am refugiat în Almalău. Punea numai lănțișoare. Eu aveam un lănțișor cu inimioară. Chiar lănțișorul ăla îl dădusem lu’ maică-ta, nu știu ce a făcut cu el... Era decât inimioara aia așa. Dar multe fete nu mai avea deloc. Înțelegi? Sărăcise lumea și nu mai avea!
Părinții au fost refugiați mai înainte pe Ialomița, că tot bulgarii… (se referă în primul război). Nu eram născută. Alde mămica erau tineri căsătoriți atunci. Nu mai știu dacă fetele aveau lănțișoare. Că p’ormă s-au retras bulgarii. Că jumătate din sat era bulgar. Ãștia care au venit în ’40 erau din Bulgaria veche. Numai pe noi, românii, ne-a dat peste graniță. Pe bulgari i-a oprit, măcar că au fost cu românii.
- Și vă înțelegeați între voi!
- Foarte bine! Nu ne-am bătut. Jucam la horă împreună… Și bulgarii se prindeau lângă noi, jucau lângă noi… Cântau și din cimpoi, și din țigulcă, ori caval…
- Cum arăta țigulca?
- Cum îi vioara. Așa era, Dar îi zicea țigulcă. Avea și armonică. Nu acordeoane den astea mari (gesticulează cu degetele, de parcă ar cânta la clape în jos și-n sus). Armonică îi zicea, nu acordeoane.
- Lăutarii erau români sau bulgari? Sau orchestre mixte?
- Bulgari erau. La ei erau bulgari și noi, când făceam hore, erau români! Ei nu vinea la hora noastră, că nu știa să joace valțuri din ăstea, ei știau numai de brâu să joace. Mai juca și sârbă, dar numai bărbații știa să joace – se puneau pe vine. Fetele, bulgăroaicele, nu jucau sârba, numai de brâu. Pentru că avea fustele lungi.
- Am mai scris odată asta!
- Ah, nu mai scrie! Termină. Vezi, că ții minte... Eu nu mai țineam minte…
- Și de Dragobete, la Cap de primăvară, pe 24 februarie, ce se obișnuia să se facă ?
- Nu. Nu se făcea, Dragoș. Doar plimbare. Când te ducea băiatul acasă, prietenul, cum se zicea. De la horă, când te ducea acasă… Când mai stăteam la opaiț, seara și venea băieții. Stam și lucram două-trei fete, seara, și veneau mai mulți băieți. Stam de vorbă și pe urmă rămânea fieștecare fată cu prietenu’ ei. Atunci ne mai sărutam și noi !
- De ce, părinții nu erau de acord să vă sărutați ?
- Am vorbit cu tine și poate acum m-am căsătorit. Ei, eu am vorbit cu altu băiat și pe urmă am vorbit cu tatai-tu și m-am căsătorit. Că m-am certat, ne-am supărat, n-am mai vrut să vie cu mine. I-am zis că nu te mai iubesc și nu mai vreu să vorbesc cu tine. Că-mi intrase pe suflet tataie. Și ca să nu se bată, m-am pus de față. Fetele ne strângeam la cișmea, cu ulcioarele, de luam apă. Și venea și băieții lângă fete, tot așa. Și venea mulți. Și pe ormă pleca fiecare fată cu ulciorul plin cu apă, și ăla o conducea.
M-am pus de față: și tataie, și băiatu’ ăla de dinainte. Și lu’ ăla, prietenu’ de dinainte i-am spus să nu mai vină, că-l vreau pe tataie. Ãla era Marenciu și tataie e Niculaie, până la căsătorie am fost împreună, cu tataie Niculaie.
Am încheiat, Dargoș, nu știu ce să mai spun. Am spus destule !
- Ai încheiat că doar cu tataie m-am căsătorit. Lu’ țățica Ana ia dat cercei de aur și galbeni la gât, și mie nu mi-a dat nimic. C-a fost cu refugierea, nu mi-a dat nimic.
- Þățica Ana era mai mare decât matale!
- (Cu o față mirată) Păi era cu nenica Stan, fratele lui Niculaie. Mai a avut două surori care a murit. Înainte lu’ nenica Stan era, după el era?... Nu mai știu. S-au căsătorit când era în relații bune cu bulgarii în Aidemir. Nu cred, că noi eram copii pe atunci, eram pe la școală...