Să-l lăsăm, preț de câteva clipe, pe Dumnezeu în plata lui, și să ne întoarcem la treburile noastre de fiecare zi.
Experiența de la cimitir a avut darul să ne pună serios pe gânduri.
În Africa, cel puțin în tribul nostru, există acest obicei ca fiecare întâmplare mai deosebită să ne pună pe gânduri. Așa de exemplu, dacă dimineața e cer senin, iar seara se acoperă de nori, ba chiar începe să și plouă, imediat ne adunăm la câte cineva în colibă și cădem pe gânduri. Căderea pe gânduri are efecte dintre cele mai surprinzătoare și se asociază adesea cu alte acțiuni, la fel de imprevizibile, cum ar fi căderea în transă, căderea din pomi sau căderea de acord. Toate acestea sfârșesc invariabil prin căderea într-un somn adânc, în care fiecare visează ceea ce îl taie capul, în funcție de ce a trăit în ziua respectivă sau de lucrul la care s-a gândit el mai mult.
În rest, căzutul pe gânduri nu are nici un alt fel de efect.
Cel puțin așa stăteau lucrurile până în dimineața în care ne-am întors din cimitir. Atmosfera de pace care domnea acolo, dar, mai ales, felul nedeslușit în care dispăreau morții, cu toate ale lor, ne-a făcut să cădem pe gânduri într-un mod cel puțin la fel de nefiresc. S-a hotârât astfel trecerea la forma de organizare triunghiulară, vrând în felul acesta să aducem în viața tribului nostru spiritul cimitirului Triunghiul Amoros. Astfel că, din acea dimineață, fiecare soție a avut doi soți, după cum și fiecare soț a avut două soții, iar fiecare copil rezultat din aceste combinații avea doi tați sau două mame, după cum fiecare capră avea doi stăpâni, iar fiecare copac două rădăcini.
Și cum fiecare lucru mulțumește pe unii, dar îi nemulțumește pe alții, așa se face că infirmiera s-a ales cu două ploști, în timp ce bucătăreasă a rămas cu doar două ajutoare. O situație oarecum bizară s-a înregistrat în ce îi privește pe Youssef, care s-a ales cu doi cai Totem, respectiv cu Totem, care acum trebuia să tragă la două căruțe.
Trecerea la noua formă de organizare mie mi s-a părut asemenea cu trecerea de la ora de iarnă la ora de vară, care ani de-a rândul m-a chinuit în România. ( În Africa nu se dă ceasul nici înainte, nici înapoi, pentru că pur și simplu nu avem ceas ). Spun asta pentru că a fost un chin până m-am decis în care din cele două case, câte aveam acum, să mă întorc. Norocul meu a fost că, în momentul în care s-a trecut la viața triunghiulară nu aveam nici măcar un serviciu, că nu știu ce m-aș fi făcut!
Unii prieteni de-ai mei s-au trezit că încep să vorbească o limbă necunoscută nouă, celor mai tineri, dar despre care bătrânii satului spuneau că ar fi fost limba strămoșească, în care fiecare cuvând era alcătuit din două litere. Dat fiind faptul că literele alfabetului au rămas tot aceleași, combinațiile de cuvinte erau atât de multe că, practic, singura dificultate era aceea de a le ține minte pe toate.
Alții s-au trezit că au două inimi sau doi ficați, după cum era vorba despre cei care iubeau mai mult sau cei care beau mai mult (dacă cei care iubeau mai mult, ajungeau să fie dezamăgiți mai mult, rămâneau cu o singură inimă, dar, în schimb, se trezeau cu doi ficați, organizarea triunghiulară venind astfel în sprijinul legii adaptării la mediu). Iată, deci, că stilul ăsta de viață triunghiulară nu afectase doar relațiile de tip social, ci și felul nostru de a ne exprima, ba chiar anatomia și fiziologia fiecăruia dintre noi.
Când eram fericiți, ne plimbam pe sub cele două ceruri, cu un picior pe un pământ și cu celălalt picior pe alt pământ, lucru cu care, în mod surprinzător, am ajuns să ne obișnuim destul de repede.
La sfârșitul câte unei zile, ni se mai întâmpla să cădem pe gânduri, dar această cădere nu mai era urmată de nimic altceva. Poate doar de o nouă cădere în somn, dovadă a faptului că în viața noastră nu se schimbase chiar totul.