Am visat o herghelie de cai. Alerga pe un câmp verde, deși știam că e proaspăt arat în oraș, era un câmp pustiu. Din herghelie s-a desprins un cal, s-a aplecat și a păscut iarba. Un gunoi ardea mocnitîn iarbă. Apoi a venit spre mine cu tot cerul pe umeri. Am văzut că avea trei ochi în frunte. Ca un semafor. Calul fornăia, transpira și transpirația lui mirosea a rânced. Când a ajuns lângă mine s-a întors cu spatele și s-a poziționat în așa fel încât să mă poată lovi zdravăn cu copita. Eu făceam plajă pe bloc.
Gândurile Ilenei stau în unghi obtuz. Capul în șpagat. Vântul îi suflă prin păr, miroase a pământ reavăn și a fân proaspăt cosit udat de un vânticel scuturat. Își șterge obrazul cu un șervețel parfumat cu lavandă. Îl împăturește între degetele mâinii drepte și îl strecoară în buzunarul îngust al poșetei de piele întoarsă. Lavanda răspândește un parfum delicat, amărui albastru. Acum s-a obișnuit cu întunericul. Sub poșeta ei atârnă revista pentru femei frumos colorată din fiecare joi și apoi umbra revistei.Toate pietrele din jur își făceau vânt. Ochii ei sunt acum din frunze. Calcă adânc pe umbrele pietrelor desculțe și cu creștetul capului înghețat.
În cafenea, între perete și ultima masă stă un băiat de țigan, o sfoară îi taie burta umflată în două resturi de pulover verde kaki. Stă în picioare și privește. Ochii lui galbeni nu au privire. Ileana se strâmbă la mirosul de fier al băuturii. Băiatul scurge un pahar de bere abandonat pe masa de la geam, înfulecă ultima înghițitură dintr-un mititel sleit de muștar. Râgâie satisfăcut. Omul vorbea de multe ori în sinea lui. Se reitera în cafenea bâțâindu-și viscerele creierului într-un material periferic. În gânduri râgâite, cu sine.
O șapcă stă alături de un șirag de perle în altă revistă pentru femei. Vântul le mângâie fețele. Sunt prieteni vechi, părul ondulat la coafor, zboară, lasă un cercel negru să se vadă atârnând de lobul urechii. Șiragul atârnă de un gât gros, ascuns de o bluză roz, bărcuță la gât. Șapca și șiragul de perle survolează o mare de lozinci roșii și chipuri ale șepcii și ale șiragului. Chipurile sunt tinere. Astfel de colaje se văd la cimitir, pe crucile de marmură se lipesc fotografii ale chipurilor din tinerețe ale celor de sub pietre. Șapca și șiragul nu au niciodată riduri pe chipuri, ei nu îmbătrânesc niciodată. Mâinile îi trădează. Atunci ele nu mai aruncă umbre. În paginile revistei pentru femei scrie că șapca e o chezășie a viitorului luminos, fericit, al patriei și că șiragul de perle contribuie strălucit la viața politică ațării, la dezvoltarea științei și culturii noastre.
Șapca vede tot pretutindeni în țară. Revista e plină de îndemnuri revoluționare. Cele mai impunătoare figuri din revistă sunt ale șepcii și ale șiragului de perle. De sub șapcă, noaptea a picurat sub frunte doi picuri negri, subțiri, care află totul în timp record. Picurii văd numai ce trebiuie să vadă și ceea ce trebuie să vadă. Șiragul nu vede nimic. Sfinții de pe zidurile bisericilor își fac cuferele. Le fac cu frică. Soarele nu-și are loc să ardă în aura sfinților din vitralii. Câinii latră când lugubru când deloc. Le e frică și când aleargă și când mușcă și când mănâncă și când dorm, dorm ca delifinii. Satele dospesc sub grămezi de moloz o vreme, apoi duduie sub tractoare și combine, macarale. Orașele dospesc sub cutii de chibrituri ridicate din trei în trei minute cu avânt muncitoresc. Macaralele rânjesc în soare. Între granițele smintite ale țării aleargă buimac nervul vag. Viitorul strălucește a întuneric. Drumurile rămân fără poduri, râurile atârnă de cer, sunt îndoite ca niște tulpini uscate, făcute ghem și băgate într-un sertar. Sertarul e din ce în ce mai adânc, nu se așteaptă să primească atât de curând și oasele de sub frunți și găvane fără ochi. Șapca închide și deschide sertarul sastisită. Zgomotul acesta se aude ciclic și ochiul de sub șapcă se deșteaptă. Supraveghează din ziare și reviste totul. Când e supravegheat, totul pare infim, un panoptic al tipurilor de moarte bună a satelor și orașelor țării. Palma mâinii stângi ne arartă destinul șepcii și al țării. Palma e încrezătoare, chipul colat lângă palmă e pătruns de semnificația istorică a scrijeliturilor din palma șepcii. O șapcă poate face ca mersul să devină strâmb și poate ridica genunchii la gură sub loviturile umbrelor plopilor, transformă în gheb orice spinare cu șiră. Copiii șepcii știu că s-au născut cu mâinile murdare și că mâinile lor aruncă umbre, au slugi care-și duc măruntaiele în spate, în gură, de teamă.
Pe fereastra cafenelei în fața rândurilor identice de pătrate cu cremon de la parterul blocului, se văd vara crescând legume și florea soarelui. Floarea soarelui aici e stearpă, crește ceapă, cresc morcovi, salate, mărar, pătrunjel și primăvara ridichi. Ele privesc neștiute de nimeni printre cercevelele ferestrelor în casă, în farfurii, în paturile copiiilor, în cercul de grăsime străvezie din lingură. Pe un geam mic, pătrat, iese un zgomot domol, care se așază pe pervazul ferestrelor, acolo se umplu sifoane, la parterul blocului. Nenea Sandu știe să repare sifoanele stricate din cauza lipsei de presiune. El știe precis câte sifoane mai poate umple fiecare. Cu cântarul privirii măsoară viața oamenilor după numărul sifoanelor stricate, reparate și pe care le mai are de umplut. E coadă mereu la el la sifoane.
La școală, zilele se clatină în mine și nu se sinchisesc de lucrurile pe care le-au făcut. Cliple de multe ori sparg tăcerea. Vara, de pe fereastra școlii se vede stând cafeneaua. Deasupra arde soarele ca o tipsie de aur. El poate arde orice, și cuvintele de pe buze și cuvintele din gând. Soarele de aici mereu este galben-portocaliu ca un dovleac copt. Bulgării de pământ se coc în soare. Foarte bine copii. Unghia zgârie tabla. Creta albă e neagră de pământul de sub unghiile copilului. Creta mănâcă pielea de pe degetele Ilenei, mai întâi o îngroașă, o întărește, o asprește apoi o mănâncă. Tot ea îi mănâncă și respirația. Stă în fața oglinzii, oglinda e deasupra chiuvetei din toalete profesorilor. Caută riduri la coada ochiului și pe gât, o aluniță apare în vârful nasului. Creta îi mănâncă pielea și zace apoi în jurul părului ei blond, pe aer, pe bănci, pe rochia ei cu păsări negre cu ciocul în jos, ca praful. Chiar și pe umbrele plopilor din curtea școlii. Seara, plopii sunt mai negri decât ceilalți copaci. Ileana confundă de multe ori copacii cu stâlpii. Sunt mai subțiri, și foșnesc ușor și continuu. Ei mănâncă semințe de floarea soarelui, cojile sunt la pământ. Atunci nu mai e curent.
Lângă o lumânare, o mânecă luminează albastru cu flori roșii de bumbac spălăcit. Trei frunți se ridică și se coboară când de pe un caiet când de pe o carte. O pată de cerneală stă pe un cot. În fața blocului cu opt etaje latră un câine, nu-l poți vedea, auzi doar zgomotul unghiilor lui pe asfalt. Apoi un schelălăit, portarul fabricii de sârmă din strada care se varsă în curtea școlii iese din cabină. Se scarpină la prohab și se îndreaptă spre privată.
Atunci umbrele plopilor se ridică pe vârfurile degetelor picioarelor, se țuguiază în luminile faruruilor mașinilor, se așază în cuvintele calde încă lăsate pe balansoar și leagănele din curtea blocului de copii, apoi aruncă un ochi pe ferestre. Părinții își țin copiii lângă ei, aproape. Umbrele plopilor se sprijină pe umbrele bălăriilor crescute în spărturile cimentului blocului. Mai sus, la etajele superioare, vrăbii își fac cuib, ca un cornet de hârtie. Iarna ciripitul se aude mai aproape. Bălăriile sunt nerușinat de verzi, de mândre când ajung să sprijine plopii. Iarna, spre seară, umbrele plopilor devin clare.
Seara când s-a întunericit bine, Mitu merge spre casă. Mașina îi cunoaște drumul, drumul mașina și nu el drumul. Miroase înțepător a lichid alburiu, vâscos, steril. Mașina amețește uneori drumul, apoi își revine. Ileana privește departe, cu o privire încremenită. Revista pentru femei stă să cadă de pe colțul mesei din cafenea. E din cauza gerului care dă roată soarelui, soarele își duce genunchii la bărbie. Ileana își privește absentă cizmele negre cu toc cui, gura ei se strânge. N-am știut aproape un an că acasă îl așteaptă Lia și Iuliana, zise ea ca pentru sine. Într-o noapte cu ger am bătut la ușa apartamentului 28 de la etajul al cincilea al blocului cu opt etaje. Dincolo de ușa de lemn se auzea vocea lui Mitu exersând adunarea. Creierul mi-a luat inima în dinți și am sunat la sonerie. A ieșit el în pijamamle, ce cauți aici m-a întrebat, ce cauți tu aici i-am răspuns. Nu am simțit decât că m-a împins pe scări și o palmă umilitoare peste obrazul lui.
În curtea blocului pietrele le-am descoperit goale ca niște îngeri descărnați și fără aripi, balansoarul scârțâie în dunga vântului. Ramona mă aștepta curioasă. Gerul era acum călduț și-mi ștergea lacrimile ca un foen. Am văzut ultimele trepte ale scării de la intrarea în bloc din genunchi apoi am simțit creștetul capului pietrelor înghețat.
Băiatul de țigan apare brusc lângă masa Ilenei, dă-mi un leu să-mi iau și eu o pâine, să-ți crească copiii și să-ți dea Dumnezeu sănătate. Povestea cu Dumnezeu și cu sănătatea îi asprește privirea Ilenei, ia și bea sucul, zice ea. Băiatul de țigan pune iute mâna pe pahar și-l dă pe gât, nu-i bun zice, are gust de fier. Un scuipat galben, spumos îi atârnă acum Ilenei pe reverul negru al paltonului. Ca o îmbucătură de dovleac copt. Sudalma țigănească după ce e spusă e ca și cum nici n-ar fi fost spusă vreodată. Ochii Ilenei sunt galbeni acum din cauza dovleacului copt de pe rever. O așteaptă pe Ramona. Cliple atârnă acum de un dovleac copt dintr-o burtă de țigan. Orele se numără acum după arsura de pe rever. Nasturii Ilenei mai poartă încă în ei imaginea ușii apartamentului 28 de la etajul cinci. Cei din jur stau toți neclintiți și tac. Mesele aruncă umbre pe podea. Seara se sprijină acum în geamul de pe mesele roșii și în umbrele lor. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Le e frică. Acum când vorbesc, ei sunt morți vii. Tăcerea lor e fără cauză. Cuvintele le stau în gât. A mai trecut o oră goală. Nimeni nu pare a simți asta în cana de cafea călâie și râncedă. Pentru aceste mese e ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. În apa colorată scuipatul e ușor, încet și zace în jurul lutului emailat. Până la sfârșit. Băiatul de țigan deschide ușa cafenelei și fuge. Călcâiele lui i se văd în spinare. Fuge ca un iepure, consumat de frică. El nu are atunci umbră. Calcă pe creștetul pietrelor despiuate. E ca și când cerul a adormit din nou.
Ileana prinde colțul revistei pentru femei. Desenează un iepure cu o inimă mică, de găină. Acum lasă ziua să alunece și când începe să se clatine, o să tragă șirul luminii în luna dintre cerceveaua pătratului cu cremon și pat. Iarna împietrește de ger. Strigăte croncănite se aud de afară. Mesele cafenelei deranjează privirea. O umplu nerușinat de repede, cade mică pe paharul gol răsturnat. Ileana ar fi vrut să nu șadă pe același taburet cu burete îmbrăcat în vinilin roșu ci în propriile urechi. Călcâiele țiganului trag după ele ochii Ilenei afară pe fereastră.
Ninge pe toate blocurile, zice Ramona, pe plopi nu se vede când ninge. Un țigan alergat de o uniformă croncăne. În privirea Ramonei paharul apare curat. Mesele se umplu de vorbe șușotite. Un șir de ferestre sunt lipite de o imagine a unui bloc de vizavi, gri. Privite din pragul cafenelei ferestrele par doar niște dreptunghiuri oglindind plopii. Căciula Ramonei atârnă de cer. O femeie udă tije uscate de mușcate mâncate de iarnă. Gândul întoarcerii în casă trece de ușa de la intrare cu o secundă mai repede decât trupul. Peretele holului este izbit de bucuria gândului și-o trimite în ochi. Acum gândul e lipit de ochi.
Ileana își suflă aer cald între palme, le freacă de palton, mâinile se înroșesc ca și obrajii și nasul ei, de la ger, uneori nu-și mai poate mișca bărbia. Sunt într-un taxi vișiniu și o aștept pe Ramona să se urce, nu înțeleg ce naiba face pe afară. Îmi întorc capul și o văd disperată să îi deschid ușa din spate a mașinii. Șoferul îi deschide, vreți să jucați un renghi cuiva, întreabă după ce Ramona se ascunde pe bancheta mașinii. Zâmbesc larg, apoi îl văd pe Mitu în siajul taxiului, urmărindu-ne. Într-o noapte am visat că Mitu avea o mașină bleu ciel și pleca de lângă mine cu un păr lung șaten așezat pe scaunul din dreapta. Am ajuns la 403 și i-am cerut urlând cheia camerei. Apoi mi-a dat-o.
Ileana se rușinează până-n albul ochilor. Încă se mai teme să se urce într-o mașină bleu ciel. Se teme ca pietrele desculțe să nu-i umble prin casă în prezența ei și ca vântul să nu mai scârțăie balansoarului din fața blocului.
Mitu avea mâini mari și măsura la el stătea în lungimea degetului din mijloc. Bărbatul stă în mâna dreaptă. Ileana credea că până atunci nimic din cele ce se spuneau despre treaba aceasta nu era adevărat. O dată cu Mitu a început să creadă. Nu absența bărbatului o transformase pe Ileana ci mașina bleu ciel. De multe ori capul Ilenei pare adâncit între urechi, cufundându-se în gâtul ei înalt și alb, ca într-o vale, apoi lunecă încet spre interior, spre stomacul care o macină ca pe un fel de mâncare grea.
Pe aragaz linge fundul unui ibric cu fâșâit domol. După un timp, caimacul opune rezistență flăcărilor. Se zbate. Urcă și coboară, face baloane pe buza ibricului în ciuda flăcării. Vrea să respire aerul cu miros de libertate. Zeama colorată de cafea aleargă acum în ceașca de porțelan cu linii albastre groase, ca niște fluvii. Aleargă în cerc. Ca într-o cochilie. Ca să-și prindă umbra și să fugă împreună. Zidurile de porțelan alb au sârmă ghimpată, dinți se apropie, aleargă în cerul gurii urlând. Alt șuvoi vine peste zeama din ceașcă. Fundul ceștii atârnă de ea, din amestec de năut, cicoare și altele. Lovește un gălbenuș frecat cu zahăr, se transformă în nes, în gură e nes în burtă e cicoare. Sudoarea cafelei miroase amar, zațul din ibric miroase aerul proaspăt de dincolo de zidul de porțelan cu linii albastre, puternic învolburate, ca un fluviu care fierbe de la o ploaie rece în vară. Copacii o iau înaintea noastră. Și umbrele lor ne agață de maluri cu frunzișul lor, miroase a veșted. Zațul a reușit să se salveze pentru că a declarat că e zaț.
Ileana ascultă cum Ramona soarbe cu zgomot cafeaua fierbinte, e la fel de bună, spune ea, ca pe vremuri. Nu mai merg la cafenea.