- Acolo unde mergem, ca aici și oriunde, suntem cu toții egali în fața Lui. Doar faptele noastre…
Au mers Așa un timp, povestind, până când un furier, venit de la comanda batalionului, a anunțat comandanții de companii și plutoane că peste zece minute se va face o oprire de o oră și trupa va mânca ultima porție de hrană rece, în timpul rămas se va odihni, iar, la comandă, se va pune din nou în mișcare. Apoi, nici după două ceasuri, vor ajunge în localitatea Elinovka unde vor fi încartiruiți în casele localnicilor. Comandanții de companii și cei de plutoane vor avea grijă ca fiecare om să doarmă, în noaptea ce va urma, cu un acoperiș deasupra capului.
În timpul odihnei, Nae simți din nou junghiul în coapsa dreaptă. Apoi aerul rece îi pătrunse prin haine. Își dădu seama că transpirația, care în timpul mersului îi ținuse de cald, începuse a se răci. Fiecare părticică din corp începu a tremura. O amețeală, pe deoparte parcă plăcută, pe de alta, secându-l de puteri, îi dădea târcoale. Ce mă fac, Doamne? N-oi mai putea umbla și ce o să se aleagă de mine? Oi fi eu mai slab decât acești ostași care nu sunt prea departe de copilărie? Nu mă las…nu mă las… Se lăsă totuși ușurel, ușurel, în șezut. Apoi, când toată ființa îl îndemnă să se lase pe spate, reuși să-și sprijine tot corpul pe cotul drept și rămase un timp așa, golit de orice gând, de orice voință. Auzi o voce. Își dădu seama cu greutate, numai după un timp, că este a soldatului Lazăr.
- Domnule sublocotenent, domnule sublocotenent, ridicați-vă că-i rece pământul. Uitați-vă cum v-ați murdărit pantalonii și cotul vestonului. Stați să vă dau o foaie de cort. Uite, ședeți pe aceasta.
Cu ajutorul soldatului se așeză pe foaia de cort. Apoi alte câteva pături
i s-au pus dedesubt și altele peste el. În curând amețeala parcă rămase undeva în urmă. Încet, încet îl cuprinse o toropeală plăcută…
Se trezi datorită durerii din piciorul drept. Realiză, pe dată, unde se află. Niciun sfert de oră nu dormise, dar era întremat. Se ridică dintre pături în picioare. Făcu câțiva pași pentru a vedea dacă poate merge. Parcă cineva îi luase cu mâna durerea. Nu mai simțea nicio durere ori furnicătură. Făcu și câteva mișcări, ca de înviorare, lăsându-se în jos, cu picioarele îndoite, și ridicându-se brusc. Parcă niciodată nu-l duruse coapsa dreaptă. Mulțumi, în gând, Domnului.
Goarna sună câteva acorduri ale Deșteptării. Într-un minut soldații au fost în picioare, încolonați pentru marș. Privirea soldatului Lazăr se intersectă cu a lui. Cum vă simțiți? Părea a zice. Nu-ți face griji. Totul este în regulă, veni răspunsul. După vreo jumătate de oră, în urma unor comenzi sacadate, formațiile plutoanelor s-au rupt, soldații împrăștiindu-se în toate direcțiile și apoi culcându-se la pământ, făcându-se una cu el. Era și timpul, pentru că zumzetul unui avion a trecut pe deasupra lor. Câteva rafale de mitralieră, venite de sus, n-au reușit să facă niciun rău trupei. S-au auzit și câteva explozii ale unor bombe de calibru mic. Una din ele a lovit în plin căruța Companiei a șasea, distrugând cele patru piese Brand, care se aflau în ea. Ca prin minune caii au scăpat. Și lăzile de campanie ale celor patru ofițeri au rămas întregi.
Au ajuns, cu oarecare întârziere, după lăsarea întunericului, în Elinovka. Case mici, unele acoperite cu paie, se aliniau de-a lungul unor ulicioare. Larmă nefirească de voci, într-o limbă străină, începu să se audă în satul unde mai bine de un an locuiau doar femei, copii și bătrâni. Nefirești erau și rarele lătrături de câini ce se auzeau din când în când. Parcă lătrau a mirare.
O adiere ușoară, care la început abia se simțea, se transformă, fără veste, într-un vânt subțire destul de răcoros, care încet, încet deveni o adevărată furtună. Printre norii deși, din când în când, se vedea luna alergând cu viteză amețitoare. Au fost încartiruiți în case. Proprietarii au trebuit să doarmă în magazii, poduri, ori hambare pentru a face loc soldaților.
După ce se asigură că toți ostașii plutonului și-au luat, în gamelă, porția de mâncare caldă, că au unde să-și întindă, la adăpost, trupurile obosite, se lăsă condus de sergentul Tudose la casa în care avea să doarmă prima noapte, sub un acoperiș, în Rusia. Mai petrecuse el nopți în Rusia, exact acum un an, dar dormise sub cerul liber. În 7 octombrie 1941, ajunsese la Dalnik, în apropierea Odessei, iar în 9 fusese rănit.
Sigur greșise la ieșirea din spital când la întrebarea medicului cum vă simțiți,? a răspunsfoarte bine! Sigur că acest răspuns l-a influențat pe medic atunci când a scris în fișa lui de observații vindecat 90%. Cu toate că peste vară n-a simțit dureri ci doar vagi urme, cum îi plăcea să zică, este el vindecat? Durerile care l-au apucat astăzi, în timpul primului marș mai lung, spun clar că NU. Dacă și-ar fi călcat pe mândria prostească, ar fi putut fi astăzi acasă. Și ar fi fost nevoie de el acolo. Victoria este bolnavă. Tușește tot timpul, cu toate că i s-a extras o mare cantitate de apă din plămâni. Anul acesta. fetița a dat examen de admitere la Liceul Domnița Ileana. A reușit, dar Doamna profesoară Aleman, care i-a fost și Victoriei profesoară și a locuit la ei, în Ruși, imediat după primul război urmându-și soțul ce era notar, i-a spus că fata are goluri în cunoștințe la Limba română și, deci, va trebui să repete în timpul liber materia clasei a IV-a. Dar cine s-o supravegheze? Gazdei, Doamnei Hulpuș, nu-i putea cere. Ea știa că fetița este cuminte și că în toate după amiezile citește. Pentru ea era totuna dacă citea în manuale sau în fascicolele intitulate Aventurile Submarinului Dox. Și în acestea din urmă citea cel mai mult. Acum de aici, din inima Rusiei, nu le mai poate ajuta. Nici aici nu-și va putea face pe deplin datoria în cazul când durerile vor reveni. Pe cei de acasă îi poate ajuta doar cu bani, și nici aceia nu sunt foarte mulți. A trimis până acum, acasă, toate soldele primite. Și așa va face și de acum înainte. Chiar aici, unde primejdiile sunt la tot pasul, va trebui să-și vadă de sănătate și să facă tot ce se poate pentru a rămâne în viață. Se simte dator pentru cei de acasă și pentru cei din Olănești.
Cele mai negre gânduri erau atunci când își imagina cum vor primi vestea morții lui cei dragi de acasă, din Loamneș, părinții, frații și surorile lui din Olănești, socrii și cumnații din Ruși. Nu le poate face una ca asta. Oare gândul morții îl înfioară numai datorită răului pe care aceasta îl va produce celor dragi? Sigur că nu. El se află în mijlocul problemei. Trupul îi va rămâne pe aici, prin pustietățile Rusiei, iar gândurile, speranțele, plăcerile și neplăcerile, bucuriile și tristețile se vor întrerupe. Speranța în viața viitoare nu-l încălzește câtuși de puțin. O fi bine dincolo, dar numai dacă ai făcut fapte bune. N-o fi făcut, poate, mai multe bune decât rele. Mai bine să trăiască încă mulți ani pentru a face mai mult bine decât rău. Zâmbi când își dădu seama cum gândește. Poate acești copii din plutonul lui gândesc la fel. Cei mai mulți sunt cu zece ani mai tineri decât el. Toți sunt feciori de țărani. Soldații Grigore și Chera i-au fost elevi în Șpring. Luându-se după ei, de multe ori, și ceilalți vorbind între ei ziceau: Măi, te spun domnului învățător; ori Domnul învățător a zis…
Tuturor le este frică de moarte. Cum vor reacționa când vor vedea primii morți, poate desfigurați ori sfârtecați? El n-a zis nimic, dar hohotea, în tot interiorul lui, când anul trecut, în apropierea Odessei a văzut morții aduși din linia întâi pentru a fi înmormântați în gropi comune. A văzut și un sublocotenent, mult mai tânăr decât el, desculț. Îi era peste puteri să creadă că cineva, un camarad, a făcut lucrul acesta zicându-și că, oricum, mortul nu mai are nevoie de cizme.
Cu aceste gânduri puse capul pe pernă. Trecuse mai bine de două săptămâni de când nu mai dormise într-un pat. Salteaua de paie, perina și cele două pături i se păreau un lux rafinat. Visele puseră stăpânire pe el. Se afla în Olănești, frații și surorile lui erau în haine de sărbătoare. Așteptau cu toții ceva. Numai el nu știa ce. A, da! Trebuie să sosească mama mare. Pe ea o așteptau nu numai cei ai casei, ci și întreaga vecinătate. Aducea vești de la Ghiță Brănescu plecat în București, cu mai bine de o stă douăzeci de ani în urmă, pentru a recâștiga pământurile luate cu japca de Conul Iordache



,