Într-o zi de joi cu data de 13, Dan plecă din S. spre T., tocmai să-i ducă Otiliei vestea mutării, printre altele.
La vreo 40 km de la ieșirea din oraș, pe șoseaua foarte aglomerată văzu o mașină mare, imensă, un bolid ce se îndrepta spre el din sens invers, cu o viteză uimitoare, parcă intenționat. Nu mai apucă decât să facă ochii mari în fața bolidului și apoi nimic...
Când își reveni era într-un spital, bandajat mult și foarte confuz.
- Unde sunt? abia reuși să întrebe pe o femeie îmbrăcată în alb, ce stătea lângă patul său, pe un scaun.
- O... ce plăcere avem, domnul și-a revenit. Drăguțule, ești într-un spital de ortopedie în București, la reanimare, de trei zile.
- De ce sunt aici?
- Nu-ți amintești? Ai avut un accident pe șosea, foarte urât. Nu-ți mai amintești nimic?
- Nu, nu știu nimic. Și am ceva grav?
- Mai nimic, niște contuzii pe corp, neimportante, dar un picior nu a putut fi salvat.
- Cum...? nu mai am un picior?
- Nu... dar ți-a rămas celălalt, încercă să-i explice asistenta cu o voce caldă, pițigăiată și să-l consoleze cât putea.
Ochii lui Dan rătăciră undeva pe tavan. Nu credea, nu i se putea întâmpla lui așa ceva și apoi, nu simțea faptul de a nu mai avea un picior. Încercă să-și miște degetele de la picioare și i se păru că reușește. Poate visează sau femeia asta nu știe ce vorbește. Începu să-și plimbe mâinile pe lângă trup, să se pipăie și într-adevăr, parcă în locul piciorului drept, de deasupra genunchiului era un bandaj mare și gros, apoi nimic.
- Dar eu îmi simt degetele, de la ambele picioare.
- Sigur domnule, răspunse vocea pițigăiată și deosebit de amabilă, în subconștientul tău picioarele există amândouă și va trece mult timp până ai să te obișnuiești cu noua stare, dar te vei obișnui. Acum sunt proteze cu funcționalitate multiplă și avansată.
- Cum a fost accidentul?
- Noi nu știm dragul meu nimic, nu știm nici măcar cine ești. Nu s-a mai găsit nici un act, cel puțin noi nu avem. Se pare cu mașina personală.
Dan a stat o clipă să-și amintească, măcar o frântură din cele întâmplate, dar nu-și aminti nimic.
- Și mașina? întrebă.
- Se pare că a rămas un morman de fiare, domnule, așa am înțeles eu. Dar, bine că ai scăpat dumneata.
- Poate era mai bine dacă nu scăpam.
- Numele ți-l amintești?
- Sigur, sunt Dan Ciurea din S., am doi copii pe Andrei și Raluca.
- A... deci ești căsătorit.
- Nu prea știu dacă mai sunt. Trăiesc în concubinaj cu o domnișoară, studentă în T.
- Păi accidentul s-a petrecut între S. și T.
- Acum încep să înțeleg. Mă duceam în T. Și nu m-a căutat nimeni în acest timp?
- Nu, noi nu am știut pe cine să anunțăm.
Dan amuți. Mental își reveni complet și-și dădu seama că era în București la un spital, singur, fără telefon, fără nimic, cu un picior amputat.
- Poate ne spui tu, acum, pe cine să sunăm la telefon.
- Mobilul meu unde este? întrebă Dan, în loc de răspuns.
- Nouă nu ne-a dat nimeni nici un mobil.
- Extraordinar... toate numerele mele de telefon sunt memorate în mobil. Sunt pierdut.
- Stai puțin domnule, un număr măcar, trebuie să știi.
Dan închise ochii. Nu mai dorea nimic în acea clipă, dorea să nu fi scăpat din accident. Ce număr de telefon să spună? Nu știa decât pe al Angelei de acasă și al Otiliei. Dintre cele două, dorea, ca nici una să nu-l vadă în spital, bandajat, plin de neputințe. Și se lăsă în voia sorții. Nu mai deschise ochii toată ziua aceea, dând impresia că doarme.
După alte trei zile, spiritul său pragmatic și odihna biruiră și se gândi să sune un coleg la serviciu. Acesta auzise de accident, colegii știau, îi spuse că știa și Angela. De Otilia nu-i spuseră nici unul nimic.
În prima duminică primi vizitele colegilor, îmbărbătările și încurajările lor. Nimeni nu pomeni nimic de nici o femeie. Dan rugă pe Radu, unul dintre colegi, să-i lase un telefon. Radu îi lăsă telefonul său.
După plecarea lor o sună imediat pe Otilia, care era foarte supărată, real impacientată, auzise tot. O sunase Angela și o întrebase de el.
- Să vin la tine, iubitule?
- Nu, acum nu Otilia, nu are rost, mai bine ia legătura cu editura, să-mi spui cum merge.
- Am luat deja, merge bine Dane. Este adevărat că nu mai ai un picior?
- Din păcate da, este adevărat.
Se făcu liniște. Otilia închise telefonul.
Stătu în spital două luni, singur cu gândurile sale. Foarte rar l-au vizitat colegii. Într-o rezervă, aproape tot timpul singur. Evenimentele importante erau vizitele medicilor și pansatul, ceea ce reprezenta un chin pentru el. Era luat aproape pe sus de două asistente, pus pe un scaun cu roți, scaun de transportat bolnavi și împins de una dintre ele, la sala de pansamente. Abia atunci conștientiză infirmitatea sa, dependența ce-l păștea de acum încolo, față de cineva. Și cine să fie acel cineva? ’’Otilia? Nu, nu am dreptul să-i închid viața la 20 de ani. Angela? După ce i-am făcut, are tot dreptul să nu mă mai vrea’’. Gânduri amare și negre îl măcinau, zi și noapte.
După două luni ciotul se vindecă și trebuia să plece acasă. Acasă fiind unde? O sună pe Otilia, care era la mare pentru câteva zile. Fata veni cu încă doi colegi, cu o mașină și-l luă din spital. La dorința lui îl duseră în garsoniera închiriată, în care locuia de când o părăsise pe Angela, iar Otilia rămase cu el.
- Dane, Angela m-a sunat și a întrebat dacă o primești în vizită, cu copiii.
- Bineînțeles, că-mi primesc copiii și pe ea.
- Eu plec de acasă când vine.
- Foarte bine faci Otilia, pentru tine este o mare corvoadă să mă accepți în starea asta.
- De ce vorbești așa Dan? Ce vină am eu?
- Nici una. Dă-mi cârja aia dracului, mai repede.
Otilia se supunea, îl servea, dar îndemânarea ei, nu era de asistentă pentru bolnavi, iar mintea îi zburda spre distracție. Poezia dispăru și la propriu și la figurat. Se trezi la 20 de ani cu un infirm, pentru care nu știa dacă mai are vreun sentiment de iubire. Poate doar de compătimire. Visa cu ochii deschiși, ziua și noaptea. Clipele de voluptate sexuală dispărură și ele odată cu piciorul lui Dan. Se ruga să vină mai repede octombrie, să plece la facultate.
Dan primea vizitele Angelei și ale copiilor, în lipsa Otiliei, bineînțeles. Soția lui era supărată și slăbise mult, iar copiii nu se mai dezlipeau de lângă el. Îl compătimeau, Andrei plângea aproape de fiecare dată.
- Hai acasă, tati și o să te îngrijim noi, spunea Raluca.
- Angela, tu de ce ai slăbit atât? întrebă Dan.
- Am făcut cură Dane. Se poartă, răspunse femeia râzând.
Stabili cu copiii să vină pe la el, de câte ori doreau.
Toamna, cu alaiul ei de frunze îngălbenite și melancolie, sosi. Otilia se pregătea de plecare.
- Ce-ai să faci singur Dane? Mai sună-l pe Andrei să vină să te ajute.
- O să mă descurc, pleacă fără grijă. Și apoi cel ce m-a accidentat, belgianul mi-a promis că-mi trimite o proteză meseriașă, cu care am să devin eu, cel de dinaintea accidentului.
După plecarea Otiliei simți singurătatea în adevăratul sens al cuvântului. Îi era greu să coboare trei etaje, ajutându-se de cârjă, pentru a-și cumpăra pâine și mâncare. Copiii veneau aproape în fiecare zi pe la el, vizitele devenind cele mai fericite clipe ale lui. Acum conștientiza cât de greu le-o fi fost lor când îl așteptau și el era în T., cu noua sa iubită.
Otilia venea prin S. destul de rar. Vorbeau la telefon sau pe internet. La asta se rezuma relația lor de acum.
- Poți veni și tu mai des, acum când am o perioadă grea a vieții.
- Dane, nu pot, am colocvii, de învățat, profesorii au pretenția prezenței la cursuri...
- Bine Otilia, lasă....
Discuțiile lor erau un lanț de reproșuri, scuze și renunțări.
La începutul lui decembrie belgianul, care avusese probleme la direcție și-l accidentase, îi trimise lui Dan proteza. Îi venea ca turnată. Fusese făcută pe comandă, după mulajul trimis de el, cu ajutorul medicilor. Mai era chestiune de timp, pentru acomodare cu ea.
Copiii se bucurară când îl găsiră pe Dan ''pe picioare’’, de Moș Nicolae. Moșul trecuse și pe la tatăl lor, lăsând cadouri.
- Tati, vino acasă, îl rugă din nou, Raluca.
- Nu pot Raluca și nu am dreptul să o deranjez pe mama voastră. Poate dorește să-și refacă viața cu un alt bărbat.
- Mama a spus că ei nu-i trebuie alt bărbat. Ea te iubește pe tine, tati.
Propunerea i se păru tentantă lui Dan. Se gândise de multe ori cu ce preț a pierdut căldura căminului. Focul de paie, iufa fierbinte pentru Otilia se diminuase, latura pragmatică învinse pe cea poetică.
De Crăciun îndrăzni să meargă la Angela și la copii cu multe cadouri. Nu mai fusese pe la ei de dinaintea accidentului. Erau aproape șase luni. Mergea destul de bine cu proteza. După multe căzături, reușise să se obișnuiască, cu noul picior.
- Tati! îl întâmpinară la ușă copiii.
- Bine ai venit Dane! spuse plăcut surprinsă Angela.
- V-am adus cadouri, pentru toți... cadouri... exclamă Dan bucuros.
- Cadoul cel mai de preț ești tu, Dane. Dăruiește-mi prezența ta permanentă în casă, ca soț și ca tată al copiilor.
- Mă mai vrei și fără un picior, Angela? șopti Dan cu voce moale, sfiit.
- Desigur Dane, te vreau așa cum ești.
Dan rămase acasă și astfel se încheie anul de rătăcire al unui bărbat, ce a ascultat de îndemnul de moment al inimii și s-a lăsat purtat de tăvălugul nemilos al destinului, spre aventură. Prețul? – fizic un picior, iar moral, multe răni celor dragi, răni care nu se știe dacă se vor cicatriza vreodată.
Otilia se bucură de întorsătura, tocmai nimerită a lucrurilor. Oricum dorea să-i spună lui Dan că are un prieten, un student și că pentru ea a fost doar un capriciu. Crăciunul îl petrecu alături de părinți și de noul ei prieten.

Sfârșit.