Am văzut o pasăre zburdand din aripile lui mari și colorate așezandu-se pe pervazul ferestrei tale, iar tu stăteai cu fața spre soarele de amiază gigantic uriaș în palma ta, pe cand mica vietate te privea fix încercand să intuiască următoarea ta mișcare. A stat, a așteptat un moment de liniște și nesiguranța, așa țintă cu ochii lui mari căprui, apoi, speriat de o singură mișcare de-a ta zvetlă, haotică și cu totul neastepată,stătea privindu-te doar pentru a-și lua zborul în tările depăratate departe de orice om, animal, cunoscut de el vreodată. Și-a întins aripile largi deschise pe pervazul apartamentului 20 de la etajul al patrulea, reperand un vant de aer cald venit spre el cu viteză absorbitantă, care să-l ridice spre cer într-un vartej de eliberare din tremurul închis al unui fir invivibil construit de tine din lana de matase a maestrului paiajen ținand captiva micuța vietate, simțindu-se ușor eliberat din stresul acumulat aceptă marele vartej vrand cu un foc aprinsde nestăvilit să plutească cu dor spre locația de unde a venit. Ai rămas și tu surprins la fel ca ea, ca și cum gerul ghețurilor arctice te-ar fi atins pe nervul tău interior blocandu-te și ghidandu-te ca un fulger, ca un camion lăsat neatins pe marginea unui drum prăfuit, pustiu, golaș în vantul disperării tale negrăite. Te-am văzut. Ai reacționat din instrinct și te-ai uitat la mine. Zgomotul aripilor lui s-a auzit trosnind, contopit fiind în geamul ferestrei langă care stăteai. Era un zgmot scurt intrand pană cand s-a lovit de zidul ce a aplanat acea îmbufneală a perețiilor scurți ai camerei tale, oferind un ecou maiestos de grotă medievală. S-a speriat și a plecat de propria lui mișcare. A dispărut în clipa în care te-ai uitat la mine, iar pană ti-ai întors din nou privirea spre locul unde era și înainte, ai uitat. El nu mai era. Un val pustiu de aer rece te pătrunde, întrand cu forța atat prin deschizătura geamului rumen, decojit,vopsit rudimentar în culori nevii și triste, pană în străfundurile oceanului de vise și iluzii al ființei tale ascunse.

Te-am ghicit. Ai crezut că voi pleca de langă tine la fel ca acel porumbel zburand departe de locașurile amintirii tale, ale mele, ale noastre, dar ai uitat că porumbei deși sunt ființe cu un intelect nu tocmai strălucit, ei sunt loiali, întorcandu-se mereu în locul din care au pornit chiar dacă sunt așteptați, se coboară lent mereu pe aceeași ramură al acelui copac, și se țin cu ghiarele de cuibul lor în care poposiseră și stămoșii lor, cu o precizie de cațiva metri.Te uiți din nou la mine și zambești. Acest zambet deschis, poruncitor și hotărat mă liniștește. Ești și tu ca acest porumbel, leit, asemanator, total identic ca și cum ați fi fost gemeni nascuți impreună și despărțiți la naștere. Această conexiune a ta cu acest mic frațior mă face să rad doar la gandul unei legături permanente. Mă îmbrațișezi și iți imaginezi că nu am văzut reacția ta, că nu am simțit cutremurul bătăilor inimii tale pentru o clipă frante, apoi atasate, vindecate cu zambetul și dulceața ochilor mei ce-ti sugera stabilitatea mult ravnită. Am hotărat să stăm jos și să radem, să zambim și să ne amintim de vantul de noutate și strălucire adus de un călător aventuros, venit din necunoscut, plecat din nou în necunoașterea de altă dată al pozelor receptate și păstrate în cuibul familial.

Te-am surpris după trecerea aproape a unui an nostalig, stand în acelaș loc, avand acceași privire ce se vedea în ochii tăi ca marea și am stiut că nu pe mine mă aștepți. Erai distant, atent la acel călător voinic ce-ti oferea inimii tale bataile cutremurătoare, tanjind după acel sentiment aparte, veghind după o revenenire a unui vechi prieten precum si de renvierea unei reîntalniri depărtate. Un chip ce nu-l recunoșteam, o față de om trist ce nu era a ta, tu, care erai mereu cu zambetul în buzunar , punand zambetul în momentul în care nu ne așteptam deloc la el, razand cu toata inima la niște glume bune lansate cu avionul comicului, al rasului și al unei emoții, bucurandu-ne de neprevăzutul vieții în doi. Tu nu mai erai la fel. Îți făceai activitățiile zilnice, însă ochii tăi erau furați de acel pervaz grosolan, urat, de hidoșenia unei ferestre zăpăcit uitate undeva în mijlocul secolului trecut. M-ai privit ca și cum ar fi fost interzis acest lucru. Cu ochii tăi codași, ghidușei ca al unui copil, te-ai apropiat de mine și apoi ți-ai îndepărtat din nou ochii, mintea și inima ce nu-mi aparțineau. Au fost doi ani trecuți aiurea în tramvai, de cand tu, din acea clipă, acea întamplare neașteptată, neprevazută te-a schimbat. Te-am pierdut pentru prima oara în fața unui dușman neașteptat de viclean, care nici măcar nu-și dorise să fie dușmanul meu. Din această absență covarsitoare și hotaratoare pentru tine, ti-ai trimis mintea în călătoria vieții tale, impreună cu el, fără ca eu să primesc o invitație de a mă alătura vouă care ar fi putut să fie și călătoria vieții mele. Am intrat în jocul tău. Te-am privit și eu la randul meu, în secret, dar m-am ferit să nu fiu arestată de soldații albaștrii ai celor două cercuri frumoși conturați ai ochiilor tăi, deoarere stiam ca esti un hoț mult prea priceput, și mai stiam totodată că dacă acesti apărători ai onestității și ai inimilor curate m-ar fi prins aș fi fost pentru totdeauna captiva inimii tale. Mi-ai furat ce aveam mai scump. M-ai furat pe mine. Jocul vostru era și jocul meu de acum inainte.
Avand o siguranță infinită că se va întoarce pe pervazul ferestrei noastre și în anul următor mult așteptat, găsindu-ne pe amandoi cu privirea cufundată în zarea largă, așteptandu-l doar pentru a reînvia jurămantul solemn al unor două roți dințate mișcandu-se la unison, îmbinate în mod armonios și oferind sprijin și ajutor reciproc, în timp ce el uitandu-se în ochii tai calmi, liniștitori făcand mereu acei pași pe care i-a făcut și înainte, repetand un dans etern al unui feonix mereu regenerabil în tandrețea de altă dată a clipelor uitate pe moment. Era un vis imaginar frumos colorat, dar nimic din realitatea așteptată. M-ai primit și pe mine în cercul vostru grație unui zabet și al unor ochii jucăuși de copil, însă tu nu mai erai la fel.

Acel an a trecut, iar el tot nu a venit. Un vis frumos trezit mereu, zi de zi din rutina zilelor trecand pe langă tine, pe langă noi, așteptand, dar el să nu mai apară. Gandul iți era mereu cu acel porumbel zburand împreună în locuri interzise. Și chiar dacă eram împreună acum din nou doar noi, tu așteptai al treilea să reintre stăpanind din nou domeniul inimii tale. Erai plecat deja, distant de prea mult timp, iar eu plangeam noapte de noapte revenirea ta. Stiam că o revenire al lui, al celui așteptat de tine, avea să reanvie în tine și reînvierea ta, al cel dinainte, cel pe care il iubeam. Cand vei reveni?...
Pe cand iți faceai rutele zilnice prin casă, mancare, baie, curațenie, etc, o rutină zilnică obositore care trebuie făcută forțat de intelectul tau superior, un zgomot te impinge cu viteze coloniale spre locul tău obișnuit, langă pervazul ferestrei tale deja mult prea cunoscută. Eram și eu undeva aprope de tine, dar departe de gandurile minții tale încătușate cu cheia pe care doar acel călător îl putea deschide. Zambetul tau, precum și entuziasmul ce se citea din privirea ta, al brațelor tale mișcandu-se lateral bătand din palme, am știut. Era acolo, ca și acum doi ani, privindu-te fix cu ochii lui mari și căprui iar tu erai schimbat, tu zambeai. Te-ai uitat la mine, la fel ca și în acel timp din amintirea noastră împreună. Stiam deja ce aveai să faci. Am asteptat, intuind fiecare gest pe care il vei face comparandul cu cel din visul nostru impreună. Am avut dreptate. Toate previziunile mele s-au adeverit în cel mai mic detalui. Te-ai uitat la el, apoi la mine, apoi din nou la el. Te-ai speriat, s-a speriat, eu am ramas aceeași. A zburat. Noi am stat nemișcați ca și cum ceasul s-ar fi oprit pe minutul amintirii, iar pasarea în timpul zborului blocat doar pentru ca sentimentele mult asteptate să dureze cu doar o clipă mai mult decat ultima dată. Am ramas doar noi. Singuri din nou, doar noi doi amandoi în rutina unei zile fără sfarșit, repetitivă, așteptand cu entuziasm de nedescris o nouă întamplare care să ne facă vii.

A urmat ceva ce nu făcusei niciodată din cei 5 ani pe care i-am petrecut clipă de clipă împreună, surprinzandu-mi mainile, m-ai aruncat spre tine. Apoi le-ai unit în jocul unui haos inedit, fulgere și tunete și mii de pasări zburand în centrul camerei noastre, deasupra capetelor ușor înclinate în jos, prinzandu-mă în capcana unei îmbrățișări suave. O lacrimă pe obraz a curs din ochii mei căprui, plin de dor nebun, iar surpriza a fost și mai mare, cutremurandu-mi toată ființa paralizată de melancolia acelei zile fabuloase cu un sfarșit deloc pervizibil, am plans cand tu cu mainile tale groase, umflate și bătute de vant, mi-ai șters acea rouă așternută pe geana tristă. Am rămat blocată în timpul pe care nu-l puteam controla, rătăcită în busola vremurilor frumoase, tarzii, surprinzandu-mi simțirile tainice atunci cand mi-ai spus șoptind la urechea mea atentă cu o voce suavă și caldă în glas, rămanand cu gura căscată, mi-ai spus: te iubesc, porumbelul meu….