agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1712 .



Jurnalul frunzelor târzii
proză [ ]
Din lumea celor care aproape nu cuvântă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Slav Vladimir ]

2010-02-23  |     | 



Din pat priveam prin geam o frunză, ce stingheră se mișca în direcția vântului. Mă uitam fix la ea și toate gândurile mi se comprimau la simplitatea acestei frunze. Nu atât forma cât paleta cromatică a acesteia îmi scălda ochii, inundându-i în culori din cele mai variate. Sunt nuanțele unui anotimp ce refuză să se desprindă de pe ramură. E ultima redută care nu se lasă defel cucerită, la fel de tomnatică precum anotimpul în sine. Ultima virgină care rămâne castă pentru totdeauna sau cel puțin până la apariția vreunei frunze trubadur care din aer în plină mișcare încearcă să o atragă spre el.
Dacă frunzele ar fi oameni...îmi spuneam în sine. Viața unei frunze....murmuram în continuare, însă tot din ceea ce grăiam cu vocea gândului, nimic nu găseam spectaculos. Nici un cuvânt...nici o idee. Brusc îmi aduc aminte că e sâmbată. Mă panicasem pentru câteva secunde crezând că e una din zilele acelea ale săptămânii în care trebuie respectat ritualul dinamic și ciclic ce mă angrenează în fiecare dimineață, ca într-un soi de preambul, pentru viața de peste zi. E sâmbătă.
Cu acest gând am închis din nou ochii încercând să adorm. Nimic nu se compară cu un somn dulce de dimineață. E singura zi în care îmi permit să recuperez acele dimineți pierdute în detrimentul rutinei locului meu de muncă. Încet, încet, mintea mi se prăvălea în adâncurile visurilor. Un soi de caleidoscop alcătuit din mai multe culori îmi era culoar spre un tărâm ce îmi era deloc necunoscut.
Deodată întuneric. Nu deosebeam nimic în jurul meu, nici măcar pe mine. Întunericul acela nu doar că îmi cauza frică, ci pe deasupra mă înfrigura, mă însingura. Stăteam gol rezemat pe întuneric. Un întuneric fără colțuri, fără margini, fără...limite. În acel întuneric puteai să faci orice: să urli, să alergi până puterile nu te mai țineau, până când lacrimile prindeau țurțuri, și tot nu era nimeni să te salveze. Tind să cred că inconștientul mă făcea să traiesc o realitate abstractă a problemelor la care fusesem expus zi de zi. O realitate monocromă în care orice problemă prindea nuanța gravității problemei. Pe măsură ce mă întorceam de pe o parte pe alta, fizic, în vis, frigul părea să se domolească. Negrul devenea din ce în ce mai cald. Eram cu fața spre fereastră și lumina dimineții îmi cobora până adânc în vis creîndu-și loc printre pleoapele întredeschise. Acel negru devenise acum un alb-gălbui sub a cărei intensitate totul prindea acum contur. Inclusiv eu. În fața mea, falnic, un copac îmbătrânit în decursul unor veacuri de visuri, sprijinea cu crengile sale visurile oamenilor. Fiecare frunză reprezenta un vis. Crengile atingeau pământul. Între mine și copac se interpunea o vale adâncă, de netrecut. Ajunsesem pe marginea văii. Privirea mea de om nu putea să cuprindă abisul. Văzusem doar o mică parte din rădăcinile încolăcite a acelui copac ce își croia drum spre abis. Oare din acel abis visele își adunau materia? Pământul sterp însuflețea doar copacul. Stăteam nemișcat cu privirea ațintită spre copac. Încercam să descifrez frunzele, visele. Nimic din orice combinație al orcărui unghi din care priveam nu mi se dezvăluia. În aer nu era vânt, doar o simplă briză ce adia mișcarea frunzelor. Era dansul frunzelor, ori mai degrabă dansul visurilor. Era plăcut să stai, să privești, mă cuprindea o liniște eternă. Dar dacă frunzele sunt vise atunci pământul pe cine reprezintă? Să fie alcătuit din puțina materie a fiecărui om căruia îi este îngăduit să viseze? Brusc copacul dispăruse și odată cu el visul, căci cu cât mai tare munceam să aflu ceva despre el visul se îndepărta de mine.
Deschisesem ochii, era amiază. Prin mișcări tactice reușisem să mă ridic din pat și să deschid fereastra. Afară frig. Începând cu aceea seară nimic din ceea ce visasem sâmbătă dimineața nu îmi mai reveanea oricât de tare mă străduiam să pătrund în vis mereu mă loveam de o fundătură. Alteori pătrundeam în diverse vise minoice din care cu greu puteam ieși.
Trecură lunile reci ale anului: ianuarie și februarie cu zăpezile lor. Martie a venit și ea cu noi speranțe. Cu primăvara. O primăvară în care oscilau ninsorile cu ploile și orele senine cu soare. Era o bătălie între fiicele anului. Iarna nu vroia să cedeze locul Primăverii. Primăvara și-a luat ca aliat Toamna cu ale ei ploi dese și nesfârșite. Noi oamenii priveam atent acest magnific spectacol al anotimpurilor. Într-una din zile priveam copacul din fața ferestrei mele. De abia acum observasem că și-a lepădat în cele din urmă ultima frunză. Târziu descoperisem, de fapt cum de obicei descoperim orice lucru minunat...târziu îi dăm importanța cuvenită. Priveam cu o oarecare ură copacul. Îmi revenea în memorie episodul biblic al primei lepădări. Cum Iuda Iscarioteanul îl vându-se pe Iisus. Copacul, acum gol, semăna în fața acestei bătălii anotimpuale cu un adevărat Iuda. Un Iuda de care erau atârnate crengile goale. Resemnat.
Resemnate sunt ele zilele în care se sparge ecoul clipelor de ieri și se adună cele de mâine. Săptămâni întregi de așteptare înghețate de dorința de a avea ceva, pe cineva. Zilnic în periplul meu spre locul de munca trec prin curtea muzeului. Specii întregi de copaci îți zâmbesc înca de la intrarea în curte, mereu aplecați să îți ureze o zi plăcută. În spatele tău lași mereu o umbră de salut și măcar o promisiune pe care o reînnoiești oridecâteori treci pe aceea alee. Fiecare pas cu greutatea sufletului său se recunoaște, lăsând câte o urma pe drumul vieții. Și după ce ieși din parcul muzeului primești o senzație de mulțumire sufletească datorită frunzelor care cu ale lor forme bizare, geometrice ți se închid în priviri. Și zile întregi grupate în unități de săptămâni care la rândul lor sunt ierarhizate în mănunchiuri de luni și cicluri de ani, trec fără să le observi conturul; prin ce forma suferă schimbarea timpului? Prin ce fereastră își i-au zborul?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!