Pe la colțuri râdeau zorile, ca țațele printre ulucii vecini prinși în cuie de curiozitate. Soarele cu zimțuri razante se tot dădea cu gel și se pieptăna din față spre spate crezând că o să arate mai ceva decât don juan.
Pe lângă case ieșiseră mulți colți în frăgezimea ghioceilor. Mai alături, își culegeau lacrimile din clopoței mărgăritarele. Încolțea gelozia în iarnă fiindcă tocmai aflase de la știri că cea mai frumoasă din țară devenise, între timp, primăvara.
Marea își fixase strategic cele patru puncte cardinale în câte-un țăruș îmbrobodit cu fâșii de zare verde-albastră și tălăzuia culoar de trecere pentru pescărușii care păreau să tragă din unghiurile de vedere norii care se chiorau la orizont.
Prin ungherele urbei vorbeau gurile rele despre dinții cariați ai șoselelor, despre comunitarii care iau în gheare liniștea și mușcă din ea, hulpav, apoi îi târăsc dârele și, punând-o la colț, o devorează. Despre terenurile ticsite cu imobile arătoase și grandioase ca să locuiască manelele în câte-o zi de sărbătoare. Despre banii îngropați ori aruncați pe fereastră direct din buzunarele cele mai zdrențuite. Cel mai trist e că, într-un reazem de stradă, cu vedere spre vile, bănci și primărie se tânguie copilăria jerpelită, flămândă și, mai ales, bastardă. La câțiva metri, niște umbre glazurate cu ignoranță stau cu mâinile întinse și cu ochii pe portofelele celor cu capul în norii filozofici.
Edilii, cu buzunarele prea lungi și privirile pe la etaj, dau din colț în colț în rezolvarea problemelor de la sol. Probabil clima e de vină.
Politicienilor le mai încolțește și lor câte-o idee de ne pensionează pe toți postmortem.
În presupușii oameni dau să încolțească firișoare de sentimente.

(26 feb. 2010 )