nu orice om e om, cum nu orice zboară se mănâncă, totul depinde de numărul gardurilor sărite în cursa în care tu ești vânatul iar moartea e un canibal sătul, dar care practică acest sport din simplul fapt, că e la modă.

am ajuns la concluzia că sunt în viață acum și cu zece ani în urmă, datorită unei întâmplări care m-a emoționat, dar în același timp, m-a pus pe gânduri …
nu știu dacă vreodată o să am curajul să fiu tată:
nu cred că o să am putere, să-mi adun mâinile într-o cetate care să-l ocrotească;
nu știu dacă acel copil o să fie unul care să poarte poza mea în portmoneu, sau banii;
nu știu dacă acea fată o să fie curvă sau o să fie una cu mintea la cap și-o să fie virgină până la nuntă;
nu știu dacă acel copil o să-mi dea o cană cu apă la bătrânețe sau o cană cu spirt de98 de grade;
nu știu dacă acel copil o să-mi mângâie părul cărunt sau o să mi-l smulgă;
nu știu dacă o să fiu sprijinit de umărul unui flăcău sau de umărul unui homosexual;
nu știu dacă o să am o pernă sub fund sau câte trei picioare pe zi înfipte în el;
nu știu dacă o să am casă sau o să stau în azil sau în parc, sau sub pod …
nu știu …

era o zi frumoasă, soarele își făcuse apariția cu prietenie după o iarnă care îl scotea la plimbare doar în perioada când era bolnav de gripă. ar fi fost un păcat ca acea zi să nu fie sărbătorită ca la carte: așa că am hotărât cu niște colegi din clasă să renunțăm la ultimele 2 ore și să plecăm la „Jumbo” să bem câte-o bere, sau dacă ne ajungeau bani, ceva mai tare, votcă sau de genu.

în drum spre barul în cauză, ne opri un bărbat, ne salută generos, dând mâna numai cu mine, fiindcă ceilalți s-au ferit; avea mâinile de o culoare cafeniu închis, pielea uscată și crăpată. era îmbrăcat în pantaloni la dungă, într-o vestă sportivă multicoloră, în picioare avea o pereche de ghete albe, iar pe cap purta un chipiu de genul care poartă 50 cent și mulți alți raperi. da, nu era îmbrăcat cu gust, dar ceea ce m-a mirat era, că hainele îi erau într-o curățenie bine pusă la punct, asta m-a făcut să-mi îndrept gândurile spre posibilitatea că acel om era boschetar, dar nu unul oarecare, de care mai văzusem în părculețul de lângă liceul meu. cei pe care-i văzusem eu erau niște oameni primitivi, umblau și iarna cu pielea goală, se scăldau în iaz, aveau o barbă ce-mi aduceau aminte de Tolstoi, îi însoțea mereu mirosul de veceu …”acesta nu e un boschetar, mi-am spus, cred că e mai degrabă un om foarte sărac …”

după ce îmi strânse mâna, să-i dau, dacă pot, ceva bani; am ezitat să scot portofelul, mă gândeam că n-o să-mi ajungă bani pentru băutură. mă privi în ochi, eu nu am rezistat și am lăsat privirea în jos și-mi spuse: „fiule, aveam și eu un fiu, care semăna cu tine. acum nu-l mai am. cândva eram și eu un om în rând cu toți oamenii, aveam casă, masă, dar acum nu mai am. eu sunt de profesie specialist în microelectronică, cândva am lucrat, dacă știi, era în marginea orașului în subsol, dar n-ai de unde să știi … uite acolo fabricam noi niște cipuri, care, cum să-ți spun, erau ca un fel de minte a unei bombe atomice. U.R.S.S. avea o singură sursă, și acea sursă era subsolul acela unde lucram noi, dar s-a destrămat până la urmă toată frăția … după aia îmi câștigam și eu pâinea cum puteam: reparam televizoare, radiouri, telefoane, adică mai tot ce ține de aparatura electronică …” își trase răsuflarea, privi în jur cu atenție, lăsă geanta să-i cadă din mâini pe pământul umed și se așeză pe ea.

prietenii (colegii) mei psihopați și bețivi mă așteptau la vre-o 20 m distanță, făcându-mi mereu semne, să mă dezbaier de boschetar și să-i urmez, dar eu nici gând să mă mișc din loc, parcă eram hipnotizat de acei ochi roși. „uite, reluă boschetarul, aveam acel fiu, care acum 4 ani, mi-a propus, la scurt timp după înmormântarea Maricicăi, soția mea, să iau un credit de la bancă, evident, să las casa gaj. am acceptat fără să mă gândesc. mi-am spus «am doar un fiu și trebuie să-l ajut». în scurt timp a plecat în Irlanda, spunându-mi, că o să trimită bani lunar pentru acoperirea datoriei, dar n-am văzut banii în mână, cum nu l-am mai văzut nici pe el de atunci. în scurt timp am rămas pe drumuri, dar nu m-am pierdut cu firea; nu m-am gândit niciodată să ung frânghia cu săpun și să-mi fac colier. n-am avut curaj să bat la ușa rudelor sau a prietinilor. mi-am zis, că dacă am putut să mă descurc, având grijă de un copil și de o soție bolnavă toată viața, cred că o să-mi pot purta de grijă acum când sunt singur. și uite, că de atunci trăiesc și eu pe unde pot, și mă descurc cum pot. chiar mă simt mai bine așa: fac sport în toată dimineața. uite ce mușchi am! (se dezbrăcă până la jumătate). după aia, mai repar câte ceva pe la bătrâni, care la rândul lor îmi dau și ei ceva de mâncare. mai găsesc câte un televizor, radiou, telefon sau orice altceva, le repar și le vând și eu cui pot, și cu cât pot. așa nu mor de foame. nu uit niciodată că sunt om și trebuie să fiu curat; îmi spăl hainele în iaz și le usuc pe crengile copacilor din parc, numai așa nu mă umple râia și păduchii. nu mă stresez niciodată, căci am o lume a mea. mă doare într-un loc cine conduce țara, și mă doare în toate găurile corpului de ce se întâmplă în lume. de ce ar trebui să mă doară!? când pe ei nu-i doare niciodată când mă văd pe mine … îmi cer scuze, eu abia acum am observat, că ești așteptat de prieteni. bine, du-te, dar să ții minte:
unu: prietenii, știu doar să-ți ia ce ai mai bun și să-ți ofere ce au mai rău;
doi: iubește femeile, dar numai la modul singular;
trei: nu fă copii din intenție, ci din întâmplare;
patru: nu bea, dacă nu ții sete;
cinci: nu te bate cu capul de pereți pentru nenorocirea vecinului, fiindcă el n-o să facă asta pentru tine;
șase: nu mânca rahat din gură, dacă ai pui fript pe masă;
șapte: mergi pe drumul care ți se pare corect, nu pe care ți se recomandă.
cred că-ți ajunge, o să afli tu mai multe. noroc!”

am băgat mâna în portmoneu și am scos zece lei … în acea zi n-am mai băut bere …