agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2182 .



Savastie - VIII -
proză [ ]
Text religios

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2010-02-22  |     | 



Camera de tortură mirosea a sânge închegat. Ca un abator unde șfichiul aprins al cărnii, scrâșnirea oaselor presate și strigătele de deznădejde ale atâtor prizonieri ai soartei așternuseră pe pereții cenușii tipare de neputință și revoltă mută. Târât de doi zdrahoni spre acel loc al torturii, Savastie simțea cum în spatele lui pășește apăsat Piotr Ostapovici Gur. Îi auzea carâmbul metalic al cizmelor de piele întoarsă bătând tactul suferinței pe pardoseala de marmură, iar la răstimpuri foșnetul vipuștii de postav. Și, chiar dacă nu-l vedea, putea să-și închipuie zâmbetul crud așternut peste trandafiriul obrazului tânăr, privirea vulturească din spatele monoclului de aur, urmărindu-i convulsiile trupului ce încerca să descopere ce se ascunde în spatele acelei neștiute pedepse ce urma să se prăvălească peste destinul lui. Ajunși în camera morții, Gur se apropie de un bărbat rotofei, exoftalmic și cu o gușe proeminentă, ce-i dădea aspectul unui humanoid venit de pe altă planetă. Imenșii globi oculari erau vascularizați puternic cu firișoare de sânge, făcându-l și mai amenințător.
- Serioja, i se adresă Gur, acest domn, Savastie Karpin, poartă în temnița sufletului și pe poteca sinuoasă a limbii niște nume ce trebuiesc botezate în apa mărturisirii. Cum vorba mea blândă nu l-a putut determina să-și deslege baierele vorbirii, știu că dumneata ai metode prin care să faci chiar și pietrele să vorbească...
- D-le Gur, nu există suflet pe care să nu-l pot îndoi pe nicovala uneltelor mele dragi, cărora li s-a cam uscat gâtul de sete. De sânge proaspăt, spuse Serioja pipăind brațele lui Savastie și bătându-l pe umerii lați, ciolănoși, așa cum cântărești din ochi la târg un animal pe care știi că-l vei supune biciului și poverii înrobitoare.
Privindu-l pe Savastie drept în clarul ochilor, acesta îi spuse amenințător:
- Noi doi vom petrece clipe de neuitat...D-le Gur, doriți să asistați la spectacolul vieții?
- Nu, Serioja, treburi importante de stat mă cheamă, dar sper ca până mâine acest domn să ne dea mărturisirea pe care o așteptăm.
Înainte de a părăsi camera de tortură, Gur se apropie de Savastie și îi șopti la ureche:
- Aici nu te mai pot ajuta nici poetul dumitale blestemat, nici iluzoriul pictor ce caută libertatea pe baricadele conștiinței. Aici ești față în față cu adevărul. Pe care, dacă-l rostești, ești mântuit. Altfel, vei pierde și această ultimă calitate ce ne deosebește pe noi, oamenii, de animale, demnitatea. Vei fi umilit și dezbrăcat de personalitatea dăruită nouă tuturor la naștere. Vei deveni o grămadă de carne amorfă, fără glas, fără identitate, asemenea unui animal ținut în cușca dresorului. Totul depinde numai de dumneata!
Serioja făcu un semn scurt din cap celor doi zdrahoni care-l târâră pe Savastie într-un colț al camerei. Acolo se afla un stâlp de beton de mărime mijlocie. Îl legară de el cu mâinile la spate. Apoi, sprijinit de cei doi, Savastie fu încălțat în pantofii de pedeapsă. Confecționați din metal și dotați cu mai mulți țepi metalici atașați în interior, în dreptul călcâielor.
- Așa tinere domn, suntem pregătiți să ieșim la promenadă! Numai că va trebui să stai musai pe vârfuri, altfel încălțările mele îți vor perfora câlcâiele și, crede-mă, nu există durere mai mare decât sfârtecarea tălpii a cărui durere suie până în moalele capului. Așa, acum să-ți atașăm furca ereticului. Pentru a-ți pedepsi mândria de a rosti cuvinte de hulă la adresa sfintei noastre țărișoare și a preavoslavnicei sale biserici.
Și Serioja atașă la gâtul lui Savastie o furcă de fier, cu două capete ascuțite.
- Frumoasă priveliște, tinere domn, nici chiar măicuța care te-a alăptat la piept nu te-ar mai recunoaște acum! Darmite la sfârșitul acestui spectacol grandios... Ai grije, ține-ți capul trufaș în sus, altfel furca îți va perfora sternul și bărbia! Să vedem cât vei rezista. Sau te vei înmuia și ne vei mărturisi ceea ce vrem să auzim... Dacă nu, vei simți pe spatele tău de taur tânăr biciul din piele împletit cu biluțe de plumb, care-ți va dezghioca și ultima fărâmă de împotrivire.
Savastie simți torsul tare al stâlpului de care era legat înfiletându-se parcă prin respirația de gheață a pietrei pe coloana sa. Închise ochii și se revăzu acasă, la Samara, când se rătăcise de tatăl său în pădure și găsise adăpost într-o peșteră de sub munte. Acolo, copilul se lipise de frică de peretele rece și umed, ținându-și răsuflarea pentru a asculta șoaptele muntelui. Auzi lângă urechea lui dreaptă respirația sacadată, parcă intrată în transă a lui Serioja, care-i șopti:
- Un nume, tinere domn, doar un blestemat de nume și punem capăt acestei reprezentații!
Savastie îl privi cu acea tristețe christică pe care o văzuse pentru prima dată într-o schiță a lui Da Vinci, la primul său curs de compoziție. Simți apoi mâinile nervoase și necruțătoare ale celor doi zdrahoni apăsându-l cu toată puterea pe umerii gârboviți și țepii metalici ai pantofilor de pedeapsă îi mursecară călcâiul ca dinții unor animale de pradă mici și nemiloase.
Abia mai putea respira. Saliva i se uscase în gură și gâtul ce trebuia să-l țină țeapăn într-o poziție nefiresc de dureroasă își plimba parcă speriat omușorul, atins ușor de furca ereticului. Bărbia începu să-i tremure la răstimpuri, amenințând să fie sfâșiată de brațele furcii. Ochii lui nefiresc ieșiți din orbite priviră spre dreapta, acolo unde Serioja se adăpa dintr-o sticlă cu tărie, obrajii umflându-i-se ca niște foale la foc mic.
- Te-ai hotărât deci, să vorbești, da? râse zgomotos Serioja, înțelegând din privirea pe care i-o aruncase Savastie că acesta nu mai putea îndura multă vreme supliciul.
Făcu semn celor doi bărbați să-l susțină, în timp ce el, cu mișcări calculate, ca un meșter priceput, desfăcea brațele capcanei de fier de la gât, apoi conturul încălțărilor, tălpile lui Savastie botezând pardoseala de piatră umedă, jilavă, cu stropi de sânge strălucitor, crud.
- Vă rog să-i transmiteți lui Piotr Ostapovici Gur că Savastie, pictor de icoane și biserici, găsește vinovați de starea nemernică a ființei sale și de păcatele săvârșite împotriva sfintei noastre Rusii pe cei care l-au încondeiat cu dorința de a fi liber, de a gândi și picta liber, de a aduna lângă sufletul său și alte minți tinere, cu care să ridice de la pământ trupul agonizant al Rusiei noastre, să-i dea un suflu nou, un viitor limpede. Întâi pe Stiopa Karpin, din îndepărtata Samara, care l-a învățat încă de la naștere că libertatea este singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni, niciodată. Apoi pe maestrul compoziției de la Institutul de Arte Plastice din Tomsk, Igor Malafeev, care i-a spus într-o prea-frumoasă dimineață a studenției sale că imaginația și duhul culorilor sunt singura lui avere pe acest pământ trecător. Și, nu în ultimul rând, pe starețul Pamfilie și pe fratele său duhovnicesc, Fiodor, pustnicul. Pe zecile de monahi a căror vorbă a cântărit-o în serile când sufletele lor tinere simțeau că arta și credința sunt singurul medicament tămăduitor pentru sufletul rus, umil și amărât. Aceștia sunt mentorii mei spirituali, cărora le voi purta o veșnică amintire, oriunde mă voi afla...
Serioja asculta înmărmurit confesiunea lui Savastie și privea din când în când la cei doi zdrahoni, neștiind ce să creadă. Când văzu zâmbetul stins de pe fața lui Savastie, știu că bărbatul acela își râde de el și nori negri se adunară în albiile privirii torționarului. Căci își adusese aminte de numele de Karpin, sub care i-l prezentase inspectorul Gur pe bărbatul din fața sa, și rânjetul său animalic prevesti o răzbunare mai cruntă decât încălțările și jugul de fier. Făcu un semn către cei doi și Savastie fu legat cu fața la stâlpul de beton. Cămașa îi fu sfâșiată și prin țesătura de paing tăcut a aerului putred al camerei nu se mai auzi decât șuieratul biciului ce își croia cu sârg drum prin carnea lui Savastie. Pictorul gemea adânc și, cu cât se amplificau loviturile primite, cu atât glasul lui se petrecea în neființa sonurilor tot mai palide, tot mai tânguitoare, ca un bocet străvechi. Se revedea în grădina boierului Tomkin, copil fiind, de unde furase o poală de cireșe de Mai și slugile acestuia, prinzându-l, îl legaseră de un măr și îl altoiau cu biciul de la trăsura boierului. Dar copilul acelor vremi râdea cu glasul lui cristalin, gândindu-se numai la dulceața ce i-o așternuse în suflet aroma acelor mărgele roșii, atât de dorite. Când trupul lui Savastie căzu în genunchi, iar capul îi atârna flasc într-o parte, Serioja știu că nu va reuși niciodată să înfrângă cerbicia acestui om. Trei zile la rând, Savastie fu oaspetele dorit și bine primit al camerei de tortură, dar cuvintele lui erau parcă zăvorâte sub șapte lacăte de tăcere. Fu chemat Gur, care, privind cu dispreț la trupul atârnând în cangele de fier, se apropie de Serioja și îi spuse:
- Adu-l la viață! Vreau să-i spun ultimele cuvinte!
Savastie fu stropit cu două găleți de apă rece, ce i se întipăriră pe carnea arsă de lovituri ca un stigmat de gheață, înflorind ici-colo mici cratere, porțiuni maculate de sânge închegat și sudoare sărată, ce ardea cumplit epiderma, ducând durerea ca pe un ecou până sub fasciile întregului corp ce resimțeau golul existențial ce se căsca sub ființa lui Savastie. Când acesta își reveni, Gur îi spuse la ureche:
- Am crezut că un om cult ca dumneata poate înțelege rostul unui astfel de supliciu. Dar văd că m-am înșelat! Ar fi trebuit să fii dat surghiunului, în blânda Siberie, dar episcopul de Tomsk a intervenit în favoarea dumitale. Vei fi dus la Kemerevo, la mânăstire. Unde vei trăi într-un univers propriu, ca într-un turn de fildeș, fără legătură cu lumea din exterior...
Gur privi spre Serioja care făcu la rândul lui un semn celor două ajutoare. Aceștia îl prinseră cu putere de brațe pe Savastie. Când acesta întredeschise ochii, tulburi de durerea biciului, văzu silueta scundă a lui Serioja rostogolindu-se parcă prin camera tăcută, purtând în mâini o lumină violaceee, puternică. Abia când călăul său se apropie îndeajuns de el, Savastie văzu fierul înroșit în mâinile de pitic deformat. Clipi de câteva ori, ca pentru a-și lua adio de la lumina binefăcătoare sub care biata maica sa, Anasia, îl dăruise vieții într-o zi și simți cum lumina aceea roz-violacee îi străpunge necruțător retina. Ca un răstignit pe crucea mare a vieții urlă Savastie, cutremurând cu glasul său tăria întunericului ce începuse să se țeasă în jurul său. Revăzu paleta de culori dragă lui și una câte una confidentele lui de taină, acuarelele, începură să se topească dureros. Albastrul urcă înspre tăria crugului. Albul se inoculă pe aripile unui porúmb ce-și luă zborul de pe umerii lui căzuți. Roșul se amestecă indiferent la urletele sale în albia venelor și arterelor fărâmate de atâta durere. Verdele se așeză docil în holdele virgine ale Samarei sale dragi, la început de Florar, iar maroul se coborî pe sub frunzișul reavăn al pădurilor călcate cu pasul lui de pribeag. Singurul, negrul, stăpânea pe de-a-ntregul lumea tăcută a lui Savastie, umplând golurile primordiale, alcătuind fantasme unite cu ploaia de stele negre ce cădea dintr-un cer damnat.
Respirația fierbinte a lui Gur îi străpunse pavilionul urechii și mai auzi doar atât:
- D-le Karpin, cu ochii păcătuim încă de la naștere...Și tot cu ei încercăm să furăm lumii toate tainele ei, fără să-i dăm înapoi nimic! Dar vine clipa să plătim pentru toate. Pentru dumneata aceasta este clipa căzută în genunchi a renegării acestei lumi...pe care nu o vei mai privi deloc, ca un ostracizat în măruntaiele pământului. Și nici nu vei mai putea aduna sub clarul privirii cuvintele împerecheate în rimă și ritm ale poeților adunați sub stelele fade ale Apusului atât de drag dumitale. Iar tablourile vieții vor fi pentru dumneata simple pânze mortuare, fără culoare. Fără viață. Vei mai putea doar auzi toaca la Vecernie și Laudele cântate de frații lăcașului. Atât!
Înainte să-și piardă cunoștiința, Savastie murmură, întorcându-și cuiburile goale ale ochilor spre locul de unde plutise până la el pârâul cuvintelor lui Gur:
- Dumnezeu să vă ierte pentru tot, Piotr Ostapovici! Am fost orb, dar acuma văd...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!