agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-29 | | Înscris în bibliotecă de NC Dindărătul nostru auzirăm larmă și strigăte. În vreme ce noi ne repezeam înainte, Micuțul și Legionarul se opriră să aștepte, ascunzându se în frunzișul des al tufișurilor. Cei patru ostași ruși soseau în goană. Erau tineri de tot. Purtau petlițele verzi ale trupelor N.K.V.D. Pe piept le atârnau decorații. Erau soldați curajoși, dintr aceia cărora le place vânătoarea și le place să ucidă. Se iviră acolo, unde drumul făcea un cot. Legionarul arătă cu degetul gros spre pământ. Micuțul râdea. Armele lor automate scuipară simultan foc. Micuțul trăgea, din picioare, cu pușca mitralieră lipită de șold; tot corpul său de uriaș vibra sub violența reculului. Legionarul fredona: Vino, Moarte, vino ncoace... Rușii se prăbușiră cu capul înainte. Când focul încetă, doi mai mișcau. Micuțul le dădu lovitura de grație. Era o practică ce dura cam de un an, căci până și cei grav răniți continuau să lupte. — Dispozitiv de siguranță, spune el râzând. — Bine, Micuțule. Bună idee. Acum n o să mai poată să ne mpuște pe la spate. Plutonul fusese surprins în timp ce pileam cu toții într o cabană. Era aniversarea lui Porta. Patrula sovietică se strecurase fără ca nimeni să prindă de veste. Brusc, geamurile zburară în țăndări și patru guri negre de pistol mitralieră prinseră să împroaște cu foc încăperea. Ne am trântit la pământ... Legionarul și Porta expediară câteva grenade prin fereastră. Cum de am scăpat — nimeni n ar putea explica. Ne am regrupat în cariera de piatră, pe partea cealaltă a pădurii. Lipseau opt oameni — Pe doi i am văzut eu căzând, spuse Porta. Micuțul târa după el un locotenent rus. Bătrânul spuse că prizonierul trebuie adus până n liniile noastre. Chiar la marginea câmpului de mine, locotenentul scoase un țipăt. Micuțul râse, Bătrânul înjură Când ieși din pădure, Micuțul era singur. — Tâmpitul ăsta de ofițer a încercat s o roiască, lămuri el. Cu toți însă băgarăm de seamă că lațul îi ieșea pe jumătate afară din buzunar. Era un laț din sârmă de oțel, cu dauă mânere de lemn, zis și "moartea tăcută". — L ai gâtuit! strigă, acuzator, Bătrânul. — Și ce i cu asta? Voia s o șteargă, mormăi Micuțul și și frecă buzunarul pantalonilor. — Ucigașule! rosti Stege. TURNÃTOAREA Toți cei care mai rămăseserăm din compania a 5 a stăteam trântiți pe burtă sub niște meri și priveam trupeții din completarea pe care o așteptam de patru zile. Tocmai debarcaseră din camioane și se încolonaseră pe două rânduri, în mijlocul drumului. Uniformele și armamentul erau vizibil noi. Aduseseră pân aici mirosul de magazie. Îi priveam cu ochi de cunoscători. Adevărul e că i priveam pe toți cu ochiul unui soldat din linia ntâi, fie ei militari, fie nu. În mod tacit am căzut de acord că cei 175 de rezerviști înșirați acolo sus, pe șosea, n aveau cine știe ce în comun cu soldații. Echipamentul îl purtau ca niște muhaiale. Prost ajustate, curelele apucaseră să le facă rosături. Cizmele erau lustruite, dar țepene. Nu fuseseră niciodată lăsate să se nmoaie în urină și apoi frământate zdravăn cu mâna ca să se argăsească. În cizme dintr astea țepene era cu neputință să ajungi prea departe. Cizme exemplare erau cizmele lui Porta; atât de moi încât vedeai mișcând degetul cel mic înlăuntrul lor. E drept că trăzneau a urină cale de o poștă. A spus o și "Chiorul", colonelul nostru, cu prilejul unei parăzi. — Puți ca o sută de latrine laolaltă! Dar de interzis, nu interzicea argăseala. "Chiorul" știa că picioarele sunt cel mai important lucru pentru un soldat. Arma secretă a infanteriei. Un comandant de infanterie inteligent trebuie să aibă grijă de picioarele trupei sale mai mult decât de orice altceva. Micuțul îl înghionti cu cotul pe Legionar. — Ce adunătură de amărâți ne au expediat! Ivan o să i bage n mormânt doar holbându se o dată la ei. Dacă nu eram noi doi, "Mergi ori Crapă", războiul ar fi fost de mult pierdut. Bătrânul râse înveselit. Stătea culcat sub un tufiș care l mai apăra cât de cât de ploaia ce cădea cu nemiluita. — Curios că nu ți au decernat Crucea de cavaler, Micuțule. Tocmai unui erou ca tine... — Mă... pe crucea lor de cavaler, bodogăni Micuțul și scuipă în direcția unei muște înecate de ploaie. Ofițerii rezerviștilor înjurau cât îi țineau gura. Unuia din "boboci" îi scăpă pe jos casca de oțel și se rostogoli zăngănind pe drum, demascându l. — Jigodie! zbieră un Oberfeldwebel. La șmotru! Recrutul, un om în vârstă, trecu să execute ordinele pe care le urla gradatul. — Înainte! Pas alergător, marș! Oberfeldwebel ul nu se urni din loc. Stătea acolo în drum și comanda cu fluierul: era genul de om care știe să scoată untul din recruți; într un sfert de ceas izbuti să l dea complet gata pe nenorocitul care și scăpase casca. Demolat. Isprăvit. Oberfeldwebel ul rânji mulțumit. Ce poate să bucure mai mult inima unui bătrân majur! Comandantul nostru de companie, locotenentul Ohlsen, stătea de vorbă de una și de alta cu locotenentul care i adusese pe rezerviști. Nici măcar nu băgase de seamă că bătrânelul e pe punctul să și dea duhul. Asemenea scene deveniseră o obișnuință. Se întâmpla atât de des. În regulament așa ceva se numea "menținerea disciplinei", iar de practicat se practica încă de pe vremea armatei imperiale. Obiceiul cerea să așteptați ca vreunul să comită o greșeală — și atunci aveai la dispoziție toate mijloacele de a l băga n mormânt. Era simplu și eficace. Albi la față, recruții priveau la camaradul lor care, la capătul puterilor, cobora panta în patru labe. N ar fi fost în stare să se ridice, chiar dacă Oberfeldwebel ul l ar fi amenințat cu tribunalul militar. Majurul scuipă în direcția sa: — Drepți, pasca mă tii! Dar bătrânelul continua să zacă, plângând de ți se rupea inima. Nu mai era nimic altceva decât o masă inertă. Când îl alerga de colo până colo pe câmp, Oberfeldwebel ul căutase cu tot dinadinsul să l bage prin grămezile de bălegar. Acum, chichotind pe înfundate și lingându și buza de jos, îl contempla pe omul prăvălit la pământ. — Ei bine, cap de bou! Dacă nu poftești să iei poziție de drepți, am eu și alte metode. Îți închipui cumva că ai scăpat? Așteaptă tu un pic să înceapă Ivan să ți tragă cu gloanțe trasoare în târtiță și atunci să vezi cât poate să ndure omul. Și scrâșni: Ia lopata! Bătrtnelul bâjbâi cu mâinile și izbuti să și desprindă lopata sa de infanterist fa chip reglementar — Foc de artilerie în față! Sapă! Recrutul încercă să sape. Spectacolul era destul de comic. La viteza asta i ar trebui o mie de ani ca să și sape un adăpost. În perioada de instrucție timpul afectat era exact de unsprezece minute și treizeci de secunde cronometrate din clipa în care lopata se afla scoasă din tocul ei. Și să l păzească Dumnezeu pe ăla care se mocăia o secundă n plus. Noi, veteranii, eram și mai rapizi. E drept însă că săpaserăm mii și mii de adăposturi individuale. Puteai să le iei urma de la frontiera cu Spania până pe crestele Elbrusului, în Caucaz; și apoi, săpasem în tot soiul de soluri. Micuțul, de pildă, putea să se ngroape la pământ în șase minute și patrusprezece secunde, iar dimensiunile lui reclamau un adăpost adânc. Se lăuda chiar că putea să l sape și mai iute, dar nu merita să se ostenească fiindcă, oricum, recordul său nu fusese niciodată bătut. Oberfeldwbel ul își înghionti victima cu vârful cizmei. — La ce tot visezi, mă, prăpăditule? Poate c ai de gând să ți termini adăpostul când vom fi cu toții morți și putreziți în mormânt? Mai repede! Mai repede! Recrutul leșină. Leșină uite așa, pe loc, fără să ceară voie. Oberfeldwebel ul, surprins, se holbă. Clătinând din cap, dădu ordin la doi ostași din coloană să ia "cadavrul". — Și ăstora li se zice soldați, murmură el. Sărmană Germanie! Tipul ăsta însă îl va ține minte, își făgădui tot el. O să l pomenească pe Oberfeldwebel ul Huhn, teroarea Bielefeldului. Își frecă mâinile cu voluptate: Așteaptă amice, așteaptă! O să fii primul din companie care o să dea ortul popii! Pedeapsa însă își făcuse efectul. Nici unul din recruți nu va mai lăsa vreodată să i cadă casca. — Ce găoază! aruncă neglijent Porta, mușcând în același timp din cârnatul de berbec pe care, cu cinci zile n urmă, îl găsise în sacul de merinde al unui artilerist rus. Aveam cu toții cârnați dintr ăștia, de berbec. Cârnați de berbec din Kazahstan. Sărați, tari ca piatra, dar delicioși. Rămăseserăm doar doisprezece supraviețuitori. Pierderile mari nu ne mai impresionau defel. Așa ceva ni se întâmplase atât de des. Pădurea însă ne costase scump. În pădurea aceea uriașă, pe care o străbăteam retrăgându ne, am dat și peste bateria rusească. Ca de obicei, primul care i văzu fu Legionarul. Nici pieile roșii din romanele lui Cooper nu atacau atât de tăcut ca noi. I am curățat pe toți cu kandraua . Când terminarăm, era de parcă un obuz de 150 mm ar fi explodat în mijlocul lor. Căzusem peste ei ca trăsnetul. Se prăjeau la soare liniștiți, nebănuind nimic. Surprins de vacarm, comandantul lor, un grăsan scund și jovial, ieșise din cabană. — Ah, ticăloșii! Uite i că iar au tras la măsea și acum s au luat la bătaie, îi spuse el adjunctului său, un locotenent. — Ce bordel! Acestea fură ultimele sale cuvinte. Retezat, capul i se rostogoli în iarbă și două șuvoaie de sânge țâșniră din trunchiul cuprins de convulsii. Fără veston, urlând, locotenentul se năpusti spre pădure, dar Heide îl prinse din urmă și i împlântă kandraua în piept. Ofițerul căzu fulgerat. Când terminarăm, eram înspăimântători la vedere. Unii dintre noi vărsau. Sângele și mațele put îngrozitor. Ș apoi, mai erau și muștele! Niște muște uriașe, albastre. Nimănui nu i plăcea kandraua. Prea te mânjeai. Ca armă însă, era excelentă și nici o altă armă n o egala. Legionarul și Barcelona ne învățaseră cum să ne servim de ea. Ne instalarăm, care pe lăzile de muniție, care pe stivele de obuze. Ușurați și mulțumiți, ne apucarăm să mâncăm cârnații lor de berbec stropindu i cu vodcă rusească. Singurul căruia i pierise foamea era Hugo Stege. Îl luam mereu peste picior fiindcă urmase liceul. Nu înjura și nu spunea niciodată măscări, iar nouă așa ceva ni se părea nefiresc. Din pricina limbajului său corect și a bunelor sale maniere, îl socoteam chiar nițeluș țicnit. Grozăvia cea mare a fost atunci când Micuțul descoperi că și spală mâinile înainte de masă. Un ceas întreg ne am tăvălit de râs pe chestia asta, după care l am sfătuit să consulte un psihiatru. Bătrânul contempla cârnații de berbec și vodca. — Să le luăm cu noi. Ãstora de aici n o să le mai trebuiască. — Ce moarte frumoasă! rosti cu emfază micul legionar. Nici măcar nu și au dat seama că sunt uciși. Alah e mare și poartă de grijă copiilor săi. Vorbea plimbând cu atenție degetul peste lama ascuțită ca un brici. Când știi cum să te slujești e cea mai rapidă moarte din câte pot exista. — În fond, e trist, murmură Stege și vomită din nou. — Trist? exclamă Porta. Lucrurile astea nu sunt triste. Dar dacă se întâmpla pe dos, adică noi să fi fost cei care trăgeam la aghioase, în vreme ce fârtații de colo ieșeau din pădure? — Și totuși e trist. Stege era încăpățânat. — Bun. E trist. Dar fir ar să fie, în cazul ăsta e trist și faptul că suntem nevoiți să ne târâm prin afurisita asta de pădure! E cumva din vina noastră? Când ți au pus pe cap țucalul lui Hitler, te a întrebat cineva dacă ți place au ba să ucizi oameni? — E idiot, protestă Stege. În numele cerului, scutește ne de filozofia ta. — Mon camarade — spuse Legionarul mutând țigara dintr un colț într altul al gurii — ceea ce spune Porta e adevărat. Ne aflăm aici ca să ucidem, așa cum un mecanic se afă într un garaj ca să repare mașinile. — Exact ce gândesc și eu! zbieră Porta dând din mâini și speriind muștele care și luară zborul de pe cadavre. Ne scoteau din sărite muștele astea obraznice, care ți intrau în ochi și în nări. Nu pricepuseră încă diferența dintre un mort și un viu. Porta aținti spre Stege un deget murdar. — Þi ai făcut rost de kandra; să nu vii să ne povestești că aveai de gând s o atârni pe perete, în primul rând fiindcă n ai așa ceva și cum porumb nu crește pe aici, nu puteai s o folosești nici la tăiat coceni. Așa că, fie că ți place, fie că nu, ideea ta era limpede când ai luat cuțitul de la tipul mort. Îl voiai ca să poți căsăpi cu el pe unul sau pe altul. — Ticălosule, mârâi Stege printre dinți. — Sunt soldat, replică laconic Porta, — Precum vezi, mon camarade, e același lucru, spuse Legionarul. Am fost aduși pe lume de niște ticăloși ca să trăim ca niște ticăloși și să crăpăm ca niște ticăloși pe bălegarul cazon. — Vax, bombăni Heide ștergând de pantaloni lama largă a kandralei. Ce porcărie! S a știrbit. Măcar de am avea un polizor, aș putea o ascuți: Suntem umani, nu? De ce să i facem pe oameni să sufere mai mult decât e nevoie? Bătrânul se ridică și ordonă scurt: — La arme. După mine, prin flanc câte unul. Câteva minute mai târziu furăm ajunși din urmă de Porta și Micuțul. Rămăseseră să despoaie cadavrele și fuseseră cât p aci să se ia la bătaie pentru trei dinți de aur. Porta avu parte de doi. Micuțul trebui să se mulțumească doar cu unul singur. Bătrânul spumega: — Îmi vine să vă curăț pe amândoi! Mi e silă când vă văd smulgând coroanele de aur din gura cadavrelor. — Mai lasă te de fasoane! îl luă peste picior Porta. Ce, tu ai îngropa un inel de aur? Sau ai da foc unei bancnote de un miar? Sper că nu, altminteri ai fi nebun de legat. Bătrânul mai bombăni un timp. Știa însă prea bine că în fiecare companie, atât la noi, cât și la ei, existau câțiva "dentiști", cu cleștii lor tăioși prin buzunare. Nu era nimic de făcut. Acum ședeam pe sub meri mestecând cârnații artileriștilor morți. Picăturile de ploaie cădeau în cadență din copaci. Ne era frig și trăgeam de "foi" acoperindu ne cât mai mult trupurile ce dârdâiau. "Foaia" era piesa universală a echipamentului nostru: pelerină, cort, halat de camuflaj, sac de transport, saltea, hamac și giulgiu. Primul obiect pe care ți l întindea "molia" de la magazia de efecte și singurul care ne însoțea și în mormânt. Porta contempla norii buhăiți de apă. — Ploaie, ploaie, veșnic ploaie. Munții ăștia s o scârnă dacă i vorba să te bați în ei. Vă amintiți când ne războiam în dulcea Franță? Era soare întruna și n timpul popasurilor ne puteam permite să lenevim în voie. — Potz Sakrament! oftă Julius Heide. O frumusețe de război. Dar ce baftă pe noi că n am trecut de partea cealaltă. Vă aduceți aminte de toți dezertorii pe care i am văzut, după capitularea franțujilor, târâți de dulăii din poliția militară în direcția Torgau ? — Nu i câtuși de puțin sigur că am fi fost morți, rosti visător Micuțul. Se așeză pe iarba udă și se plecă înainte. Ochișorii săi negri străluceau. — Am fi fost poate la Londra, acolo unde stă Churchill ăla. Mi s a spus că i o adevărată plăcere să fii prizonier la "ingliș". Vă amintiți de comisarul cu care am pălăvrăgit la Nicolaev? Ãla de se deghizase în țăran, dar pe care l a demascat "Mergi ori Crapă"? Zicea că ai noștri se plimbă prin parcurile lorzilor și culeg violete pentru saloanele lor, iar noaptea se hârjonesc cu servantele prin fân. Aș fi cel mai mare mincinos din câți există dacă aș pretinde că nu mi place mireasma fânului. A fost odată o poveste cu mine, c o fată și cu o căpiță de fân și de atunci, vă zic, mirosul fânului mă stârnește al dracului de tare. — Totu i să nu fie prea mulți țânțari în vârful căpiței, spuse Heide ațintind capătul cârnatului său înspre Oberfeldwebel ul care l chinuise de moarte pe bătrânel. Ne am putea distra pe cinste cu majurul ăsta. Simt până n vârful degetului cel mic de la picior că ăsta ne va aduce tot soiul de belele pe cap. — Atunci o să i facem de petrecanie, hotărî Micuțul suflându și zgomotos nasul cu degetele. Fă mi doar un semn; sunt expert când e vorba să curăț gașperi dintr ăștia. — Ce vom deveni noi oare, când totul se va termina? spuse, gânditor, Stege. Practic, n am învățat nimic altceva decât să ucidem. Am chiar impresia că treaba asta o să ți lipsească ție, Micuțule. — Nici o grijă! rânji Micuțul. Va fi oricând nevoie de băieți iuți de șiș. Ei, "Mergi ori Crapă", așa i ori ba? — Ai dreptate, mon camarade. — Nu pricep boabă din limbile tale străine. Dar cum vine vorba de lichidat pe unul sau altul, îmi aduc brusc aminte că mi a fost întotdeauna târșă de moarte. Saltul cel mare prin stratosferă, zău dacă mi place prea tare. — Þi e teamă pesemne să l întâlnești pe Doamne Doamne? întrebă, sarcastic, Stege. — E unii care se gândesc numaidecât la ce i mai rău, bombăni Micuțul. Nu, aș zice mai degrabă că, odată țeasta găurită, chestiunea i rezolvată. Punct și finiș. Nu cred în Dumnezeu. Dacă există, am feștelit o definitiv, dat fiind cazierul meu judiciar. Se legăna ușor, nehotărât. Își încrețea fruntea îngustă. Căuta cuvintele. — Nu izbutesc să mi închipui că ntr o bună zi n o să mai existe "berea de la șapte" , ascunsă într o privată și băută în tovărășia unor buni prieteni și a unei perechi de zaruri. Târșa asta de veșnicul "pe loc repaos" o aveam de copil, înainte de a fi băgat în orfelinat, încă de pe vremea când făceam curse pentru dom' Kleinschmidt, lăptaru' de pe Davidstrasse. Alergam întotdeauna numai pe sub felinare și făceam cât mai mult zgomot cu sticlele pentru că mi se nșurubase în bilă ideea tâmpită că dacă nimeresc la ntuneric, tipul cu șișul o să vină și o să mă njunghie. Se lăsă în genunchi fixându ne pe rând cu privirea. Apoi urmă: Sfinte Hristoase și Maică Maria, ce frică mi era. Îmi aduc aminte mai ales de o intrare chiar în capul străzii Bernhard Nocht. Ca să ajungi la scară trebuia traversat un culoar lung și ngust, iar la fiecare etaj se desfăceau niște coridoare strâmte care duceau spre hogeacuri. Peste tot vagabonzi dormind. Dădeam adesea peste ei, zorit cum eram, așa ca toți băieții de lăptărie. Ceva îmi spunea că omul cu șișul se afla printre vagabonzii ăia și închipuiți vă că aveam dreptate. Am priceput o când ne au băgat la orfelinat. În stabilimentul ăsta împuțit am cunoscut un tip. Un vagabond o căsăpise pe soră sa exact în casa aia de pe strada Bernhard Nocht, în care în fiecare dimineață la orele 4 măndelu umbla cu sticlele lui de lapte. Și dacă eram eu cel pe care l căuta? La ora aia puteam să urlu cât pofteam. În toate cotețele se soilea, zdravăn, ca după beție. Nimeni nu s ar fi deranjat pentru un puști care zbiera după ajutor. — Nu pe tine te căuta, spuse, cu autoritate, Barcelona. Micuțul îl privi cu gura căscată: — Ei, fir ar să fie, de unde o știi, mă, bețivanule? — Păi e limpede, lămuri rânjind Barcelona. I a dat fetii câteva cu șișul ca să se poată culca cu ea. Ce, erai vreo dameză tu? N am dreptate? — Ar trebui să fii stătut de tot ca să te dai la Micuțul, observă, râzând, Porta. Legionarul zâmbi într o dungă: — E o oarecare lipsă pe piață; s ar putea ca Micuțul să și facă un rost în viață ca poponar. — Dac ar încerca vreunul cu mine așa ceva — și trăgând pumnalul din teacă, Micuțul îl împlântă adânc în pământ — n ar apuca să zică nici "pâs"! Nu mi spun nimic cavalerii ăștia de Kurlanda. Gagicile, da, indiferent cum arată, că au cin'șpe ani sau o sută, că s curve sau oloage, mă interesează și încă al dracului! Dar ăilalți..., și Micuțul scuipă dezgustat. Între timp, locotenentul care i adusese pe recruți îi alinie în front, înainte de a ne părăsi. Devenise dintr o dată grăbit. Prevenit de instinct, voia s o ia din loc în viteză. Zorul ăsta nu mirosea a bine. Urmă obișnuitul discurs. Cu asta punea punct îndatoririlor sale față de transportul respectiv. Recruții îl ascultau într o tăcere indiferentă. Orăcăia precum o broască astmatică: — Panzergrenadiers, sunteți acum pe front. Curând aveți să i înfruntați pe sângeroșii dușmani ai Reich ului, pe oamenii din smârcurile sovietice. Va fi șansa voastră de a vă recâștiga onoarea civică și dreptul de a trăi din nou printre cetățenii liberi. Dacă veți fi viteji cu adevărat, cazierul vostru va redeveni curat. Reabilitarea voastră vă aparține vouă înșivă. Tuși, apoi continuă, întrucâtva stânjenit. — Camarazi, Führer ul e mare. Râsul lui Porta îi ajunse la urechi. I se păru chiar că aude cuvântul "rahat". Ne aruncă o privire piezișă. Fața i se congestionase. Avea aerul unui om căruia i s a făcut frig. Își duse mâna la tocul pistolului. — Soldați, urmă el, scuturați vă de amorțeală. Nu l dezamăgiți pe Führer. Trebuie să vă răscumpărați crimele împotriva lui Adolf Hitler și a Reich ului. Trase adânc aer în piept și privi direct înspre noi, cei doisprezece, adunați acolo, sub copaci. Întoarsă spre el, mutra de criminal a lui Micuțul răsărea alături de botul viclean, ca de vulpe, a lui Porta. — Veți lupta alături de cei mai buni fii ai patriei, orăcăi el, și vai de ticălosul care se va dovedi laș. Ar fi cea mai mare mârșăvie! — "Cei mai buni fii", rânji Bătrânul. Zău că i bună! Se vede treaba că nu l cunoaște pe Micuțul și pe Porta. Micuțul mârâia aidoma unui lup flămând care adulmecă prada. — Sunt cel mai bun fiu al mamei mele. — Da' ce, mai are și alții? râse Julius Heide. — În prezent, nu, declară Micuțul. Ceilalți s au dus. — Ce a fost cu ei? întrebă Porta. — Cel mai tânăr s a prezentat, într un moment de nebunie, la Gestapo ul de pe Stadthausbrücke nr. 8. Avea de dat niște explicații privind o chestie care se petrecuse pe strada Budapesta. Nu mi mai amintesc amănuntele, dar era vorba de un zid, de o cutie cu vopsea și de o pensulă. Cretinul avea mania mâzgălitului. De atunci nu l a mai văzut nimeni. Pe "Buller" l au scurtat de un cap în 1939 la Fuhlsbüttel. Tot în ziua aia l au "ajustat" și pe babacu' meu. A mai fost Gert. Ãsta era de a dreptul idiot. S a înrolat voluntar în marina de război și a fost scufundat cu "U l8" în '940. Drept recunoștință am primit o prea frumoasă carte poștală de la amiralul Dönitz. Una d aia, știți voi, cu marginile poleite și cu tot soiul de brizbrizuri "Der Führer dankt Ihnen" . Cartea asta poștală a cunoscut o soartă tristă, care i ar fi displăcut din cale afară domnului Dönitz. Și Micuțul mușcă o bucată zdravănă din cârnatul de berbec. Dar în măsura în care n a știut nimic... — Ce s a întâmplat cu cartea poștală a amiralului? întrebă curios Barcelona. — Ce scandal ar fi ieșit dacă povestea s ar fi aflat! Era într o duminică dimineață. Madam Kreutzfeld se instalase comod la privată... "Adă mi niște hârtie moale", mi a strigat ea. Eu i am băgat pe sub ușă cartea poștală a amiralului. Fusese tot ce putusem găsi la iuțeală. Atunci au apucat o toate furiile împotriva lui domnu' Dönitz, fiindcă anunțul era țeapăn ca o scândură. — Și tu ai devenit unicul fiu? l am întrebat eu. — Da. Unș'pe s au dus dintr un foc. Pe câțiva i au descăpățânat. Trei au pierit pe mare. Cei doi mezini au fost arși de vii cu prilejul unor vizite, asortate cu bombe, a pretenarilor lu' Churchill. Nu vruseseră să coboare în pivniță. Voiau să se uite la avioane. Acum n a mai rămas decât pațachina aia de madam Kreutzfeld și cu mine. Aruncă o privire circulară în jur, apoi urmă: — Oricum, nu toate familiile au adus asemenea jertfe pe altarul lui Hitler! Mușcă din nou din cârnatul de berbec și și stropi îmbucătura cu un gât de vodcă. Puțin mă interesează, urmă el, de toți ceilalți, cu condiția ca eu să scap teafăr și ceva îmi spune că voi scăpa. — Asta nu m ar mira decât pe jumătate, făcu, gânditor, Bătrânul. Atenția ni se mută la băutura din marmita Legionarului. Porta mai puse câteva surcele. Focul pâlpâia vesel. Legionarul mestecă puțin în zeama cea groasă. Puțea cam tare, dar ce beție trăsesem! Turnată în bidoane, o cărasem peste tot după noi aproape o săptâmână încheiată. Barcelona declarase că trebuie să fermenteze. Acum urma să dea în clocot și, de îndată ce începea să fiarbă, aveam să trecem la distilare. Porta fabricase un alambic senzațional. Marmita o furasem dintr un vagon bucătărie. Era una din acele marmite al căror capac se poate înșuruba și n care mâncarea se fierbe sub presiune. În capac fusese făcută o mică gaură de care să se fixeze aparatul de distilat al lui Porta. Deci, așteptăm nerăbdători ca zeama să clocotească. — Doamne, ce o să ne mai trotilăm! jubilă Heide. — Heil Sieg! Erau recruții care salutau astfel discursul de rămas bun al locotenentului de la transporturi. Fără să se ncurce în alte formalități, locotenentul Olhsen preluă comanda "bobocilor". Celălalt, străinul, dispăru în Volkswagen ul său amfibiu. Rezerviștii rupseră rândurile și, grupuri grupuri, se adunară sub copaci. Își aruncară echipamentul și se lungiră pe iarba udă. Se țineau la distanță de noi, cei vechi. Îi intimidam. Foarte sigur pe el, Oberfeldwebel ul Huhn se îndreptă către noi. În trecere, lovi marmita Legionarului, făcând să sară câțiva stropi. Păși mai departe, prefăcându se că n a observat nimic. Curelele sale noi scârțiau răspândind pân' la noi mirosul de magazie. Legionarul strânse din buze. Îl urmări pe Oberfeldwebel cu o căutătură rea, apoi îi făcu Micuțului semnul lui convențional, degetul gros îndreptat spre pământ. Micuțul fornăi pe nas și și săltă centrironul. Într o mână ținea bucata de cârnat, în cealaltă o cană de tablă plină cu basamac. Calm, cu foaia de cort udă de ploaie fâlfâind în jurul său, porni pe urmele Oberfeldwebel ului Huhn. — Ei, gagiule, strigă el pe neașteptate, ai răsturnat licoarea lu' domnu! Huhn încremeni pe loc ca trăsnit, apoi se răsuci fulgerător. — Fir ar să fie, ce, ai căpiat? Nu știi cum trebuie să te adresezi unui superior? — Firește că știu, continuă imperturbabil Micuțul. Da' nu despre asta este vorba. Ai răsturnat licoarea lu' domnu. Așa ceva nu se face. Oberfeldwebel ul își trase cascheta și explodă: — Ai înnebunit? Pune ți creierii la contribuție și dacă vrei să mi te adresezi respectă H.D.V. ul. Altminteri îți promit că te învăț eu minte!... — Hai, plimbă ursul, îi propuse Micuțul. Acum discutăm despre licoare. După aia putem să ne ocupăm, cât vrei, și de problema ta. Huhn trase adânc aer în piept. Așa ceva nu mai pomenise niciodată. De șapte ani instruia recruți în garnizoane sau lagăre. Ultima dată o făcuse la fiorosul lagăr disciplinar al armatei de la Heuberg. Dacă cineva ar fi îndrăznit acolo ceea ce îndrăznea Micuțul aici, ar fi însemnat pe loc un glonț în cap. O clipă îl încercă chiar gândul acesta plăcut: să scoată pistolul și să golească încărcătorul în mutra Micuțului, dar ceva nelămurit îi șoptea să fugă de o asemenea măsură draconică. În jurul lor se lăsase o liniște stranie: Privirile tuturor căutau spre cei doi. Îi fixau până și ofițerii, locotenentul Ohlsen și locotenentul Spät. Micuțul era tot acolo, cu bucata de cârnat în mână. — Ai răsturnat licoarea lu' domnu, Oberfeldule. Așa ceva nu ne place. Huhn deschise și închise gura de câteva ori. Adevărul era că, pur și simplu, nu știa ce trebuie să facă. Cele ce se petreceau depășeau orice închipuire. Până și Curtea Marțială ar fi refuzat s o creadă. Și cu toate astea n avea încotro și trebuia să admită că realmente în fața sa stătea un idiot de Stabsgefreiter care agita un cârnat și l tutuia pe el, un Oberfeldwebel. Micuțul aținti cârnatul spre pieptul lui Huhn. — Nu i nimic de făcut, Oberfeldule. Va trebui să i plătești o amendă lui "Mergi ori Crapă". Avem o taxă pe basamac. La noi aici, în doi șapte, nu merge să l dai așa, pe jos, iar Legionarul deține monopolul pentru fabricarea trăscăului. Ș apoi cărăm marmita asta a noastră de zile n șir. O avem de când am capturat o de la Ivan. E o marmită a ntâia! Dacă ar fi să se decearnă "Crucea de fier" marmitelor, asta ar căpăta o. N am scăpat o picătură din ea în tot timpul cât am transportat o; acum, uite că sosim aici, ne întindem liniștiți pe sub merii ăștia, în scârba asta de ploaie și stăm să dea licoarea noastră un ultim clocot. Când colo, ce să vezi! Apari tu, dai cu picioru' în marmită și o mai faci și pe ăla ofensatu'. Păi înseamnă că nu pricepi situația. Noi suntem ăia care am fost ofensați. Huhn clipi din ochi și făcu un pas spre Micuțul, ducând totodată mâna la tocul pistolului. — Ajunge! Cum te cheamă, buhai jegos? Am să te pun eu cu botul pe labe! Nici o grijă! Mă pricep eu! Și scoase un creion și hârtie. Micuțului nici că i păsa. — Nu ești zdravăn la cap, Oberfeldule! Tu ai mult mai multe motive să ți fie frică de mine, decât viceversa. Acum te afli pe front, într o companie de șoc fără cloșcă pe mânecă , și suntem pe aici câțiva țintași de elită care ne am putea ocupa de tine. Pun de altfel rămășag unu contra zece că n ai să ți vezi casa. Ești prea tâmpit. Ca să scapi teafăr din războiul asta îți trebuie cap, nu glumă. Dumnezeu știe ce s ar mai fi putut întâmpla dacă locotenentul Ohlsen nu intervenea. Îl chemă la el pe Huhn și în același timp se răsti la Micuțul: — Gura, Kreutzfeld, sau te bag la zdup. Înțeles? — Bine, dom' locotenent, răspunse Micuțul luând o aproximativă poziție de drepți. Pocni călcâiele, se întoarse și veni către noi târșindu și picioarele. — Gagiului asta îi scap eu una peste bot, făgădui el, lăsându se jos. — V am spus c o să avem distracție cu el, zise Heide, dând din cap. E o jigodie. O să vedeți voi cât o să încerce să ne calce pe coadă. — Da' dacă i am agăța o grenadă de boașe? propuse Porta. — Lăsați o baltă, amenință Bătrânul. O să vă lege într o zi dacă mai continuați așa să vă lichidați superiorii. — Sacré nom de Dieu! Începe să fiarbă! constată Legionarul înșurubând capacul. Dă mi furtunul. O să curgă imediat. Plini de pioșenie, contemplam cu toții instalația de distilat în care vaporii se prefăceau în lichid. În jurul nostru, lume ca la bâlci. Cu ochii țintă la alambicul improvizat, Micuțul îl stropea cu apă luată dintr un canal de irigație. — Curge! Pe Dumnezeul meu, curge! zbieră Porta și puse la iuțeală dedesubt o sticlă. — Copilași, ce sete mi e, murmură Heide. Încetul cu încetul sticla lui Porta se umplu. Toată noaptea am continuat să îmbuteliem. Oboselea dispăruse ca prin farmec. Locotenentul Ohlsen dădu din cap. — Sunteți nebuni, o să muriți dacă beți dintr ăsta. — În orice caz, dom' locotenent, va fi o moarte frumoasă, observă Heide mângâind cu degetul gâtul sticlei. — De filtrat nu l filtrați? întrebă locotenentul Spät urmărind cu privirea picăturile. — N are rost, răspunse Legionarul. — Și cu metilul cum rămâne atunci? întrebă locotenentul. — Puțin ne pasă de metil, răspunse, neglijent, Legionarul. Esențial e să ne putem trotila în lege. — Și vom izbuti, rosti, cu profundă convingere, Heide. — Dacă cei de vizavi ar bănui că avem marmita asta, ne ar ataca imediat. — Marmita noastră e "Gekados" , șopti misterios Porta. Locotenentul Ohlsen râse și porni, urmat de locotenentul Spät, în direcția tufișurilor. Și ziua următoare furăm lăsați să ne odihnim în livadă. Am bucătărit tot timpul. Ca treaba să meargă mai bine, au fost constituite echipe de lucru. Începusem chiar să nutrim naiva speranță că vom fi uitați acolo, pe sub meri. Dar iată că îndată după miezul nopții auzirăm o motocicletă coborând tunător coasta muntelui și oprindu se fix lângă noi. Un subofițer, plin de noroi din cap până n picioare, sări din șa: — Comandantul companiei a 5 a, strigă el. Locotenentul Ohlsen se ridică să ia mesajul. Odată înmânat, ștafeta dispăru ca suflată de vânt. — Merde , o să se lasă cu bum bum, prezise Legionarul. Dați i zor să terminăm cu basamacul. Ne trebuiesc cel mult vreo zece sticle. — Avem treizeci și una de sticle, anunță triumfător Porta. — Când începem să bem? întrebă Micuțul. Legionarul îl privi bănuitor: — Să încerci numai să ți vâri botul și ți arăt eu ție. Compris, petit ami ? — Du te dracului! se bosumflă Micuțul. Fluierul locotenentului Ohlsen despică întunericul. — Compania a 5 a, pregătește te de marș. Încolonarea pe drum. Hai, mai repejor, domnilor! Oberfeldwebel ul Huhn se apropie de noi. — Voi, ce, n ați auzit? Adunătură de cretini! Comandantul de companie ordonă adunarea. — Singurul cretin de aici ești tu, șuieră printre dinți Legionarul. Huhn se porni pe zbierat. În aceeași clipă se produse un lucru care i lăsă pe toți cu gura căscată. Bătrânul veni atât de aproape de Oberfeldwebel ul Huhn încât căștile lor de oțel mai mai se atinseră. — Oberfeldwebel Huhn, începu el cu o voce calmă, dar încărcată de amenințări, trebuie să ți spun un lucru. Comandantul acestui pluton sunt eu, și dacă te mai adresezi o singură dată vreunuia din oamenii mei, te trimit unde știi, în doi timpi și trei mișcări. Nu sunt decât un Feldwebel de front, nu cunosc viața de garnizoană, dar văd în schimb că tu habar n ai ce i aia viață de front. Nu mi plac violențele, însă dacă ți mai bagi nasul în treburi care nu țin strict de parohia ta, le dau băieților mână liberă să facă ce vor din tine. Porta izbucni în râs. — Bine grăit, dar la ce bun să ți răcești gura pentru un măgar. Huhn fu pe punctul de a se lansa într o nouă tiradă, când o privire a Bătrânului îl opri net. Ne se putu abține însă și, înainte de a o lua din loc, spuse: — Vă credeți șmecheri, ai? Las' că mai vedem noi! După care se apropie de locotenentul Spät și începu să i se plângă cu glas tare. Locotenentul însă se duse la ale lui și l lăsă să peroreze în gol. — Haideți, haideți! comandă din drum locotentul Ohlsen. La arme și încolonarea. Pentru dumnezeu, Porta, mișcă te odată! Porta și Micuțul înhățară marmita și se încolonară în fața ofițerului care se făcu însă că nu observă recipientul. Heide și Barcelona veneau târându și armele. Recruții soseau în goană, îmbrâncindu se și certându se între ei. Din greșeală unul îl atinse ușor pePorta. — Mă piele roșie de cinci bani, încearcă figura asta încă o dată și o să te pomenești cu un svast de ai s o uiți și pe mă ta și pe tac tu și pe Hitler! Recrutul rămase cu gura căscată, dar tăcu prudent. — Adunătură de mucoși! tună Micuțul. — Compania a 5 a, drepți! Jumătate la dreapta..., comandă locotenentul Ohlsen. Comandanții de plutoane indicară direcția. — Ochii drept înainte! Porta, unde dracu' ți e casca? Nu mai vreau să te văd cu jobenul ăsta! strigă locotenentul Ohlsen. Mă bagi în balamuc! Porta își scoase cilindrul galben. — N ai cască? urmă iritat locotenentul Ohlsen. — Nu dom' locotenent, mi a umflat o Ivan. Locotenentul Ohlsen dădu din cap și i aruncă o privire locotenentului Spät. Amândoi se dădură bătuți. — Bun, atunci acoperă te, Porta. Nu poți mărșălui fără nimic pe cap. Jobenul se înălță iarăși, aidoma unui horn, deasupra companiei. — Cu ocolire la stânga, pas de voie 'nainte marș!... Ploaia ne biciuia obrajii și se scurgea șuvoi pe spinările noastre. Un iepure traversă drumul. — Uite unul care ne ar prinde tare bine, suspină Porta. — L am face înăbușit în basamacul nostru, auzi, Micuțule. — Așa îl gătesc în restaurantele alea mari, explică Heide. — Și i bun? întrebă Porta. — Ah, dac aș avea o gagică, suspină Micuțul, înălțând ochii spre cer. Nici nu mai știu cum arăta așa ceva... — Ai putea s o faci pe o vreme ca asta? întrebă Heide dându i cu cotul. — Eu? Eu sunt gata oricând. Chiar și la 50 de grade sub zero. Ce, ați uitat o pe bătrânica pe care am ciocănit o în zăpadă, atunci când am dat și peste comisarul ăla, la frontiera turcă? — Nimeni nu i în stare la minus 50 de grade, protestă Steiner, șoferul care nimerise la noi pentru că vânduse unui șnapan de italian din Milano un camion aparținând armatei. E pur și simplu imposibil. — Ehe, făcu Micuțul cu subînțeles, ceea ce contează e căldura umană interioară. — Ba uite că nu te cred. Nici măcar nu și poate sălta capul, frigul o face atâtica de mică, și Steiner își înconvoie degetul cel mic. — Gura, hoț de mașini, zbieră înfuriat Micuțul, gura că te fac zob! — Uite cine se scandalizează! Există măcar un singur articol din Codul Penal care să nu ți fi fost aplicat? — Fac ceva pe Codul Penal, care, oricum, nu i bun decât ca să profite alții după urma lui! Și n plus, țin să ți semnalez că am fost condamnat, mai cu seamă, pe baza articolului care se referă la "chestie". Și ți mai pot afirma că am fost întotdeauna domn când le am ales, nu ca animalul ăla pe care l am curățat acu două săptămâni și care le înghesuia numai pe cele sub șaișpe ani. Ale mele, fără excepție, săriseră de douăzeci. — Poate că, înainte de a le regula, le cereai și certificatul de naștere? îl luă Porta peste picior. — Câte ai pe listă? întrebă, curios, Heide. — Păi, de ținut socoteala, n am ținut o, dar sunt destule, afirmă Micuțul, căzând, brusc, pe gânduri. — Nu mai vorbiți atât de tare, inamicul e pe aproape, interveni locotenentul Ohlsen. Părăsirăm drumul și ne angajarăm pe costa muntelui. Catifelată, iarba înăbușea zgomotul pașilor. Undeva, în întuneric, o vacă mugi încetișor de plăcere. Ordinele fură șoptite. — Prin flanc câte unul. Oberfeldwbel ul Huhn își aprinse o țigară. Într o clipă locotenentul Spät fu lângă el și strigă printre dinți, la 200 atmosfere presiune: — Idiotule, ești țicnit de a binelea! Zvârle țigara înainte ca trăgătorii lor să ne repereze. Ai merita să te mpușc pe loc. Marș încheietor de coloană, să nu te mai văd pe aici! Huhn dispăru cu coada între picioare. Brusc, înaintea noastră apăru o fermă. Ceva licări scurt. Locotenentul Ohlsen ridică brațul ordonând "stai!". Abia mai respiram. Ce ascundea această fermă? Inamicul era cumva înăuntru, gata să împroaște cu mitralierele întreaga companie? — Heide, Sven, Barcelona și Porta, șopti locotenentul Ohlsen, scotociți baraca, dar prudență! Evitați să trageți, folosiți pumnalele. Inamicul trebuie să fie pe alături. Cu pumnalele în mână, începură să ne furișăm spre clădiri. Tremuram de nervi. Oare câți erau? Atinserăm aproape ținta când băgarăm de seamă că Micuțul se luase după noi. Avea între dinți un cuțit și n mână lațul lui de oțel. Rânjea plin de speranță. Îl auzirăm șoptind: — Jumătate din dinții de aur e pentru mine. Porta ajunse primul. Se strecură prin fereastră ca o pisică. Dinăuntru nu răzbătu nici un zgomot. Îl urmarăm. Pe undeva prin casă scârțâia o ușă. — E cineva, murmură Heide. Arunc o grenadă. — Idiotule! se stropși Barcelona. Micuțul plesni scurt din lațul său. Porta scuipă peste umărul stâng. Ca să i poarte noroc. Micuțul se topi în beznă. Un sunet ușor ne atinse urechile. Un biet suspin. Apoi, din nou liniște. Strângeam din răsputeri kandraua, dârdâind din tot corpul, fără să mă pot stăpâni. Micuțul răsări lângă noi. De laț spânzura o pisică. — Iată inamicul, râse el arătându ne animalul sugrumat. Răsuflarăm cu toții ușurați. —Uf! Și eu care mă așteptam la o companie întreagă de ruși, suflă Barcelona. — Bandă de târșăloși! făcu disprețuitor Micuțul, aruncând cât colo pisica moartă. Ne apucarăm să scotocim prin toate dulapurile ca să vedem dacă nu dăm peste niscaiva lucruri interesante. Micuțul găsi un borcan cu dulceață. Se instală imediat turcește în mijlocul odăii, pe jos, și începu să se ndoape. Porta trase o dușcă dintr o sticlă. Făcu o strâmbătură, privi eticheta, dar se convinse că acolo scria într adevăr "coniac". Își mai administră un gât, după care îi întinse sticla lui Heide. — Cam ciudat coniacul. Heide gustă, apoi aruncă sticla și scuipă. — Ce porcărie! Asta i tetraclorură. Încântat de cunoștință! Micuțul rânji. — Pe pământ străin, trebuie să consumați dulceață. Încalte știi despre ce i vorba. O ușă scârțâi. Sărirăm cu toții în sus. Dintr un salt, Micuțul și Barcelona fură în dosul unui bufet. Dulceața curgea pe podea. Porta se năpusti spre ușă, o deschise cu o lovitură de picior și strigă: — Hei, mâinile sus! Eu smulsesem cuiul de siguranță al unei grenade, gata s o arunc. Peste tot însă domnea calmul. Și totuși era cineva. O simțeam. Eram ca niște fiare. Gata să ucidem și de teamă, dar și de plăcere. Câțiva ani de război te schimbă cu desăvârșire. Cei care se ascundeau aici ne erau dușmani. Dacă nu i ucideam noi pe ei, ne ucideau ei pe noi. Rămânea în viață cel ce se dovedea mai iute. Ascultarăm. — Să chemăm compania, murmură Barcelona. — Mai bine hai să dăm foc cotețului ăsta, propuse Micuțul. După aia putem să i curățăm pe măsură ce ies. Nu i nimic mai grozav ca focul atunci când vrei să dai peste careva. — Gura! se stropși Porta. Dacă dăm foc o să ne trezim imediat cu artileria rusă pe cap. — Știm noi ce s alea obuzele, protestă Micuțul. Mai bine cu ele decât cu rahatu' ăsta de aici. Un nou scârțâit de ușă. Fără să mai gândească la urmările posibile, Porta aprinse lanterna, se năpusti spre o ușă ce se afla la capătul celălalt al odăii, o dădu de perete și mătură încăperea cu fascicolul lămpii. O fată se lipise, înspăimântată, de zid. În mână strângea o bâtă cât toate zilele. Rămăseserăm cu toții cu gura căscată. Primul care și recăpătă glasul fu Micuțul. O apucă brutal de gușă și o gâdilă pe după ureche cu mânerul lațului său de oțel. — O pampi! Vorbești nemțește, drăguțo? — Eu nu partizan, declară fata într o germană stricată. Nix, nix. Eu nu comunist, nix, nix. Eu iubește mult soldat ghermanski. Panimaieși? — Oh, asta panimaeși, rânji Porta. Da' de ce ai pus tetraclorură în sticla de coniac? — Niet înțelege, pan soldat. — Nimeni nu mai înțelege ce i se spune după ce a apucat să facă niscaiva tâmpenii, aruncă, sarcastic, Heide. Micuțul făcu un gest spre ghioaga fetei. — Cam greu bastonul ăsta pe care l ai. Ce ar fi să l ducă nenea? Și fără să mai adauge ceva, smulse bâta din mâinile fetei. Terorizată, ea nu l scăpa din ochi. — Eu nix bătaie cu băț la soldat ghermanski, bâlbâi ea. Eu bate numai ruski. Ei răi. Ghermanski buni. — Da, da, râse Heide, suntem niște îngerași cu aripioare de ceară care nu suportă să stea prea aproape de foc. — Ești singură? întrebă în rusește Barcelona. Fata se holbă la el. — Tu ofițer? — Da, minți Barcelona. Eu general. — Ceilalți sunt în pivniță, sub chepengul secret, explică fata. Porta scoase un șuierat. — Devine interesant. Micuțul culese de jos borcanul de dulceață și instalându se pe o masă, cu piciarele spânzurând în jos, se apucă să înfulece de zor. — Grozavă dulceață, spuse el fetei. Mai aveți? — Gura! îl repezi Porta. Avem altele mai importante pe cap decât dulceața. Stăm poate peste un mușuroi de ruși. — Adă i încoace, râse Micuțul, o să i sugrum de îndată ce apar. — Unde i chepengul? întrebă Porta. Fata arătă spre unul din colțuri. Zărirăm un chepeng bine camuflat. Dacă am fi fost numai noi, nu l am fi observat niciodată. — Ruski soldați? întrebă Barcelona. — Niet, niet! dădu energic din cap fata. Familii, prieteni. Nix comuniști. Fasciști, fasciștii buni. — Fasciști buni? râse Heide. Tare aș vrea să văd și eu cum arată! — Așa ceva nu există, făcu Micuțul, clefăind zgomotos. Fasciști porci. Buni, numai noi. Și zvârli borcanul de dulceață, acum gol. Din odaia vecină se auzi un zgomot. Ne răsucirăm fulgerător, cu armele pregătite. Fata gemu, înspăimântată și se repezi spre o ușă. Barcelona o reținu, apucând o de un braț. — Nu ne părăsi așa. Ne ești atât de dragă! Locotenetul Ohlsen apăru, urmat de întregul pluton. — Ce dracu, faceți aici? se stropși el. Dintr o privire înregistră și borcanul de dulceață aruncat pe jos, și fata lipită de ușă, și sticla de coniac pe jumătate goală. V ați țicnit de a binelea? O companie întreagă vă așteaptă, iar voi v ați pus pe halit dulceață și băut coniac! — Nu strigați așa, dom' locotenent, șușoti Porta și i arătă chepengul din podea. E foarte posibil ca aici, dedesubt, să fie un batalion complet de rusnaci. Cât privește coniacul, n aveți de ce să ne invidiați. E infect. Tetraclorură. Locotenentul Ohlsen rămase cu gura căscată. Legionarul răsări și el, urmat de Bătrân, amândoi ocupați să pregătească un "cocteil Molotov". — Ivan e în pivniță? întrebă Legionarul. Atunci deschide, te rog, chepengul, Micuțule. — Mă crezi diliu? i o întoarse Micuțul, trăgându se îndărăt. Dacă vrei chepeng deschis ca să poți zvârli înăuntru artificiile tale, o faci mata singur. Eu unul sunt ferm hotărât să mă întorc teafăr din războiul ăsta. — Idiotule, aruncă Legionarul și înaintă cu pas hotărât spre chepeng. — Cărați vă că trăsnește! Fata scoase un țipăt. — Nix, nix, malenchi, copii în pivniță. Legionarul o zgâlțâi atât de violent încât o expedie la podea. — Ei, ei! se oțărî Porta. Doar n o să te apuci să bați o gagică. Am crezut întotdeauna că franțujii sunt bărbați galanți... — Ați isprăvit cu tâmpeniile? Locotenentul Ohlsen era furios. Nu suntem aici ca să ne distrăm. Până apucăm să zicem pește, îi avem pe ruși în cârcă. Micuțul își scărpină coapsa cu mânerul lațului. — Dom' locotenent, raportez că am sugrumat un pisoi inamic. Târșăloșii din pivniță n au decât să poftească. — Luați poziție în jurul chepengului, ordonă locotenentul Ohlsen. Puștile și pistoalele mitralieră în bătaie! Kalb, fii gata! Curățați l pe primul care iese înarmat. Dacă întreprind ceva, orice ar fi, gustă din "cocteil". Cu o mișcare rapidă deschise chepengul și strigă: — Ieșiți unul câte unul. Vă dau cinci minute, după aceea tragem la grămadă. Mai iute, domnilor, mai iute. Și fără arme, tovarișci. Prima care ieși fu o bătrânică ce și ținea mâinile deasupra capului. Urmară alte cinci femei. Una dintre ele avea un sugar în brațe. — Să mă ia dracu dacă astea nu s Flintenweiber , murmură Porta. Apărură apoi câțiva bărbați cam trecuți. Heide și Barcelona îi percheziționară cu îndemânare. — Oare n aș putea percheziționa eu cucoanele? întrebă Micuțul. — Tu dispari de aici, Kreutzfeld! Să te atingi numai de o femeie, și ți zbor creierii! amenință locotenetul Ohlsen. — Ziceam și eu așa..., se îmbufnă Micuțul. — Mai e careva jos? întrebă locotenetul Ohlsen pe unul din bărbați. Acesta dădu din cap în semn că nu, dar cu prea multă grabă. — Ești chiar convins, războinicule? îl întrebă mijându și ochii Porta. Ia pune i lațul de gât, Micuțule. — Cu plăcere, rânji Micuțul și i încolăci lațul de oțel în jurul grumazului. Omul deveni livid. Apoi Micuțul slăbi un pic strânsoarea. Porta surâse diabolic. — E un joc dat în mă sa, dar mai cu seamă pentru tine. Dacă mai sunt și alți tovarișci în pivniță, Micuțul va strânge lațul. Hai, grăbește te să ne spui singur, înainte de a ne duce noi să vedem. Omul scoase un soi de gâlgâit și scutură iarăși din cap. — Hei, o să l sugrumați? interveni locotenentul Ohlsen. De câte ori v am spus că nu suport metodele voastre de gangsteri! Deci nu mai e nimeni în pivniță? întrebă el adresându se civililor înșirați lângă perete. — Kalb, expediază coletul. Micul legionar dădu din umeri, deșurubă căpăcelul grenadei din mijloc și și vârî degetul în inelul de siguranță. Una din femei urlă: —Niet! Niet! Legionarul îi aruncă o privire. — Voilà, madame, deci mai sunt? Locotenentul Ohlsen se apropie de chepeng. — Eram sigur. Ieșiți!... Un zgomot. Doi tineri urcară încet scara. Legionarul îi îmbrânci. — Aveți baftă, drăgălașilor. Încă treizeci de secunde și erați tăciune. Heide și Barcelona îi scotociră cu virtuozitate. — Sper că asta i totul acuma, spuse locotenentul Ohlsen. Dintr o săritură, Legionarul și cu mine furăm jos. O clipă rămaserăm la pândă în dosul unor butoaie. Apoi cercetarăm pivnița care se întindea pe sub toată casa. În spatele nostru răsună un zgomot surd. Ne răsucirăm pe călcâie, gata să deschidem focul. — Cretinule! tună Legionarul descoperindu i pe Micuțul. — Mai e ceva dameze? întrebă Micuțul, hlizându se. Sunt gata să vă dau o mină de ajutor la percheziție. — Non, camarade, nu ți mai fă iluzii. Nu mai sunt. Urcarăm alăturându ne celorlalți. Porta descoperise alte câteva sticle pe care tocmai le gusta, prudent. — Vodcă? fi întrebă el pe civili. Nix vodcă? Nimeni nu i răspunse. — Bun, sunteți gata? strigă locotenentul Ohlsen. Plecăm. Heide fuma într un colț, observându i bănuitor pe cei doi tipi care ieșiră ultimii din pivniță. — Ce se ntâmplă? Barcelona. Ce i tot măsori așa? — Porta, tu cam ce crezi? — Același lucru ca și tine, Julius. Ãștia doi nu cântă în corul biseriicii. Sunt doi colegi, mă prind pe o sticlă de vodcă. Locotenentul devenise, brusc, atent. — Cu siguranță că sunt doar dezertori, spuse el totuși. Nu ne privește. — Cu mutrele pe care le au? chicoti Barcelona. Nu, dom'le locotenent, genul ăsta mi e bine cunoscut. Pe vremea când eram în Spania, de partea republicanilor, în batalionul Ernst Thälmann, uite, tipi dintr ăștia ne mânau din spate cu șuturi în fund. — Zău că ai dreptate. Specimenele astea nu pot fi întâlnite decât în două locuri: N.K.V.D. și S.S. Așa ceva nu dezertează. — Mă întreb ce naiba învârteau ei pe aici? medită Porta cu glas tare. Micuțul își plesni lațul. — Vreți să i sugrum? — Jos labele, comandă Porta. Locotenentul Ohlsen, care părăsise încăperea odată cu patrula, reveni urmat de Bătrânul. — Hai, afară cu voi, comandă el. Nu mai avem nimic de făcut pe aici. Cei doi dezertori nu mă interesează. — Dezertori? cugetă Barcelona cu voce tare. Înțelegeți nemțește? îi întrebă el pe cei doi tineri. Scuturară din cap în semc că nu, încercând totodată să zâmbească. — E rândul tău. Vorbește le pe limba lui tătuca Stalin. — Cine comandă aici, Feldwebel Blom? Dumneata sau eu? întrebă, sec, locotenentul. Barcelona privi ofițerul fără să răspundă. — Dacă e nevoie ca prizonierii să fie interogați, o să dau eu ordin, continuă Ohlsen. — Bine, dom'le locotenent, răspunse printre dinți Barcelona. Porta dădu din umeri, își luă automatul și părăsi în urma noastră odaia. Din ușă se întoarse și privi încă o dată la cei doi. — Aveți baftă, băieți. Când o să vă revedeți colegii, transmiteți le salutări din partea mea. Dacă nu era locotenentul nostru pe aici, vă aranja el, Micuțul. Apoi, râzând gros: — Să vă spun eu ceva: locotenentul nostru nu s a dumirit ce i cu războiul ăsta. Dar noi, ea și voi, o știm însă. Panimaieși tovarișci? — După mine prin flanc câte unul, ordonă locotenentul Ohlsen. — Unde au dispărut Micuțul și Legionarul? întrebă Bătrânul, cercetând coloana. Nu știa nimeni. Ultima dată când i am văzut, erau în cameră. Bătrânul raportă locotenentului. Acesta înjură furios. — Ce bandă de nemernici! Du te de i caută, Beier. Ia câțiva oameni cu dumneata. Trebuie să fie în pivniță, la pileală. Grăbește te însă să prinzi din urmă compania. Am pierdut și așa destul timp. Bătrânul luă cu sine grupa întâi. — Dacă s a întâmplat ca acești doi tâlhari să fi găsit niscaiva trăscău și l au ascuns de noi, vor auzi ei de mine, Joseph Porta, Stabsgefreiter prin mila lui Dumnezeu. Cu câțiva metri înainte de a ajunge la fermă auzirăm un fluierat de avertisment Fără nici un zgomot, ne furișarăm In dosul tufișurilor. Legionarul apăru. — Ce dracu faceți? întrebă Bătrânul. Unde i Micuțul? — La vânătoare, dom' majur, ricană Legionarul. Tovarășii noștri au de gând să ne facă un banc. Micuțul e pe cale să i împiedice. Brusc, un țipăt de femeie sfâșie bezna. — La vânătoare? întrebă, sec, Bătrânul. Dacă ticălosul ăsta s a atins de o femeie, îl curăț pe loc. Sări în picioare și se repezi spre fermă cu pistolul mitralieră gata de foc — Bagă de seamă, îl sfătui Legionarul. E un viespar acolo. Ceva despica aerul. Barcelona prinse obiectul din zbor și l zvârli îndărăt, de acolo de unde venise. Un fulger spintecă întunericul, apoi bubui explozia. — Ageamii! constată Barcelona. Habar n au să arunce grenade. — Sictir! răsună în beznă glasul lui Micuțul și, imediat, zgomotul unei încăierări violente. Înjurături, amestecate, în germană și rusă. Trosnet de crengi rupte. Scrâșnet de oțel izbind oțelul. Și apoi un horcăit groaznic. — Număru' unu! trâmbiță în noapte glasul mulțumit al lui Micuțul. Duduit de pași grăbiți, un foc de armă. — Fir ar să fie, ce se ntâmplă? întrebă Heide. — Scotociți primprejur! comandă Bătrânul. În lanț de trăgători! În tufișuri ne izbirăm de un cadravru. Porta se aplecă peste el. — Sugrumat, făcu el laconic. Era unul din cei doi ruși. Alături de el zăcea un pachet exploziv, dintr acelea formate din trei calupuri de trotil, iar la mijloc o cutie metalică plină cu cuie. O asemenea bombă era în stare să secere o întreagă companie. — Se pare că era un mic suvenir pentru noi, zise Barcelona. Bătrânul nu și putu ascunde uimirea. — Cum de ai știut? — Ne a spus fata. C'est tout, mon adjutant . — De ce și o fi turnat compatrioții? întrebă Barcelona. — Fără ndoială pentru că nu i iubea, replică, sec, Legionarul. Când cineva devine turnător, are el destule motive. — Poate c au dezvirginat o cu țeava unui nagan, sugeră, rânjind, Porta. — Dacă află ei de povestea asta, o spânzură, făcu Barcelona. Micuțul își făcu apariția suflând din greu. — Mi a scăpat, animalul. Scârbele astea de brazi pot ascunde un regiment. I am umflat însă naganul și mi place să cred că i am înfipt și un glonte în târtiță. Bătrânul luă greul revolver Nagan și l cântări, gânditor, în mână. — Armă de comisar. Era cât pe aci să devenim îngerași. S o ție Dumnezeu sănătoasă pe mica turnătoare. Un hohot sarcastic de râs al lui Barcelona: — Când tovarășii vor pune mâna pe ea, bunul Dumnezeu o va uita cu siguranță. — Asta nu mai e treaba noastră, făcu nepăsător Bătrânul. Stege dădu din cap. — Într adevăr, Schiller are dreptate. — Schiller? întrebă Porta. Ce caută aici Schiller? E mort, nu? — Inamicul apreciază trădarea, dar îl disprețuiește pe trădător, cită Stege. — Fac ceva pe toată știința voastră, bombăni Micuțul. Principalul e că ne am salvat pielea. N au decât s o spânzure pe pipiță. N au decât să i spânzure pe toți dacă au chef! Totul e să nu mă spânzure pe mine. Și plesni din lațul său de oțel. — Dac ați fi văzut cum i a ieșit limba din gură când am strâns lațul. N a suflat o vorbuliță. Era cât p aci să mă radă el pe mine, da' am fost mai tare. Cu lațul, n ai scăpare. — Ai sugrumat ceva la viața ta, constată Bătrânul, fixându l cu privirea pe Micuțul. — Ce ți place mai mult: să violezi babe sau să sugrumi oameni? se interesă Heide. — Fiecare operație își are farmecul ei, chicoti Micuțul. — Mă întreb cum de ai ajuns unde ai ajuns? făcu Bătrânul. — Păi, nici eu nu știu prea bine. În troaca aia de orfelinat patronat de iezuiți, ni s a tot spus că regulatul e un mare păcat. Dacă nu insistau atâta, pesemne că nici n am fi căutat s o facem. Dar după ce ai încercat de două, trei ori, pe șest, devine un obicei. La regiment, s au căznit să mă învețe cum să ucid, cât mai bine. Iar când am plecat la război, am constatat cât de ușoară i treaba asta. Și n plus, te mai și recompensează pentru toți ăi de i trimiți pe lumea ailaltă. Uitați vă la pieptul meu. E vreunul care să aibă mai multe tinichele de astea? Evidența se impunea. Dintre noi toți, el era cel mai decorat. — Ș atunci, fiecare născocește metoda lui proprie de făcut îngerași. Unii, cum e "Mergi ori Crapă", țin la cuțit. Alții, ca Porta, la pușca cu lunetă. Julius, de pildă, e cu aruncătorul de flăcări. Sven se descurcă cel mai bine cu grenadele, iar tu, Bătrânule, ești un expert al pistolului mitralieră. Am cunoscut un S.S. ist care adora să scoată ochii oamenilor. Eu unul prefer lațul, și băgați de seamă, metoda o am de la un sergent englez pe care l am cunoscut în Belgia. El m a învățat figura. Vă amintiți că asta l a costat viață pe Feldwebel ul Aue. Ar trebui să încercați și voi o dată. Sunt așa de caraghioși când își schimbă culoarea. Ș apoi ochii... — Ce război murdar, oftă Stege. Bătrânul dădu din cap cu resemnare. Pătrunserăm din nou în casă. Civilii se certau în jurul mesei. Nici chiar intrarea noastră nu i făcu să se oprească. — Putoare, ticăloaso! urla un moșneag acuzator, scuipând în obrazul fetei. — Tribunalul particular de urgență, murmură Barcelona. Ce bine le mai cunosc! Sugarul plângea. Fata se repezi spre Bătrânul. — Pan Feldwebel, el — și l arătă pe moșneag — denunțat N.K.V.D. soldat germanski. El denunțat Hiwis . — Târfo! urlă moșneagul. Îl omor pe bastardul tău! Copilul începu să plângă și mai tare, ca și cum ar fi priceput despre ce i vorba. Era culcat pe un scaun și toată lumea se trăsese de o parte de parcă ar fi avut lepră. — Logodnic de la mine, Scharführer S.S. vine napoi. El promis la mine, plângea isteric fata. — O să vină N.K.V.D. ul, țipă furios moșneagul, și ai să ți capeți ștreangul. Cu turnătoriile tale l ai asasinat pe locotenentul Vlego. Și tot din vina ta a murit și căpitanul Beshov. — Cine ești dumneata? întrebă Bătrânul. — Tacă ți fleanca, neamț împuțit, urlă bătrânul rus. — Þicneală naționalistă, diagnostică Barcelona. Cunosc asta. Cuvinte imprudente. Dacă în locul nostru ar fi venit tipii cu cap de mort la petlițe, l ar fi costat pur și simplu capul. — Îl gâtui? propuse Micuțul, plesnind din laț. — Potolește te, replică Bătrânul. — Hai să terminăm cu toată gașca și apoi să plecăm, opină Heide. — După părerea mea ar trebui să i curățăm pe gagii și să luăm cu noi damele, zise Micuțul. — Aici eu comand, tună Bătrânul. — Ei toți partizani! țipă fata. Lichidați la ei, pan Feldwebel. Ei omorât căpitan ghermanski. Eu arăt la tine unde îngropat. O liniște sinistră se lăsă în odaie. Heide ridică o sprânceană și zâmbi înveselit. — Un cuib de ucigași deci. Bătrâne, n ai de ales. Hai să l dezgropăm pe amic, iar tu, Micuțule, pregătește ți lațul. — Unteroffizier Heide, răcni Bătrânul cu fulgere n ochi, ordinele le dau eu! Apropiindu se de Heide, împunse cu degetul Crucea de Război clasa I, din argint strălucitor. — Se pare că ai memoria scurtă. Îți mai aduci aminte cum ai căpătat tinicheaua asta? Cu un denunț, Herr Unteroffizier; cinci suflete pentru o bucată de tablă ștanțată. Noi nu l am uitat pe colhoznicul rus. — Nu i frumos din partea ta, mormăi Heide. În definitiv, fă ce vrei cu indivizii ăștia. Eu unul mă spăl pe mâini. Legionarul râse încetișor. — Ce de mai scandal pentru o omletă. Lasă l pe Micuțul cinci minute singur, dă i ordin să facă o curățenie generală și problema i rezolvată. — Luați pe mine cu voi, imploră fata. Ei omoară pe mine și pe copil. Obosit, Bătânu dădu din umeri. — Nu te putem lua. Dar strânge ți catrafusele și dispari cât mai suntem aici. — Tu împuști la ei, pan Fldwebel. Logodnicu' meu spus ordin de la Führer. Tu nu lichidezi, eu spun la logodnic. S.D. vine, tu spânzurat. Eu dau ordin, eu femeie S.S. — și trase de sub fustă un Ausweis roz pe care l vârî sub nasul Bătrânului. Știam cu toții ce i cu această mică legitimație pătată. — Tu imediat împuști la ei, pan Feldwebel, sau tu spânzurat, amenință ea. — Are stofă nu glumă, gagica, ricană Porta. Ce părere ai, Micuțule? Îți place genul ăsta? Micuțul plesni din laț. — Da, cu drăcia asta bine strânsă pe după gât. — Ai chef s o sugrumi? întrebă Legionarul făcând câteva gesturi semnificative. — Și ce chef! oftă Micuțul. Rușii se înviorară. Pricepuseră, fără îndoială, despre ce i vorba. Una din babe, care tușise întruna, scărpinându și totodată burta cu ajutorul unei perii cu coadă lungă, se întrerupse, scuipă pe jos și făcu un pas către Bătrânul. — Tovarișci comandant, târfa asta e o turnătoare. Înaintea venirii voastre și a denunțat propria mamă. Mama a fost deportată. Pe urmă a fost iubita unui S.S. În același timp se ținea și cu vlasoviștii — și scuipă din nou pe jos. Îi știi, tovarișci, pe polițiștii de la S.D. Ticăloasa asta a denunțat pe toată lumea tipilor ălora. Are un pistol ascuns în bucătărie, după o grindă. Ia i l ca să putem dormi în pace. Dumnezeu o să te răsplătească și tot satul o să dea pentru tine un acatist. Ia i și plodul și dăruiește l lui Himmler. — Unde ți e pistolul? o întrebă Bătrânul pe fată. — Am dreptul la el! țipă fata, scoasă din minți. Eu sub protecția S.S. Înainte de a putea spune însă "uf!", Micuțul îi aruncă lațul după gât. Fața îi deveni stacojie. — Bravo, soldatule, strigară rușii în cor, sugrum o! Sugarul începu să plângă în disperare, de parcă ar fi înțeles primejdia care o pândea pewnaică sa. Bătrânul se năpusti asupra lui Micuțul și l pocni furios peste mâini cu țeava pistolului mitralieră. — Lasă fata sau te curăț! Micuțul slăbi lațul și se întoarse înspre Bătrânul cu aerul cuiva care nu mai pricepe nimic. — Păi e o turnătoare. De ce n am voie s o gâtui? Dacă n o fac eu, o vor face alții. Așa am și eu o plăcere. — Înapoi, urlă Bătrânul, despiedicând arma. În jurul lui Micuțul se căscă un gol; și noi și rușii eram convinși că Bătrânul va trage. Micuțul vârî lațul în buzunar și i dădu un brânci fetei. — Când o să se termine războiul ăsta, o să mă strădui să devin membru al unei societăți parlamentare unde oamenii vor avea dreptul să discute pașnic. Zău dacă nu ți se face scârbă de năravul ăsta, pentru un da sau un nu, să ți se proptească mereu în burtă o țeavă de pistol mitralieră. — Unde i ascuns revolverul? o întrebă Bătrânul pe fată. — Aici, răspunse din bucătărie Porta, agitând un P.P.D. 38 . N a fost greu să l găsesc, dar socot că i o jucărie cam grea pentru o vrăbiuță ca tine. Ne arătă și două încărcătoare suplimentare, dintr acelea tip roată de cașcaval, de câte 71 de cartușe . — Gloanțe dum dum? întrebă, incredul, Bătrânul. — Întocmai, rânji Porta și scoțând cu îndemânare un glonte din încărcător, îl azvârli pe perete. Cartușul explodă cu un plesnet sec. — Exploziv, constată Barcelona. Iată o tânără doamnă care nu umblă cu fleacuri. Respectele mele. Bătrânul se încruntă. — Luați pistolul mitralieră. Plecăm. Dacă ții să ți salvezi pielea, fata mea, dispari și mai ales repede. Și să nu ne mai ieși în cale, că las mână liberă lui Micuțul. — N aveți dreptul să luați arma la mine. Eu plânge la S.S., țipă ea. — În regulă, răspunse Bătrânul, după care se răsuci pe călcâie și ieși. Micuțul își frecă mărul lui Adam și i aruncă fetii o privire hămesită. — Poate că la următoarea întâlnire, păsărico... — Nu puteți lăsa la mine aici! urlă ea isterică. Noi însă dispăruserăm deja în beznă. — O să i facă rapid de petrecanie. — Scutește mă de amănunte, o tăie, scurt, Bătrânul. — Totuși tu ai fost cel care a condamnat o, replică Barcelona. — Ea singură s a condamnat, răspunse sec Bătrânul. — Ai dreptate. Nimeni nu are voie să trăiască în afara obștii. Alungați de pe cadavre, corbii protestară indignați. Porta trase în ei câteva focuri. Se așezară prin copaci și de acolo se apucară să ne înjure pe limba lor. Unul dintre ei se încurcase în niște mațe. Haide îl curăță cu arma cu lunetă. Adunaserăm toate leșurile cu gândul să facem în mijlocul cabanei o grămadă mare. Când văzu treaba asta, locotenentul Ohlsen se puse pe blestemat și ne ceru să le rânduim frumos, unul lângă altul. — Sunt unele persoane deosebit de sensibile, îi zise Heide lui Barcelona. Îi aranjarăm așadar unul lângă altul; doar pe ofițerii care atârnau de prin paturile lor, în pijama și cu beregățile tăiate, îi lăsarăm acolo unde se aflau. Pe podea sângele se adunase în mari pete brune. Muștele bâzâiau. Rușii picaseră aidoma trăsnetului din cer senin. — Lucrătură de naltă precizie, admiră Micuțul. O voce blândă răzbătea din difuzorul radioului!: Liebling, sollen wir traurig oder glücklich sein? Stropirăm totul cu benzină. Ofițerii uciși avură dreptul la porție dublă. După ce isprăvirăm, Barcelona și cu mine lansarăm înăuntru câteva grenade. Ca în cuptoarele crematoriilor, unele cadavre se răsuciră de parcă ar fi vrut să se scoale. De partea cealaltă opozițiilor, rușii cântau, beți criță: "Iesku zavtra voina, Iesli zavtra v pohod, Iesli vrajia sila nagreanit, Kak odin celovec vesi Sovețkii Soiuz..." Bătrânul privi în direcția lor. Se aflau dincolo de pădurice, în spatele mamelonului. — Iată și războiul pe care l tot cântă. COMPANIE CU MISIUNE SPECIALÃ Am prins din urmă compania într o pădure de brazi. Locotenentul Ohlsen era furios din pricina îndelungatei noastre absențe. În zilele următoare am avut câteva încleștări disperate cu unități sovietice răzlețe. Treaba asta ne a costat vreo zece oameni. Devenirăm însă experți în acest gen de război: gherila. Pe măsură ce timpul trecea, locotenentul devenea tot mai nervos. N aveam nici cea mai mică idee pe unde s ar fi putut afla regimentul. Ar fi trebuit ca demult să facem joncțiunea. Împreună cu noi erau și șase prizonieri: un locotenent și cinci ostași infanteriști. Locotenentul vorbea curent germana. Mergea în capul coloanei, alături de Ohlsen. Amândoi uitaseră că sunt vrăjmași. Doi din prizonieri cărau marmita cu basamac. Se crăpa de ziuă și coboram de pe un platou. Soarele ne bătea drept în ochi și din pricina asta observarăm cabana abia când ajunserăm drept în fața ei. Era o cabană de munte, cu cerdac. În fața intrării, o pereche de pifani făceau de gardă. Doi ofițeri ieșiră afară. Primul, un locotenent colonel, purta un monoclu care împroșca reflexe. Îl salută, condescendent, pe locotenentul Ohlsen. — Compania dumitale pare nițeluș scărmănată, bombăni el. Ce adunătură de eunuci! Sper că pot avea încredere în dumneata, locotenente. Altminteri, îți atrag de pe acum atenția că suntem specialiști ai Curții Marțiale. Mă recomand: locotenent colonel von Vergil, comandantul unității. Ocupă, împreună cu compania, poziție la liziera pădurii, către cota 738, unde se află flancul stâng al batalionului meu și ai grijă, domnul meu, să păstrezi bine legătura. Locotenentul Ohlsen salută ducând două degete la viziera chipiului. — Ce te a apucat? strigă comandantul, indignat din cale afară. Nu știi să saluți în mod regulamentar? Locotenentul Ohlsen luă poziția de drepți. — Și acum un salut și un "pe loc repaus", conform H.D.V. ului! pretinse, arogant, comandantul. Locotenentul Ohlsen pocni din călcâie și și duse scurt mâna la vizieră. Comandantul dădu, mulțumit, din cap. — Bun! Iată, deci, că știi cum se face, locotenente. În unitatea mea nu vreau să văd nici saluturi fanteziste, nici vreo altă manifestare a lipsei de disciplină. Ați fost încredințați unui batalion de infanterie prusacă. Bagă ți asta bine în cap, locotenente. Vizibil încântat de sine însuși, locotenent colonelul bâțâi din genunchi. — Cine mai sunt și arătările alea, pe care le văd în frontul companiei? — Permiteți să raportez: compania a 5 a din regimentul 27 tancuri a făcut prizonier un locotenent inamic și cinci soldați din Regimentul 43 de vânători de munte sovietic. — Spânzurați i, hotărî comandantul. Păduchii trebuie striviți. — Să i spânzurăm? bâlbâi, nevenindu i să și creadă urechilor, locotenentul Ohlsen. — Ești cumva greu de cap? întrebă colonelul. Apoi se răsuci pe călcâie și dispăru în interiorul cabanei. Locotenentul îl urmări cu privirea, dând din cap. Cunoștea genul ăsta. Obsedați ai Crucii de Fier. Eroi de garnizoană care ar călca pe cadavre numai să capete o tinichea de agățat pe piept. Locotenentul rus protestă: — Doar n o să ne spânzurați, domnule locotenent? — Pentru nimic în lume. Dacă e să spânzur pe careva, îl spânzur pe măscăriciul ăla. O fereastră de la primul cat se deschise brusc. În ea apăru comandantul: — Îmi fac datoria atrăgându ți atenția că nu tolerez nici o neglijență pe poziție. Îmi permit să repet, spre știința dumitale, că suntem specialiști In materie de Curte Marțială. Râse răutăcios și închise fereastra cu o mișcare scurtă. — Ce bâlci, spuse, cu glas scăzut, Porta. Ajută ne, Sfinte Părinte, că tare avem nevoie. — Gura, Porta, porunci locotenentul Ohlsen. Nu i momentul să faci bancuri. Un tânăr locotenent, adjutantul comandantului, apăru în deschizătura ușii. — Domnule locotenent, comandantul a ordonat ca deplasarea spre poziție să se facă în formație regulamentară. — Bine, zâmbi locotenentul Ohlsen. Suntem gata să mărșăluim în formație până și n iad. Celălalt dădu din umeri și răspunse indiferent. — Dacă doriți... Adăposturile ni le săparăm mai încolo, pe deal. Solul era compact, dar nu foarte dur. Nu ne trebui multă vreme ca să ne facem gropile noastre de trăgători. Micuțul și Porta cântau în timp ce lucrau. Din ce în ce mai tare. — Să știți că trag pe ascuns din trăscău, zise Heide. Locotenenții Ohlsen și Spät ședeau înr unul din adăposturi și discutau pe șoptite cu ofițerul rus. În fața lor era o hartă pe care o consultau mereu. Barcelona chicoti: — Îi dau mersul trenurilor Iui Ivan. — Și ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Stege. Locotenentul nostru e un om cumsecade și n are chef să spânzure pe nimeni, ori de unde ar fi venit ordinul. — Credeți că i va lăsa pe amici să plece? întrebă, neîncrezător, Heide. — Ce altceva ar putea face? spuse Barcelona. Dacă tipii mai sunt aici când vine comandantul, o să i pună pe oamenii lui să i spânzure, iar locotenentul Ohlsen va compare în fața unui tribunal excepțional. Refuz în executarea ordinului. Douăsprezece puști. Pac Pac! — Am impresia că o să fac eu un pic de curățenie, gândi Heide, cu glas tare. Nu sunt de acord ca șmecherii ăștia să fie lăsați să plece. În genere, n am priceput niciodată pentru ce e nevoie de prizonieri. Un glonte n ceafă și ești liniștit. Cu morții n ai probleme. De altfel, puteți observa și voi, eu, personal, n am făcut niciodată prizonieri. — Da' ce ai spune dacă într o bună zi ai cădea tu prizonier la ruși și unul dintre ei ar sta cu naganul gata pregătit? Furios, Heide împlântă cazmaua în pământ și zvârlî cât colo bulgărele scos. — În primul rând, cu mine n o să se întâmple așa ceva; dar dacă totuși s ar întâmpla, aș aștepta glontele în ceafă. Și dacă dobitocii n ar face o, i aș disprețui. Crezi că mi e frică? Am fost cel mai bun subofițer din toată garnizoana. Sunt nouă ani de când sunt ostaș. N am fost niciodată capturat și nu voi fi vreodată. Ridică un picior. — Vedeți ce perfect e dată cu cremă talpa? Se răsuci. — Dunga pantalonilor este sau nu corectă? Dacă aveți un centimetru, veniți să verificați dacă petlițele sunt reglementar cusute. Își smulse casca. — Cărarea e dreaptă? Cartușiera este sau nu la optsprezece centimetri de paftaua centironului? Dar cutele mantalei, pe șolduri, au exact trei centimetri? La mine totul e cum scrie la carte. Și este așa din ziua când am hotărât ca armata să fie pentru mine și tată și mamă. Mă doare n cot pentru ce anume se bate o armată. O ucid și pe bunica dacă mi se dă ordin. Sunt soldat pentru că iubesc să fiu soldat. Trebuia să i dăm dreptate; Heide era întotdeauna perfect reglementar. Chiar și după cele mai fioroase încăierări corp la corp, el părea gătit ca de paradă. — Da' ce legătură au toate astea cu împușcatul prizonierilor? întrebă Stege. — Mă, da' căpățânos mai ești, își bătu joc de el Heide. Și mai zici că ai făcut studii! Fugi d aici! Eu unul n am decât școala primară, da' cunosc viața mai bine ca tine și ca toți ceilalți nerozi. Cum să te folosești de baionetă ai învățat, nu? Fandează, împunge, răsucește! Crezi că figura asta era ca să iei prizonieri? Sau să tragi, pe jumătate ori complet adăpostit, să ți ajustezi perfect linia de ochire cu cătarea prinsă exact In crestătura înălțătorului? Toate astea, Hugo, le ai învățat. Ești de patru ani membru al "societății", dar de priceput n ai priceput nimic. Uită te la tine: după patru ani, abia Gefreiter. Mie mi au trebuit doar șase săptămâni. La capătul a cinci luni eram subofițer și de îndată ce se va termina războiul voi deveni ofițer într un timp record. Secretul e să pricepi ce e de priceput. Colecție de cadavre. Distracție plăcută și vânătoare spornică! — Ai, fără îndoială, dreptate, capitulă Stege. — Sigur că am dreptate și o să i lichidez pe cei șase gagii când o fi s o roiască. — O să te raportez locotenentului Ohlsen, îl amenință Stege. — Așa, așa, râse Heide. Și el ce o să facă? Crezi c o s o pățesc? Apoi se propti în cazma și l auzirăm bombănind din fundul gropii. — Mai pupă mă n... student nepricopsit! Terminasem de săpat adăposturile. Șuierând, căzu un obuz. Unul din recruți scoase un țipăt ascuțit și sări afară din groapă. — Ajutor! sunt rănit! Doi dintre camarazii săi se repeziră să l sprijine. Tustrei o luaseră la goană înspre interior, cât mai departe de poziții. Barcelona se schimonosi. — O, camarade, dragul nostru camarad, ești rănit și noi te vom transporta departe, departe, până la cea mai îndepărtată infirmerie. — Așa baftă zic și eu! râse batjocoritor Heide! Exact înainte de începerea adevăratului circ. Eroii ăștia de un ban duzina habar n au să lupte, da' șmecheriile cu chiulul le prind în doi timpi și trei mișcări. Marmita noastră fusese pusă pe fundul unui amplu lăcaș de tragere, bine acoperită, să nu care cumva să i se întâmple ceva cu licoarea. Luna dispăru în dosul unei perdele de nori. Noaptea era aidoma unei cortine de catifea. — Ce liniște, șopti Bătrânul. Ai zice că poți călca pe ea. — E idiot, remarcă Stege. E atâta tăcere că ți se face frică. În depărtare auzirăm lătratul unui cline. — Unde or fi sovieticii? întrebă Barcelona. Bătrânul îi arătă brazii, drepți ca niște santinele. — Acolo, în găurile lor, înfricoșați, la fel ca și noi, de tăcere. — Măcar de ar trage careva, mârâi Heide. Calmul ăsta te face diliu. Un hohot sardonic de râs despică, aidoma unui cuțit, tăcerea nopții. L ai fi putut auzi și la câțiva kilometri distanță. Era Porta. Juca cărți cu Micuțul și acesta își exprima cu glas tare anumite îndoieli în legătură cu onestitatea adversarului său. De dincolo, clănțăni o mitralieră. Una de a noastră îi răspunse prin două rafale melancolice. În depărtare se auzeau șuierături și tunete. Un ocean de flăcări tălăzuia cu detunături formidabile. Părea că înșiși munții tremură de groază. — Baterii de rachete, constată Bătrânul. Noroc că nu plouă cu ele peste noi. Ca niște dulăi de pază, două mitraliere lătrară în noapte. Câteva trasoare brăzdară tăcut cerul, traiectoriile lor pierzându se departe, înspre nord. Un agent de legătură sosi în goană răcnind ca un apucat: — Raport pentru comandantul companiei a 5 a! Raport pentru comandantul companiei a 5 a! — Gura! strigă la el locotenentul Ohlsen. Ești nebun de legat! O să pui în mișcare tot frontul dacă zbieri așa! — Dom' locotenent, strigă ștafeta, trebuie să vă prezentați imediat la dom' comandant ca să primiți ordine importante. — Șterge o d aici! mârâi, furios, locotenentul Ohlsen. — La urma urmei, de unde mai veniți și voi, soldații ăștia de mucava? se interesă Porta, fixându l pe curățelul și spilcuitul agent. — Dom' Stabsgefreiter, venim din Breslau, regimentul 49 infanterie, compania de comandă . — Eram sigur! râse batjocoritor Porta. Ești liber, eroule. Du te și caută ți Crucea de fier. O găsești în bălegarul ăla de colo. Ștafeta se răsuci brusc și dispăru. Din nou munții se cutremurară străfulgerați parcă de durere. O văpaie roșu sinilie brăzdă cerul. Un ocean de foc scălda terenul. În fața iadului acesta clocotitor, strângeam pleoapele și ne făceam mici în gropile noastre, sugrumați de spaimă. Eram la limita a ceea ce poate suporta un om. Salva se abătu asupra poziției rusești, împroșcând în văzduh pământ, pietre și trupuri sfârtecate. — Dumnezeule, gemu Heide, bateriile astea de DO ar putea băga n răcori o lume ntreagă! — Atenție! ne sfătui Steiner. În adăposturi! Ghemuiți vă. Acuși încep Katiușele! — Mereu ne ard cu blestematele lor de rachete! înjură Heide. Nu apucă bine să și termine fraza și dincolo pământul se zgâlțâi ca de cutremur. Așișderi unor cotarle înspăimântate, ne repezirăm în gropile noastre, ascunzându ne capul în mâini. Întocmai unui uragan, rachetele sovietice brăzdară cerul și înălțară un zid de flăcări exact în spatele nostru. Apoi se lăsă liniștea. Unii dintre "boboci" se sculară. Nu cunoșteau năravul inamicului. Locotenentul Spät răcni, prevenindu i: — În adăposturi, bandă de cretini! Și imediat, detunături. De data asta rachetele explodară în fața poziției. — Seria următoare o încasăm direct peste bot, ne prezise Barcelona. — Scârbele lor de observatori sunt pe undeva prin brazi, spuse Steiner. Porta, strigă el, scoțându și capul din groapă, arde i pe gagiu ca să avem și noi liniște! Porta rânji. — Cu plăcere. Totul e să l văd. Stătea culcat pe burtă lângă adăpost și scotocea coroanele brazilor prin ochelarii săi cu lentile infraroșii. O invenție diabolică ce transforma noaptea în zi. — Aș putea să mă strecor pân acolo, se oferi Micuțul, plesnind din laț. O să și umple nădragii de frică dacă l oi gâdila oleacă după ceafă. — Rămâi pe loc, ordonă locotenentul Spät. Următoarea salvă căzu printre adăposturi. Auzirăm țipete îngrozitoare. — Acum o să avem liniște un moment, zise Barcelona. — Da, până n clipa când cretinii ăia de la DO uri or să reînceapă! replică Bătrânul. — Cască ochii, Porta, șopti Legionarul, uite l că se dă jos. Porta duse la ochi pușca cu lunetă, căutând disperat ținta indicată. — Unde i, fir ar să fie! Micuțul i l arătă. — Trei degete la stânga copacului răsucit. Văzut? — Da. — Grăbește te, e aproape jos. Mototol mai ești! Ceva mai în spate. — Sfinte Sisoe, uite l! exclamă Porta. Un ștab! Are decorație, poartă barbă, e de soi! Am să i fac cea mai mare surpriză din viața lui. Cea mai mare și ultima! — Atinge i chiar în clipa în care o să dispară și o să zică c a scăpat. — S a marcat, răspunse Porta și trase în același moment. Arma detună cu o plesnitură seacă și rea. Porta rânji. — Ce mai tumbă! O jumătate de țeastă i a sărit cât colo. Pesemne că nici nu valora prea mult. — Bun, băiatule, spuse Legionarul. Dă mi carnețelul să ți l trec la răboj. Porta îi întinse carnețelul galben pe care l aveau toți trăgătorii de elită. — Ai, nu glumă! exclamă Legionarul, răsfoind paginile. — Am și eu tot atâția, interveni Micuțul. Da' cu lațu'. Și i mai curajos așa. Cu pușca cu lunetă rămâi la distanță. Cu lațul însă e nevoie să ajungi să i sufli n gură tipului. Apropo, n ai văzut dacă avea ceva aur înăuntru? Porta dădu din cap. — Ticălosul, o dată n a zâmbit, se jelui el. Hai însă să dăm o raită pe acolo și facem juma juma. Era ștab mare, s ar putea să aibă niscaiva dinți îmbrăcați. — Spät, îți predau compania! strigă locotenentul Ohlsen. Merg la comandantul grupului de asalt. Salută, țâșni afară din groapă și fugi să se pună la adăpost după cele câteva case așezate pe coasta dealului. O mitralieră porni să l împroaște cu gloanțe trasoare. Cel care o mânuia era însă un ageamiu. Seriile erau prea lungi, iar tirul prea scurt. Îl știam pe locotenentul Ohlsen și ni era lesne să ghicim cam ce și spunea el în sinea lui despre mitralior. Ajunse cu sufletul la gură la cabană; acolo însă comandantul îi primi raportul cu indiferență. Cei șapte ofițeri prezenți se găseau instalați la o masă somptuoasă. Locotenentului Ohlsen nu i venea să și creadă ochilor. Față de masă imaculată. Flori în vaze de cristal. Sfeșnice cu șapte brațe, veselă de porțelan albastru. Carafe cu vin și ordonanțe slujind îmbrăcați în veste albe, cu insigna regimentului la petliță. — Ori am înnebunit, își spuse el, ori visez. Comandantul își ajustă monoclul și l fixă pe locotenentul din linia-întâi proptit în fața lui. Cizmele pline de noroi. Uniforma neagră era ruptă și devenise cenușie de atâta jeg, adunat lună de lună. Jumătate din împletitura de argint a epoleților lipsea. Capul de mort al unităților disciplinare de blindate rânjea, murdar și tern. De mult nu mai fusese el frecat cu sidol așa cum cerea regulamentul. Obrazul brăzdat și supt al locotenentului era vârstat de murdărie. Panglica roșie a Crucii de Fier se scămoșase. În locul medaliei se căsca o gaură. Medalia se topise odată, când tancul locotenentului luase foc. Mâneca stângă a mantalei nu se mai ținea decât într o ață. Mâna dreaptă era neagră de sânge închegat. Clapa coburului se căsca liberă. Un centiron soldățesc înlocuia centura de ofițer. Comandantul avu o strâmbătură de dezgust. Ceea ce vedea nu făcea decât să i confirme părerile. În realitate, avusese intenția să i ofere acestui ofițer de tranșee un pahar cu vin. Un vin senzațional, adus din pivnițele bogate ale Breslau ului. Regimentul 49 Infanterie era un regiment avut. Până de curând două din batalioanele sale staționaseră în Franța, iar unul în Danemarca. Pe rând, făcuseră cu toții turul acelor locuri în care curgea laptele și mierea. Fusese o viață de huzur pentru regimentul 49. Nimeni din unitate nu mirosise frontul, exceptând perioada ocupării Danemarcei și a două zile făcute în Franța, chiar înaintea armistițiului. Apoi sosi ziua cea fatală pentru regiment. Un cretin de la biroul personalului armatei de pe Bendlerstrasse dădu peste numele colonelului von der Graz, comandantul regimentului. Colonelul fu avansat general de brigadă și numit comandant al unei divizii de infanterie dislocată în Balcani. Cu toții speraseră că succesorul său în fruntea regimentului va fi unul din comandanții de batalion. Existau chiar doi locotenenți colonei care urmau să fie înaintați colonei. Cel mai vechi dintre ei, unul ai cărui strămoși slujiseră in primul regiment al regelui Prusiei, se și apucase să trâmbițeze schimbările pe care avea să le facă în momentul in care va prelua comanda regimentului 49 Infanterie. Timp de două luni îndeplini chiar funcția de locțiitor al comandantului și aceste două luni fură dintre cele mai fericite pentru corpul de ofițeri. Într o vineri, la orele zece fără douăzeci, în vreme ce nori vineții se îngrămădeau deasupra clădirilor cenușii ale cazărmii, un colonel necunoscut se prezentă pentru a prelua comanda regimentului. Un colonel de care nu știa nimeni. Venea direct de la Demiansk, unde comandase o grupare de șoc. Era un ofițer înalt, osos, morocănos, cu un ochi ascuns sub un plasture negru. Toată ziua aceea de vineri umblase prin cazarmă, fără să scoată o vorbă, adulmecând ca un câine de vânătoare. Cu toții se simțeau îngrozitor de stânjeniți. Un ghinionist de intendent de la statul major avu strălucita idee să i arate acestui spectru pivnița de vinuri. Spectrul tuși de câteva ori, luă în mână două trei sticle bine prăfuite, îl măsură pe intendent de sus în jos și plecă fără să zică ceva. Unicul său ochi lucea sinistru. Un ceas mai târziu intendentul își făcea bagajele. Instinctul îi spunea că în curând avea să părăsească regimentul 49. Ce mai cioclu și colonelul ăsta! Se făcuse târziu de tot când în sfârșit noul comandant se instală în fotoliul predecesorului său, la marele birou din lemn de mahon. Ofițerii se aflau de mult la Cazinou, dar, pentru prima dată de ani și ani de zile, antrenul lipsea. Până și șampania părea coclită. Apoi urmă catastrofa. Spectrul îi convocă pe ofițeri. Se strâmbă ușor, constatând că jumătate din acești domni plecaseră încă de joi în permisie pentru week end. Se știa că așa ceva e ilegal, dar devenise de multă vreme o obișnuință, și apoi, oricum, nimeni nu venea la cazarmă înainte de luni. Spectrul ceru lista efectivelor. Conform regulamentului, această listă trebuia ținută la zi de comandanții de companie. De mult însă nimeni dintre ei nu și mai bătea capul cu așa ceva, convinși că de asta se ocupă majurii. Adjutantul se apucă să telefoneze pe la companii. Rezultatul îl știa el dinainte, dar era curios să vadă ce o să urmeze. Lui personal puțin îi păsa. De descurcat se va descurca oricând. Unchiul său era locțiitorul șefului de stat major al P.S. ului armatei, aflat pe teritoriul național. Ca atare, oriunde ar fi mutat, se va afla tot în siguranță. Mai ales că începuse să se cam plictisească la Breslau. Lăsă deci receptorul în furcă și raportă spectrului, cu un mic zâmbet malițios, rezultatul diverselor sale investigații telefonice: — Domnule comandant, efectivele nu se cunosc. Hauptfeldwebel ii au plecat în permisie de sfârșit de săptămână. Cel mai mare în grad e subofițerul de serviciu. Cancelariile sunt închise cu cheia! Spectrul își freca gânditor plasturele cel negru. — Ofițerul aghiotant! răcni el. Cel mai tânăr locotenent se prezentă în goană și strigă cu o voce nu tocmai sigură: — Domnule comandant, locotenentul Hanns, baron von Krupp s a prezentat la ordinele dumneavoastră. Spectrul mormăi: — Aha. Și aici există așa ceva. Locotenente, urmă el cu glas scrâșnit — simțeau cu toții că vine furtuna — du te și vezi dacă măcar porțile sunt păzite. Presupun că și santinelele au plecat în week end. Dar n apucă locotenentul să iasă din cameră, că fu rechemat: — Într un sfert de oră să te prezinți cu cifra exactă a efectivelor aflate în cazarmă. Baronul von Krupp, poreclit spiritual "baby tun", ieși. Adjutantul era gata să parieze că efectivele vor fi cam treizeci la sută din ceea ce ar trebui să fie. Până atunci, nimeni nu se interesase de astfel de chițibușuri. Breslau era departe de Berlin și ștăbimea nu prea picase pe aici. Spectrul își exprimă apoi mirarea că nici unul din ofițerii prezenți nu aveau o decorație căpătată pe câmpul de luptă. — N am fost niciodată pe front, îi destăinui căpitanul Dose, cel mai tâmpit din tot regimentul. Pentru întâia oară spectrul zâmbi, dar zâmbetul n avea nimic amabil, cum n avea nici aerul pe care l luă când spuse: — Veți merge. Războiul nu i încă terminat. Abia a început. În zilele ce vor urma veți avea nevoie de întreaga dumneavoastră știință militară. Nu mă îndoiesc că în cursul acestei seri voi primi de la fiecare din dumneavoastră o cerere de repartizare la o unitate combatantă. Apoi, adresându se adjutantului: Veți expedia în cele patru puncte cardinale telegrame astfel redactate: "Permisia anulată. A se prezenta imediat la regiment. Alarmă gradul 3. Semnat: colonel Bahnwitz, comandantul regimentului". Presupun că știți unde se află toți acești domni. Adjutantul dădu imperceptibil din umeri, fără să răspundă. Adevărul e că habar n avea. Hotărî să trimită ștafete pe la toate barurile și bordelurile din regiune cu misiunea de a aduna cât mai mulți posibil, după care se va considera ca debarasat de toată afacerea asta. Îl privi pe căpitanul Dose și decise să i paseze lui corvoada. Drept care îl atinse pe umăr: — Dose, tu ești ofițerul de serviciu. Dose fu într atât de surprins, încât uită să mai protesteze. — Deci, urmă el, e sarcina ta în caz de alarmă să aduni regimentul cu efectivul complet. Și îi întinse căpitanului, incapabil să scoată o vorbuliță, telegramele. — Trimite telegrame tuturor celor plecați în permisie. Ca ofițer de serviciu trebuie să cunoști toate adresele. Căpitanul Dose ieși clătinându se. Spectrul își cântări cu o privire impenetrabilă adjutantul și hotărî să l păstreze. Un asfel de om putea fi oricând de folos. La nevoie ar ști să se debaraseze de o haită întreagă de gestapoviști. Cu moartea n suflet, căpitanul Dose scotocea prin fișierul de adrese, ținut ca vai de lume, dorind din tot sufletul ca un atac aerian să survină pe loc și să facă zob blestematul ăsta de fișier. Cu toate strădaniile sale, reuși să pună mâna doar pe nouă din cei o mie opt sute de oameni plecați în permisie. Luni, când toți aceștia reveniră, bucuroși să povestească micile lor aventuri, mai mult sau mai puțin picante, găsiră cazarma în plină fierbere. Pe biroul fiecărui ofițer era o bucățică de hârtie purtând trei cuvinte sinistre: "Direct la comandant". Cei mai puțini experimentați se repeziră de îndată. Alții dădură mai întâi câteva telefoane ca să se informeze. Iar cei mai șmecheri căzură brusc la pat și chemară medicul regimentului. Un ceas mai târziu, părăseau cazarma în ambulanță. Printre primii figura și baronul von Vergil, căpitan, comandantul companiei de comandă. După trei ore făcea parte dintr un batalion de marș. E drept, fusese avansat maior, dar asta nu l fericea din cale afară, fiindcă în același timp îi parvenise ordinul de a pleca pe frontul de Răsărit. Și chiar dacă imaginația sa era dintre cele mai vii, totuși își cam închipuia el ce i rezervă viitorul. Păduchi, se gândea el, cutremurându se. Soldățoi jegoși, tipi care put. Îl podideau lacrimile, dar se stăpânca. Un comandant care plânge în clipa în care trebuie să plece pe frontul rusesc ce impresie proastă ar face! La capătul a opt zile, regimentul 49 Infanterie nu mai exista. Nici pivnița cu vinuri. Fiecare ofițer își luase stocul. Nimeni n avea mai puțin de două camioane pline. Baronul încărcase trei. În prezent se găsea în mijlocul munților, comandând o grupare de șoc. Reușise, într un timp record, să se lase încercuit de ruși. Lansase S.O.S. uri în toate direcțiile și, în sfârșit, fu liniștit, promițându i se ajutor. Dar, Dumnezeule, ce ajutor! Când îi văzu, baronul simți că l lovește damblaua. O companie de tanchiști fără un tanc, o bandă de vagabonzi zdrențăroși. Baronul spumega de furie și era hotărât să fie dur, dur precum oțelurile Krupp. Nu pricepuse defel că ajutorul trimis îl constituia o companie de combatanți foarte experimentați, condusă de doi excelenți ofițeri de linia ntâi. Compania aceasta valora cât un întreg regiment de garnizoană. Ea ar fi încântat pe oricare comandant de unitate combatantă, dar îi dădea fiori unui ofițer de parte sedentară. În ochii lui ea apărea precum un elefant într un magazin de porțelanuri. Baronul von Vergil fixă brasarda albă de pe mâneca stângă a locotenentului Ohlsen, pe care cuvintele "Regiment disciplinar" erau flancate de două capete de mort mutilate. — Locotenente, la poziția reglementară de "drepți", vârfurile picioarelor se găsesc deschise la 45 de grade. Ale dumitale nu sunt. Locotenentul Ohlsen corectă poziția picioarelor. Comandantul se legăna pe vârfuri. — Sunt dezolat, locotenente, dar trebuie să ți atrag atenția că la poziția de "drepți" mâna se află pe vipușca pantalonului, iar coatele formează un unghi drept cu paftaua centiromului. Ale dumitate nu sunt. Locotenetul Ohlsen potrivi mâinile și coatele. Cei șapte ofițeri prezenți se opriră din mâncat și priviră, ușor stânjeniți, pe fereastră. Comandantul lovi cu cravașa carâmbii strălucitori ai cizmelor sale. — Locotenente, nasul dumitale nu se află pe aceeași linie cu nasturele de la gât. Ai capul întors. Bănuiesc că un ofițer ca dumneata este la curent cu îndatorirea ostașului de a ține capul drept când e în poziție de "drepți". Locotenetul Ohlsen corectă poziția capului. Comandantul scoase o brichetă de aur și și aprinse tacticos o țigară pe care, în prealabil, o băgase într un țigaret de argint. La deget îi strălucea un inel cu blazonul strămoșilor. Reluă, cu un zâmbet condescendent pe buze: — Conform regulamentului, oricare ostaș — comandantul accentuă cuvântul "ostaș" — e dator ca îndată după luptă să și curețe echipamentul și hainele. Totul trebuie să se afle exact în starea în care a fost când a ieșit din magazie. Îmi este de ajuns o singură aruncătură de ochi asupra dumitale, locotenente, ca să mă conving cât ești de neglijent. Þinuta dumitale murdară seamănă a sabotaj. Potrivit literei instrucțiunilor destinate trupelor combatante, cel care se dedă la acte de sabotaj, sau e doar bănuit de așa ceva, va compare în fața unei Curți marțiale care, în caz de necesitate, poate fi compusă chiar, și numai din doi ofițeri. Am aici șapte și aș putea, deci, institui rapid un asemenea tribunal, dar îmi închipui că un amestec de lașitate și frică ți a zdruncinat nervii și că așa se explică lipsa dumitale de ținută. Locotenentul roși până n vârful urechilor. Trebuia să strângă din dinți ca să se stăpânească. Știa însă din experiență că i ar fi fost fatal să se lase dus de mânie. Un singur cuvânt al acestui maimuțoi ar fi fost de ajuns să facă din el un om mort. — Am onoarea să mă prezint: locotenentul Ohlsen, din regimentul 27, compania a 5 a. Îmi permit să vă raportez că nu am avut încă prilejul să curățăm echipamentul și hainele. Compania a 5 a a fost în misiune specială și a dus fără întrerupere lupte timp de trei luni și jumătate. Compania a revenit acum șapte zile numărând doisprezece supraviețuitori. Comandantul azvârli cât colo șervetul său alb. — Toate astea nu mă interesează și țin să ți atrag atenția că trebuie să taci până în momentul în care ești întrebat sau, conform regulamentului, să ceri permisiunea de a vorbi. — Locotenentul Ohlsen, comandantul companiei a 5 a din regimentul 27 tancuri cere domnului comandant permisiunea de a vorbi. — Nu! i o tăie comandantul. Nu ne interesează ce ai putea spune. Te poți reîntoarce la trupa dumitale și să pui acolo totul în ordine, conform regulamentului. Făcu o scurtă pauză, apoi lansă ceea ce socotea el a fi marele său "piron". — Mâine la ora 10 trec subunitatea în revistă și stăm noi de vorbă, locotenente, dacă trupa nu se prezintă cum trebuie. Apropo, i ați lichidat pe rușii aceia pe care i ați adus? Locotenentul înghiți în sec. Îl privi pe comandant drept în ochi. Atențiune, își spuse el, e primejdios. — Lichidarea n a fost executată, domnule comandant. Comandantul înălță din sprâncene, scutură cu unghia degetului mic scrumul țigării, cercetă minuțios bobul de jăratic și constată cu glas scăzut: — Sabotaj și nesubordonare. Mută privirea la locotenent și urmă sec: — Suntem însă umani, locotenente. Vom presupune deci că nu am exprimat suficient de clar ordinul de lichidare, ceea ce o facem acum la modul cel mai categoric. Locotenente, îți ordon să i spânzuri pe prizonieri. Contăm să primim raport de executare mâine la ora 10, cu prilejul trecerii în revistă. — Dar, domnule comandant, prizonierii nu pot fi executați așa, nitam nisam. — Zău? făcu zâmbitor, comandantul. Ai să vezi dumneata. Îți atrag însă atenția că dacă nu mi execuți ordinul vom fi nevoiți să recurgem la măsuri excepționale. Scutură șervetul dând a înțelege că discuția luase sfârșit, își reluă locul de la masă și zâmbi ofițerilor ferchezuiți care l înconjurau. — În sănătatea dumneavoastră, domnilor. Vinul fu găsit pe plac. Era catifelat și avea buchet. Locotenentul bâjbâi prin întuneric căutând poziția companiei. — Dragă Ivane, se rugă el, trimite peste grămada asta de imbecili câteva rachetele. Doar trei sau patru și dintr alea micuțe. Nimic nu clinti însă. Ivan păstra tăcere. Pioasa rugăciune a locotenentului Ohlsen nu fu auzită. Ajuns, sări în adăpostul punctului de comandă. — Cum a mers? întrebă Bătrânul îndesând cu grijă tutunul în pipă. — Comandantul ăsta e o canalie, răspunse printre dinți locotenentul Ohlsen. E nebun de legat. A ordonat ca mâine, la zece, lumea să fie adunată pentru trecere ta revistă. — Ce e? strigă Porta, nevenindu i să și creadă urechilor. — Ești surd, Porta? Trecere în revistă. Ca la regulament. Porta izbucni în râs. — De mult n am mai auzit una atât de bună. Ne trebuie pe puțin un an ca să ne curățăm. Și ieșind din gaura săpată în pământ, se apucă să fredoneze. — Micuțule, ai să ți mături gaura. Mergem la revistă. — Care gaură? întrebă din întuneric Micuțul. Aceea a... Probabil hohotul de râs fu auzit la câțiva kilometri. — Gura! răcni locotenentul Ohlsen. Inamicu i în față. — Maică, măiculiță, șușoti Porta, prefăcându se înspăimântat. Păi așa ceva e, desigur, primejdios. Bezna învălui și mai strâns munții. Luna dispăru. Nici un zgomot. Totul părea pașnic. Locotenentul Ohlsen se instală între locotenentul Spät și Bătrânul. — Trebuie să mă ajuți, zise el. Comandantul vrea ca prizonierii să fie executați mâine dimineață, înainte de zece. Cum să i facem scăpați și cum să rămânem nedescoperiți? Bătrânul pufni din pipă. — Nu i lucru ușor. E nevoie să i ascundem pe ăștia și e nevoie să ne procurăm șase cadavre fără a fi obligați să spânzurăm pe careva. — Dar dacă i lăsăm pur și simplu să evadeze? propuse locotenentul Spät. Cred că Boris exagerează spunând că ar fi executați după ce s ar afla că au fost prizonieri. — Adă l încoace, Spät, spuse locotenentul Ohlsen. Trebuie să ne dea o mână de ajutor; la urma urmei, e capul lui în joc. Câteva clipe mai târziu, tânărul locotenent rus sărea în adăpost. — Comandantul nostru, începu locotenentul Ohlsen, ne cere să vă spânzurăm, pe dumneata și pe oamenii dumitale, mâine înainte de ora zece. De nu, voi fi eu cel spânzurat. Dacă ai vrei idee, spune ne o, e urgent. Rusul își dezveli într un zâmbet dinții albi. — Am mai multe, dar nici una nu face două parale. Dacă evadăm, așa cum ne am înțeles, tot nu scăpăm cu viață. Există la noi, în armată, un ordin dement care interzice să cazi prizonier. Un ostaș trebuie să lupte până la ultimul glonț și ultima suflare. Dacă apărem așa, teferi și sănătoși, înseamnă neexecutare de ordin și lichidare imediată. Iar ordinul l a dat chiar tătuca Stalin în persoană. — Dar partizanii din împrejurimi? propuse Bătrânul. — Ar fi o soluție, dar nici ea nu e bună, răspunse rusul. Toate detașamentele de partizani sunt în legătură cu câte o mare unitate având un stat major. Cei de acolo vor afla rapid că locul nostru n are cum să fie în partea asta a frontului. Detașamentul nostru se află la sute de kilometri de aici. Singura noastră șansă ar fi să susținem că am fost izolați în timpul unui atac și am rămas pitiți în spatele frontului inamic. Dar treaba asta n o poți face prea multă vreme nici la voi, nici la noi. Ș apoi partizanii au nervii n pioneze. Întâi trag și pe urmă se informează. Dacă explicațiile noastre prezintă o fisură cât de mică, vom fi executați de teama ca nu cumva să fim spioni. N ar fi prima oară când se întâmplă și nici prima ticăloșie din războiul ăsta. Locotenentul Spät își aprinse o țigară, făcându și palma căuș ca să mascheze focul. — S ar putea să fiți nevoiți să vă jucați de a v ați ascunselea o veșnicie, dar e vorba de viața voastră și nu putem ține seama decât de momentul prezent. Va trebui să îmbrăcați uniforme germane, să vă amestecați printre soldați și să nădăjduiți că va veni o zi când veți putea pleca. — Ca să fim prinși în uniforme germane? răspunse, sarcastic, rusul. Nimeni n o să ne creadă. Vom fi spânzurați ca Hiwis. Chiar și cei mai buni prieteni ar face o fără ezitare. — Și ce propui în loc? făcu, pierzându și răbdarea, locotenentul Ohlsen. — N am nici o idee, murmură rusul. Nu rămâne decât să ne lăsăm spânzurați. — Să l întrebăm pe Porta, propuse Bătrânul. — Asta i mai tare ca toate! exclamă locotenentul Ohlsen. Suntem aici trei ofițeri și un Feldwbel și i cerem sfatul unui caporal asocial. Bun. Cheamă l. M ar mira să nu aibă o idee. Porta se furișă pe brânci în adăpost. — Are careva vreun cui de coșciug? întrebă el obraznic. Locotenentul Spät îi oferi o țigară. — Valabil! În felul ăsta fac economie l ale mele. — Porta, începu locotenentul Ohlsen, suntem în încurcătură. Trebuie să ne luăm rămas bun de la cei șase băieți. — Toată compania e la curent. Ceva mai devreme, când v ați dus în vizită la comandant, el v a șoptit: ori se bălăbăne rusnacii, ori te bălăbăni mătăluță. Și asta nu prea vă ispitește, nu i așa? Heide nu vrea să audă de nimic. E hotărât să i curețe pe prizonieri când o fi să treacă linia frontului. Și n aveți ce i face, dom' locotenent. Ba dimpotrivă, va trebui chiar să i mulțumuți dacă va spune că dumneavoastră i ați dat ordin să tragă, fiindcă în felul acesta vă salvează capul. — Mai tacă ți gura, Porta, i o tăie Bătrânul. Am apelat la tine ca să ne ajuți. Văd că ești la curent cu toate și de asemenea mai știi că nu pot trece dincolo fără s o pățească. — Îhî, tizul meu de la Moscova, când face ceva, face bine. Cu legea lui din '41 a stopat complet dezertările. Nici măcar eu n aș fi născocit o chestie mai isteață. Îmi place. Îi umblă mintea! — Păstrază ți simpatiile! îl întrerupse locotenentul Ohlsen. — Îl preferați, cumva, pe domnul șef al Partidului de la Berlin, dom' locotenent? — Nu prefer pe nici unul. — Așa ceva e cu neputință în zilele noastre. Ori ești pentru, ori ești contra, altminteri, la zid cu tine. Întrebarea i, ce i de ales: Da zdravstvuiet Stalin sau Heil Hitler? — La noi, interveni locotenentul rus, unul ca ăsta ar fi fost lichidat demult. Porta îi aruncă o privire piezișă, dar amicală: — Norocul dumitale, dragul meu ofițer ruski, e că te afli aici și nu dincolo, altminteri te trezeai mâine cu o zgardă de gât. — Ideile, Porta, ideile! strigă, scos din sărite, locotenentul Ohlsen. — Răbdare, dom' locotenent, răbdare, cum zicea și juna aia care încerca pentru a patra oară să și facă o bucurie cu o banană prea coaptă. — Cretin! mârâi locotenentul Spät. — Ah, vasăzică e pe d astea, dom' locotenent? Bun, în cazul acesta mă voi retrage în gropița noastră personală, a mea și a lui Micuțul. Era pe jumătate afară din lăcaș, când locotenentul Spät spuse împăciuitor: — Ei hai, Porta, ce ți a sărit așa muștarul. Am aruncat și eu o vorbă... — De data asta șterg cu buretele, dom' locotenent, dar să nu se mai repete. La capitolul ăsta sunt oarecum sensibil. Când ai de a face numai cu idioți, ții în mod special să nu fii confundat cu ei. Și râse insolent. Cât privește salvarea celor șase, treaba nu i atât de grea pe cât pare. E de ajuns ca ei să aterizeze dincolo în chip de eroi. — Explică te, îl rugă locotenentul Ohlsen. — Ne trebuie șase cadavre, dom' locotenent. Trei le și avem. Celelalte trei, ba încă și un supliment, le vom avea, nu i problemă. Micuțul, "Mergi ori-Crapă" și cu mine o să ne deplasăm nițel să vedem cum miros obielele lui Ivan și o să i scărpinăm puțin de purici. Câteva rafale de mitralieră în lungul tranșeelor o să i pună fără ndoială în mișcare. În cinci minute trebuie să aibă impresia că s asaltați de un batalion Întreg, iar când vor da cu ochii de jobenul meu, se scapă pe ei! Apoi o roim și ne ascundem în tranșeele observatorilor. Cu ajutorul baionetei, Porta schiță pe pământ planul de acțiune; cei trei ofițeri și Bătrânul aprobară. Începu să i prindă ideea. — După aia, urmă el, începe adevăratul circ. Barcelona va fi gata cu aruncătorul de flăcări. Exact în secunda în care eu lansez o rachetă roșie, el pârlește șoricul celor din avanposturi. După treizeci de secunde băgați în horă aruncătoarele cu tot ce pot ele da. Sunt sigur sută n sută că acolo n spate, băiețașii de la bateriile DO vor face n pantaloni când vor auzi toată zarva asta și se vor apuca să tragă salvă după salvă. Sovieticii vor fi convinși că întreaga armată îi atacă. La rândul lor vor suna și ei deșteptarea la batalionul de eroi ai comandamentului nostru de alături și nu mă înșel zicând că aceștia își vor lua picioarele la spinare. Or, așa ceva e molipsitor. Vor sosi la cantonamentul comandantului și a trupei sale de neisprăviți. Ãia o s o ia și ei la goană fără să și mai facă valizele. Când începe o asemenea halima, minutele contează, dom' locotenent, și situația evoluează mai iute decât ai putea gândi. În momentul acela tot armamentul nostru automat intră în acțiune: sturmgewere , mitraliere, toată zestrea. — Pe dumneavoastră, dom' locotenent, urmă el, adresându se ofițerului rus, va fi nevoie să vă aranjăm nițel, așa încât să aveți aerul cuiva care a fost torturat. Micuții va face treaba asta cât ai clipi din ochi. Chipurile, ați scăpat din labele G.F.P . ului în timp ce erați duși la execuție. Apoi veți declara că împreună cu cei cinci ostași ai dumneavoastră i ați atacat pe jandarmi, asta întâmplându se chiar în spatele acestui sector. Veți adăuga că ați fost arestați împreună cu câțiva partizani pe care i ați întâlnit pe propriul vostru sector și că partizanii v au condus până la ferma în care am făcut razie. E drept că unul din ei a șters o, dar nu cred că a izbutit să treacă liniile. Prea era bleg. Apoi veți povesti, drept încheiere, că după ce ați scăpat de jandarmi ați ajuns în pozițiile noastre, că ați cucerit tranșeea în doi timpi și trei mișcări și că ați gonit un batalion întreg. Trebuie să vă mișcați însă rapid, dom' le locotenent, fiindcă amicii din față vor vrea imediat să atace și vor ocupa pozițiile abandonate de eroii noștri de garnizoană. — Dar dacă va fi atacată și compania voastră? se neliniști locotenentul rus. Porta rânji. — Nu i nici un pericol. — Ești țicnit de a binelea, spuse râzând locotenentul Ohlsen. Și când ai de gând să începi reprezentația? — La 3 fix. Micuțul, "Mergi ori Crapă" și cu mine ne pornim, către ceasul două și jumătate. Dar acțiunea trebuie să înceapă fix la trei, fiindcă în momentul acela dăm drumul la pocnitori. Or nu cred că avem de a face numai cu niște idioți. Un zâmbet pe buzele locotenentului rus: — Mulțumesc. — De ce ora 3? întrebă locotenentul Spät. — E ora când nimeni nu se așteaptă să fie atacat. Solul e prea umed. În munți e ceață și cea mai slabă adiere de vânt o poate risipi. După două ceasuri, ceața revine și se fixează: deci te poți ascunde în ea. Toată gașca din față trage la aghioase ca și eroii noștri de alături. Când ne or vedea, dă damblaua peste ei. Vă sfătuiesc însă, dom'le ruski, ca după ce vom lansa grenadele s o întindeți de parcă v ar fi apucat strechea și s o apucați pe drumul pe care o să vi l arăt. E mai sănătos să veniți cu mine ca să l recunoașteți. Nu vă văd bine dacă vă rătăciți către lațul lui Micuțul. Zilele astea e pornit mereu pe sugrumat. Rusul făcu "da" din cap. — Julius Heide are o lunetă cu infraroșii și e un ucigaș. De Micuțul o să mă ocup eu, dar pentru Heide nu garantez. E un ticălos. Pe cei noi nu i cunosc. Haideți, dom'le locotenent, o să vă arăt drumul. Fiți cu băgare de seamă, frații dumneavoastră au împânzit tot terenul cu pândari. Târâș, traversară reșeaua de sârmă ghimpată și atinseră "țara nimănui". Nici un zgomot. Întunericul îi înghiți. După un sfert de ceas erau îndărăt. — De acord? întrebă Porta. Locotenentul Ohlsen făcu da din cap. Își controlară ceasurile: 22,05. — Salut, zise Porta și dispăru în groapa lui, de unde fu auzit spunându i Micuțului: — Războiul ăsta e o treabă a dracului de periculoasă, Micuțule. Ar trebui să ne facem și noi testamentul ca barosanii. Restul se cufundă într un murmur ininteligibil. Micuțul râse nepăsător. Legionarul zbieră la el. Pe deasupra capetelor lor șuieră un glonte rătăcit. Apoi liniștea se lăsă peste întregul sector. Puțin după miezul nopții cei doi ofițeri ieșiră să inspecteze pozițiile. — E sinistră linișea asta, șopti locotenentul Spät și și ridică privirea spre cerul pe care se rostogoleau nori grei. Un zgomot îl opri. Nu era decât un foșnet ușor, un freamăt abia simțit al frunzișului, dar pentru cei doi ofițeri el se transformă instantaneu într un vacarm îngrozitor, cu o țeastă de mort rânjind la ei. O clipă rămaseră încremeniți strângând în mâini pistoalele mitralieră. Apoi locotenentul Ohlsen chicoti pe nfundate. — E un dihor plecat la vânătoare. Natura e și ea în război. Continuară să urce dealul. Mergeau fără să facă vreun zgomot. Acolo unde era posibil foloseau camuflajul copacilor și tufișurilor. Profitau de orice umbră. Ceva mai încolo se opriră trăgând cu urechea. Prinseră un sunet ciudat și greu de deslușit. Apoi simțiră cum li se urcă sângele la cap: în fața lor careva sforăia și sforăia tare de tot. — Asta i bună! șopti locotenentul Spat. Amândoi porniră în direcția de unde venea insolitul sunet. Iarba fragedă era aidoma unui covor moale, absorbind orice zgomot. Se opriră la marginea unui adăpost individual. Era un adăpost adânc și bine executat. Pe fundul lui, făcut colac, dormea un subofițer și sforăia să scoale morții din somn. Pistolul său mitralieră zăcea, uitat, alături. Locotenentul Spät se aplecă ușurel și apucă arma. Propti țeava pe pieptul subofițerului greu de somn, apoi îl trezi, pocnindu l peste cap. Subofițerul sări în sus, dar se simți imediat îmbrâncit cu brutalitate. Bolborosi ceva nedeslușit, holbă ochii și întrebă năuc: — Ce se ntâmplă? — Cretinule! scrâșni locotenentul Ohlsen. Ce s ar fi petrecut dacă te scula Ivan? O mierleai, ce zici? — Am repartizat schimburile de santinelă, îngăimă subofițerul încercând să se scuze. — Sigur că da, își bătu joc de el locotenentul Ohlsen. Iar santinelele tale trag la aghioase fiindcă știu că și șeful lor doarme. Dacă Ivan ar fi atacat, aveai beregata tăiată înainte de a deschide tu ochii. Ai merita, pentru neglijenta ta, să te curăț pe loc. Cei doi ofițeri își urmară drumul. Câteva proiectile rătăcite șuierară amenințător. Un hohot de râs răsună. — Micuțul, constatară ei. Apoi așteptară răspunsul lui Porta care, bineînțeles, nu întârzie. Zăriră și jobenul galben înălțându se din verdeața înconjurătoare aidoma unui horn plantat acolo de idiotul satului. — Mama mia, șase șase! îl auziră ei jubilând. — Mă întreb cum de pot vedea zarurile pe întuneric, se minună locotenentul Spät. — Un chiștoc de țigară le ajunge, răspunse locotenentul Ohlsen. Cei doi ofițeri se înapoiară la punctul lor de comandă. În același moment zbârnâi telefonul de campanie. — "Emil 27", răspunde cu voce scăzută subofițerul Heide. Ascultă o clipă, apoi trecu receptorul locotenentului Ohlsen. — E comandantul de batalion. Locotenentul făcu o strâmbătură, după care se prezentă regulamentar. — Aici "Emil l". De patru ori la rând răspunse sec: "Bine, domnule comandant", apoi puse receptorul jos și se întoarse spre Bătrânul. — Ordin comandanților de pluton: Compania se prezintă pentru inspecție de plutoane, în imediata apropiere a statului major. Plutonul 1 la orele zece, plutonul 2 la unsprezece și așa mai departe. — Grozav mai e și comandantul ăsta, murmură locotenentul Spät. — Și feroce pe deasupra, replică Ohlsen. Vrea ca mâine dimineață să i vadă spânzurați pe cei șase. Se înfășurară în pături cu gândul să se odihnească puțin. Sosi însă Porta. — Am auzit cum că șeful cel mare a poruncit inspecția. Îmi permit să raportez că eu și Micuțul suntem gata. Jobenul și picioarele sunt spălate, ba avem și panglicuțe roșii împletite într un anume loc. — Cară te dracului! înjură locotenentul Ohlsen. — Bine, dom'le locotenent. Mă duc. Și Porta își scoase jobenul galben, îl frecă energic de mânecă, suflă peste el și l lustrui din nou. — Doamne, ce pălărie superbă! Sunt sigur să domnu' comandant din Breslau va fi încântat ca și de pănglicuțele din curul lui Micuțul. Dacă cere explicații, o să i spunem că asta i ținuta de gală. — Iar el, mon camarade, o să dea ordin ca întreaga companie să fie executată și cu asta basta, gândi cu glas tare micul legionar. — Porta, amenință locotenentul Ohlsen, îți spun pentru ultima oară: nu vreau să văd jobenul ăsta prin preajma statului major! — Dar e o frumusețe, dom'le locotenent, obiectă Porta, suflând peste joben ca să înlăture un fir de praf imaginar. Știți, aș putea eventual îmbrăca și rochia pe care am câștigat o de la baronul român. — Zău că l ar lovi damblaua pe dobitocul ăla de comandant! zise Heide. — Buun! Dar acum Josef Porta, Stabsgefreiter prin grația lui Dumnezeu, începe să cam fie nerăbdător. Vom merge să facem o vizită frățiorului nostru Ivan. Nu vă lăsați furați de somn, căci altminteri riscați să fiți pârliți pe unde știu eu. Nimeni n avea însă chef să adoarmă. Vag îi zărirăm pe Porta, Micuțul și Legionarul cățărându se afară din tranșee, strecurându se prin primul baraj de sârmă ghimpată și mistuindu se în întuneric. — Dă Doamne ca totul să meargă bine, își rosti cu glas tare gândul locotenentul Spät. Minutele treceau. Blom din Barcelona și Bătrânul își țineau de mult oamenii în alertă. Servanții celor trei grupe de aruncătoare stăteau gata, cu minele în mână. Barcelona ținea strâns lângă el greul aruncător de flăcări. Pentru nu se știe a câta oară îi verifică dispozitivul de funcționare. — De aș fi putut măcar să i schimb valva, murmură el. Nu prea e sigură. A trebuit s o cfrpesc cu o bucată de leucoplast... — Nu mai e timp, răspunse locotenentul Ohlsen. Ne au rămas doar patru minute. Heide stătea culcat lângă mitralieră. Se răsuci și fixă amenințător pe fiecare dintre noii veniți. — Să se știe că ăla care nu se ține lipit de mine când îi dăm drumul, îl curăț cu mâna mea. Paniemaeși? Un recrut de șaptesprezece ani se porni pe plâns. Heide se rostogoli până la el și l lovi sălbatic de trei patru ori peste față. — Termină cu smiorcăiala! Tot ce riști e să ți zboare bila. Și nu ți mai da târșa pe față, altminteri va fi primul și ultimul tău atac! Recrutul începu să urle; Heide se năpusti asupra lui și l pocni de câteva ori cu dosul labei. — Gura, jigodie, sau te omor! Locotenentul Ohlsen și ofițerul rus contemplau în tăcere scena. Ceea ce făcea Heide era cinic și brutal, dar necesar. Frica tânărului recrut se putea întinde peste întreaga companie ca un foc de paie. Un detașament care o rupe la fugă cuprins de panică este o pradă din cele mai lesnicioase pentru inamic. Din clipa aceea, grupa de mitraliere avea să se teamă de Heide mai mult chiar decât de ruși. — Bună treabă, sergent, remarcă ofițerul rus. — Da, atâta timp însă cât ne aflăm în război, se grăbi să replice locotenentul Ohlsen. N apucă el bine să termine vorba și terenul din față păru că zboară în mii de țăndări. O explozie teribilă ne zgâlțâi poziția. Apoi răsună un urlet lung și infernal și trupul de uriaș al Micuțului țâșni înaintea noastră. Proțăpit lângă tranșeea inamică, cu melonul pe cap și pușca mitralieră lipită de șold, trăgea împroșcând cu gloanțe trasoare... Surpriza fusese totală. — Barcelona! urlă locotenentul Ohlsen. Barcelona se ridică și se năpusti înainte. Aruncătorul de flăcări ilumină terenul. Siluete de oameni fugeau încolo și încoace transformate în torțe vii. Brațul locotenentului Ohlsen se lăsă în jos. Armanentul nostru automat se porni să scuipe foc. Heide, râzând ca un dement, slobozea rafală după rafală. — Aruncătoare, foc! răcni locotenentul Spät. Proiectilele descriseră pe cer traiectoria lor curbă și căzură în spatele tranșeelor inamice. Frenezia luptei cuprinse pe toți oamenii companiei. Orice fel de teamă dispăruse. Am strâns crăcăna puștii mele mitralieră, am făcut un salt și m am instalat într o pâlnie de obuz în plină "țară a nimănui". Un grup de soldați țâșni afară din tranșeea pe care o aveam în față... Am inspirat adânc și am fixat solid patul armei în scobitura umărului. Ca pe poligon. Cu ținta bine prinsă în cătare, goleam încărcător după încărcător, înlocuite imediat cu altele de către servantul meu, un om de acum în vârstă. Armam și apăsam pe trăgaci. Deasupra capetelor noastre tuna. Ua ocean orbitor de flăcări prefăcuse cerul într un gigantic ecran, iluminând terenul ca n plină zi. Munții crăpau și se năruiau. Porta avusese dreptate. "DO" urile se deșteptaseră. Trăgeau aiurea, salvă după salvă. Fioroasele lor rachete explodau în spatele nostru. Făcui un salt îndărăt și mă trântii lângă locotenentul Ohlsen. Rachetele astea îți băgau groaza n oase. Locotenentul rus o luă la goană urmat de oamenii săi. — Dosvidanie! strigă el și dispăru. Batalionul comandantului făcu exact ceea ce prezisese Porta. O luă la sănătoasa. Dar spre marea noastră surpriză, rușii nu atacară. Abia după vreo șapte ore sectorul își regăsi calmul. Sovieticii țineau terenul nostru sub un foc dens de artilerie. Într un târziu, către sfârșitul după amiezii, legătura cu batalionul fu restabilită. Inspecția se anulă. Oamenii își reocupară pozițiile, firele telefonice fură întinse la loc. Nimeni nu știa prea bine ce se întâmplase. Locotenentul Ohlsen raportă un atac prin surpindere al infanteriei inamice. Un detașament încercase să ocupe tranșeele noastre. Compania vecină dădu aceeași explicație. Istoria fu considerată veridică. Am adunat șase soldați ruși morți și i am spânzurat de copaci. Locotenentul Ohlsen fabrică un raport scris în care spunea că lichidarea a avut loc. A doua zi comandantul ni l expedie pe adjunctul său pentru constatare. Adjunctul veni, dar nu ținu defel să vadă leșurile. Îi spuse lui Ohlsen: — Suntem de acord să declarăm că le am văzut. După plecarea adjunctului, locotenentul dădu din cap: — Așadar, am fi putut renunța la toată punerea asta n scenă ucigașă... Seara următoare primirăm ordin să trimitem o patrulă în spatele liniilor rusești. Statul major dorea să cunoască valoarea, în guri de foc, a artileriei inamice și dacă au sau nu tancuri. Bineînțeles, măgăreața căzu pe grupa noastră. Ar fi fost, de altfel, o nebunie ca pentru o asemenea misiune să fie folosiți nou veniții. Unul după altul, părăsirăm tranșeele și ne îndreptarăm cu pași de lup spre pozițiile inamice. Micuțul zorea, cu lațul în mână. — Împărțim aurul, îi spusese Porta o clipă înaintea plecării. Știam prea bine despre ce aur e vorba. Nu treceau niciodată pe lângă un cadavru fără să l examineze și să i smulgă, dacă avea, coroanele de aur. — Într o bună zi, le prezisese Bătrânul, mania asta de colecționari o să vă coste capul. Comiteți deodată două crime: în primul rând jefuirea unui cadavru, delict recunoscut de toate țările. A doua, recunoscută doar de guvernul nostru, care precizează că toate coroanele de aur aparțin Statului și trebuiesc, ca atare, depuse la cel mai apropiat centru S.S. Infracțiune pedepsită cu moartea. — Pesimistule, râse Porta. — Eu unul nu depun nimic, conchise Micuțul. Cu biștarii pe care i scot pe ele, am de gând ca după război să mi achiziționez o mezelărie și un bordel. În lagărele de concentrare, esesiștii le smulg dinții de aur din gură încă de vii. Noi suntem umani. Noi așteptăm să fie morți. — Ce porcărie! înjură Stege. — Ia nu te mai amesteca, intelectual căcăcios ce ești! Ocupă te de terfeloagele tale, iar noi o să ne continuăm afacerile noastre. Și să vedem cine ajunge mai departe... Ne înfundasem adânc în spatele liniilor rusești, când Bătrânul stopă brusc în fața unei văioage. — E careva acolo, șopti el. Micuțul și Legionarul se strecurară pe tăcute printre tufișuri, ca să vadă despre ce i vorba. — Veniți încoace, ne chemă Legionarul. Vechi cunoștințe. Ne apropiarăm. — Vechi cunoștințe? întrebă Bătrânul examinând cele cinci cadavre. — Executați, constată Porta. Câte un glonț de Nagan în ceafă. — Ce scrie pe peticele alea de hârtie prinse de piept? se interesă Micuțul. Porta desprinse una din foile agățate de pieptul morților și traduse. — Trădători ai poporului. — Câtă trudă de pomană, murmură Barcelona, împingând cu cizma unul din leșuri. Îi recunoscusem imediat pe ex prizonierii noștri. Circul pe care îl organizasem cu atâta grijă se dovedise inutil. — Mă întreb cum s au petrecut lucrurile, făcu Bătrânul. Și unde a dispărut locotenentul? — Doar n o să vărsați acum lacrimi pentru niște jigodii, mârâi Heide. Dac aș fu știut c o roiesc, îi curățam dinainte. — Într o bună zi, dragă Julius, o să te trezești cu o gaură în țeastă, îi proroci Barcelona. Tipi de alde tine, am cunoscut în Spania. Acum sunt cu toții sub pământ. Heide rânji: — Dintre noi doi, tu vei fi primul. — Destul, ordonă Bătrânul. Dați i drumul înainte. Și mucles! Altminteri riscăm complicații. — Ce s alea, complicații? Un fel de hemoroizi? se neliniști Micuțul. — Idiotule! făcu Porta și aruncă peste umăr bilețelul care pieri în noapte, aidoma unei mici păsărici albe. Când revenirăm era aproape de ziuă. Ne petreceam timpul ameliorându ne pozițiile. Comandantul sfârșise prin a și învinge frica și ordonase trecerea în revistă pentru a doua zi. Ședeam, instalați confortabil, pe fundul tranșeei. Din când în când, o aruncătură de ochi spre cuibul de mitralieră. Îi cunoșteam bine pe ruși. Oricând puteau să se strecoare și să ia prin surprindere toată tranșeea. Era întrucâtva specialitatea lor. — Povestește ne ceva, Porta, ceru locotenentul Ohlsen. — Da, da, o istorie cu niscaiva întâmplări, propuse Julius Heide. Porta scuipă cojile de semințe de floarea soarelui pe care le ronțăise. — De acord, dar ce fel de istorie. Doar nu te duci la cinema zicând: "arătați mi un film". O aud de aici pe gagica de la casă zbierând: "Spuneți, ce fel de film?" Eu unul am făcut de câteva ori înconjurul lumii cu trupele lui Adolf. — Una cu târfe, ceru Micuțul lingându se pe buze. — Numai la asta vă stă gândul, făcu dezgustat Stege. — Bagă ți o grenadă în fund și saltă i siguranța, urlă, înfuriat Micuțul. Dacă societatea noastră nu ți convine... Apoi, întorcându se spre Porta: — O istorie cu dameze, Porta. Ador când mi se povestește de gagici care au mâncărimi, știi tu unde!? — Ei da, asta ți închipui tu, făcu Porta zâmbind larg. Povestioare deșucheate și porcoase. Nu, azi o să vă vorbesc pe teme morale. Ia să vedem... Și Porta se prefăcu că reflectează. — De pildă, aceea a proprietarului care l a înșelat pe vidanjorul său. Nu, asta, oricum, n o să vă spună nimic. Trebuie căutat altceva. Ceva potrivit unei zile ca aceea de mâine, când la apogeul acestui atât de primejdios război ni s a fixat o trecere în revistă. Nobilul baron din Breslau, pe care o soartă haină l a scos în calea noastră, pretinde ordine și disciplină. Și are perfectă dreptate. Fără ordine nu se poate participa la un asemenea război. Războiul trebuie luat în serios, ca tot ce e militar. Văzut ați vreodată un ofițer hlizindu se în timp ce și scoate sabia pentru luptă? Nu, domnilor, avem nevoie de seriozitate. Uită te la tine Micuțule, jegos și puturos, fără cască în plin război. Unde ți e masca de gaze? Habar n ai, nu i așa? Privește ți un pic uniforma? Parc ai fi un popă bețiv căzut într o hazna. Vascrisu'mă sii, Micuțule, mai multă ținută! Dacă o ții tot așa, riscăm să câștigăm războiul. Or, îți dai tu seama câte belele ni s ar trage din asta? — Ba eu nu vreau să câștig războiul, protestă Micuțul. Spune mi unde să predau legitimația și v am zis la toți pa și pusi. — Te cred prea bine, replică Porta, dar uite c aici te înșeli tu. Nu se părăsește așa, cu una cu două, frumoasa viață militară. Aici nu i Armata Salvării. Dar o să vină și asta. Baftă avem; Iisus, prea iubitul fiu al Mariei și al lui Iosif din Nazaret, ne trimite un comandant, un nobil, un aghiasmă n vine. El va face ce i va stă n puteri ca să pierdem războiul. Până una alta, treaba asta n o știe nici el. Vrea o trecere în revistă, o frumoasă și disciplinată trecere în revistă, ca pe vremurile bune ale slujbei în garnizoană, lunea de dimineață. Și, vârând sub nasul Micuțului o grenadă: — Știi ce i drăcia asta? — O grenadă de mână, țipă Micuțul neîndrăznind să și ia privirea de la primejdiosul proiectil. — Bravo, băiețică. Exact. O grenadă de mână. Model 1908, născută la maternitatea Bamberg, secția furnituri militare. Împachetată de gingașe mâini de putori și expediată nouă, eroilor. Știi tu la ce slujește? Și Porta se apucă să învârtă grenada pe deasupra capului; văzusem cu toții mișcându se inelul cuiului de siguranță. — Atenție! îl preveni Steiner. Poate exploda și să ne curețe pe toți. — Păi asta i și misiunea ei, lămuri Porta. E utilă foc. Poți omorî cu ea un Ivan sau lichida un adăpost. Te poți sluji de ea ca să deschizi o cramă, cum tot atât de bine poți expedia un comandant într o altă lume. — Se poate și pescui cu ea, se amestecă Micuțul. — Bravo, făcu Porta. Nu ești chiar complet nerod. Comandantul din Breslau va fi fericit să constate ce ai asimilat. Îmi închipui că va urla ceva în genul: "Obergefreiter! Vită încălțată! O să mă ocup de dumneata! Meriți pe deplin o moarte onorabilă, cu glonț și praf de pușcă. O să fie o cinste pentru plutonul de execuție!" — De ce să fiu executat? se minună Micuțul. — D aia. Într un război, mai trebuie din când în când și câte o execuție. E indispensabil dacă vrem ca oamenii să ia războiul în serios. Poporul trebuie să simtă și să înțeleagă că moartea amenință de pretutindeni. Ș apoi, generalii și comandanții vor și ei să vadă cum cade ucis un om. E țelul carierei lor. Și întrucât pe front nu se pot duce fiindcă doctorii lor pretind că au ulcer la stomac, găsesc câțiva pe care să i execute, astfel că, odată terminat războiul, să poată vorbi și ei de morți. În cazul tău însă, Micuțule, execuția este exclusă. Ești un soldat prima! Și nici nu i încă îndeajuns de cald pentru tine în iad. Toate daravelile astea cer timp. Micuțul fu vizibil măgulit. — Da, da nu i așa că s formidabil? Porta încuviință și urmă: — Întocmai. Ai exact tot ceea ce apreciază militarii. Ești analfabet și dobitoc. Faci tot ce ți ordonă, ca un tanc căruia îi merge motorul. Cu ostași ca tine, armatele germane vor supune o lume întreagă și vor izbuti chiar să ștampileze cu zvastica târtița tuturor. — Porta, Porta, hohoti locotenentul Ohlsen, limba asta a ta o să te ducă într o zi la ștreang. — Italia o să ne atace pe la spate, începu Micuțul, schimbând fără tranziție subiectul și abandonând istoria lui Porta care, ca de obicei, nu era o istorie. — Și de ce ne ar sări ea, Italia, ție și mie în spinare? întrebă naiv Porta. — Nu nouă personal, firește, ci nouă în general! mormăi Micuțul. Bătrânul scoase pipa din gură și dădu din cap. — E un pic de adevăr în ce spune el. — Cel mai rău lucru care ni s ar întâmpla, continuă Porta, ar fi să uităm pentru ce anume purtăm război. Și zicând astea, extrase din buzunar un fursec. — Pe ăsta l am primit acu' trei ani și jumătate, când am plecat din Viena. Mi l a oferit o coardă nazistă, din cele mari. O prețioasă amintire. Când încep să uit pentru ce ne batem, iau și citesc inscripția de pe el. Porta ridică fursecul scorojit astfel ca toată lumea să poată citi literele din zahăr roz "Victorie și răzbunare". — Să nu le uitați niciodată, băieți. "Victorie și răzbunare". Ah, lăsați mă să pun eu laba pe S.S. Heinrich în clipa când amicii noștri vor câștiga războiul. Locotenentul Ohlsen dădu din cap și aruncă o privire în lungul tranșeei în care oamenii se căzneau să dea jos de pe echipamentul și uniformele lor noroiul adunat timp de câteva săptămâni. — Băga l aș de unde a ieșit pe comandantul ăsta! înjură el și imediat tăcu, năucit. Până și Porta amuți. Locotenentul Ohlsen, care de obicei vorbea atât de corect, ne uluise. Se scuză, întorcându se către Spät și Bătrânul, care și fumau pipa pe fundul tranșeei. — Mi am ieșit din sărite. — Firesc, răspunse Spät. Suntem niște robi, fac cu noi ce vor. Cum era și de așteptat, inspecția avu, într adevăr, loc. După ce timp de câteva minute comandantul trecu în revistă detașamentul, îl apucară toți dracii. Pentru un ofițer de front, oamenii erau curați. Surprinzător de curați. Nici urmă din vechiul jeg. Ne îmbăiaserăm în apa rece ca gheața a pârâului. Eram uzi, dar proaspăt spălați. Evident însă, cum puteam mulțumi un veteran al tranșeelor cum era șeful nostru von Vergil? După el, eram împuțiți prin definiție. Îl înfuriară centiroanele, cizmele și tot harnașamentul nostru nelustruit. De unde să luăm vax, asta nu l interesa. Când ne lăsă în pace, fiecare om din companie semăna cu un bulgăre de bălegar. O altă inspecție fu ordonată pentru dimineața următoare. Și asta, încă trei zile de a rândul. Pedepsele cu închisoarea fură distribuite cu lopata, urmând să le executăm după ce vom fi schimbați de pe poziție. Un alt detașment fu condamnat să se târască pe burtă cinci kilometri, cu mască de gaze pe față și cu întregul echipament în cârcă. Distracția asta costă viața unui recrut. Hemoptizie. Locotenentul Ohlsen încercă disperat să intre în contact cu regimentul nostru, dar peste tot domnea o confuzie generală. În mod destul de ciudat, rușii ne lăsau în pace. Singura mărturie a prezenței lor era un foc de infanterie, dezlânat și acela. În schimb, către nord se dădeau lupte grele. Tirul armelor de tot felul se auzea zi și noapte. Comandantul se comporta ca un dement. Ai fi putut crede că vrea să ne extermine pe toți. Ne trimitea să executăm cele mai stupide misiuni. Într o dimineață, de pildă, la crăpatul zorilor, ne expedie într un câmp de mine ca să le reperăm dispozitivul. Rezultatul: trei oameni mai puțini. Îl chema întruna pe locotenentul Ohlsen și acesta trebuia să parcurgă, cu riscul vieții, cei trei kilometri care ne despărțeau de statul major ca acolo să răspundă la tot soiul de întrebări năstrușnice. — E mai rău ca maiorul Meier, înjură Porta. Un bob zăbavă, fraților. Când rușii or să atace, mă însărcinez eu să i torn nițel plumb în țeastă. Zilele treceau. Sectorul nostru rămânea calm. Dacă von Vergil ne ar fi lăsat în pace, ne am fi simțit cum nu se poate mai bine. Firește, și la cei din față, ca și la noi, erau câțiva lunetiști, din care pricină imprudenții mai încasau din când în când câte un glonț. Dar cu așa ceva ne obișnuiserăm și nu mai dădeam importanță faptului. Micuțul era convins că războiul avea să se termine în curând și că vom putea să ne întoarcem acasă. — Șase luni nu mă dau jos de pe muieri! declară categoric Heide. — Ba, martor mi e Profetul, suntem din păcate încă departe de sfârșit, spuse micul legionar. Chiar în momentul acela sosi în goană Barcelona. — E groasă rău la statul major! gâfâi el. Pesemne că Ivan a dat peste cap tot flancul stâng. Bătrânul se ridică fără grabă, băgă pipa în buzunar și și armă pistolul mitralieră. — Mă așteptam. Prea era frumoasă liniștea asta ca să fie adevărată. Iată că încep necazurile. Ivan e în spatele nostru. — Treziți i pe toți! urlă locotenentul Ohlsen. Mai iute, mai iute! Suntem grăbiți, domnilor! În spatele nostru auzirăm rafale dezordonate, amestecate cu explozii de grenade și mine. Încă buimaci de somn, oamenii începură să se adune în fața punctului de comandă. — Locotenent Spät, rămâi aici cu primul detașament și asiguri siguranța șoselei, ordonă locotenentul Ohlsen. Instalează bine armamentul automat și acoperă ne la întoarcere. Restul companiei, prin flanc câte unul, după mine. Micuțul își înfipse între buze un enorm trabuc. Făcea asta întotdeauna când urma să atacăm la baionetă. Cureaua pistolului mitralieră o petrecu după umăr. O baionetă rusească, lungă, în trei muchii, strălucea sinistru în vârful puștii sale. Își dădu melonul pe ceafă și grohăi încântat. — Haidem! Urcarăm colina în pas alergător. Porta bombăni: — Doamne, ce se mai aleargă în porcăria asta de război! Iar eu care nu suport așa ceva. În dosul unor bolovani descoperirăm doi "boboci'', pe jumătate nebuni de frică. — Ce se întâmplă aici? îi întrebă locotenentul Ohlsen înghiontindu i ușurel cu țeava pistolului mitralieră. — S a terminat cu noi, gâfâi unul din ei. Rușii au tăbărât așa, deodată, nu știm de unde. — Rahat, făcu Legionarul observând îngusta potecă ce ducea spre cabană. — Nu pricep nimic. Eram numai noi doi de santinelă. Restul se culcaseră. Comandantul nu voia să i creadă pe cei doi care mai fuseseră pe front când aceștia încercau să l pună în gardă și i făcea cu ou și cu oțet, spunând că s isterici. Zicea că rușii sunt cu toții niște lași și n or să îndrăznească să atace. Ieri le a spus celor de la statul major că i mai periculos într un oraș de garnizoană în timpul unui bombardament aerian decât aici, pe front. — Iar după aia, hop și Ivan! rânji Barcelona. Tânărul recrut făcu "da" din cap. — Nu i am auzit înainte să tabere pe noi. Totul s a petrecut necrezut de iute. N au tras nici un foc: doar cu pumnalul și cu patul armei. Singur locotenentul Kahl a reușit să arunce o grenadă. Noi am fugit și așa am scăpat cu viață. — Dar comandantul? întrebă, neglijent, locotenentul Ohlsen. — Nu știm. Eram afară când au venit. — Nădăjduiesc din tot sufletul că i au tăiat aia și i au îndesat o în gură, își exprimă Porta dorința, însoțind o de un râs gros. Dacă au făcut o, le voi trimite niște daruri frumoase de Crăciun. — Fără doar și poate că au auzit și ei de ticălosul ăsta, mârâi Micuțul. Să așteptăm aici, dom'le locotenent, până i căsăpesc pe toți. Va fi pe placul bunului Dumnezeu, iar noi vom ajunge drept în rai. — După mine! ordonă, sec, locotenentul Ohlsen. — Iar ne luăm picioarele la spinare, Porta, rânji Micuțul și și mută trabucul cel gros dintr un colț într altul al gurii. Când ajunserăm sus și ocolirăm creasta, dădurăm cu ochii de cabana comandantului. Inamicii mișunau, răcnind și cântând. — Pun pariu c au răzbit la trăscăul comandantului, rânji Barcelona. — Hai peste ei până n au băut totul, propuse, nervos, Micuțul. Prin fereastra primului cat zburau în jos bucăți de uniformă, hârtii, cutii de carton. — Nu se plictisesc băieții, constată Porta. Vor avea o surpriză văzându ne. — Mai ales când vor constata că suntem din alt aluat decât cei pe care tocmai i au ciopârțit, adăugă Heide mângâind carabina. Cântecul cazacului care și a găsit două fete răzbătea până la noi. — Baionet' arm'! comandă, glacial locotenentul Ohlsen. Direcția: cabana! Micuțul scoase trabucul din gură și se întoarse către Porta. — Iată ne din nou alergând. — Mă... pe treaba asta, suflă Porta gâfâind. M am săturat. Veșnic să galopezi! Pe plutoane, desfășurați în trăgători, oamenii se aruncară la asaltul cabanei. Bătrânul, Legionarul și cu mine alergam alături de comandantul Ohlsen. Paralizați, rușii fi priveau pe cei care se năpusteau asupra lor urlând ca niște sălbatici. Armele noastre automate detunară secerând inamicul încă nedezmeticit. Primii se prăbușiră. Un minut, altul și apoi furăm peste ei. Lupta se ntinse crâncenă și sângeroasă, fiecare bătându se pentru propria i viață. Baionetele pătrundeau în carne vie, străpungeau piepturi. Drept în fața mea apăru un gigantic locotenent rus, învârtind pistolul mitralieră ca pe o ghioagă. Mă aruncai într o parte ca să evit lovitura mortală și, reflex, izbii de jos în sus cu baioneta. Simții o scurtă rezistență, apoi lama își croi drum în pântecele ofițerului care se prăvăli pe spate, scoțând țipete îngrozitoare. În cădere pușca îmi fu literalmente smulsă din mâini. Atunci proptii un picior în pieptul omului și smucii de armă, care se frânse. Cu ciotul acela în mână mă năpustii din nou înainte. Nu mai eram un om, ci o mașină de ucis. De frică. De nevoie. Porta se afla alături. Învălmășeala era generală. Oamenii izbeau, se înjunghiau, urlau. Micuțul era în mijlocul curții, cu trabucul cel mare în gură. Fumega ca un horn. Melonul îi tremura în vârful țestei. Pistolul mitralieră și l pierduse. Doi ruși se năpustiră asupra lui. Scosei un urlet de groază, dar mai iute ca fulgerul, Micuțul îi înhăță de gât și îi izbi de câteva ori cap în cap. Când le dădu drumul, cei doi se prăvăliră, fără viață, la picioarele lui. Atunci se aplecă, ridică de jos un pistol mitralieră și deschise, sălbatic, foc asupra unui grup inamic. Dacă se nimeriră să fie și câțiva de ai noștri pe acolo, ghinionul lor. Câți fură uciși? O sută? Zece? Douăzeci? Habar n am. Un rus căzuse în spatele unei roabe. De la câțiva pași, îi slobozii o rafală în cap. Þeasta i plesni ca un ou dat de perete. Multă vreme aveam să păstrez în fața ochilor chipul acestui om. Porta înfipse baioneta în spinarea unui flăcăiandru care se întorsese să fugă. Heide călcă bestial în picioare fața unui tânăr infanterist rus care, chiar mort, continua să strângă la piept pistolul său mitralieră. Cât timp trecuse? O zi? O oră? Câteva secunde? Nimeni nu mai știa. Ne trezirăm în spatele cabanei și ne lăsarăm să cădem pe pământ, gâfâind istoviți, stropiți de sânge, cu armele azvtrlite, neglijent, alături. Ne descheiarăm la haine, aruncând cât colo căștile. Unii izbucniră în plâns. Ochii injectați de sânge căutau chipul camarazilor. Mai existau oare? Teama încerca inimile. Și când se regăseau, cădeau unul în brațele celuilalt, mulțumiți, ușurați. Iată l pe Barcelona, trântit pe burtă, cu uniforma zdrențe. Mai încolo Bătrânul fumându și pipa la rădăcina unui copac. Micuțul și Julius Heide odihnindu se cu spinările rezemate de un perete. Micuțul avea un cap de parcă și l ar fi muiat într o baltă de sânge. Stege, culcat pe spate, privea norii. Paralizat parcă. Niciodată n avea să fie un adevărat ostaș. Micul legionar ședea pe o treaptă a scării, cu veșnica sa țigară lipită de buză. Pe genunchi, pistolul mitralieră gata să intre în acțiune. Îl freca grijuliu cu o cârpă, obiceiul lui dintotdeauna. După cincisprezece ani de lupte și campanii știa că o armă se cere întreținută. Steiner se cocoțase pe zidul năruit al grajdului. Þinea în mână o sticlă cu alcool pe jumătate goală și era beat turtă. Da, erau cu toții. Cei din vechea gardă. Dar dintre noii veniți lipsea mai bine de o treime. Zăceau ici și colo, aidoma unor insulițe presărate pe o mare verde. Careva propuse să i îngropăm. De auzit, auzirăm cu toții, dar nici unul nu vru să răspundă. La ce bun? Eram sleiți de oboseală, iar ei — morți. Nu mai simțeam nimic. Ș apoi ulii și corbii trebuie și ei să trăiască. Un atac ca acesta costă scump. Cei care tot pălăvrăgesc despre frumusețea luptei corp la corp ar trebui s o încerce măcar o dată. Locotenentul Ohlsen ieși din cabană. Își pierduse cascheta și o tăietură lungă îi brăzda obrazul. — I au lichidat pe toți, murmură el trântindu se pe pământ. Porta îi întinse o țigară. — Și comandantul, dom'le locotenent? — Înjunghiat ca un porc. — Mulțumescu ți ție, Doamne, psalmodie Porta, ești cu adevărat drept. Locotenentul Ohlsen se întoarse spre Heide. — Ia doi trei oameni cu tine și strângeți livretele militare ale tuturor morților. — Și ale rușilor? întrebă Heide. — Bineînțeles. Nu mai pune întrebări idioate. Puțin mai târziu părăseam locul cu pricina, nu înainte de a fi aruncat în interiorul cabanei, care se aprinse imediat, câteva sticle cu benzină și câteva grenade. Proiectile de aruncător prinseră să explodeze printre noi. — Înainte, pas alergător! comandă locotenentul Ohlsen. — Ivan vrea să se răzbune, zise Bătrânul. În salturi, atinserăm drumul pe care ne aștepta locotenentul Spät și oamenii săi. — Bătrâne, pune armamentul greu în bătaie! ordonă locotenentul Ohlsen. Ai să acoperi retragerea. — Maică Precistă, se văicări Porta. Mereu pică pe noi măgăreața! Micuțul și Legionarul se și instalaseră în spatele mitralierei care întâmpină cu tac tac ul ei inamicul apărut la liziera pădurii. Pe colina din spatele nostru, minele de aruncător explodau cu bufnituri surde. — Pas alergător! strigă locotenentul Ohlsen. Mai repede! și îmbrânci furios câțiva recruți care nu se mișcau destul de iute. Unul dintre ei, care apucase să facă o bucată de drum, scoase brusc un urlet atroce și începu să alerge în cerc, ținându și pântecele cu mâinile. Sanitätsgefreiter ul Berg se repezi spre el, îl culcă și i tăie uniforma. Băiețandrul de șaisprezece ani murise însă. Berg își reluă cursa, agitând trusa lui sanitară cu cruce roșie pe ea. În fugă își pierdu casca. Proiectilele cădeau chiar în spatele său, dar ca printr o minune nu păți nimic. Ne părea bine, pentru că l iubeam cu toții pe Sanitätsgefreiter ul Berg. Își riscase de nenumărate ori viața ca s o salveze pe a altora. Pe câți nu cărase el în cârcă peste câmpuri de mine și rețele de sârmă ghimpată! Când ne băteam printre fortificațiile Sevastopolului l am văzut cum se repede într o tranșee ca să l scoată de acolo pe locotenentul Hinka, grav rănit. Urmase apoi o cursă de trei kilometri, cu locotenentul rănit în spate, printr o ploaie infernală de obuze. Iar când locotenentul Barring îl întrebase dacă dorește Crucea de Fier drept răsplată, Berg răspunsese cu simplitate că nu face colecție de tinichele. Și astăzi, la doi ani de atunci, Berg continua să nu aibă nici o decorație, în afara nobilei medalii de Cruce Roșie. Compania se adăposti pe după coline, acolo unde pădurea se despica aidoma unui fiord. Eram numai noi. Batalionul din Breslau dispăruse. Instalați într o tranșee, ne apucarăm, după obicei, să jucăm zaruri. Miza era ce mai rămăsese din vinul defunctului comandant. Trecuseră câteva zile de când tot călătoream,oprindu ne în numeroase gări. Ore întregi trenul nostru aștepta pe linii moarte, printre mărfare încărcate. Marfă eram și noi. Soldați în război. În scripte, trenul nostru figura ca "mărfarul nr. 49". Într a șaisprezecea zi de la plecarea noastră de pe front, lungul convoi se opri, cu o smucitură violentă, porni din nou, apoi iarăși se opri. Scrâșniră roțile. Locomotiva șuieră și dispăru. Porta se săltă de pe maldărul de paie din fundul vagonului de vite nr. 9, privi ușa glisantă și constată lapidar: — Suntem la Hamburg. Micul legionar se întinse. — Pe barba Profetului, diseară vom fi la "Uraganul" lui Tanti Dora. — Azi sunt Rusaliile, spuse, aparent fără legătură, Bătrânul. — Și de ce ne o spui? întrebă Heide: Ce ne privește pe noi dacă sunt Rusaliile sau altceva? — Da, știu, răspunse Bătrânul dând din umeri. — Anul trecut de Rusalii eram la Demiansk, spuse Porta. — Iar cu un an înainte, la Brest Litovsk, continuă Micuțul, amintindu și de un temerar furt a patru camioane cu haleală aparținând unei unități S.S. — Ia nu ne mai aduce aminte pe unde am umblat, se enervă Legionarul. E scârbos. Trebuie privit numai viitorul. — Diseară mă duc la bordel, hotărî Porta frecându și mâinile. — "Bernard Sugativă" mă așteaptă la "Trei iepurași", spune Heide. La "Trei iepurași" sunt atâtea dame că nici într o lună de zile treizeci de hăndrălăi nu le ar putea veni de hac. REACÞIE ÎN LANÞ Cantina răsuna de voci sparte. Ciocnete de pahare. Chelnerițe oțărându se. Duhoare de cârnat prăjit și de bere. Totul într un decor afumat de mahorcă. Un Feldwebel pe jumătate beat fixă cu niște ochi urduroși pe un S.S. olandez. — Nu ești gigea, pretinse el. Ai urechi clăpăuge. Nu mi placi. Zbiera cât putea, folosind limbajul acela de copilaș la care recurg oamenii simpli când le vorbesc străinilor. Chelnerițele aduseră halbele cu bere. Porta se întinse peste masă spre un ostaș care purta pe gulerul negru al tunicii insigna argintie cu litere S.D. și izbucni în râs cu acea siguranță de sine a omului beat: — Frățioare, ești un cur. Curul unui bărbat. Un avorton scârbos. Și, mai ales, nu ți imagina că i ar fi cuiva frică de tine. Își suflă nasul cu degetele și urmă: — Am un cuțit. Avem cu toții așa ceva. Știi la ce slujește? S.D. ul fl privi pe Porta, nepricepând nimic. Prudent, nu răspunse. — Habar n ai, mă avortonule! În acest ultim cuvânt Porta își puse tot disprețul. Slujește să le taie puța avortonilor. Și acum cară te! Nu te vrem la masa noastră. — Dar eram înaintea voastră! protestă S.D. ul, scos din sărite. — Știu, îi dădu Porta dreptate. Dar acum ajunge. Hai, plimbă ursul. — Asta nu! Cine ești să mi dai ordin? Porta se ridică, luă de pe jos jobenul cel galben și și l proțăpi pe țeastă. Apoi, cu aroganța unui ofițer: — Ei bine, soldat S.D.! Ce o fi în capul tău, lepădătură? Și să vorbești la persoana a doua plural când te adresezi unui Stabsgefreiter, lepădătură împuțită! O clipă Porta cugetă asupra expresiei "lepădătură împuțită", apoi socoti că ar fi bine să folosească termeni mai adecvați: — Limbric nenorocit! Și trăgând o dușcă de bere, îl privi pe Micuțul. — O să pierdem războiul. Dovada? Priviți i pe tipul ăsta. Nu mai există disciplină. — Ba mie unuia mi ar place, mărturisi Micuțul. — Tu, frățioare, sfârșești spânzurat, zise laconic Porta, după care se adresă S.D. ului. — Ai dopuri în urechi? Þi am spus să te ridici ctad îți vorbesc. Și vârându i sub ochi mâneca vestonului, continuă, amical: — Oare nu cunoști însemnele unui Stabsgefreiter al marii noastre armate? Două galoane în V pe un trinughi de postav? Drepți, fir ar să fie! — Du te dracului, urlă S.D. ul, scos cu totul din minți și sărind în picioare se spijini cu pumnii de masă fixându l sălbatic pe Porta. — Nesubordonare? Oho! constată Porta, uluit Micuțule, fii bun și fă un raport. — Știi foarte bine că habar n am să scriu, protestă Micuțul. Dar mă pricep să mă folosesc de cei doi pumni. — Acționează! Micuțul își termină berea, scoase din buzunar un trabuc cât toate zilele și și l duse la gură. Barcelona îi oferi foc. Apoi se ridică, uriaș, se scărpină pe piept, își săltă nădragii și l arătă pe S.D. cu trabucul. — Vino, puișorule, să ți tragă mandea o chelfăneală. — Ce vreți de la mine? Nu v am făcut nimic! urlă S.D. ul privindu l isterizat pe Micuțul. Acesta îl apucă însă de umăr și l împinse, fără bruschețe, dar ferm către ușă. După câteva minute, Micuțul reveni singur. Înhăță paharul lui Heide și îl goli. — L am făcut K.O. din al doilea pumn. Îmi plac treburile astea. Þi aduci aminte, "Mergi ori Crapă", de prima noastră întâlnire? — Atunci însă tu erai cel care o încasase, râse Barcelona. — Cum așa? protestă Micuțul. Ba el s a lăsat fraierit de figura cu mâna întinsă. — Întocmai, mon camarade, confirmă Legionarul, dar n o să se mai repete niciodată. — În ziua aia însă a fost, râse, mândru de sine, Micuțul. — Așa i. Porta trânti cu zgomot pe masă cana sa de un litru și urlă cât putu pentru a se face auzit în hărmălaia infernală a cantinei: — Băi târfelor, băi putorilor, cinci duble, juma' șliboviță, juma' bere și în galop, fir ați să fiți! "Die Grosse Helga" sosi în goană. Crăcănată pe picioare, cu pumnii în șoldurile sale uriașe, ea se propti în fața lui Porta ca un munte de carne, mai fioroasă ca cel mai fioros majur. — Und te crezi, mă? Să nu mi faci fetele târfe, că te zvârl afară! Suntem ospătărițe cinstite și membre de partid. Bagă în cap. Prietenul Gertrudei e la S.D. O să te ia el în fabrică de n o să te mai recunoști. Porta făcu un gest de indiferență. — Ai svastică până și pe buci, iar fetia ți ai pictat o în roș alb negru . — Fetia! urlă Micuțul, jucând în jurul Helgăi. N are așa ceva. E mai roasă decât asfaltul autostrăzilor lui Adolf. "Die Grosse Helga" fu pe punctul de a începe să zbiere, dar Micuțul fi dădu un brânci care o expedie la capătul celălalt al încăperii. — Lasă predica, băi țârcovnic cu fustă al lui Adolf! Þi am cerut bere, și nu borâtura asta! — Micuțul s a făcut cui, spuse Steiner. Micuțul bătu din palme. — Mai repede, mai repede, boarfelor, cât timp să mai așteptăm? E cafenea aici, da sau ba? "Die Grosse Helga" sta gata să explodeze. Era într o aprigă discuție cu Gerda, o fată lungă și slabă, poreclită "Coadă de mătură". Gerda făcea gesturi frenetice, fără să priceapă o iotă din torentul de cuvinte cu care o potopea Helga. Se scărpină pe coapsă, își șterse mâinile de șorț și amestecă șlibovița cu bere, umplând cinci căni mari. — Uite o fată deșteaptă, zise Porta cu un zâmbet larg când "Coada de mătură" aduse berea. — Dac ai avea ceva șolduri, te aș lua cu mine n pat, se oferi galant Micuțul strecurându i o mână pe sub fuste. Dar așa îmi zdrelesc deștele de oasele tale. "Coada de mătură" drăcui și l pocni peste cap cu platoul. — Nu ți lipsesc posibilitățile, continuă Micuțul, numa'că ești prea slabă. Ești mărturia vie a stării de război în cel de al treilea Reich. Dar fie! Dacă mi aduci trei bucăți de slănină sunt gata să mă ocup diseară de tine în dosul gardului. — Porcule! fu unicul comentariu al "Cozii de mătură". Blom, care ne părăsise câteva minute, reapăru, venind direct de la biroul statului major. Blom era scutit de serviciu în afară de birouri. Un pansament uriaș îi înfășura gâtul: fusese rănit de o schijă de grenadă pe când încerca să salveze marmita cu basamac. Se întâmplase în ultima zi a luptelor din munți. Pansamentul îl obliga să și țină capul țeapăn. Ar fi putut rămâne la infirmerie; preferase însă s o șteargă. Fusese chiar pe punctul să ajungă la Curtea marțială, dar colonelul Hinka reușise să l scape. În ziua aceea, tipii de la Gestapo, care credeau c au și pus gheara pe el, fură grav decepționați trebuind să plece singuri. Porta scuipase în direcția lor și scrâșnise printre dinți. — O să i gâtuim pe toți ticăloșii ăștia în ziua n care amicii noștrii vor câștiga războiul. Jandarmii militari se opriră o clipă, nu fiindcă ar fi auzit ce spunea Porta, ci fiindcă scuipase. — Ai scuipat, răcni Feldwebel ul lor gata să se dea jos din mașină. — Și ce? E interzis? — Nu, dar depinde cum și pe ce scuipi. — Regulamentul nu zice nimic de scuipat. Poți să scuipi unde vrei și eu unul scuip întotdeauna așa. Și Porta scuipă exact lângă picioarele Feldwebel ului. — Iar când îmi suflu nasul, fac așa... Își suflă mucii drept pe cizmele celuilalt. Feldwebel ul se năpusti asupra lui cu bâta de cauciuc ridicată. — Văd că vrei să ne faci o mică vizită, ai? Porta dădu din umeri. Micuțul scoase pe jumătate afară din buzunar trabucul său cel gros. Nu se știe ce s ar fi întâmplat dacă n ar fi apărut locotenentul Ohlsen și adjutantul care, în doi timpi și trei mișcări, îi expediară pe jandarmi. Barcelona fu dat la serviciul interior. Oficial figura ca planton la cancelarie, dar cel mai des putea fi văzut la cantină sau la armurărie. Era fericit să fie din nou la companie. La infirmerie nu te afli niciodată în siguranță. Șefii pot face cu tine ce vor și nu se știe niciodată unde vei fi trimis la ieșire. Cineva picat de nou venit într un grup unde nu cunoaște pe nimeni este practic un om mort. Lui i se repartizează întotdeauna corvezile cele mai periculoase: pusul minelor, legarea lor prin cabluri electrice. Pe când la companie ești între ai tăi. Te simți în siguranță. —Diseară suntem de gardă, anunță Barcelona. Inspecție la cazarmă la orele 19. — Ce o să păzim? întrebă Porta. Măcar de ar fi un bordel. — Pofta n cui! râse Barcelona. E în piața Karl Muck. — Ce porcărie, exclamă Steiner, o să păzim Gestapo ul. Barcelona aruncă Bătrânului ordinul, pe care acesta îl citi cu indiferență. "Plutonul 2, compania a 5 a se va prezenta pentru gardă la SHA , piața Karl Muck, Hamburg. Comandat de gardă: Feldwebel ul Wili Beier; locțiitor Feldewbel ul Peter Blom. — Dacă durează tot așa, o să facă în curând esesiști din noi! strigă Heide. — N aș putea spune că e tocmai treaba după care mă omor, remarcă Stege. Ceva mai rău nici nu găseau să ne dea. — Asta s o crezi tu! zise Barcelona. Plutonul 4 stă și mai prost. Au fost numiți pluton de execuție la închisoarea Wehrmacht ului de la Fuhlsbuttel. — De aici ar putea ieși niște lovele de buzunar, se lumină la chip Micuțul. Când careva urmează a fi liberat umblă mai lesne la pungă. — Sper că n ai accepta să fii plătit de niște oameni căzuți în nenorocire. — De ce nu? De abia în asemenea cazuri poți recunoaște serviciile unui bun camarad. — Evident, făcu Porta convingător. Sunt și riscuri. — S a băut prea multă bere, constată Heide și numără cartoanele . — Iar tu vei plăti totul, hotărî Micuțul pe un ton care nu suferea replică. Știu că ai bani în carâmbul cizmelor. — De unde știi? mărturisi uluit Heide. — Păi să ți explic, Julius. Mai ieri, aveam nevoie de cava parale. Tot căutând, m am uitat și prin boarfele tale. Dulapul tău se închide prost. Heide își trase nervos cizma, scoase dintre căptușeală și față un teanc de bacnote și le numără. — M ai furat! Lipsesc o sută de mărci. — Oh! Dar asta i foarte urât! — Le ai furat! îl acuză Heide. — Cine pretinde așa ceva? — Nu poți nega! zbieră Heide scos din sărite. — Și cine m ar opri? Legea e clară: n ajungi numai să crezi și să bănuiești, mai trebuie și dovezi. — Am să te denunț! amenință Heide. Furt în dauna unui subofițer. Riști să te coste scump, Micuțule. Ai să ajungi direct la Torgau. Eu unul m am săturat! — N ai să faci nimic din toate astea, spuse, categoric, Micuțul. Dacă mă dai pe mâna G.F.P. ului, s ar putea să am excelenta idee de a colabora cu ei. Iar când aș termina de ciripit, cazul tău ar umple ctteva dosare. — Turnătoriile! exclamă, scârbit, Heide. — În cazul ăsta suntem colegi, râse Micuțul. — Ce ar fi să cumpărăm una sau două sticle de bere ca să le luăm cu noi? propuse Porta. "Coadă de mătură" ne ar face amestecul. Le am putea dosi în adăpostul ăla antiaerian scos din uz. În ultimele două luni au făcut acolo de gardă cei de la vânători. Se pare că i o ascunzătoare formidabilă. Nici unul din ștabi nu coboară în pivnița în care i corpul de gardă. — În pivniță? întrebă Steiner. Dar tot acolo sunt și celulele. — Da, însă numai cele de tranzit, lămuri Porta. Toți prizonierii sunt mutați în a doua zi. Cei cu care Stapo n a terminat încă sunt instalați sus, la mansardă. Heide, care renunțase la ideea recuperării celor o sută de mărci, se amestecă în discuție. — Am putea ascunde sticlele în piciorul calului împăratului. E gol pe dinăuntru. — Eu am fost cu ideea, triumfă Micuțul. N am seamăn când e vorba să descopăr ascunzători imposibil de găsit. — Am remarcat, spuse sarcastic Heide trecându și mâna peste carâmbul cizmei. — Hai să cumpărăm trei sticle, propuse Micuțul. Atât încape în piciorul calului. Și urlă pentru urechile "Cozii de mătură": — "Dortmunder" atâta, indică el cu degetul cantitatea de bere. Restul șliboviță. Înțeles, gagico? — Potolește te, potolește te, bombăni "Coada de Mătură". — Fă ce ți se spune, o sfătui Porta. Și umplele le bine, s aude? Apoi se întoarse spre micul legionar: — Am zis bine, "Mergi ori Crapă"? Începem cu berea, apoi trecem la șliboviță. — Perfect, mon camarade, făcu Legionarul. — Nu le mai scutura, pațachino! urlă furios Micuțul smulgând sticlele din mâinile "Cozii de mătură". — Ușurel, îl povățui fata. — Gura, garido, sau te trezești cu pumnul meu peste bot! Auzi, să scuture berea noastră!... O agiți ușurel, ușurel, uite așa. — De ce? întrebă, prostește, "Coada de mătură". — Nu știu, răspunse Micuțul, dar așa se face. "Coada de mătură" mai aduse două sticle, luă în tăcere banii, verifică atent flecare bilet ca să se asigure că nu e fals, după care îi făcu să dispară în geanta purtată sub șorț. Fără o vorbă, se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre bar. La jumătatea drumului fu însă oprită de urletul lung scos de Porta. — Isuse Mântuitorule, ardă te focul iadului să te arză de putoare! Ce ai făcut cu ienupărul? Și ridică sticlele n sus. — L am uitat, murmură "Coada de mătură". — L ai uitat? și mai îndrăznești să mărturisești? Da' poți să uiți tot ce vrei, până și tampoanele, dacă ți mai vine, dar ienupărul... — Hai, bai, bombăni "Coadă de mătură" aruncând pe masă un săculeț de boabe. — Ce crezi, fă, că suntem autoservire? o întrebă Porta azvârlindu i îndărăt săculețul. — Ah, fir ar să fie! țipă ea, dar se apucă totuși să toarne boabele în sticle. Aș vrea să fie arsenic, nu ienupăr! mai adăugă ea înainte să plece. Steiner ieși din toaletă, se crăcănă și, fără să i pese de ospătăriță, se apucă pe ndelete să se încheie la prohab. — Doamne, tare i bine când te taie. Credeam că s în luna noua și o să făt ditamai butoiul de bere. Înhăță cana sa pe jumătate plină și o goli cu lungi înghițituri. Mărul lui Adam îi juca precum un ou când clocotește apa. Râgâi viguros și, punând cu zgomot cana pe masă, se șterse mitocănește pe buze cu mâneca. Apoi linse picăturile rămase. — Tare i bine, zise el. — Ce i așa de bine? întrebă Porta devenind brusc arțăgos. Provocator, el se lăbărță pe toată banca, ocupând o în întregime. — Să te ușurezi. — Și de ce i așa de bine? Steiner rămase cu gura căscată. Își căuta cuvintele. Se scărpină în vârful nasului. — Păi, se nțelege de la sine. E bine, fiindcă ți vine. Se lumină la față, încântat la culme: Asta i, e clar. — Ești diliu la bilă, sau ce? întrebă Porta. Păi dacă nu ți vine, n o faci. Sau la tine i altfel? Heide se aplecă peste masă, rânjindu și dinții: — Ia spune ne, cum faci când n ai chef? Cu toții izbucnirăm într un râs gros și tâmp. — Uitați vă la dobitocul ăsta! mugi Porta arătându l pe Steiner: Adicătelea, el se duce la umblătoare și când n are chef! Steiner se înfurie și i arătă lui Porta pumnul. — Roșcovan afurisit, îl vrei peste bot? — Oh, da' te rog, chicoti Porta. Furios, Steiner izbi. Porta fentă la iuțeală. — Dumnezeule, ai fi putut să mă atingi! Violența e un lucru tare grav! Steiner își ieșise complet din sărite. Brațele lui acționau ca niște biele, dar Porta știu să evite teribilele lovituri. Atunci, furios la culme, Steiner înhăță o halbă și o aruncă în Porta. Halba se sparse de perete. "Coada de mătură" se năpusti cu o ditamai măciucă în mână. — Cine a aruncat halba? urlă ea isteric. Zece oameni îl desemnară, entuziaști, pe Steiner. "Coada de mătură" îl pocni zdravăn în umăr. Steiner scoase un răcnet sălbatic, dar înainte de a se dumiri bine mai căpătă una peste mutră. Porta fu uitat. Steiner se năpusti asupra "Cozii de mătură", care o luă la goană urlând. O prinse chiar lângă ușă, o blocă și începu să i izbească țeasta de ușcior. Ea se porni să zbiere ca în ceasul morții și se apară ca o leoaică. "Die Grosse Helga" țâșni ca un tanc, cu o sticlă de șampanie în fiecare mână. Steiner nu observă acest atac din flanc, extrem de periculos. Helga ochi atent și o secundă mai târziu prima sticlă se sfărâmă de ceafa lui Steiner. Sângele și șampania porniră gârlă laolaltă. — Asasinule! urlă Helga pocnindu l cu piciorul în burtă. Simultan, cea de a doua striclă de șampanie ateriză pe scăfârlia lui Steiner. Acesta se prăbuși. "Coada de mătură" se dezlănțui. Înhăță ce mai rămăsese din sticla spartă și tocmai se pregătea s o expedieze în mutra adormitului Steiner, când "die Grosse Helga" interveni, dezarmând o cu o rapiditate surprinzătoare la o femeie atât de grasă. — Am să l omor pe ticălosul ăsta! răcnea "Coada de mătură". Gertrude o să l reclame iubitului ei din S.D. Vreau să l văd spânzurat! Gertrude tocmai sosea, cărând o ladă cu sticle de bere. Gertrude mirosea întotdeauna a bere. Avea părul spălăcit și un veșnic coș pe vârful nasului. — Gertrude, strigă "Coada de mătură", găsește ceva să i ciripești gagiului tău din S.D. Niscaiva chestii împuțite despre dobitocul ăsta. Și se apucă să l izbească, furioasă, cu piciorul pe Steiner, care zăcea inconștient și plin de sânge. — A la bonne heure , răspunse pe franțuzește Gertrude. Habar n avea ce vor să zică vorbele astea, dar socotea că face frumos. Expresia o știa de la un marinar francez cu care fusese logodită în cele opt zile cât vaporul acestuia rămăsese la Hamburg. Dacă cineva voia să obțină ceva de la Gertrude, era de ajuns s o întrebe admirativ; "Cum, tu vorbești franțuzește?" Atunci Gertrude se pierdea toată și se lansa într o interminabilă istorisire în care era vorba de o familie bogată care dăduse faliment și o lungă ședere într un pension francez. Poziția geografică a sus numitului pension nu prea era clară, dar ajungea s o asculți cu interes și admirație ca apoi să obții totul de la ea. Porta și Micuțul făcuseră experiența, mâncând și bând o seară întreagă pe cheltuiala ei. E drept că treaba asta îl costase pe Micuțul o gaură n cap. Întorcându se la cazarmă, ținuse să i arate lui Porta cum se execută în mod reglementar comanda "culcat" în arma infanteriei și, în special, la regimentul 14 infanterie în rândurile căruia Micuțul își începuse pe vremuri cariera sa militară. Se trântise deci cu frenezie pocnindu se cu țeasta de un pietroi. Sângele porni să curgă dintr o rană drept în mijlocul frunții. Atunci, braț la braț, cântând cât îi ținea gura: "Soldaten sind keine Akrobaten" , o porniră spre infirmerie, unde Micuțul fu internat. Micuțul se ridică și i strigă "Cozii de mătură": — Dacă mi plătești două trei beri îl tăbăcesc pe Steiner cu șuturi în fund, după care i stâlcesc mutra cu picioarele. Micul legionar se interpuse fulgerător: — Non, non, mon ami. Ajunge. Doar n o să l omorâm? — Eu unul n aș avea nimic împotrivă, zise Micuțul. Păcat numai că i așa de greu să scapi de un cadavru. Aici, la Hamburg, singura soluție e hârdăul cel mare. — Înainte de a ajunge tu în port în cârcă cu un cadavru, Kripo te a înhățat demult, observă Blom. — E prost că suntem de gardă în seara asta. Aș avea mai degrabă chef să dau o raită pe la "Motan" ca s o văd pe dama cu rochia verde, mărturisi, din senin, Heide. Sâmbăta trecută i am propus cinci bumăști pentru o ședință, dar n a vrut. — E chiar atât de scumpă, exclamă Barcelona. Cât ia? — Dublu și numai pentru un singur număr. — Bernard Sugativă pretinde c a stat cu "Verzitura" o noapte și o bună parte din a doua zi pentru cinci mii de mărci, spuse Porta. — Și eu am auzit la fel, strigă Steiner ridicându se, plin de sânge, de pe podea. Au făcut o de 67 de ori. Bernard Sugativă de abia se mai ținea pe picioare. — L am văzut când s a întors, clătinându se, la "Trei Iepuri", confirmă Barcelona. A băut patru rachiuri de ienupăr pe loc, după care le a dat afară pe cele două coarde care rezemau barul. Când unul dintre consumatori s a trezit să protesteze, Sugativă a declarat că, trei luni de aici încolo, nu suportă să vadă cur de muiere. Mergea de parcă "Verzitura" l ar fi ținut o săptămână la saramură. — Te apucă damblaua, filozofă Porta, când te gândești ce poți obține, în zilele noastre, dacă ai parale. Ba, chiar, îmi aduce aminte de experiența mea cu o damă de consumație... Cufundat în amintiri, Porta sparse un ou de pescăruș în paharul său de șliboviță și amestecă energic cu baioneta. — E bun? întrebă Heide. — Ba i scârbos, răspunse Porta și linse baioneta. — Povestește ne cum a fost cu fata pe care ai cerut o de nevastă, spuse Bătrânul pufăind din pipă și consultându și ceasul. Mai e timp până să mergem la inspecție, adăugă el și se instală confortabil, cu picioarele pe masă. Îi urmarăm cu toții exemplul, chicotind dinainte la gândul poveștilor lui Porta, un fermecător amestec de adevăr și minciună. — Era tocmai înainte de începerea rezbelului nostru, începu Porta. Pe atunci eram în regimentul 11 tancuri, la Padeborn, un orășel plicticos și puritan. Dacă aveai chef să te distrezi trebuia să ți pescuiești fata duminică dimineața la slujba de la catedrală. Războiul ăsta nu mă prea încânta. Îmi plăcea viața tihnită din cazarmă. Mă și vedeam pornind către obuze, gloanțe, abstinență, foame, sete și victorii amare. "Treaba asta nu i de tine, Joseph Porta", mi am zis eu și imediat am fost atins de o maladie gravă. Bătrânul chicoti încetișor. — N am să uit niciodată. Ai încercat pe puțin treizeci de trucuri diferite, doar doar ți ai provoca o boală și nimic. Ba chiar, după fiecare nouă încercare, arătai parcă și mai bine. — Într adevăr, confirmă Porta, adunând cu degetul resturile oului și lingându le, m am călit așa de grozav că după aia nici ghiulelele de tun nu m au mai putut atinge. Dar tot am izbutit să intru la infirmeria garnizoanei. — O știu, era în mănăstirea din spatele catedralei, zbieră Micuțul. Am fost și eu acolo când mi se umflase degetul de la picior. Am venit doi kilometri cât erau de la cazarmă pe jos, încălțat cu o singură cizmă. După aia l am întâlnit pe Feldwebel ul Meyer, lua l ar toți dracii. M a pus să sar de patru ori zidul de lângă brutăria aia mare și ntr o asemenea viteză că uitasem aproape cât de tare mă doare piciorul. — Da' ce l a apucat? întrebă Stege. — Nu i am putut explica destul de repede ce i cu mine. S a pornit să ragă de pe trotuarul celălalt unde se oprise împreună cu Gerda, fiica măcelarului. O știți, zăluda aia care, într un moment de nebunie, a crestat cu briciul ce avea mai de preț gefreiter ul Brandt. Voia să i ia ochii acelei tâmpite. — Kreutzfeld, urlă el, ai inventat cumva un nou regulament în ceea ce privește ținuta militară, de vreme ce umbli cu o cizmă în mână? Și nici măcar n ai salutat. Ai uitat cumva că trebuie să duci laba la partea superioară a corpului atunci când ai cea mai vagă bănuială că un Feldwebel s ar putea găsi pe o rază de o sută de metri? — Dom' Feldwebel, i am zis eu, nu pot saluta fiindcă într o mână am bastonul, iar în ailaltă cizma. Meyer explodă: — Plod de pripas ce ești, aruncă imediat bastonul și cizma! Salutul din mers! Am aruncat bățul și cizma. N aveam chef să fiu spânzurat pentru neexecutare de ordin. După aia, șontâc șontâc, m am tras nouă pași îndărăt și, șchiopătând prin fața Feldwebel ului, am salutat reglementar. Evident, n a fost deloc mulțumit. A trebuit să trec salutând de zece ori prin fața lui, în timp ce el mă privea cu ochii ăia ai lui de pește mort. I am expus cazul degetului meu de la picior, care se umfla și era tot negru. El l a examinat și mi a interzis să l țin în sus. Trebuia să stau corect în poziția de drepți. Am încercat să i explic că i absolut imposibil să țin blestematul ăla de deget orizontal. Atunci a devenit bădăran și a pretins c aș avea nevoie de exercițiu. — Atac de blindate din stânga! mi a comandat el. La adăpost după zid! Eu, executarea. Ordinu i ordin. Da' n am apucat bine să sar zidul înalt de trei metri jumătate și să mă trântesc la pământ de partea ailaltă, că i și lipseam. — Atac de blindate din dreapta! Eu, iarăși peste zid. Ca să nu fie prea monoton, s a gândit el să mă atace și o escadrilă de avioane. Galop peste drum, săritură peste zid. Uite așa și au bătut joc de mine, el și Gerda, o jumătate de oră. În tot timpul ăsta a trebuit să fac față asaltului combinat al tuturor armelor inamice. Doamne, ce am putut năduși! Pe urmă, din nou drepți în fața lui. — Degetul de la picior orizontal, îmi ordonă el. — Imposibil, dom' Feldwebel, zic, eu, ceea ce era purul adevăr. S a apropriat de mine, mai mai să mă atingă. — Kreutzfeld, îți ordon pentru ultima oară să pui degetul jos pe pavaj. Mă străduiam eu cât puteam, dar degetul tot în sus stătea de parcă și ar fi bătut joc de majur. Atunci a făcut un lucru foare nasol: s a lăsat cu tocul cizmei pe deget. Eu am scos un răcnet înspăimântător. El a râs: — Amărâtule! Piei din ochii mei! Nici nu vă puteți închipui cât m a durut. Până n străfundul rărunchilor. M am târât la infirmerie și acolo m au internat. Și, întorcându se spre Porta: — Îl cunoști și tu pe medicul șef, ăla cu piciorul de lemn, maiorul medic Brettschhneider? Tartorul tartorilor. Într o zi m a băgat de 81 de ori sub pat fiindcă ascunsesem un cârnat între cearceafuri. — Mersi, îl știu, râse Porta. Am avut cinstea. Vine în prima zi, cu toată suita după el, în sala în care eram. Se uită la mine, îmi tușește în nas, în timp ce eu stăteam întins așa cum cere regulamentul. Reușesc să îngaim: "Porta Joseph, Gefreiter din regimentul 11 tancuri, la ordinele dumneavoastră, domnule maior. Sunt paralizat și din nefericire incapabil să plec la război". S a uitat la mine de parcă aveam ciumă. Bruta cazonă își lingea de pe acum buzele. Mă așteptam la niște răcnete furioase. Când colo, monstrul începe pe un ton blând și înțelegător care mă sperie de a binelea. — E adevărat oare? Soldățelul e paralizat. Vai, ce păcat. — Da, domnule, maior, e foarte păcat, zic eu cu aerul că abia mai pot șopti. El râde ca un șacal. — Ce nenorocire, soldățelule. Să paralizezi tocmai în momentul în care regimentul pleacă la război ca să i zdrobească pe inamicii Reich ului. — E o foarte mare nenorocire, domnule maior, repet eu întinzându mă și mai tare în poziție de drepți. El trage cearșaful de pe mine astfel ca toate infirmierele să mă poată admira, după care se apucă să mă împungă cu un ac prin diverse locuri. Și împungea, ticălosul, nu glumă. Da' și eu mă țineam tare. Nici un of. De parc ar fi împuns într o scândură. Când s a săturat, s a întors către admiratorii săi: — Îl vedeți pe soldățelul nostru. Își dă perfect seama că s a căptușit cu paralizia asta într un moment foarte neprielnic. Eu fixam tavanul, în poziție reglementară: Mâinile întinse fi lungul corpului, tălpile desfăcute, 45 de grade între degetele groase. În militărie e nevoie de ordine. Normal. Altminteri e harababură. — E drăguț din partea dumitale, soldățelule, să vii la noi cu paralizia asta. Nu ți fie teamă. O să te vindecăm. Știu despre ce i vorba. Te a lovit așa, deodată, ca un trăsnet. Exact în momentul izbucnirii războiului. Cu o zi înainte, când pacea domnea încă pe pământ, zburdai ca un iepuraș. Nu i așa, sodățelule? Și se scărpina în dosul urechii, privindu mă cu ochii mijiți. — Chiar așa, domnule maior. — Cunosc, cunosc bine, soldățelule, dar povestește ne totuși cum ți s a ntâmplat. Cazul dumitale e foarte interesant. Ah, mi am zis eu, e ușor de dus măcelarul ăsta. — Iată domule maior. M a apucat când Hauptfeldwebel ul Edel a comandat adunarea pentru împărțirea muniției. Am devenit deodată rece, sloi de gheață și mi am spus: "Porta, pentru Dumnezeu, ce ai? "Cazarma se nvârtea cu mine ca o morișcă. Ajunsesem în capul scării de la armurărie când m a prins paralizia. Am plâns de dezamăgire la gândul că nu pot nădăjdui la o moarte eroică. Acolo, la Berlin, domnul și doamna Porta ar fi fost mândri. Ar fi putut povesti prietenilor și vecinilor: "Fiul nostru a căzut ca un erou", în timp ce acum au un biet paralitic, pironit la pat pentru tot restul războiului. Izbutesc chiar să mi storc o lacrimă și continui cu un gâfâit de plâns în voce: Eram atât de fericit să fac războiul, domnule maior! Într o bună zi toată lumea mă va arăta cu degetul fiindcă n am nici o medalie. Gefreiter ul Porta cu respect își permite să vă întrebe dacă nu există ceva ca un paralitic să poată sluji în vreme de război pe Führer, poporul și patria sa? Casapul făcea da din cap și mă apăsa ușurel pe burtă. Apoi se făcu al dracului. Fără preaviz mă pocni cu un ciocan peste genunchi: instantaneu picioarele mele țâșniră în sus și l izbiră în față, aruncându i ochelarii. Fără să se sinchisească de cuconetul prezent, urlă: — Zvârli din copite, mincinos împuțit! Își pipăi nasul și scuipă furios. Brusc se opri și mă privi cu un ochi acuzator. — Nu i așa că n ai poftă de mâncare? Pe loc mi am zis "Dumnezeule, de unde o ști?" căci tocmai mă gândeam la cârnații pe care i ascunsesem sub cearșaf. Mi a vârât un aparat în ureche și a scotocit pe acolo multă vreme. Poate că voia să vadă dacă nu s țicnit. Pe urmă mi a ridicat pleopele. O fi daltonist, mi am zis, și am răcnit: — Am ochii albaștri, domnule maior. — Þine ți fleanca! Te am întrebat dacă ți e foame? "Poftim de te descurcă, bătrâne Porta, mi am spus. Îți ordonă să ți ții fleanca și totodată te întreabă ceva." Ce să fac? Mi a ascultat inima, m a pus să deschid gura ca să se uite la amigdale. Pe mine mă încerca un pârț grozav, dar n am îndrăznit să i dau drumul. — Poftă de mâncare? urlă el. Ai poftă de mâncare? — N am poftă de mâncare, domnule maior! Ne era adevărat, aș fi halit și o vacă. — Vom face economie de hrană, zice el cu un zâmbet mulțumit. Și nici somn nu ți este? — Nu, domnule maior. Bruta rânjește și și arată colții de lup. — Da' ce groaznică boală ai. Ne ia aproape cu frică. Ar fi poate mai bine să te izolăm. Închisoarea militară ar fi tocmai potrivită. Dar să mai așteptăm câteva zile. Suntem foarte pricepuți și cunoaștem o seamă de maladii ciudate. Maladii înspăimântătoare care survin totdeauna când începe un război. Nu ți fă griji, soldățelule. Suntem pregătiți, iar tu n ai altă dorință, nu i așa, decât să te înzdrăvenești ca să te poți bate ca un adevărat erou? — Aș fi foarte fericit, domnule maior, dacă aș putea deveni curajos. Monstrul dădu din cap și și lustrui, energic, lentilele ochelarilor. — Încearcă să te dai jos din pat, soldățelule. Poate că paralizia a și dispărut. — Imposibil să mă dau jos din pat, domnule maior. Atunci porunci infirmierelor să mă ajute, dar cum mă puneau alea pe picioare, cum mă prăbușeam. Fetele se străduiau cât puteau, da' și eu nu mă lăsam: era în joc viața mea. Trebuie să te ții tare, Porta, îmi ziceam. Războiul se va termina curând." Vraciul cel mare avea vizibil chef să mi ardă câteva șuturi. Patru dintre putorile alea reușiră să mă culce îndărăt. — N avem noroc, constată el. Ce maladie tenace! Dar o să i venim noi de hac. S au văzut și altele pe aici. O să începem printr un tratament plăcut și ușor. Spălături stomacale de trei ori pe zi. Concomitent se vor administra vomitive. Regim foarte sever. Din două n două zile, o cură de chinină, dar radicală. Soldățelul nostru e grav atins și ar vrea să se vindece cât mai repede ca să poată lupta pentru Führer ul său, pentru patrie și popor. Þi se rupe pur și simplu inima să l vezi în halul ăsta. Ipocritul se aplecă deasupra patului și mă bătu ușurel pe obraz. — Să ai toată încrederea în noi, soldățelule, o să te punem pe picioare într un timp record. Ai să poți pleca cât de curând pe front și acoperi acolo de glorie. — Este oare într adevăr posibil să mă vindec, reușesc eu să murmur. El dădu din cap că da, zâmbind larg. Atunci îi înhaț mâna și i o ling ca un tigru înfometat care a dat peste câteva picături de sânge proaspăt. — Dumnezeu o să vă răsplătească, domnule maior, iar mămica sa, Fecioara Maria, o să cheme la cer sufletul dumneavoastră unde numeroasele dumneavoastră păcate vor fi iertate. El s a uitat la mine o clipă, s a schimbat la față și a plecat aproape în fugă, urmat de întreaga sa echipă. În un'șpe zile m au vindecat, lua i ar dracii! Atât de bine că m am întors la cazarmă în pas de gâscă, escortat de trei Sanitätsfeldwebeli. Mă aflam de altfel în tovărășia a patru eroi diletanți care fuseseră tratați, respectiv, de reumatism, nefrită, imbecilitate cronică și amnezie. Ãsta din urmă fusese atât de radical vindecat, încât ajunsese să și aducă aminte de toate amănuntele din viața stră stră străbunicii sale, ba chiar data și ora când și a rupt ața. Convenirăm cu toții că medicina făcuse într adevăr progrese enorme. — La cazarmă, continuă Porta, ne frecau atâta încât cel cu nefrita a găsit cu cale că singurul mijloc de a scăpa de boala sa este să și vâre n gură țeava unei puști și să apese pe trăgaci cu piciorul. Jumătate din creierul lui a rămas lipită de tavan. Subofițerul Gerner se străduia să ne ridice moralul cu ajutorul cântecelor ostășești: toată lumea pe vine, cu câte un scaun ținut în mâinile întinse și cântând: Sunt un om liber și mândru că s husar, Toate fetele mă iubesc, Stindardul nostru e simbolul libertății, Ola hi, ola ho! Gerner, în picioare, pe masă, bătea măsura cu o cravașă, amenințându ne întruna cu închisoarea pe viață. Gerner ăsta inventase o anume metodă de șters praful. Dădea ordin unui soldat să se cațere pe un dulap și acolo să se rostogolească pe burtă. Dacă mai rămânea praf, atunci cei însărcinați cu curățenia dulapurilor trebuiau să se culce, iar ceilalți îi trăgeau de mâini și de picioare, frecând cu ei întreaga suprafață. Tot după metoda asta radicală se mătura și pe jos. Jumătate din oameni se culca pe burtă, jumătatea cealaltă îi trăgea de picioare. De sus, de pe masă, Gerner urla: — Corvoada pentru măturat, înainte e e'arș! Mergeam în pas de gâscă până la peretele din față, unde făceam o întoarcere la comanda lui Gerner. — Jumătate la dre a a pta! Dacă vreun "aspirator" vede o scamă, s o lingă! — Vi l amintiți pe Schnitius? râse Porta. Cel căruia i s au amputat picioarele? Într o zi a uitat să scuture o scrumieră. Și a dat seama cu o secundă înainte ca Gerner să intre pentru inspecție. Atunci, la iuțeală, a ascuns scrumiera plină sub o pernă. Gerner era însă pesemne un extralucid. Avea el un fel al său de al înghesui pe plantonul de serviciu. Schnitius devenea întotdeauna mut de spaimă și Gerner trebuia veșnic să i scoată vorbele cu cleștele din gură. N apucă el să termine raportul: "Sala a fost curățată și aerisită", că Gerner scoase unul din urletele sale celebre și se apucă să ridice pernele. Dând peste scrumiera plină, răcnește la Schnitius care se făcuse verde la față: — Tu ai ascuns porcăria asta aici? — Da, Herr Unteroffizier, bâiguie Schnitius. Gerner scoate pistolul și l armează. — Ai merita să te curăț pe loc, dar am suflet bun. Te iert de data asta, dacă faci ca mizeria aia să dispară imediat. — În ce fel, Her Unteroffizier? — Halește o! ordonă Gerner. Schnitius înghiți tot ce era în scrumieră și o linse până începu să strălucească. Dar nițel mai încolo i se făcu rău și vru să borască. N apucă să ajungă decât până la ușa privatei, că ce avea în burtă țâșnește afară. Gerner, care era înăuntru pe tron, îl auzi. — Ce se ntâmplă acolo? urlă el. Schnitius se scutură și strigă către ușă: — Pantzerschütze Schnitius anunță că a vomitat, Herr Unteroffizier. — Linge! îi ordonă, sec, Gerner. Schnitius se afla în plină activitate când fu oprit de comandantul nostru de companie. — Cine era comandantul vostru? întrebă Heide. — Bun băiat. Locotenentul Henning. — Bun băiat. L am avut comandant de pluton. Nu suportă șicanele. Ce i a făcut lui Gerner? — Oho bo! urmă Porta. Ce scandal a ieșit. Henning l a chemat pe Schnitius la el în birou. Schnitius a făcut tâmpenia să povestească totul și Gerner a fost frecat zdravăn a doua zi. Întâi de către Henning și după aia de Hauptfeldwe bel ul Edel. Edel le a ținut subofițerilor o predică, l am auzit noi urlând: — Nu mi pasă dacă subofițerii mei stâlcesc mutra oricăruia dintre răcani, dar nu vreau să existe plângeri. Timpul meu nu mi permite așa ceva. Gerner, ai făcut un rău întregii companii. Pentru asta faci zece zile de pârnaie. Am pus și o vorbă bună pentru tine la gardian, Stabsfeldwebel ul Kraus, care mi a făgăduit că o să ți tragă la picioare n fund până faci hemoroizi la amigdale. Înainte însă de a și încheia discursul, Edel l a adus pe Schnitius și, învârtindu se în jurul acestuia, le a spus subofițerilor adunați: — Priviți această balegă. O noapte întreagă ne a cântat la comandant. E de datoria noastră, domnilor, să l învățăm să iubească adevărul. A avut părinți proști. Trebuie să l reeducăm. — Schnitius fusese tâmpit ciripind, urmă Porta. Acum îi avem pe toți Feldwebeli i și ceilalți subofițeri grămadă cu noi. Eu unul am scăpat destul de ieftin; m am învârtit să fiu băgat la zdup până ce se vor potoli lucrurile. — Voiai să ne povestești despre o cerere în căsătorie, îl întrerupse Bătrânul. — Așa i, fir ar să fie! Bun. Aveam un cârlig la o târfă care se ținea veșnic de coada maiorului medic. Odată, ieșit din spital, i am trimis o carte poștală, pe care o cumpărasem de la cantină. Știți, una dintr alea cazone sută n sută, înfățișând un Feldwebel care gâtuie un dragon polonez. În partea de sus scria cu litere de o șchioapă: "Răzbunare". Atâta tot. După ce i am trimis o, mi am zis că frumoasa riscă să nu i priceapă tâlcul ș atunci i am expediat o alta la care riscul ăsta nu mai exista. — Ce avea pe ea? întrebă Steiner. — O, era foarte mișto! explică Porta. Un aviator și o gagică ședeau pe o bancă, el cu mâna între coapsele ei, iar ea privindu l cu ochi galeși. Am mâzgălit și câteva cuvinte bine alese: "Grațioasei și nobilei mele demoazele". — Era de neam nobil? întrebă uimit Heide. — Pe naiba! râse Porta. Dar e întotdeauna bine să le faci să creadă că așa le socoți. Mai spuneam în continuare: "Iertați mi libertatea pe care mi o iau expediindu vă micuțele mele rânduri din această cazarmă puturoasă". Cuvântul "puturoasă" nu mi s a părut totuși potrivit, așa că l am schimbat cu "prusacă". Am încheiat cerându i o întrevedere de preferință pe un divan și într o cameră cu lumină roșie, tandră. — Și, și? întrebă Micuțul cu sclipiri lubrice în ochi. Ai pus o jos? — Păstrează ți curiozitățile pentru tine. Nu se vorbește așa în lumea bună. După un schimb de scrisori, cum se spune la Ministerul de Justiție când ți se refuză o cerere de grațiere, dama s a decis să mă vadă. Mi a trimis chiar un mesager, un subofițer, care nu avusese de a face decât cu vite. După ce mi a înmânat mesajul, a avut neobrăzarea să mi pretindă două mărci ca să se cinstească c o bere și o șliboviță. — Ba doi pumni peste gură! i am oferit eu îndepărtându mă. El însă rămase locului, înjurându mă în gura mare. Tocmai în momentul acela trecea pe acolo un prieten de al meu, Feldwebel ul Skoday, care era U.V.D. în ziua aceea. L am rugat respectuos să l învețe pe individ principiile respectului la care are dreptul un Gefreiter de nivelul meu. Feldwebel ul Skoday era, fără îndoială, cel mai mare ticălos din tot Wehrmacht ul, lucru pe care l știa o lume ntreagă și care se vedea de departe. Avea ăsta un fason să se proptească în fața companiei luni, înainte de instrucție, ceva grozav: mâinile în șolduri, picioarele larg desfăcute, cascheta pe o sprânceană, vă prindeți, nu? Fixa mai întâi pe fiecare om în parte, apoi saluta, politicos nevoie mare: — Bună dimineața, trântorilor! Compania răspundea în cor: — Bună dimineața, dom' Feldwebel. După asta trecea de la ostaș la ostaș. — O să mai fii în viață diseară? — Dumneavoastră hotărâți, Her Feldwebel. Urma comanda: — Drepți! Pe umăr, arm'! Înainte însă de a comanda: cu ocolire la stânga, înainte marș, ne făcea un mic și drăgălaș discurs: — Bandă de trântori, să nu vă închipuiți că sunteți aici ca să vă distrați. Diseară sunt gata să vă plătesc la cantină toată berea pe care o s o puteți bea, dar cu o condiție: la întoarcere, compania să aibă efectivul complet. Fără morți. Fără bolnavi. Știa că e imposibil. Să rupă glezna unui răcan era lucrul cel mai ușor pentru un gradat ca Skoday și treaba asta recruții o știau. De altfel așa se și întâmpla, fără excepție. După un ceas, începeau să cadă primii. Îi luau imediat în fabrică Geraer și Richardt. Până când oamenii nu intrau în comă, accidentele nu contau pentru Skoday. Iar pentru obținerea acestui rezultat, n avea nevoie nici măcar de un sfert de oră. Cu mine însă, lucrurile stăteau altfel. — De ce? întrebă, mirat, Micuțul. Porta făcu cu ochiul. — Singurul mod de a te apăra împotriva unor tipi ca Skoday este să scotocești prin trecutul lor. Într o zi, când stăteam la o halbă de bere, l am făcut să priceapă că știam o groază de lucruri despre el, începând chiar cu zorii existenței sale. Evident, s a pornit imediat să zbiere că nu i adevărat și că nu pot dovedi nimic. — Cu atât mai bine, i am răspuns eu, în cazul ăsta te doare n cot. Prima oară când ieșim la instrucție să încerci să scoți untul din mine și o să vedem ce o să se întâmple după aceea. De acord, ai? Să mi faci semn când vrei să începem. Ei bine, închipuiți vă, Skoday nu mi a făcut niciodată semn. Dar să mă ntorc la povestea mea cu purtătorul de bilețele amoroase: m am așezat pe o piatră și am stat să admir cum Skoday îl punea să plonjeze prin toate gropile și șanțurile. Garidul a fost atât de târnuit, încât atunci când, în sfârșit, a ajuns la el în cazarmă, ăia l au crezut pilit și l au băgat la zdup pentru beție. Episodul acesta dovedește că un lucru de nimic poate avea consecințe de nebănuit. Omul meu a fost mutat la un batalion staționat la Heuberg, unde, cu prilejul unei trageri, a fost ucis de un proiectil de mortier și toate astea pentru că s a oferit să fie poștașul unei fete și mi a pretins două mărci. Dacă își vedea de treburile lui, rămânea la batalionul 929 din Sennelager. L ar fi trimis, poate, în Rusia, unde ar fi căzut sub gloanțele partizanilor și ar fi căpătat, post mortem, Crucea de Fier. Un cioplitor de piatră asudat ar fi gravat pe o stelă funerară la intrarea în Sennelager numele lui, alături de al altor eroi și n fiecare an supraviețuitorii batalionului s ar fi adunat și, înainte de merge la bordel, ar fi depus flori și ar fi rostit frumoase discursuri despre curajoșii apărători ai patriei. Totul s a întâmplat însă pe dos. Decesul a dat naștere unei anchete și comandantul de companie a avut tot soiul de necazuri, fiindcă nu luase precauțiile necesare în timpul exercițiului de tir. La batalion s a lăsat cu scandal mare și s a pornit să plouă cu adrese și rapoarte între pluton, companie, batalion și regiment. Nevastă sa a fost cât p aci să și termine zilele într un lagăr de concentrare. S a apucat, nenorocita, să ceară o indemnizație pentru pierderea soțului. Așa ceva n ar fi trebuit să facă niciodată. Mai întâi, a sosit exact când Hauptfeldwebel ul era la mijlocul prânzului. Ãla s a speriat așa de tare, încât a înghițit strâmb un rollmops. Cei care erau pe acolo l au culcat rapid pe un birou ca să l poată bate pe spate. Rollmopsul a țâșnit afară și a aterizat în zbor planat tocmai pe frumusețea de document pe care cu atâta chin și trudă îl întocmiseră. De furie, Hauptfewebel ul a fost gata gata să fie lovit de dambla, iar când a aflat cine era și pentru ce venise l a apucat cu adevărat turbarea. I a aruncat în cap cu un cârnat și s a pus pe urlat: — Vrei o indemnizație, tâmpito? E exact pe dos. Tu ne datorezi nouă indemnizații pentru toată porcăria în care ne a băgat așa zisul tău soț. Și mai ai neobrăzarea să vii aici și să ne faci scandal? Uită te! zbieră el, aruncându i documentul mânjit. Și n plus ai încercat să mă sugrumi. Dar toate astea au un nume: sabotaj! sabotaj! Îți dau zece secunde ca să dispari din ochii mei, altminteri chem jandarmeria. Amărâta de ea înțelese că se băgase în ceva care o depășea. A plecat de acolo cu moartea n suflet. Încetul cu încetul începea să priceapă că de aici încolo, datorită răposatului său soț, ea aparținea pariei societății. Ajunsă la gară, luă hotărârea să se arunce sub tren. Era din cale afară de naivă și spera să cadă în așa fel încât trenul să n o taie. — Voia să se culce între șine, cum am făcut noi când ne a surprins trenul în tunel? exclamă Micuțul. — Întocmai. Numai că din toate, ea l alesese pe 914, expresul de Köln. Ar trebui să consulte mai întâi mersul trenurilor. Iat o deci pe peron, cu pălăria sa cu pene galbene, așteptând trenul. Îl vede apărând după curbă. Cele două faruri o privesc drept în față și i clipesc o dată ca și cum i ar zice: Curaj, fetițo! Aude locomotiva fluierând de trei ori, aidoma unei invocații către Sfânta Treime, și o ia drept un semn bun. Dar ghinionul o pândea. Expresul a tăiat o pe din două. Doar un șoc scurt când roțile au trecut peste ea. A avut baftă c a murit pe loc, altminteri ar fi avut neplăceri. Din pricina ei expresul a avut o întârziere de trei ceasuri și a fost cât p aci să se ciocnească cu un marfar, marfarul a trebuit îndepărtat pe o altă rută, ceea ce constituie un lucru grav, deoarece marfarul transporta muniții. Dar ceea ce a fost și mai grav e că un general care călătorea cu expresul n a mai putut sosi la timp ca să asiste la parada de rămas bun a regimentului 47 infanterie și n a mai putut bate în lancea port drapel ținta tradițională. Regimentul a trebuit să plece pe front fără drapel. Treaba asta i a deprimat atât de tare pe soldați, încât în timpul luptelor din valea Strumei au dezertat cu toții la greci. Ceva mai târziu, ai noștri i au eliberat din lagărul de prizonieri și i au expediat direct într un lagăr de concentrare din Carpați, unde toată șleahta a fost fie spânzurată, fie împușcată. Cazul lor a fost denumit "rebeliune și contact ilegal cu inamicul". A fost creat un nou "47", dar pesemne că cifra era cu ghinion, fiindcă ăștilalți au dezertat la ruși în timpul bătăliei pentru Kiev și au fost eliberați de ai noștri la Harkov. După ce au fost spânzurați și împușcați, s a constituit un nou "47", pe care l au trimis tot în Rusia, unde... — Gata, Porta, i o tăie Barcelona. N ai să ne povestești că și ăștia au dezertat la "roșii", că ai noștri i au eliberat și că... — Tocmai că nu, protestă Porta. A fost și mai nasol, dar asta i o altă poveste asupra căreia voi reveni. Cert e că regimentul "47" a fost reconstituit de nouă ori, după care ștabii s au plictisit și au lăsat o baltă. În orice caz, azi cifra 47 este în Reich sinonimul înaltei trădări. Dar să revin la domnișoara mea pe care o așteptam în fața spitalului. După un ceas, mi a trimis vorbă că e reținută de o apendicită. Am așteptat o încă o oră. Răbdarea este o virtute. Tot așteptând o, m am tăvălit nițel cu o infirmieră care trecea pe acolo. — Era drăguță? îl întrerupse Micuțul. — Nu era. O ducea prost cu somnul. Avea două slujbe. De la zece în sus făcea trotuarul în piața General Goering. La spital treaba asta era o mare taină. Nimeni n are pică pe târfe, dar nici nu vrea să le știe. Pe pământul ăsta însă nimic nu poate rămâne ascuns. Într o seară, mititica l a întâlnit pe comisarul Zital de la brigada de moravuri. — Vii la mine, drăguțo? i a propus el. Fiind de la țară, fata nu cunoștea primejdiile orașului și nici cât de ticălos era comisarul. I a cerut zece mărci și lăsa la jumătate dacă făceau ce aveau de făcut pe banca din fața momentului Führer ului. — S a făcut, a râs comisarul de la "moravuri". Ia arată mi condicuța. Porta lăsă să i cadă brațele în jos și o adâncă decepție se zugrăvi pe chipul său. — Să mai intru în detalii? Gurli n avea condicuță. Lucra pe picior, în afara controlului autorităților. Asemenea lucruri nu pot fi admise. Autoritățile ar șoma, lucru îngrozitor, fiindcă lumea n ar mai avea cui plăti impozitele. Deci, la pârnaie cu Gurli! Miercurea următoare am fost poftit în familia logodnicei mele. Locuia într o veche vilă de pe Bismarck Strasse. Mi am șters picioarele pe un ștergător care cunoscuse și zile mai bune. O servantă mi a deschis ușa și m a lăsat singur în bol, în timp ce ea s a dus să mi anunțe vizita. — Aveți o carte de vizită? m a întrebat ea înainte de a dispare. — N am nevoie de așa ceva, sunt bine cunoscut la Padeborn, i am zis eu. Așteptând să fiu poftit, m am apucat să mi lustruiesc cizmele cu o pernă de catifea care se găsea pe o canapeluță. Catifeaua e senzațională pentru lustruitul cizmelor, iar încălțămintea sclipitoare, iată ce caracterizează un gentelman. Mi am dat de asemenea și de vreo două ori cu pieptenul pe cap. — Aveau o canapea pe coridor? se minună Micuțul. — În asemenea locuințe, Micuțule, se zice hol și nu coridor, chiar dacă i cât o marcă poștală. Este absolut esențial să știi asta dacă vrei să frecventezi lumea bună. — Nu mai pot eu, răspunse grosolan Micuțul. Deci ți ai șters ciubotele cu perna lor de catifea care zăcea pe o canapea, care la rândul ei se găsea în hol. Și pe urmă? — Răbdare, răbdare, continuă Porta. Întotdeauna am grijă să nu uit nimic. Cum le zicea și comisarul Rauen de la Prefectura de poliție din Alex ajutoarelor sale, apropo de interogatorii: Nu uitați nimic, fiecare detaliu contează, o virgulă pusă aiurea poate modifica un act de o mie de pagini. Și avea dreptate. În timp ce așteptam în hol, m am apucat să examinez picturile și desenele afișate mai peste tot. Fiecare tablou înfățișa eroice hoituri și alți criminali de război aparținând furtunosului trecut al patriei noastre. Servanta deschise ușa și mă pofti să intru. Înăuntru, o întreagă adunare strânsă în cinstea mea. — Grüss Gott, zic eu. Spre nenorocul meu îmi scapă insă și o frumusețe de râgâitură. Cu toate astea rămân stăpân pe situație și le explic că de vină i varza. "Joseph Porta, Gefreiter, prin mila lui Dumnezeu." Apoi mă întorc către tatăl ei. Într un stil adaptat situației, așa cum citisem eu într o carte, îi cer mâna fetei. Printre altele îi zic: — Tată socrule, dă ne binecuvfntarea ta, astfel încât să putem împărți același pat conform moralei. Asistența a rămas total năucită. Atunci mi am zis: Trebuie să născocesc ceva extraordinar ca să i distrez puțin. Mă înclin politicos în fața mămicii, o cucoană grasă cu un lornion care i atârna peste piepți legat de un șnur. — Scumpă doamnă, aveți un aer preocupat. Îmi amintiți cele șapte plăgi. Nu fiți tristă. Duceți vă la biserică și rugați vă lui Dumnezeu să umple inima dumneavoastră de iubire pentru cel de al III lea Reich. Tata socru se porni pe scandal. N aș putea spune că răcnea. Mai curând aș zice că durerea, furia și necazul îl cufundaseră într un ocean al indignării. Apoi urmă o tăcere deprimantă. Ceva din mine îmi sufla: trebuie acționat cumva, altminteri riscăm un hara kiri colectiv. Le am propus un mic pocheraș. Treaba asta le a trezit pe mămica și pe cele trei mătuși; au făcut front comun și au început să cotcodăcească: — Ne ați ofensat, gâgâi una din hoaște. — Vă înșelați profund, scumpă doamnă. E o afirmație pe care n o puteți dovedi. De altfel în materie de defăimare e foarte greu să aduci probe. De exemplu: eram într o zi într un bordel, "Þâța de aur", și am pornit o discuție în contradictoriu cu patroana, madam von Tagenhelm zu Barnfleth, o persoană cu sânge albastru în vine, căci descindea din spița Egerbjerg, tema fiind la câte numere consecutive poate rezista cea mai bună dintre coardele ei. În aceeași clipă, un oarecare domn Busch din Bremen, comis voiajor specializat în "dessou uri", trăgând cu urechea la ce vorbeam, dar trăgând prost, mi a ars una zdravănă după ceafă și s a pornit să mă înjure cu ce i venea la gură. Acest domn Busch din Bremen se înșela complet asupra situației imaginându și că l am jignit — Vedeți dar, scumpă doamnă, până unde te pot duce asemenea confuzii; dar în seara aceea, la "Þâța de aur" lucrurile s au complicat și mai rău, propagându se ca o recție în lanț. Am fost nevoit să l azvârl pe tip afară. Căzând a avut însă ghinionul să și prindă scăfârlia în rampa scării și să se dea peste cap ca o mașină care se pocnește de un zid. Nu știu dacă cineva dintre dumneavoastră cunoaște "Þâța de aur"? E acolo la intrare o rampă cu niște bare împletite. Intervalul dintre bare e exact cât să încapă un cap de porc adult. Domnul Busch și a prins deci capul lui de porc între două bare și, așa cum v am mai explicat, s a dat de a berbeleacul, ceea ce, dat fiind poziția, a avut drept rezultat că și a rupt gâtul. Sticleții l au umflat cu o ambulanță, iar comisarul de poliție Joseph Schneider a declarat: — Ticălosul era beat mort, altminteri n ar fi căzut așa cum a căzut. Și adresându se celor trei ziariști, continuă: Domnilor, scrieți că defunctul a fost o butie fără fund, dar nu vă puneți rău cu damezele fiindcă o să vă ardă la proxima ocazie. Ca atare nu pomeniți de numele casei. Este de a dreptul dezgustător să vezi cum asemenea indivizi încearcă să păteze buna reputație a "Þâței de aur". Se poate considera norocos că a murit. În cel de al III lea Reich, defăimarea este considerată un delict foarte grav. Firma din Bremen s a trezit într o situație păcătoasă. Se pare că răposatul era foarte priceput în materie de "dessous uri". Timp de doi ani firma a căutat cu disperare un înlocuitor inserând anunțuri la "oferte de serviciu". Ca text îl aleseseră pe acesta: "Căutăm domn bine pentru frivolități". Primul care a răspuns a fost o secătură tunsă a la Cicero, care voia să încerce "dessous urile" chiar pe vânzătoare. Când ele au protestat, tipul a devenit mojic. Al doilea care s a prezentat era un vânzător formidabil. Purta părul lins, pieptănat pe spate și avea un ochi albastru, altul maron și amândoi asimetrici. Mai avea și un mic defect care nu apărea la prima vedere: uita să țină socotelile. Treimea e de la Dumnezeu, au zis cei de la serviciul personal angajând un domn care părea bine sub toate aspectele. Se numea Rudolf Adams și făcea parte din celebra familie Adams din Frankfurt, ținând de spița Adams ilor, care se ocupau cu negoțul de păsări, specialitatea papagali. Rudolf era însă soi rău. Se lăsase de păsărele și se apucase de furturi, ticălosul. Acu, nu i cazul să faci o tragedie dacă unul mai șterpelește câte ceva pe ici, pe colo. Cine n o face? Cel care nu se "organizează" e un dobitoc. Dar banditul de Rudolf fura de la cucoane. La mare ananghie merge și asta. El însă o făcea în pat și într un moment când cucoana avea cu totul alte procupări decât să și păzească bijuteriile. Când firma din Bremen a luat cunoștință de carențele morale ale lui Rudolf, i a notificat în scris că de aici încolo colaborarea lui este considerată ca indezirabilă. Mai apoi au dat peste un oarecare domn Brandt din München, care până atunci vânduse dulceață de portocale, dar care avea chef să și încerce norocul cu "dessous uri". Domnul acesta auzise că e șic să porți pantaloni reiați și cravată "gris perle". A sfârșit foarte prost. Într o zi se afla la "Þapul șchiop", o cârciumă din Karlsruhe, pe strada Lützhauer, stând de vorbă cu alți doi comis voiajori despre unul din foștii săi șefi, pe nume Adolf Müller. Primul comis voiajor, domnul Uwe Nehrkorn, vindea sticle de diverse sorturi; celălalt, domnul Kohl, vindea rame de lemn și ambii îl cunoșteau pe Adolf Müller. Pe măsură ce dădeau paharele pe gât, vorbeau tot mai tare. — Adolf e cel mai mare tâmpit din câți s au văzut pe pământ. Dar mă voi ocupa personal să l pun la locul lui. Asociația comis voiajorilor îmi va fi recunoscătoare, striga Brandt. În clipa aia ușa se deschise brusc și Oberscharführer ul S.S. Gelb intră urmat de cinci gealați. Domnul Brandt și cei doi amici ai dumisale fură umflați atât de rapid de ai fi zis că i scamatorie curată și transportați la numărul 6 de pe Wiekand Strasse, care, oricum l ai lua, e cel mai scârbos imobil din tot Karlsruhe. Acolo rezida Obersekretär ul Host, care i primi pe cei trei cu obișnuitul său surâs palid. — Noi, ăștia, germanii, suntem un popor cinstit. Îi plăcea mult expresia "noi, ăștia, germanii". El, de felul său, era ungur. Mărturisiți, așadar, compatrioți. Cărțile pe masă. Domnule Brandt, dumneavoastră ați zis că Adolf e un cretin. Domnul Brandt îl îndreptă: — Nu, nu, am spus că i tâmpit, iar cei doi prieteni ai mei îmi dau deplină dreptate. Host, cu un zâmbet dulceag pe buze, clătină din cap plin de înțelegere și toată lumea avu impresia că este întrutotul de acord. Cei trei deținuți vorbeau tustrei deodată ca să i explice și mai bine lui Host ce dobitoc împuțit este Adolf. Procesul verbal fu extrem de scurt După ce l citi, Host, își frecă mâinile de entuziasm. El glăsuia: PROCES VERBAL Geheime Statspolizei Abt 4/II a Karlsruhe Comis voiajorii Ioachim Brandt, Alfred Kohl și Uwe Nehrkorn au fost surprinși astăzi la "Þapul șchiop" exprimându și nemulțumirea față de Führer. Pe rând, ei au strigat: Adolf e un... mai departe urmând cuvinte care nu pot fi citate, dar care constituie cea mai gravă jignire la adresa Führer ului nostru, cel ales de Dumnezeu. De față cu noi, cei trei au repetat în câteva rânduri și cu vehemență că și mențin sus amintita expresie. Deținuții au fost încredințați S.D. ului în vederea cercetării penale. Host, Kriminalobersekretär. Cei trei cretini fură expediați la Dachau, unde li se organiză o primire călduroasă. Toate astea arată cât de prudent trebuie să fii atunci când înjuri pe cineva. Dacă s ar fi gândit puțintel, ar fi strigat Adolf Müller, dar acum nimeni nu mai voia să creadă că vorbiseră de Adolf Müller și nu de Adolf Hitler. Consecințele merseră însă și mai departe, adică pân' la Bremen, fiindcă în hainele lui Brandt, printre diverse "dessous uri", fu găsit ascuns într un chiloțel prăzuliu un text în care figura numele "Hermann". Imediat se făcu legătura cu Goering. Brandt susținu că nu văzuse niciodată textul cu pricina și minți pretinzând că patronul său posedă un teanc de asemenea texte. Un telefon la Bremen și, un ceas mai târziu, un Mercedes părăsea imobilul cu numărul 9 de pe Adolf Hitler Strasse ducând marelui fabricant o invitație. Omul a murit la Neuengamme. Șeful personalului, care l angajase pe Brandt, fu și el invitat. I se dădu drumul, dar tipul suferise un asemenea șoc, încât în drum spre casă se aruncă în râu. Îl găsiseră abia peste două zile. Mort. După asta firma renunță să mai caute comis voiajori. Ceea ce dovedește, doamnelor și domnilor, că trebuie să fii extrem de prudent și să te ferești să jignești lumea. Pot să vă istorisesc, de pildă, cum o brutăreasă, care nu era virgină... — Bine, bine, Porta, îl întrerupse Bătrânul. Ai să ne spui de virgina ta altă data. Suntem de gardă. Ai exact timpul să ne povestești cum s a terminat căsătoria ta. — Oh, s a terminat cum se termină întotdeauna chestiile astea. Brusc m am trezit în dosul fotoliului tăticului ei. Unchi su răcnea că aduce poliția militară, ceea ce a și făcut. Plăcerea asta m a costat trei zile la zdup. Au zis că am produs "dezordini pe drumuri publice", ca și cum un salon e o stradă. În momentul acela din difuzor răsună fluierul U.V.D. ului: "Compania a 5 a, câte un om de fiecare pluton, prin flanc, la distribuția muniției." Ne ridicarăm fără grabă și o pornirăm spre ieșire. "Coada de mătură" șuieră printre dinți: — Vedea v aș crăpând pe toți! — Eu nu mă tem de nimic, pretinse tinerelul care devora niște castraveciori, instalat în chiuveta din bucătărie. Îi bag pe toți în mă sa. Peste tot în bucătărie, în odăi, chiar și în baie, erau care așezați, una direct pe jos, care lungiți o șleahtă de tineri, băieți și fete și toți pretindeau că nu se tem de nimic. — Babacii noștri sunt nebuni, zise cel care ședea în spălător. O să se curețe cu toții în războiul ăsta al lor. — Crapă prin beciurile Gestapo ului, zise o fată sărutând un foarte tinerel băiat care încă nu cunoscuse niciodată vreo femeie. În seara asta o să te seduc. Ea, fata, era departe de a fi tot atât de jună pe cât părea. — Când o să mă cheme la recrutare, o să le dau cu tifla n nas, declară un alt tinerel, isteric și cam papițoi. — N au decât să poftească cei de la Gestapo, adăugă o pereche întinsă după plita de gătit și care urmărea, pofticioasă, cum o altă pereche făcea dragoste pe podeaua băii. — Națiunea ne aparține, rosti un tânăr ochelarist care avea mania să declame poeme eroice. Cinci luni mai târziu, într o sâmbătă seara, interesantele lor reuniuni fură întrerupte de vizita a trei bărbați. Trei bărbați cu pălăriile înfundate pe cap și cu pistolul atârnând la subțioara stângă. Tinerelul isteric încasă o palmă care i închise pe loc gura. O jună cu pletele lungi care refuzase să se scoale din locul unde se afla, căpătă un picior după care luă poziția de drepți. Mititelul cu poemele eroice era culcat, alături de o brună, pe o etajeră din cămară Un potop de obscenități se revărsă asupra lor. Apoi fură aliniați, în picioare, lângă perete. Roșcovanul care pretindea că babacii sunt nebuni făcea acum în pantaloni. Îi așteptau două mari autobuze verzi, spre care ei se îndreptară într un lung șir. Cinzeci și doi de tineri cărora nu le era frică de nimic pe lumea asta. Timp de trei zile rămaseră în clădirea de pe Stadhausbrüke nr.8. Nu fură prea maltratați. Se găseau însă unde se găseau, aflaseră ce i aceea frica și lacrimile și deveniseră bărbați și femei în adevăratul sens al cuvântului, descoperind că bravura nu i decât o vorbă goală. Brav e numai cel care ține pistolul mitralieră de partea unde i trăgaciul. Cu toții căpătară câte o uniformă. Unii muriră în timpul instrucției. Alții preferară ei înșiși moartea. Alții plângeau. Uitaseră râsul. Nu voiseră să lupte. Războiul nu i privea. Dar iată că trebuiau să se bată pentru un lucru care nu i privea. DE GARDÃ LA GESTAPO Veneau cu o bătrânică între ei. Unterscharführer ii Schultz și Paulus, cei mai feroci vânători de capete ai Kriminalrat ului Paul Bielert. Ieșirăm plnâ la poartă. — Ce Dumnezeu o fi făcut bătrânica? murmură Porta. Nu i am răspuns. Ce i aș fi putut spune? De unde era să știu ce a făcut băbuța îmbrăcată în paltonașul ei mirosind a molii? Alerga mărunțel ca să se poată ține după picioroangele celor doi S.D. Ne zâmbi, ca și când ar fi vrut să ne spună ceva, nouă, doi soldați uzi de ploaie, cu căștile șiroind. Rămase puțin în urmă. Unterscharführer ul Schultz o îmbrânci bodogănind. — Grăbește un pic, mătușico. Suntem zoriți. Nu ești singura invitată în seara asta. Luară cu toții ascensorul până la etajul 3. Porta și cu mine intrarăm pe culoar ca să vedem ce se ntâmplă. Paulus ne aruncă o uitătură furioasă. — La ce vă zgâiți? Cărați vă, sunteți de gardă! urlă el. — Gura! strigă Porta. Să nu ne dai ordine, măi, cur pictat! — Asta o s o mai discutăm! zbieră Paulus oprind ascensorul între etaje. Nu uita că sunt Unterscharführer. — Ești un cur pictat scârbos, asta ești! Paulus se plecă pe jumătate în afară. — Ne mai vedem noi, roșcovan împuțit! — Desigur, se hlizi Porta, dar o să discutăm mai curând de razia pe care ai făcut o pe Herberstrasse la numărul 7. Îmi spune mie degețelul cel mic că n ziua aia am dat eu cu zarul șase șase. Ai un loc rezervat în regimentul nostru și o să am eu grijă de persoana ta. — Ce știi tu de razie? întrebă stânjenit Paulus. — Ai s o afli curând, șuțule. — Ești nebun? Faci șuț un Unterscharführer S.D.? — Întocmai și am s o repet unde și când voi avea eu chef. Dă mă n judecată pentru calomnie. Paulus înjură, blestemă și ascensorul dispăru. Porta se plesni peste coapse. — O să aibă o noapte albă, dobitocul. — Ce s a ntâmplat pe Herberstrasse la numărul șapte? îl întrebai. — La drept vorbind, nu prea știu mare lucru, mărturisi Porta. Pare se însă că destul ca să l apuce frica. Am aflat că acum patru zile a participat la o razie, aia, știi tu, când s au dus să ridice cele două târfe care ascunseseră la ele dezertori. — Dar așa ceva nu i de ajuns, remarcai. — Nu, dar o altă curvă care stă tot la numărul 7 mi a povestit că Paulus și amicul său au șterpelit cartelele alimentare ale celor două dame arestate. Și au dispărut și niște bani ascunși în perete. Nu eram sigur că i adevărat, dar judecând după mutra pe care a făcut o, cred că am nimerit la țanc. — Ai de gând să l torni? — Nu s chiar atât de idiot, râse Porta. Mai întâi storc de la el tot ce are. Iar când n o să mi mai poată fi de folos, o să l expediez la Fuhlsbüttel, dar așa încât nimeni să nu mă bănuiască. Și n ziua în care tipul o să se trezească într o unitate disciplinară mă îmbăt turtă de bucurie. — Cu condiția ca nimănui să nu i vină la o adică ideea să ți plaseze un glonț în ceafă tras dintr un pistol cu amortizor. — Vax! Li e frică. De la Himmler și pân' la ultimul din bandă, nu s decât niște amărâți. Singura metodă eficace de a te apăra e să știi câte ceva compromițător pe seama lor. — Ce or fi vrând să i facă băbuței ăleia? gândii eu cu glas tare. — Probabil că i vreo țicnită care a vorbit prea mult, spuse, indiferent, Porta. Nouă ce ne pasă! — Crezi c o vor tortura? îl întrebai. — Evident, dacă și închipuie că are ceva de ascuns. Cizmele noastre țintuite băteau caldarâmul. Căștile ude de ploaie și oțelul armelor reflectau lumina sleită a lampadarelor. — Ce ai zice de o ceașcă de ceai cu șliboviță? întrebă Porta. — Un deget de ceai și foarte multă șliboviță. Iar p ormă o dameză. O specialistă. Ah, dacă războiul ăsta s ar termina! Îți imaginezi, bătrâne, ce ar fi dacă, uite, colo sus, în cuibarul Gestapo ului, oamenii ar deschide ferestrele și s ar apuca să strige: "Războiul s a sfârșit!" M aș descotorosi pe loc de uniformă, m aș așeza pe chei, bălăbănindu mi picioarele și aș bea bere cu toți vagabonzii. Porta rânji și șută o cutie de tablă. — Ești completamente țicnit! Auzi idee! Războiul n o să se termine niciodată; de altfel poate că nici n ar fi de dorit. Scumpii noștri inamici sunt într atât de setoși de răzbunare, încât nu vor face nici o distincție. O să ne vâre pe toți în minele lor de cărbuni ș acolo poți să și crăpi dacă vrei. — Nu i adevărat. Tipi care să știe să se nvârtă au existat dintotdeauna. — De acord. Dar nu noi, robii. Poate că Bielert, de acolo, de sus. "Frumosul Paul". E un vânâtor de oameni foarte înzestrat și ar putea sluji din nou la minele de cărbuni. Noi doi însă la ce ai vrea să servim? "Mergi ori crapă" avea dreptate mai acu o zi. Războiul ăsta a început cu mii de ani înaintea lui Mohamed! Durează și acuma și o să dureze încă mii de ani după ce noi vom fi tras definitiv pe dreapta. Doar noi ne închipuim că războaiele încep și sfârșesc; de fapt e același război dus pe fronturi diferite și în chip diferit. Ridicai din umeri, gândidu mă la discuția dintre Bătrânul și Legionarul. Capitaliștii, pretinse micul legionar, sunt cei care pornesc războiul și nu vor să l vadă terminându se. Și l tot duc, uite așa, cu mici antracte. — Dacă vorbești așa înseamnă că ești comunist! urlă Heide. — E o prostie ce ai spus, i o tăie Legionarul. Sunt soldat, veșnicul soldat tâmpit, puțin îmi pasă de comuniști ori de naziști, eu fac ce mi se ordonă. — Și ți place ce faci? îl întrebă Bătrânul. — Alah mi e martor că nu, dar nimeni nu mă ntreabă dacă mi place ori ba. Pentru asta mă și disprețuiesc. — Și atunci, de ce o faci? Legionarul rânji aplecându se către Bătrânul. — Da' cui de aici crezi tu că i place? Putem să ne oprim și să ne ducem fiecare acasă? Nu. Trebuie să fii idiot ca să ți pui o asemenea întrebare. De ce continuă oamenii să plătească impozitele? De ce nu conduc mașinile fără carnet? De ce plătesc pâinea? Pentru că li e frică de pârnaie, Bătrâne. Și n ar sta acolo decât o bucată de timp. Pe când dacă noi ne am opri, nu s ar mulțumi să ne bage numai la zdup. Ne ar pune la zid și înainte de asta ne ar zdrobi fiecare oscior. Îmi poți spune numele măcar a unui singur răcan care să fi izbutit s o roiască? Anul trecut, o sută șaizeci și patru de băieți au încercat figura. Toți au fost lichidați. Bătrânul sfârși prin a i spune să tacă. Micul legionar știa ce vorbește. Cunoștea toate cazărmile, de la Marea Chinei până la tundra polară. — Ah, măcar de aș întrezări capătul acestui război, oftai eu. Sunt ud pân' la piele. Porcăria asta de ploaie îmi curge pe după guler. — Ah, măcar de ar apare o pisică, se maimuțări Porta. Aș trage în ea. E un pic cam monoton pe aici. — Hai pe la tanti Dora când terminăm, propusei. E întotdeauna ceva de agățat pe acolo. — Întâi trec pe la "Trei iepurași", răspunse Porta. "Bernard Sugativă" îmi datorează nouă rânduri. Și și desfăcu carnețelul său cu tartale negre. Ajunserăm la intrarea zidită cu mici creneluri. — Hai să intrăm înăuntru și să facem un pocheraș, propuse Porta. Micuțul și Heide vin și ei în curând și o să aducă bidonul. Ne mai încălzim un sfert de ceas. Aici nu ne vede nimeni. Își lepădă casca și puse pușca pe jos. — Poate cu ocazia asta îi oferim și vreunui amărât posibilitatea să arunce în aer tot traftirul ăsta. Îți jur că există unii care ar avea un chef nebun s o facă. Ne ghemuirăm într un ungher ca să discutăm ce posibilități avem de a vinde anumite obiecte furate de la armurărie. — "Mergi ori Crapă" a făcut rost de două mii de căști de oțel, explică Porta. Sunt depuse la un suedez care i portar la o casă de pe Bernhardt Nacht Strasse. Un lăcătuș de pe Thalstrasse le va prelua. Vor trebui depuse într o magazie de pe Erneststrasse, vizavi de gara Altona. N o să le putem însă transporta cu camioanele noastre. — Cât dă el pe kilogram? întrebai. Știu un loc unde există o cantitate serioasă de cartușe trase. Se poate merge însă numai dis de dimineață și numai cu un camion al S.S. ului. Foaia de circulație trebuie să poarte ștampila S.S. regimentul "der Führer", altminteri nu facem nimic. Au devenit grozav de vigilenți și asta de la dispariția celor două locomotive. Cel care mi a vândut pontul e un esesist, unul Schültze, care are boală pe S.S. A încercat o dată s o roiască și s a pomenit la Heuberg. Figura asta tipul nu le o poate ierta. — Ne dă 67 de pfenigi pe kilogram, spuse Porta. Cu un pic de noroc, căpătăm 69, dar nici o lețcaie în plus. Micuțul se va însărcina să facă rost de numerele de înmatriculare. Pe urmă umflăm Krupp ul cel mare, ăla de 6 tone cu motor Diesel. Seamănă ca un frate geamăn cu camioanele S.S. Amicul tău esesist o să ne facă rost de o foaie de parcurs. — Cât trebuie să i plătim pentru treaba asta? — Un picior în fund! Nu uita că suntem de gardă la Gestapo. Numai pentru cât a trăncănit până acu' și s a asigurat de un bilet până la Torgau. — Șase, vine cineva! Ciulirăm urechile. De departe răsunau pași. Porta scoase printr un crenel țeava puștii. — Dacă i vreun tip din Gestapo, îl curăț. Le explicăm pe urmă c am crezut că i un sabotor. — Ești nebun? Dăm de belea. — Fleacuri. Merită riscul. Auzirăm un clinchenit. — E Micuțul și Heide, zise Porta. Îi văzurăm. Apărură din spatele adăpostului antiaerian din parc. Din când în când se opreau și dădeau din mâini. În laba lui Micuțul se zărea o sticlă. — Domnul fie lăudat pentru piciorul gol al calului imperial, spuse Porta. Nimănui nu i ar veni ideea să se uite înăuntru. Râsul cel gros al Micuțului bubui. Julius Heide blestema. — O să vadă el, Iuda dracului, mârâi el. Nu pot să l sufăr. — E un "homosocialist" , o adevărată borâtură, hotărî Micuțul. — O scârnăvie. Îi fac zob mutra, promise Heide. Se opri, scuipă pe trotuar și strivi scuipatul sub cizma sa țintuită. Uite ce o să i fac. — Mulți ticăloși am văzut eu la viața mea, continuă gesticulând Micuțul. Casca îi sări din cap și se rostogoli pe trotuar făcând un zgomot infernal. — Vorbesc de Feldwebel ul Brandt, râse Porta. Asta i sortit să moară asasinat și ceva anume îmi spune că bunul Dumnezeu i a ales pentru treaba asta pe Micuțul și pe Julius. Micuțul își culese de jos casca, și o puse la loc pe cap și anunță: — O să sar cu picioarele pe burta lui până plesnește. Heide aprobă strângând dinții. — Micuțule, vită bătrână, simt că mi se nvârte capul numai când mă gândesc. Totul era regulamentar. Eu sunt răcanul cel mai bine îmbrăcat, cel mai îngrijit din tot regimentul, da, da, din toată divizia și, fir aș să fiu, chiar din toată armata. — Iată un lucru adevărat, mârâi Micuțul. Nimeni nu ți ajunge la tocul cizmei. Nici chiar Hauptfeldwebel ul Edel. Ești cel mai chipeș ostaș din toată armata. Încântat, Heide aprobă așezând reglementar pe umăr cureaua pistolului său mitralieră. — Mai mult, Micuțule. Din toată lumea. Uită-te la curelușa căștii. Ai solda mea pe cinci ani dacă găsești vreo urmă de mucegai. Doamne, ce-au mai putut insepcta curelușa mea pe vremea când se mai purtau căștile cu țepeluș, da' nici unul n-a izbutit să mă prindă în ofsaid. Când eram la școala de subofițeri, dacă nu găseau nimic de reproșat, ne inspectau până și-n găoază. Și zicând asta, Heide făcu un gest semnificativ. — Uită-te, Micuțule. Pieptenele meu e mai curat decât atunci când l am cumpărat. Măsoară-mi unghiile de la picioare la jumate de milimetru. Nu-i una mai lungă sau mai scurtă. Care-i primul lucru pe care-l fac după ce îmi termin de săpat adăpostul? Ia zi, Micuțule? — Îți cureți unghiile, murmură Micuțul. — Exact. Și încă folosind o pilă de unghii și nicidecum baioneta ca tine sau ca alții. Heide își smulse casca de pe cap. — Spune-mi dacă găsești un fir de păr care să nu fie reglementar? Până și păduchii mei merg în pas de defilare și țin dreapta. Dar Leopold Brandt, Feldwebel-ul dracului, mi-a făcut-o din cauza cărăriil care nu era dreaptă. E pentru prima oară în analele războiului că așa ceva se întâmplă unui ostaș ca mine. Știi tu ce-a născocit ca să demonstreze că nu mi-e dreaptă cărarea? Un telemetru de artilerie. M-a proțăpit în marginea opusă a terenului de instrucție după care s-a suit pe acoperișul dormitorului companiei a 3-a și vizând prin telemetru a demonstrat că nu mi-e dreaptă cărarea. Jur însă că a doua oară n-o să se mai întâmple. De ce o fi el așa? Micuțul își suflă zgomotos nasul cu degetele, tuși ca să adune o flegmă și, dând capul pe spate ca un gânsac, ochi cu grijă drept în vulturul de la baza zvasticii care împodobea peretele. — E un avorton, declară Heide. — Ah, dacă l-am putea avea cu noi pe frontul de Est. L-am trimite de unul singur în incursiune la ruși, iar noi am ataca după două ceasuri. Pe mine m-a-nfundat pentru un deget de la picior murdar. — Ãsta-i Leopold, asta-i maniera lui! exclamă Heide către strada tăcută, izbind caldarâmul cu patul armei. Cei doi intrară în adăpost. — Vreți să-l lichidați pe Leopold? întrebă Porta. — Exact și poți să ne crezi pe cuvânt. Sunt sătul de el, șuieră Heide printre dinți. Dacă reușim să-l avem ca pontator pe standul nr.3, prima oară când tragem cu muniție de război, s-a zis cu frumosul Leopold. — Cum așa? întrebai. Micuțul se ghemui și-i făcu semn lui Heide: — Îi spunem? Heide fu de acord. — Dacă jură să nu sufle o vorbă nimănui. Porta și cu mine jurarăm. Micuțul jubilă, trase o dușcă năprasnică de șliboviță, râgâi și-i trecu sticla lui Porta. — Fiți atenți. Ieri pe când eram de serviciu în echipa de control a poligonului, m-am gândit la o mică surpriză pentru Leopold Brandt. Întâi m-am aranjat să fiu numit țuțăr la Oberfeldwebel-ul Paust. Trebuia schimbată o placă de protecție la ținta nr.3. Le-am oferit băieților bere până i-a apucat pe toți nevoia, treabă pe care n-au îndrăznit s-o facă decât la privată. Știți și voi că pe Hinka îl apucă turbarea dacă pute în adăposturi. Nu poate să sufere ca cineva să se sloboadă pe bunurile cazone ale celui de-al treilea Reich. Deci, de îndată ce ăia s-au cărat, am sudat placa de protecție ceva mai jos, astfel încât, dacă stai în picioare pe biuta de observație, capul este descoperit. Nimeni — și aici admirați finețea lucrăturii, băieți — nimeni, zic eu, nu știe că am fost la ținta nr.3. Placa e acoperită cu nisip fin. După cum știți cu toții, lui Leopold îi place mult s-o facă pe grozavul pe biuta de observație, și cum Mergi-or-crapă are-n seama lui listele de tragere, o să-i fie ușor să-l desemneze pe Leopold pentru standul nr.3. Tragerile se încheie întotdeauna printr-un tir cu pușca cu lunetă, iar ca țintă e luată de regulă ținta nr.3. Ați început să vă prindeți? Micuțul rânji și, adresându-se lui Heide, spuse: — Þie, Julius, și ție, Porta, n-o să vă fie defel greu să plasați câte-o bucățică de plumb în ambrazura unde-și are Leopold capul. La urma urmei, ce vină aveți dacă trageți nițeluș mai alături... — Totul stă în picioare, încuviință Heide. E aproape prea simplu ca să fie adevărat. Curând o să avem o tragere cu muniție de război. Ne-a spus-o Mergi-ori-crapă. Nici Sfântu-Duh n-o să-l poată scăpa pe Leopold; către sfârșitul tragerii Legionarul o să ne treacă ultimii pe listă și-o să golim încărcătoarele în ambrazura aranjată de Micuțul. — Dar dacă coboară de pe biută? remarcai eu. — Ne-am gândit și la asta, răspunse Heide. Am cronometrat totul. Îi trebuie pe puțin nouăsprezece secunde ca să dispară din dreptul ambrazurii, or, în zece secunde, Porta și cu mine avem timp din belșug ca să-i băgăm câte doi plumbi în țeastă. În viața lui n-a fost într-o asemenea budă. De-atâta râs, Micuțul se frânse de șale. — Chel pe dinafară, chel pe dinăuntru! — E cea mai strașnică treabă din ultima vreme! răcni Porta. — Fii atent! spusei. Dacă Bătrânul prinde vreo bănuială, sunteți în pom. Așa ceva se cheamă asasinat cu premeditare. — Ia spune, bă, te crezi cumva în Armata Salvării? întrebă Porta. Asasinat? Pai asta-i legitimă apărare sută n sută. Dacă strângi de gât o ștoalfă, aia da, e asasinat. — Doar niste derbedei ar putea face așa ceva, zise Micuțul, de aia sunt condamnați la moarte. Leopold m a avut la mână pe chestia cu degetul de la picior. Toate celelalte erau impecabile. Distribuisem totul pe la recruți cu ordinul de a le curăți lună. Unul dintre ei a făcut gură, dar l am potolit pe loc. După aceea mi a curățat puca așa cum nu fusese ea niciodată curățată. Până și Leopold a rămas cu gura căscată. — Ce i ai făcut? întrebă Heide. I ai tras o chelfăneală? — Bineînțeles că i am scăpat și două trei carabe, dar n a fost de ajuns și atunci l am băgat cu capul în groapa de scurgere de la latrinele prizonierilor ruși. Ba un bătrân sergent major de la ei mi a dat chiar dreptate când a aflat cum stau lucrurile. Mai mult, mi a propus să l las să se înece înăuntru. Da' eu sunt băiat bun, l am făcut ordonanța mea personală, cu dreptul de a mi oferi bere în fiecare sâmbătă. — Îi umflai întreaga soldă? întrebă Porta. — Doamne ferește, da' n aș face o niciodată! Îi lăsăm o marcă să aibă cu ce cumpăra cele trebuincioase pentru întreținerea echipamentului și a armamentului. — Într o bună zi, Micuțule, ai s o încurci, îi prezisei eu. — Tot ce se poate, da pân' la urmă eu scap, în timp ce ăla de m a turnat intră singur la spital. — Să fim miloși cu Leopold, îl întrerupse Heide. Îl ardem drept la mir. Va fi cea mai frumoasă zi din viața mea. — Apropo, spuse Porta, știți că a cerut sa fie mutat la S.S.? L au respins însă. N are decât 1,67 m, iar ei nu iau sub l,72 m. Scoase din buzunar zarurile, suflă peste ele, le scutură în pumn și suflă iarăși. — Facem o partidă? Șezând pe vine, Micuțul îl contemplă cu interes. — La ce bun toate fartițiile astea, Porta? O lume ntreagă știe că s măsluite. Porta dădu din cap indignat. — Aici ai dat o n bară. Am două perechi. Astea s cele bune. — Ești cumva bolnav? se miră Heide. — Gura! replică Porta. Și dacă stau să mă gândesc, îmi datorezi doi litri de șliboviță și douăsprezece țigări cu opiu. Scadența era ieri, deci dobânda va fi acum de 80%. Julius, datoriile tale or să ajungă să te ngroape. Porta scoase carnețelul său negru, își umezi un deget și începu să l frunzărească. — Ia să vedem... Ah, uite c am dat peste tine, secătură: "Julius Marius Heide, Unteroffizier, născut la Dortmund, servind în regimentul 27, compania a 5 a, plutonul 2, grupa a 3 a". Tu ești, nu? Heide confirmă cu glas stins. Porta își fixă în orbită monoclul său spart și l rugă pe Micuțul să i lumineze cu lanterna. — Pe patru aprilie: nouă sticle de vodcă. Pe șapte: două sticle de șliboviță. Pe 12 era ziua ta. Ghinion, băiete. Ar trebui s o blestemi pe mă ta că nu te a sugrumat imediat după naștere. Bun, ziceam dară, 12:712 mărci și 13 pfenigi, 21 sticle de șliboviță, un litru de apă de trandafiri, țigări cu opiu, rachiu danez, o jumătate de ladă de Dortmunder și intrare gratuită la bordel timp de o lună de zile. Urmează apoi 20 aprilie, aniversarea lui Hitler, ziua cea mai sinistră dintre toate. Nu uita că ai fost membru de partid. — Da, dar s a terminat, protestă Heide. — Nu i meritul tău. Te au dat ei afară, dezvălui, brutal, Porta. Nu mai aveau chef să te vadă. La aniversarea domnului Hitler n ai pierdut decât bani: 3412 mărci și 12 pfenigi. Adaugă acum 80%. Nu mai scapi tu niciodată, Julius. — Trebuie să fie un lucru minunat să știi să scrii, spuse cu admirație Micuțul. Dac aș ști, m aș îmbogăți la iuțeală. N ar trebui decât să i fac de petrecanie unui tip dintr ăia care se plimbă cu carnetul de cecuri în buzunar. Le aș semna și după aia n ar trebui decât să merg să încasez biștarii. Nu i răspunse nimeni. Ar fi fost mult prea lung să i se explice că figura cu cecurile nu i chiar atât de simplă. — Julius, continuă Porta, știi că sunt un bun camarad. Îmi dau seama că datoria asta te apasă și c ai vrea s o achiți. — O anulezi? exclamă Heide nevenindu i să și creadă urechilor. — Întocmai, afirmă Porta cu un mic zâmbet viclean. — Sunteți martori, zbieră Heide din ce în ce mai excitat. — Ușurel, i o reteză sec Porta ca să i mai tempereze entuziasmul. Iată mai întâi care s condițiile mele: îmi dai trei baloturi de postav, cele pe care le ai ascuns în camera "Cozii de mătură". Și mai vreau cele două butoiașe de heringi olandezi, pe care tu și cu "Cârnatul" le ați depozitat la dentistul de pe Hein Hoyer Strasse. Stupefacția lui Heide fu totală. Mintea încetă să i mai funcționeze. Sorbea pur și simplu cuvintele lui Porta. — Fir ar să fie, de unde o știi? Ochișorii porcini ai lui Porta străluciră. Era deci adevărat. Se simți îndeajuns de sigur pe sine ca să și exploateze succesul. — Știu chiar mai mult decât îți închipui. — De covoarele din Paulinen Platz? — Bineînțeles, fu răspunsul scurt al lui Porta. Mi le dai și pe alea. După aceea îți anulez datoria și închid ochii pentru rest. Era o lovitură riscantă, dar norocul se afla de partea sa. — Și n ai să încerci să mă șantajezi? făcu, precaut, Heide. — Pe cuvânt de onoare, garantă Porta ridicând trei degete în aer. — Cuvântul tău, știi tu ce fac pe el! Dă mi o chitanță pentru heringi, postav și cinci sute douăzeci și cinci de carpete de lână. — Am zis: toate carpetele, replică, suav, Porta. — Ești nebun de legat! urlă Heide. Opt sute de carpete! Păi nu ți dai seama că fac mult mai mult decât îți datorez? — Uiți discreția mea și ea costă scump. Aș putea merge și singur să umflu totul în loc să mi pierd timpul discutând cu tine. — Doar n o să te apuci să mă denunți? întrebă indignat Heide. — La bani mărunți chiar, dacă merită osteneala. Eu n am uitat, Julius dragă, istoria aia cu țăranul. — Bun, fă o acum pe sentimentalul, mârâi Heide. Am să ți spun însă una și bună: heringii și carpetele sunt dinamită curată. Dacă te agață, eu unul nu știu nimic. — Lasă tu grija asta. În ziua aceea vom merge la zdup împreună. Mână n mână, ca doi buni prieteni ce suntem. — Cum așa? — Bă, da' moacă mai ești! rânji Porta. Te duci după covoare și le vinzi. Treaba mea e să încasez sau, dacă vrei, să controlez. — Asta i bună! Știi că ai haz? Dar să nu ți închipui că vei căpăta o para chioară din suma rămasă. — Vedem noi, răspunse Porta. — Niciodată, urlă Heide. Știu și eu câte ceva despre tine. Am un prieten care este șeful depozitului SS ului. El mi a șoptit la ureche că sunt în căutarea unui hoț care a zulit niște căști de oțel. Asta i! La Fuhlsbüttel au o celulă gata pregătită cu tot ce i trebuie. — Nu mai pot eu! zise, imperturbabil, Porta. — Tu ești cel pe care l caută! răcni Heide, acuzator. — Gura! exclamai eu. O să treziți toată lumea. — Dacă mai continui să te amesteci în treburile mele o să mergi să spargi piatră la Torgau, Herr Obergefreiter Joseph Porta, amenință Heide. Micuțul puse capăt discuției lor. Privi în jurul lui și pronunță misterios: — În ziua când Leopold își va da duhul o să mă ghiftuiesc cu cârnați stropiți cu șliboviță. Heide încuviință dând din cap. — Leopold și cei de alde el pot fi mândri. Au făcut din noi ce și au dorit. Nu ni e frică nici de Dumnezeu, nici de dracu. Parcă am fi turnați din oțel Krupp. — Oțelul Krupp e un fleac în comparație cu mine, zise Micuțul și izbi cu muchia palmei zidul de beton. Acesta se fărâmiță de parcă ar fi fost lovit cu un ciocan. La karate Micuțul era cel mai tare dintre noi. Putea sparge o cărămidă în două. Odată, frânsese gâtul unei vaci lovind o cu latul palmei. Porta putea și el sparge o cărămidă, dar din două lovituri. Steiner încercase și el, dar își paradise groaznic mâna. A continuat însă să exerseze când o avea în ghips și acum figura îi reușea destul de bine. O coadă de lopată o puteam frânge cu toții. Momentan, Micuțul se exersa pe o bară de fier. Cel care ne arătase pentru prima oară figura asta fusese un ostaș de undeva de prin Asia. Îl expediase pe Micuțul la podea dintr o singură lovitură. Fix între ochi. Am rămas cu toții atât de uluiți, încât am mers până a i oferi libertatea dacă ne învață cum se face. În șase săptămâni devenisem ași. L am înțolit într o uniformă germană și l am luat cu noi. În ajunul Crăciunului ne am despărțit. L am văzut traversând în fugă liniile... Eram nițel triști; fusese un băiat de ispravă. Apoi l am uitat. Un zgomot de pași se apropie de noi. Ciulirăm urechea. Păreau pașii unui soldat. — Cine o fi? întrebă Porta. Ia vezi, Micuțule. Micuțul ieși din adăpost făcând mai multă gălăgie decât era necesar. Urlă: — Stai! Parola! Pașii se opriră. — Ho! Potolește te! răspunse un glas din beznă. Încetează s o faci pe tâmpitu'. — Parola ori trag! repetă Micuțul. — Băi, ești țicnit? Recunoscurăm vocea lui Barcelona, Micuțul însă avea pe dracu n el. — Parola, ori te fac ciur. Și Micuțul armă. — Cretinule, eu sunt! țipă, nervos, Barcelona adăpostindu se în rigolă. Îi vedeam umbra căștii. Micuțul se făcu și mai amenințător. — Parola ori te curăț. E război și nu mă joc. Fără parolă nu intră nimeni aici! — Stat eu, boule! răcni turbat Barcelona din rigola lui. Sunt Barcelona, prietenul tău, ce dracu'! — Nu cunosc, n am prieteni. Parola ori trag! Micuțul duse arma la umăr și ochi. De frică, nu îndrăzneam nici să suflăm. Când îl apucau pe Micuțul dracii te puteai aștepta la orice. — Astâmpără te! îi șopti Heide. O s o pățim. — Mă doare n fund! zbieră Micuțul. Sunt un bun ostaș care nu cunoaște altceva decât consemnul. Parola sau trag în el. Barcelona însă își pierdu răbdarea. Văzând pușca îndreptată spre el, îl apucară și pe el năbădăile. — Du te dracului, trage dacă vrei! Fac ceva pe tine și pe parola ta! Și țâșnind în sus, fu printre noi din trei salturi. Micuțul se hlizi. — Te au trecut fiorii, ai, budană cu vin? — Ciubotă împuțită, șuieră Barcelona. Spune mi și mie care i aia, parola. — Habar n am, răspunse cu sinceritate Micuțul. Da' o parolă există, nu? Tu ești Feldwebel, tu trebuie s o știi. — Și atunci de ce o faci pe idiotul? fulmină Barcelona și se ntinse după sticla de șliboviță. Dă o ncoace. Bătrânul m a trimis să vă spun că n noaptea asta o să fiți lăsați în pace. La Gestapo e groasă rău. "Frumosul Paul" îi cată de purici pe ciracii săi. Mare epurație, mare. Stau jos la coadă ca să intre la pușcărie. — Dar ce au făcut? întrebă, curios, Porta. — De toate. Sabotaj. Neexecutare de ordine. Neglijență în serviciu. Plus ceva corupție și furtișaguri. Rânji. Nu lipsește nici măcar un mic asasinat. Dacă "Frumosul Paul" o ține tot așa, mâine dimineață a să se trezească singur singurel. Gagiii se scapă în nădragi de frică. Poți face cu ei ce vrei. Porta dădu din cap. — Ce baftă! Am fi tâmpiți dacă n am profita. — Vrei să l ajuți pe "Frumosul Paul"? se miră Micuțul. — Întocmai, dar nu așa cum crezi tu. — Nu mai pricep nimic, spuse Heide. — Qui vivra, vera , surâse Legionarul, care cam ghicise ideea lui Porta. Zece minute mai târziu predam schimbul. Intrarăm în corpul de gardă făcând înadins cât mai mult zgomot cu putință. Porta anunță: — Mă însărcinez eu cu percheziționarea ștabilor destituiți. Legionarul schiță un zâmbet plin de înțelegere. — Bine, camarade. Ai adulmecat prada. — Atenție, Porta, așa ceva se cheamă deturnare de fonduri. — Ah, ia mai scutește mă! începu Porta, dar cineva sună la ușă. Fără grabă, Bătrânul merse să deschidă. Un secretar împinse brutal înăuntru trei inși în uniforme de S.D. — Iată candidații la zdup. Ocupați vă de ei. Și aruncă pe masa Bătrânului mandatele galbene de arestare. Barcelona deschise registrul și înscrise în el datele personale și motivul arestării. Registrul acesta fusese început pe vremea Imperiului, slujise în timpul republicii de la Weimar și slujea și acum, sub egida orătaniei naziste. Bătrânul întinse pe masă mandatele galbene purtând în partea stângă sus următoarea mențiune: "În 48 de ore, deținutul va fi deferit înaltului tribunal S.S. al poliției militare. Provizoriu se va afla sub paza unei companii deisciplinare." Porta se și proțăpise în mijlocul camerei. Împrumutase cascheta lui Heide și și o pusese à la Feldwebel, cu viziera lăsată pe sprânceana stângă. Le zâmbi deținuților cu falsă bunăvoință. — Uitați vă la mine. Îmi cunoașteți gradul. Să nu l uitați niciodată. De altfel, în orele ce vor urma o să aveți tot timpul să l memorați. Voi hotărâți care vor fi relațiile noastre viitoare. Pot fi dulce ca un pisoi mângâiat pe blăniță și pot fi rău ca un urs siberian când e flămând. Sunt Obergefreiter, coloana vertebrală a armatei. Numele meu e Joseph Porta, din regimentul 27. Goliți pe masă ce aveți prin buzunare. Tot soiul de lucruri bizare ieșiră la iveală. Unterscharführer ul S.D. Blank contemplă cu îngrijorare cele cinci țigări cu marihuana pe care le scosese din buzunar. Porta le arată. — Nu ți e rușine? Asta i contrabandă. Cred că i bine să te avem la ochi. — Mi le a dat un deținut, zise Blank începând să se justifice. — Ei bine, uite că și mie mi le dă, la rândul lui, tot un deținut, triumfă Porta vârând țigările în buzunar. Se întoarse apoi către Scharführer ul S.D. Lentz. — Ai primit și tu daruri? Și fără să mai aștepte răspunsul, extirpă din grămăjoara de pe masă cinci mici gogoloaie. — Nu lipsește decât pipa. Pe Dumnezeul meu, cum îndrăznești dumneata, un S.D., protector al patriei, să posezi opiu? Lentz lăsă privirea n jos. Nu prea știa bine ce trebuie să facă. Să răcnească, să înjure sau să i dea un picior în burtă imbecilului ăsta de Obergefreiter? Cu coada ochiului îl privi pe Micuțul. De tentat l ar fi tentat cel mai mult lovitura de picior, dar zdrahonul de colo părea al dracului de primejdios, așa cum se jucă el cu o lopată de infanterie, foarte ascuțită. Deodată, tipul făcu un lucru care le luă arestaților piuitul. Așezând lopata între două spătare de scaune, dintr o singură lovitură cu muchia palmei frânse coada ei groasă. — Ai văzut, Porta! strigă el. Asta i figură! Pasează mi pe unul din esdeiștii ăștia puturoși și i frâng șira spinării. Vom declara că a sărit la tine. Lentz se cutremură și preferă să capituleze. — Ia totul. E al tău. Porta se simți împărat. — Da' ce credeai tu? Și fără să aștepte răspunsul celuilalt, înhăță un ceas brățară pe care l duse la ureche. — Excelent ceas. Rezistă și la un război total. Ceasul dispăru într unul din buzunare. Lentz suflă din greu, dar evită să protesteze. Privirea de hultan a lui Porta căzu pe inelul pe care l purta la deget Oberscharführer ul S.D. Krug. Lucrat din aur împletit, el închipuia doi șerpi ale căror capete erau două diamante. — Dă mi l și n noaptea asta dormi liniștit, făgădui el întinzând mâna. Krug protestă indignat, încercând să facă apel la probitatea lui Porta. — Ia potolește te, mă gură mare! i o tăie Porta. Dă inelul, și ceva mai repejor, auzi, domnu'? Sunt grăbit. Și tu îl ai tot de furat. Oberscharführer ul schimbă atunci tactica. Deveni pur și simplu grobian. — Drept cine te crezi, Obergefreiter? Nu vezi cine sunt? Încetează cu obrăzniciile, altminteri o pățești! Porta râse jovial. — N a priceput nimic Oberscharführer ul nostru! Ia spune, "Mergi ori Crapă", ce părere ai de avortonul ăsta? — E stupid, enunță, lapidar, Legionarul. — Altminteri nici n ar fi în S.D., râse Porta. Krug era furios. Uitase unde se află. Punându și mâinile în șolduri, își bombă pieptul în maniera prusacă. Noi ne stăpâneam cu greu încântarea. Singur Bătrânul se făcea că nu observă nimic. Își vârâse nasul în registrul cu deținuți, dar știam că n avea nici cea mai mică milă pentru acești ștăbuleți scoși din pâine. — Nu vezi că sunt un Oberscharführer? urlă Krug. — Nu s orb, răspunse, arogant, Porta, dar chiar dac ai fi general și tot ți aș zice scârnăvie. Krug se porni să zbiere. Glasul îl lăsă. De atâta enervare se bâlbâia. — Cer, fir ar să fie, cer ca persoana mea să fie respectată. Ai datoria să mi te adresezi conform regulamentului. Sunt Oberscharführer ul S.D. Krug, un om care și cunoaște datoria. Ia seama, Obergefreiter. — Ești un rahat. — Am să ți fac un raport! urlă Krug. — Și eu o să mă șterg cu el la fund, fu expresivul răspuns al lui Porta. Află că în prezent toată lumea nu dă doi bani pe rapoartele tale și că până la noi ordine ești deținutul meu. Porta accentuă pe ultimele două cuvinte. Iar acum o să mi dăruiești drăgălaș tot ce ai, fără să uiți inelul. L aș putea oferi lui "Vera arzoaica" de la "Uragan 11" drept răsplată pentru modul deosebit în care s a ocupat întotdeauna de mine. Dar dacă protestezi în continuare, nu mai garantez de nimic. Și arătându l pe Micuțul care își făcea de lucru cu o pereche de cărți ce aparținuseră lui Blank, continuă: — Te dau pe mâna lui. Vă iubește de nu mai poate, pe voi, ăștia de la S.D., și face tot ce i spun. Dacă însă ești un băiețel cuminte și drăguț, îi voi spune lui "Vera arzoaica" că inelul e un dar de al tău și ne vom gândi la tine, împreună, peste câteva săptămâni, când vei dârdâi în brigada lui Dirlewanger. Krug trsări auzind numele Dirlewanger. Deși brigada era cum nu se poate mai "Gekados", Krug și amicii săi știau foarte bine ce vrea să zică asta. Era o brigadă disciplinară S.S. care avea drept unică misiune distrugerea prin orice mijloace a partizanilor care se găseau în marile păduri din jurul Minsk ului. Șeful ei era Brigadenführer ul S.S. Dirlewanger, un fost ocnaș care obținuse comanda acestei unități datorită unui cinism brutal și a pornirilor sale sadice. Cruzimea lui era atât de mare încât până și Himmler și Heydrich ceruseră la un moment dat să fie deferit Curții marțiale și condamnat la moarte. Dintre toate capetele de acuzație formulate împotriva lui, violul prizonierelor poloneze era cel mai neînsemnat, dar acest ucigaș sadic era protejatul Obergruppenführer ului Berger, șeful școlilor de cadre S.S. La 22 noiembrie 1941 acestuia îi trebuise o oră întreagă ca să i convingă pe Heydrich și Himmler că e necesar ca Brigandenführer ul Dirlewanger sa fie tolerat. Argumentele sale îl impresionară mai ales pe Heydrich, care avea aceleași teorii ca și Berger. Teroarea trebuie combătută prin teroare. Până la moarte, Heydrich rămase convins că victoria va aparține celui care va ști să utilizeze mai bine violența. Trei zile înaintea atentatului de la Praga, el spunea: "Dumneata nu ești decât un țăran sentimental care n a priceput nimic din războiul pe care l purtăm. Probabil va fi nevoie ca 90% din poporul german să fie exterminat. Ca pedeapsă n ar trebui să existe decât una singură: decapitarea. Hrana prizonierilor costă prea scump. Am dat ordin Einsatz kommando uluimeu să împuște detașamentele de prizonieri de îndată ce și au terminat lucrul. Transportul lor nu este rentabil." Oamenii lui Dirlewanger erau condamnați la moarte atât de inamic, cât și de propriii lor compatrioți. Cum risca vreunul din ei să se aventureze pe undeva neînsoțit, cum se curăța. Puteau fi lesne identificați după cele două grenade aurite pe care le purtau în chip de petlițe la gulerele negre ale uniformelor lor S.S. În calculele oficiale durata lor de viață era apreciată la două luni. Când avea loc un banchet la Statul major al lui Dirlewanger, ceea ce se întâmpla adesea, un comando pleca să efectueze o razie în câte un orășel de prin Polonia sau Bielorusia ca să procure femei. Cariera lui Dirlewanger s a încheiat așa precum merita, din păcate însă prea târziu. Instituise chiar el barbara pedeapsă care consta în pârpălirea înceată a "vinovaților" deasupra unui foc. Fu găsit spânzurat de un copac, cu capul în jos și sfarogit ca o bucată de pâine uitată în prăjitor. Partizani polonezi povestiră că operațiunea fusese îndeplinită de opt oameni din propria i brigadă. După spusele lor, strigase întruna patru ceasuri și jumătate, timp în care cei opt făcuseră un cerc în jurul copacului și cântau: So weit die braune Heide geht, gehört das alles mir. Ich bin ein freier Wildbretschütz ... Partizanii nu se atinseseră de cei opt. La muzeul militar din Varșovia există un tablou ce reproduce evenimentul. Chipul lui Dirlewanger poate fi perfect recunoscut deasupra flăcărilor. Data execuției: 21 ianuarie 1945. Oberscharführer ul S.D. nu și făcea iluzii în legătură cu viitorul. Știa ce l așteaptă. Văzuse mulți plecând spre fioroasa brigadă, dar nu văzuse pe nici unul întorcându se. Și oamenii și hârtiile lor dispăreau fără să lase o urmă. Evident, există întotdeauna o șansă de una la o mie. Asta depindea de comandantul închisorii Torgau, dar colonelul cel ciung nu se arăta prea blând cu esdeiștii mătrășiți. Krug își făgădui sie însuși să se poarte într un mod exemplar, să blesteme S.D. ul etc. Când, grație spionilor săi, colonelul va afla de atitudinea lui, îi va face poate favoarea să l expedieze într o unitate disciplinară. Totuși protestă vag împotriva pretențiilor lui Porta. Din două sărituri de trigru, Micuțul fu lângă el. — Nu mai cârti, scumpu' meu esdeist. Fă ce ți se spune. Golește ți buzunarele. Îl împinse spre ușa celulei. Iată ți odăița până când amicii tăi vor veni să te caute. Porta râse. — N ai baftă, Krug, urmă Micuțul, mânia lui Dumnezeu s a abătut asupră ți. Ești pe cale să cobori panta. Ești deja uitat, nu mai exiști. — Întocmai, replică Porta. Și n cazul ăsta, la ce i mai trebuie tot soiul de bunuri? — Oare cum s o fi simțind unul care i un mort viu? — Nu i nimic de râs aici, protestă Krug ștergându și fruntea cu o batistă nu tocmai curată, împodobită cu niște inițiale care nu i aparțineau. — Doar n ai vrea să m apuce plânsul? Krug mormăi ceva nedeslușit. Micuțul luă un inel, îl mirosi și l examină atent. — L aș putea vinde lui Emil. Pute a curvă. Zi, Porta, ce scrie înăuntru. — P.L. Ia povestește ne, Krug, cine era P.L. — Paula Landau. A murit la Neuengamme. — Și ți a oferit inelul pentru că te ai purtat frumos cu ea? îl întrebă, blând, Porta. Krug se scărpină în ceafă, cercetându i pe rând cu privirea. Ar fi preferat să nu intre în detaliile afacerii "Paula Landau". Sosise la Neuengamme sub formă de cadavru. Avusese atunci o zi neagră, temându se ca faptele să nu iasă la iveală. În chestii dintr astea "Frumosul Paul" era bizar. Nu se sfia să poruncească aplicarea unor torturi înspăimântătoare, dar să l ferească sfântul pe cel care lua cu de la sine putere asemenea inițiative. Nici chiar în caz de autoapărare. Nimeni din grupa lor nu uitase sfârșitul Unterscharführer ului Willy Hirsch, care fusese prăjit la foc domol începând cu picioarele. Încet, fără grabă: Operațiunea durase trei săptămâni. Și totul din pricina a cinci pipițe care oricum aveau să fie spânzurate. Krug se cutremură. Interesul celor doi malaci trebuia abătut de la Paula Landau. Așa cum arătau, păreau foarte decontractați, dar el simțea că nu i decât o atitudine exterioară pe care și o confecționaseră. De fapt erau niște diavoli. Mimând o indiferență totală, își deșurubă tocul cizmei, care lăsă descoperită o ascunzătoare. Scoase de acolo două bacnote de cinzeci de dolari și o capsulă mică plină cu pulbere albă. Porta se prefăcu mirat. Mirosi pulberea. — Cocaină ... Ai fost bogat, nu glumă. Ce ai făcut de te ai dus de a berbeleacul atât de iute? Krug se bâțâi stânjenit. — Nu trebuie să te jenezi, continuă Porta, nu suntem prea delicați și nici fete mari. Micuțul fi adresă un gest sever și luă cuvântul. — Dacă ți aș mărturisi secretele vieții mele ai cădea în fund, mă javră de esdeist. Lumea zice că Micuțul e nerod, dar nu chiar atât de nerod ca să mărturisească ceea ce nu poate fi dovedit. De condamnat, nu te condamnă decât în măsura în care mărturisești. Cât timp n ai mărturisit, judecătorii și celelalte lepădături n au ce ți face. Ai mărturisit, dobitocule? Krug făcea semn că da. Ai fi zis că i un creștin aruncat în groapa cu lei. — Idiotul, constată, sec, Micuțul. — Ce ai mărturisit? întrebă curios Porta. — Șantaj. Cunoșteam o gagică din Friedrischsberg, al cărei amant era închis la noi, încă de mult. Mă abăteam pe la ea deseori și nu gândeam c o să cad vreodată pe bec, dar farfuza s a dus la "Frumosul Paul". — Ai fi putut nega, zise Porta. — N a ținut. Mi au întins o cursă. — Și te ai prins ca o muhaia. Micuțul râdea fără să se ascundă. De asta ești la noi? — Iar în curând vei fi în drum spre Dirlewanger, făcu înveselit Heide. — Te ai întins prea mult la cașcaval, frățioare, urmă Micuțul. Nu omori găina cu ouă de aur. Uită te la mine, dacă mi se întâmplă să dau peste zece pipe de opiu, nu iau decât opt. — Așa i, întări Barcelona. — Așa o fi, dar în orice caz, de la mine ați luat totul. — Cu ține i altceva, triumfă Micuju. Tu chiar dacă mai respiri, ești deja un om mort. Pe documentele tale e o dungă roșie. Nimeni nu te cunoaște. Nimeni nu vrea să știe de tine. În pădurile Misk ului, partizanii lui Tătuca te și așteaptă. Ai văzut ce le fac haidamacilor lui Dirlewanger? Lui Krug i se învârteau ochii în cap. — Ce le fac? Micuțul râse diabolic. — Porta, povestește i ce le fac. Porta își umezi buzele, după care scuipă pe dușumeaua curată și lucioasă. Krug urmări scuipatul cu privirea. — Te interesează? întrebă Porta cu un mic zâmbet în colțul gurii. Te las să l ștergi. Drăguții tăi de amici de la Fagen m au învățat și figura asta. — Nu s eu de vină, protestă Krug. N am fost niciodată la Fagen. — Ești un rahat și i doar o pură întâmplare că n ai fost și la Fagen. Când o să vină ziua socotelilor, ai să vezi că nimeni n a făcut nimic. Toată lumea o să declare că a primit ordine de la superiori, până o să se ajungă la ăla de i acu în vârful scării și care o să bage mâna n foc că și lui i a dat ordine bunul Dumnezeu prin intermediul a doi porumbei albi. — Nu s eu de vină, repetă Krug. — Firește, își bătu joc Porta. Te au obligat, nu i așa, să intri în S.D.? — Ei, poate că nu tocmai, mărturisi Krug. Dar la "S.S. Infanterieregiment Deutschland" erau toți niște tâmpiți. Oricum, aici e mai bine. Pentru prima oară de la începutul discuției, Bătrânul își ridică privirea. Se uită fix la Krug, se pregăti să spună ceva, apoi renunță și se cufundă iarăși în registru. — Sigur că i mai bine aici, răspunse Porta. La regimentul "Deutschland" trebuia s o faceți pe eroii. Eroi cu nădragii plini. Aici însă ceilalți fac pe ei. Înțeleg. Dar într o zi ai să plătești scump pentru toate astea. — Mai termină, Porta, c ai luat o razna, îl întrerupse Micuțul. Mai bine povestește i gagiului ce fac partizanii din păduri. Atunci să vezi cum se scapă pe el. Uite Krug, îți spun cinstit că, în comparație cu meșterii lui nea Iosif Vissarionovici, voi, hitleriștii ăștia de trei lulele, trei surcele, sunteți complet lipsiți de imaginație. Îți amintești, Porta, de tipul pe care l am găsit pe mușuroiul de furnici? — Povestea i veche, o știm și noi, cei de la poliția S.S. — Dar pe asta o știi? Te leagă între doi copaci, întins ca un arc. Întâi sunt coțofenele, pupezele, codobaturile și alte păsăruici mai mititele care ți ciugulesc ochii. Apoi vin pe rând corbii, hultanii, bufnițele alea mari. Nu scapi din legături decât după ce ți au sfâșiat toate tendoanele. Dar atunci ești de mult mort. — Am văzut o singură dată pe una care să scape cu viață, se amestecă Micuțul. E vorba de Nadia, turnătoarea aia micuță din Moghilev. Dar nimeni n o să mai vrea vreodată să se hârjonească împreună cu ea. Și zău că nu arăta rău înainte de a cădea în mâna partizanilor. Aș zice chiar că era o gagică trăznet, însă după ce a fost găsită... Blom din Barcelona avu un râs sardonic: — De pomină cum au mai aranjat o! Dar și câți au fost spânzurați din vina ei! — Ce i au făcut? întrebă Krug. — I au decupat, pe buci, două zvastici, explică Micuțul. La câteva minute după ce a fost dată jos din copaci, s a aruncat sub un tanc Tiger, complet țicnită. Îi era frică de orice, chiar și de propria i viață. — Alah mi e martor, adăugă Legionarul, partizanii sunt dați în mă sa! Nici măcar berberii răsculați din Rif n ar fi fost în stare să ne aranjeze pe noi, cei din trupele coloniale franceze, atât de mișto. Krug devenise livid. Porta chicoti încetișor. — Ești până n gât în rahat, Krug. Cum ai o clipă liberă acolo, la Fuhlsbüttel, pune ți un ștreang de gât. Dacă apuci să ajungi în fața Curții Marțiale, adio orice șansă. Te vor băga în fiare și nu ți le scot decât în momentul în care te vor preda lui Dirlewanger. Să nu ți închipui c or să te trimită într o F.G.A. Nu i loc de tine acolo. La noi nu vin decât S.S. iștii cu delicte minore. Crede mă, în cazul tău tot ștreangul rămâne soluția cea mai bună și cea mai comodă. Tipii lui Dirlewanger sunt expediați în locurile cele mai afurisite. Fiecare operațiune echivalează cu o sinucidere colectivă. Nimeni nu vrea să știe de ei. Nici măcar târfele scoase la reformă. Krug, Oberscharführer ul S.D., fiara fiarelor, plângea. Nu crezuse niciodată că așa ceva i se poate întâmpla. I se prezisese adesea, dar de crezut nu crezuse. În prezent, era convins. Ce să facă? Nu voia să poarte două grenade încrucișate pe un guler negru. Din depărtare auzi glasul Micuțului urându i noapte bună. Greaua ușă a celulei se închise cu zgomot, despărțindu l de lumea în care trăise până atunci. Se trânti pe podea, singurul loc unde se pulea culca. Celula era perfect goală. Dacă ar fi fost băgat într o închisoare adevărată, ar fi avut un prici și o pătură. Aici însă nu exista nimic. O celulă incredibil de curată. În felul ei, armata era mai dură. În poliție te mai puteai plânge; aici, nu. Orice ți s ar fi făcut, trebuia să spui: bine. Erai un rob printre alți robi și lucrul acesta îl realiza acum pe deplin. În fundul sufletului lor, tuturor celor din S.S. și S.D. le era teamă de armată. Instrucția era grea și la unii și la alții, dar în S.S. erai tratat ca un om, ca un om de elită. În armată lucrurile se prezintă altfel. Ostașul era doar un sclav. Krug contemplă chipiul așezat alături. Capul de mort rânjea sinistru la el. Fusese întotdeauna mândru de insigna sa cu cap de mort. Îți dădea siguranță. Remarcase de nenumărate ori ce efect hipnotic avea această insignă asupra oamenilor. Dintotdeauna dorise să intre într o divizie S.S. "Totenkopf" , singura unitate S.S. care purta un cap de mort brodat pe gulerul negru al vestonului. Fusese însă respins. Era prea înalt. Nu le trebuiau decât indivizi scunzi. Nici unul peste 1,70 m. Mici, dar dați dracului. Nu l uitase niciodată pe Unterscharführer ui Brikendorf, care făcuse un scurt stagiu la ei, la secția IV/2 și care într o seară le arătase livretul lui. Când își făcuse serviciul la Gross Rosen expediase cu propria mână pe lumea cealaltă 189 de indivizi. Acest Brinkendorf era într atât de cinic, încât îl refuzaseră până și cei de la Rollkommando . "Frumosul Paul" îl dăduse afară după trei luni. Depășise orice limită, operând o razie pe cont propriu în cartierul Teehaus. Fusese trecut instructor la Dirlewanger. De atunci nu mai sosise nici o veste despre el. Acum, poate c avea să l întâlnească din nou. Ferească sfântul să l aibă pe Unterscharführer ul Brinkendorf comandant de grupă. Brinkendorf era făcut din același aluat cu majoritatea celor din divizia T, capabili să ucidă pe oricine, prieten sau dușman, frate ori soră. Esențial pentru ei era să ucidă. Se scufundă într un somn agitat, dar fu trezit de fiece dată când se suna la poarta mare, și asta se întâmpla des. Întreaga închisoare era plină. Nu rămăsese liber decât arestul armatei. Auzea cum cei din gardă se certau cu voce scăzută. O cizmă grea lovi în ușa sa. Nu pricepu de ce. Neliniștit, privi spre fanta în dosul căreia strălucea un ochi. Un râs sardonic îi izbi urechea. Recunoscu glasul Micuțului. — Ia te uită, mai ești în viață, suflet în uniformă! Am crezut că te ai și spânzurat cu ciorapii! Și râsul se pierdu pe coridor. Hotărât lucru, tipii ăștia din armată nu i prea aveau la inimă pe cei de din S.D.... Heide și Porta se porniră pe ceartă. Jucau o partidă de 421 și Porta fusese prins în ofsaid. Avea asul de pică, dar nu l declarase decât atunci când potul se rotunjise binișor. Furios, Heide înfipse pumnalul în masă la un milimetru de mâna lui Porta. — Trișezi! urlă el. — Ei și? — Ai avut asul de pică! L am văzut! — Da' ce, e al tău? Heide păli. Își pierduse complet stăpânirea de sine. Așa ceva întrecea orice limită. Învârtind cuțitul deasupra capului, lovi țintind fața lui Porta, ferm decis să l cresteze. Porta abia izbuti să se ferească. Ripostă încercând să l atingă pe Heide cu muchia palmei peste beregată, dar acesta se feri. În materie de judo și lovituri golănești, ambii erau de forță egală. Porta înhăță o sticlă și o sparse la jumătate; cioburile se răspândiră în întreaga încăpere. Apoi azvârli cu ea în obrazul lui Heide, fără însă a l nimeri. Heide scoase niște răcnete triumfătoare și se năpusti asupra lui Porta agitând cuțitul. — Al meu ești, roșcovan împuțit! Imediat însă scoase un țipăt ascuțit. Porta îl pocnise între picioare. Cuțitul căzu jos. Mâinile lui Porta îi încleștară beregata. Matahala deveni moale și se prăbuși. Porta se pregătea să i stâlcească fața cu talpa sa țintuită, dar fu oprit de Bătrânul. — Destul, Porta! — Mi e silă de mutra asta de fante, șuieră Porta. Ar fi trebuit să aibă o ureche mai puțin, ca Micuțul, nasul zdrobit, ca Sven, un ochi de sticlă, ca Barcelona, și cicatrice pe frunte, ca tine. De ce i el singurul care n are nici o zgaibă? — Lasă l pe Porta să i calce mutra măcar o dată, imploră Micuțul. Dacă nu i o pocește nimeni, ăsta ajunge într o bună zi ofițer. — Gura! răcni Bătrânul. Aici comand eu! Și înhățând un pistol mitralieră de pe masă îl armă, țintindu ne succesiv. Îi pândeam gesturile. Bătrânul n ar fi tras, de asta eram singuri. Nu făcea el așa ceva, dar ascultam cu toții de cea mai mică poruncă a lui. Atmosfera era încărcată de electricitate. Nu ne ar fi displăcut să tăbărâm pe Heide. Merita o chelfăneală. Ne scotea din sărite mutra lui de băiat frumos. Brutalitatea lui cinică atât față de sine însuși, cât și față de alții ne stătea ca un ghimpe în carne. — Mii de draci! exclamă Legionarul spărgând astfel gheața. Heide se trezi. Sprijinindu se în mâini, își scutură capul ca un câine ieșit din apă. — Ai trișat, spuse el printre dinți clocotind de furie reținută. Își duse mâna la gâtul care era roșu și umflat după strânsoarea brutală a lui Porta. Nu i bine ce ai făcut. — Unteroffizier Julius Heide, zise mieros Porta, nu i acuza pe oamenii cinstiți. Nu ți o poți permite. Ești un copil rău, Julius. Ș apoi, ești prea frumos. Heide se ridică cât era de înalt. — Sfântă Marie, n ai să ajungi niciodată un om cumsecade, îi aruncă el lui Porta. Surpriza vieții tale o să fie ziua când roșii o să ți expedieze un glonte în scăfârlie. Nimeni de acolo, din cer, n o să vrea să aibă de a face cu tine. O să te descalțe de cizme și o să te pună să mărșăluiești până n iad numai pe pietre ascuțite și mânat din urmă de majurul cel mai dat în mă sa din câți au fost zămisliți vreodată. — Ai fără doar și poate dreptate, răspunse înveselit Porta, dar ai să mi ții tovărășie. S ar putea chiar ca bunul Dumnezeu să mi dea comanda grupei. O să aibă cu siguranță mai multă încredere într un Obergefreiter decât într un subofițer prusac. Iar eu îți promit că o să cari aruncătorul tot drumul până la cuptorul lui Scaraoțchi. Soneria le întrerupse discuția. Intrară doi SD iști și o bătrânică. Era aceeași pe care la începutul serii Porta și cu mine o văzuserăm intrând în clădire. Îmbătrânise și mai tare în răstimpul acestor ore. Pălăria îi ședea anapoda pe cap. Unul din S.D. iști îi întinse Bătrânului niște hârtii. — Astea s pentru tine, anunță el. Trebuie completate. Bătrânul protestă vehement: — Nici vorbă! Chestiile voastre nu ne privesc. Suntem militari, nu copoi! — Ușurel, mârâi SD istul, și aplecându se spre Bătrânul îi șopti câteva cuvinte la ureche. Bătrânul aruncă o privire către băbuță. — Felicitări! Ce mai echipă! — Ai dreptate, mărturisi SD istul. E scârbos. Pe mine m au luat de la Kripo. Dădu o roată prin corpul de gardă și spuse, adresându se tavanului: — Aș prefera să fiu departe de aici. — Pârț! rânji Legionarul. Nimeni nu te obligă să fii copoi. N ai decât să pleci. Poți alege între 33 de divizii S.S. — E mult prea fricos, strigă Heide. Cunosc de alde ăștia. Fac în nădragi doar când se aproprie de un poligon de artilerie. S.D. istul deveni grosolan. — Bă, gură mare! Unde vă treziți? Ce ar fi să luăm unul doi dintre voi pentru o mică discuție particulară, colo sus, în mansardă? — Hm, se poate și asta, zâmbi Legionarul. Dar e ceva care mă face să cred că tu o să dai ortu popii înaintea noastră. Arestul e plin de amici de ai tăi. Ieri încă erau la fel de țanțoși ca și tine. Azi, le a cam pierit piuitul. Scundul polițai aruncă o privire veninoasă spre Legionar, cu veșnica lui țigară în colțul gurii. — Pe tine te știu. Te știe toată lumea. Tu ești franțuzul ăla care face să se vorbească de el. Þine ți botul la distanță. Zilele tale sunt numărate. Pun eu o vorbă bună pentru tine la "Frumosul Paul". Din trei sărituri Porta fu în fața scundului și îndesatului polițist, căruia îi vârî sub ochi un glonte de 9 milimetri. — Știi ce i ăsta, frățioare? SD istul dădu din umeri. — Știe toată lumea: un glonte de P 38. — Foarte bine, frățioare. Dar uită te atent la el, insistă Porta răsucind între degete proiectilul. E un glonte cu vârful crestat. Ai văzut vreodată ce gaură face în corpul unui gagiu? Și pot să ți spun că mai am o cutie plină. — Și ce mi pasă mie? se enervă SD istul. — S ar putea să ți pese chiar mai mult decât crezi, frățioare. Genul ăsta de gloanțe e rezervat pentru tipi de alte tine. Ești un S.D. ist. O.K. Porcăriile pe care le faci sunt și ele O.K. Þin de meserie. Buzunarele ți s pline de lucruri șterpelite. Toate astea sunt foarte simpatice. — Cine ți a spus că fur? Ei, rahatu' dracului! — Nu i frumos să spui măscări, îl dăscăli Micuțul din capătul celălalt al încăperii. Nu te a învățat mămița când erai mic? Și n orice caz, trebuie să știi că un polițist e dator să și păstreze stăpânirea de sine indiferent de împrejurări. Iar tu te dai în stambă ca o gagică de 38 de ani care și pierde fetia cu un golan în colțul străzii. — Repet: ți s buzunarele pline de lucruri șterpelite, continuă, imperturbabil, Porta. Ești un rahat cu ochi, dar întrucât insiști să ne dovedești contrariul, îmi permit să ți atrag atenția că te găsești pe domeniul Armatei și că Bătrânul, Feldwebwel ul și comandantul nostru de gardă, îmi poate ordona să te arestez. O să te percheziționăm și o să te predăm, ca suspect, "Frumosului Paul". Nu te mai împieptoșa. Lasă te, mai degrabă, moale. E n interesul tău. Poți face ce vrei, exceptând un singur lucru: să l torni pe vreunul de ai noștri. Poate c ai reuși să arestezi unul sau doi, dar s a terminat cu tine. Te facem hoit. Suntem ași când e vorba de trimis un glonte în ceafă. — Lasă te de predică! strigă Heide. Să i ardem pe loc una peste bot. Nu riscăm nimic. A făcut el destule ca "Frumosul Paul" să ne zică mersi. — Astea s amenințări! șuieră SD istul pipăind tocul pistolului. Colegul său se ținea de o parte, examinând cu mare atenție fotografiile unor tipese mai mult sau mai puțin goale. — Îți merge mintea, zâmbi Porta. — Nu mi e frică de voi, urlă, isteric, polițistul. — Ba tocmai ești pe cale să ți umpli nădragii, contestă, din colțul său, Micuțul. — Nu vă certați, copiii mei, nu i frumos. E și așa atâta discordie pe lume. Uluiți, o privirăm pe băbuță care venea spre noi, ținând în sus un deget. — Stat nervii. De vină e războiul, continuă ea cu o voce tremurătoare. Trebuie să fiți la fel de drăguți ca șeful vostru, Herr Bielert. E un om foarte bun: n a vrut defel să mă întorc acasă pe jos la ora asta, și ar fi dorit să mi dea o mașină. E amabil din partea lui, nu i așa? Micuțul vru să spună ceva, dar Heide îl pocni cu piciorul în gleznă. Polițistul se potolise. Cearta fusese uitată. Arătă hârtiile din fața Bătrânului: — Acum știi de ce am vrut să le completezi tu. Bătrânul făcu semn că da. — Bun. Hai, șterge o. Bătrâna doamnă le strânse mâna amândorura. — Vă mulțumesc pentru tot, soldățeii mei. Dacă aveți drum prin Friedrichsberg, treceți să mă vedeți. Am întotdeauna bomboane și reviste cu poze. O să vă placă. Le plac tuturor băieților. — Mulțumim, făcură ei stânjeniți. O să trecem să vă vedem. La mijlocul scării, unul din ei se întoarse. Capul de mort de pe chipiu lucea sinistru. — La revedere, doamnă Dreyer. Ea le făcu semn cu mâna. Apoi ușa se închise cu zgomot. Legionarul răsuci de trei ori cheia în broască și trase zăvoarele. De partea cealaltă a ușii — Gestapoul. Aici — Armata. Două lumi care n aveu ce căuta împreună. Bătrânica scotoci prin poșetă după o punguță cu bomboane. Făcu înconjurul camerei oferindu ne fiecăruia câte una. Tot corpul de gardă sugea. Micuțul avu dreptul să se servească de două ori. — Să nu vă temeți de nimic, madam' Dreyer, spuse el, devenit, spre marea noastră uimire, politicos. Totul se va aranja. O să ne ocupăm de gestapoviștii ăștia. Odată am curățat... Scoase însă un țipăt de durere și și masă glezna. Heide surâse cu subînțelesuri. — Crezi că acum o să ți ții gura? Micuțul tăcu bosumflat. — Ce i rău dacă i povestesc ce am făcut la Minsk când le am ajutat pe alea trei gagici s o șteargă de la S.D.? — Botnița! urlă la el Barcelona. Doamna Dreyer încercă să intervină. — Dar lăsați l să vorbească. Nu i decât un copil mare care n ar face rău nici unei muște. — Ba i un mincinos fără pereche, rânji Porta. Habar n are ce i ăla adevăr. N a auzit niciodată vorbindu se despre așa ceva. Dacă azi e luni 19, el o să spună că i marți 20. — Și ar vinde sufletul pentru cinci bani, pretinse Steiner. Micuțul se pregăti să protesteze. Ridicase chiar un scaun, dar Legionarul îl ținu de braț și i șopti câteva cuvinte care l potoliră pe loc. Ne apucarăm să jucăm zaruri. Doamna Dreyer ațipise șezând pe un scaun lângă perete. Râsul nostru o trezi. — Aș vrea să merg acum acasă. Credeți că mașina o să vină repede? — Banco! strigă Porta arătând cele șase zaruri. — Domnul Bielert mi a promis c o să mă pot întoarce curând acasă. Refuzam s o ascultăm. Nu era decât o femeie bătrână care nu pricepuse nimic și mai ales că se afla în mâinile justiției necruțătoare a unei dictaturi. Heide culese zarurile, le scutură energic, după care le lansă elegant pe masă. Șase ași. Scoase răcnete de bucurie, le adună din nou și le scutură într o tăcere mormântală. —Domnule Feldwebel, n ați vrea să încercați să dați un telefon ca să vedeți dacă n a sosit cumva mașina? Mi e somn și sunt obosită. Heide făcu zarurile să se rostogolească. Șase ași. Nimeni nu sufla. Tensiunea creștea. Porta luă două zaruri și le examină. Heide surâse, citindu i gândurile. — Dezolat, Herr Obergefreiter Joseph Porta, dar nu sunt măsluite. Ca să joci e nevoie de inteligență și numitul Heide posedă așa ceva. Mai scot pentru a treia oară așii și ori vă umflu tot, ori dublați miza. — E cu neputință, îl întrerupse Barcelona. Heide rânji. Agită violent cornetul de piele, îl învârti deasupra capului, ridicând în sus brațele, apoi îl trânti de masă cu gura n jos. Rămase așa vreo două minute fără să ridice mâna, după care, foarte decontractat, își aprinse o țigară. Porta nici măcar nu observă că fusese una de a lui. — Am picioarele umflate și mă strâng pantofii, scânci doamna Dreyer. Sunt plecată de dimineață. Heide arătă cornetul care trona în mijlocul mesei. — Ridică l, fir ar să fie, ridică l! gemu Steiner. — Pentru ce? râse Heide. Pot să vă spun de pe acum ce i sub el: șase ași. Dați mi tot ce aveți. Al meu e totul! — Lăudărosule, mârâi Porta. — Fie și așa, hotărât Heide. Dacă nu s dedesubt șase ași, mărim de zece ori miza. Porta se răsuci ca pe jăratic, stăpânit de patima jocului. Ochișorii săi porcini i se învârteau în cap. Își trecu o mână prin claia sa roșcovană. — Fir ar să fie, Julius, faci mișto de noi? N ai de unde ști că s șase ași. E imposibil. — E ceasul două, domnule Feldwebwel. Dacă mașina n a venit, peste trei ore o să iau tramvaiul. — Ai zis de zece ori miza? Mi e cam frică. — Arată ne, imploră Barcelona. Ridică scufia, Julius. Încet, încet, Heide deplasă mâna spre cornetul de piele. Se simțea ca un împărat, deși picături de sudoare îi broboneau fruntea. De enervare, Micuțul își scărpina obrazul. Uitase că are o țigară aprinsă și nu simțea cum îi ard buzele și mâna. Bătrânul era pe jumătate culcat pe masă, hipnotizat și el de cornetul de piele. — Ești sigur că s șase ași? — Îhî, mormăi Heide. Întocmai cum v am spus: șase ași. Ați pierdut. — Imposibil, suspină Barcelona. Un pistol mitralieră căzu pe jos. Nimeni nu l băgă în seamă. — Uite o mașină. Poate că i pentru mine. Doamna Dreyer se sculă de pe scaun și începu să încheie nasturii paltonașului ei ponosit. Încet de tot, Heide ridică cornetul. Dedesubt erau șase ași. Micuțul făcu un salt îndărăt, răsturnând scaunul. — Are un pact cu diavolul! strigă el. Porta ridică privirea. — Cum dracu faci, Julius? Nu mi vine să cred. De trei ori la rând șase ași. Așa ceva n am mai văzut. — Nu ți bate tu capul cu asta, răspunse arogant Heide, și dă mi ce mi datorezi. Poți șterge datoriile mele din carnețelul tău negru. Porta miji ochii și l fixă intens pe Heide. — Heide, ce ar fi să mai facem o mână? De douăzeci de ori miza. Heide tremura de enervare. Era lac de sudoare. Îi privi pe rând pe cei din jur. Pretutindeni îl pândeau ochi lacomi. Tentația era mare. Aruncă însă cornetul pe jos. — Nu, nu vreau. — Lașule, mârâi Porta, neputându și ascunde dezamăgirea. — De ce a venit Gestapo ul să vă caute? o întrebă Heide pe doamna Dreyer, nu fiindcă l ar fi interesat, ci ca să l abată pe Porta de la joc. — Vecina mea, doamna Anna Becker, i a scris domnului Bielert că l am insultat pe Führer. Ciulirăm cu toții urechea: insultă adusă Führer ului! — Paragraful 1062b, capitolul 2, din Codul penal al Reich ului, suspină Steiner. Stege se aplecă peste masă și recită cu voce scăzută: "Cel care prin cuvânt sau scriere îl insultă pe Führer va fi pasibil de pedeapsa cu temnița ori cu moartea". O privirăm pe doamna Dreyer cu alți ochi. Devenise interesantă. Nu probabila ei condamnare la moarte o găseam noi extraordinară. Doar văzuserăm atâtea! Interesant era că ea nu și dădea seama de ce o așteaptă. — Și ce ați spus? întrebă Heide. Doamna Dreyer își șterse fruntea cu o batistă micuță ce mirosea a lavandă. — Oh, nimic altceva decât ceea ce spune toată lumea. Era după marele raid aerian de anul trecut. Știți, când au bombardat Landungsbrüke și pensionul din spatele statuii lui Bismarck. Doamna Anna Becker și cu mine ne am dus să vedem. Și eu am zis atunci acele cuvinte care nu i au plăcut domnului Bielert: Era mai bine pe timpul Împăratului. Nu se bombardau așa orașele. Acum n avem mâncare pe săturate! Și pantofii sunt găuriți în talpă. Adolf Hitler nu se pricepe. S a născut sărac; numai cei de familie bună știu să guverneze o țară. — Dumnezeule! exclamă Barcelona. Dacă a recunoscut toate câte le a spus, s a terminat cu ea. Cunosc treaba asta de pe vremea când lucram la Servicios especiales în Spania. — Ia scutură nițeluș zarurile, să vedem ce iese, sugeră Porta. Þineam cu toții degetul gros lipit de marginea mesei. Heide scutură zarurile. — Pe ce jucăm? — Pe păsărica de pe gardul parcului, răspunse Porta. — As, zise Micuțul. — As contra șase, spuse Porta. — As contra șase, făcurăm cu toții în cor. Zarurile se rostogoliră pe masă. În beciul Gestapoului, opt ostași dădeau cu zarul, la fel cum făcuseră cândva niște soldați romani la poalele unei coline de lângă Ierusalim. — Potoliți vă! Sunteți nebuni, șopti Bătrânul și, întorcându se spre doamna Dreyer, începu o discuție animată despre nu știu ce, doar ca să i abată atenția de la jocul nostru macabru. Zarurile ne priveau. Patru ași și doi de șase. — S a zis cu ea, constată Barcelona. Zarurile nu mint niciodată. — Toată lumea a zis as contra șase? întrebă Heide. Porta făcu semn că da. — Șase pentru viață, as pentru moarte. Legionarul începu să fredoneze: "Vino, vino, Moarte". O priveam pe doamna Dreyer care i explica Bătrânului că trandafirii ei au nevoie de apă și că arșița uscase totul. — Soțul meu a căzut la Verdun, spuse ea în continuare. Era comandant de escadron la regimentul 3 Dragoni, care și avea garnizoana la Stental. Era simpatic la Stental. O cazarmă veche, veche de tot. Bărbatu meu slujea la 3 Dragoni din 1908 și a murit la 23 septembrie 1917. Plecase să caute un brad pentru pomul de Crăciun. A căzut pe când se întorcea. Cu bradul peste el. A fost împreuna cu Hauptmann ul Haupt și cu Oberleutnant ul Jenditsch când ai noștri au luat fortul Douaumont. — Prea mult n au stat ei acolo. Franțujii i au dat afară în doi timpi și trei mișcări, constată Heide. — Ah, da, îmi aduc aminte, urlă triumfător Micuțul. Profesorul nostru de la orfelinat ne a povestit. Prusacii au fost goniți peste Rin, iar fleții din Paris au rămas în fort distrându se să i bumbăcească pe trupeții Kronprintz ului. Sictir, ce faci? țipă el întorcându se către Heide. Încetează să mă pocnești cu piciorul. Ce am povestit e cât se poate de corect din punct de vedere istoric. — Povestește o altfel, îi aruncă Heide. Soțul doamnei a căzut la Verdun. — Da' eu ce vină am? se bosumflă Micuțul. Nu i aș face doamnei nici o plăcere dac aș zice că prusacii au rămas la Douaumont. Și nici nu exagerez când zic că franțuzii i au alungat cu picioare n fund. — Adevăr grăiești, Micuțule, râse Porta. Parizienii i au caftit atât de rău în bătălia de la Douaumont că tăticu-împăratu' i a tras o praftură strașnică lui fi su, Kronprinz ul. — Babaroasele astea s niște ticăloase de zaruri, mârâi Micuțul. Pariez unu la zece că spun adevărul și că băbuța s a ars. — Ce v a spus Kriminalrat ul? întrebă Bătrânul răsucindu se la iuțeală spre doamna Dreyer. Heide se jucă cu zarurile. Doamna Dreyer se uita cu blândețe la portretul lui Heinrich Himmler. Sub fotografie era scris cu litere aurite: HEINRICH HIMMLER Reichsführer der S.S. Chef der Polizei, Minister des Inneren. — Un om atât de drăguț, Herr Kriminalrat Bielert. M a asigurat că totul s a terminat, că nu trebuie să mă mai gândesc la cele întâmplate și că nu se va mai vorbi de mica mea istorie. — V a spus cumva ce o să urmeze? întrebă Barcelona. Au pus pe hârtie ce le ați povestit? — Da, domnul Bielert i a dictat unui alt domn. Nici n am ascultat ce zicea fiindcă începuse să mi se facă somn. Au umplut multe pagini. Aproape o carte întreagă. Domnul Bielert mi a spus c o să merg la Berlin. — Ca să l vedeți pe Führer? o iscodi în continuare Barcelona. — Nu, nu de el era vorba, răspunse bătrânica și privi portretul lui Himmler. Nu mi mai aduc aminte, dar era ceva cu niște litere. Barcelona șuieră printre dinți și rosti încet de tot: — R.S.H.A. — Da, da, R.S.H.A. Doamna Dreyer păru vizibil ușurată. Știți ceva de ea, Herr Feldwebel? Barcelona ridică din umeri și i aruncă o privire lui Heide, care continua să se joace cu zarurile. — Cred și eu. E o afacere în stil mare la Berlin. — Și cu ce se ocupă? întrebă, candidă, doamna Dreyer. — Cam cu de toate. E un fel de intermediară între registrul de stare civilă și biroul de plasare. Porta râse pe nfundate. — Iată o excelentă comparație. Totuși nu i cea mai bună definiție a ospiciului ăla de nebuni. — Bine, atunci să vă explic, ripostă Barcelona. — Pentru numele lui Dumnezeu, ia mai scutește ne de bancurile tale, făcu, sec, Bătrânul. — Mi e teamă c o să întârzii mâine la pedichiurist, gemu doamna Dreyer. O să trebuiască să renunț de data asta, și mi e necaz fiindcă de plătit tot o să plătesc. Două mărci și douăzeci și cinci de pfenigi e o sumă... — Vă supără picioarele? întrebă Micuțul. Dacă i ceva grav, îl putem ruga pe doftorul nostru să vă examineze. Face tot ce i cerem. Îl avem în buzunarul de la ceas. Cât ne place nouă, atâta rămâne el medic. L am priponit din ziua n care am observat că "Coadă de mătură" îi plasează lovele. Și asta — aici Micuțul își ciocăni fruntea îngustă cu un aer plin de subînțelesuri — fiindcă ne umblă mintea. Ne am prins că ceva nu i în regulă. De unde până unde să i dea "Coadă de mătură" biștari unui medic militar? Am îmbătat o pe "Coadă de mătură". Ne a costat 31 de mărci, dar i a rambursat doctoru'. — Ai să taci o dată din gură? se stropși Porta. Flecăreala ta o să ne ducă ntr o zi la eșafod. Pe Micuțul însă nu l puteai opri așa, cu una, cu două. Continuă deci: — Când "Coadă de mătură" s a pilit puțin, a apucat o mâncărimea de limbă. Porta i a dat a înțelege că nouă ni se poate spovedi în liniște. Era o chestie interesantă și ne am prins la iuțeală. Îi procura doctorului clientelă. Tot soiul de cucoane bogate care voiau să scape de un plod făcut pe de lături. I am cerut atunci politicos o gratificație ca să uităm de datoria noastră față de Führer, Popor și patrie. Dar "Coadă de mătură" ne a dat cu tifla (ce muiere prost crescută!). Atunci ne am dus la doctor. Era acasă și era târziu. Când l am văzut, m a umflat râsul. Avea pe el un halat lung, gri și un fular alb. Nu m aș duce înțolit așa nici pân' la closet! Totul s a petrecut cum era și de așteptat. A început prin a ne amenința cu închisoarea și cu Curtea Marțială. L am rugat atunci să nu țipe așa tare. Dădea din mâini ca un apucat. A fost însă de ajuns ca Porta să i explice că avem dreptul să l arestăm și a devenit pe dată foarte amabil. Cum nu era prost, a înțeles lesne că nu i ar sta deloc bine să ajungă el, ditamai medicul, la Gestapo. Ne a oferit deci o primă lunară, destul de rotunjoară, pe care ne o aduce chiar el cu regularitate. — Alah, povestea asta n o știam! exclamă Legionarul. — Ești cel mai mare idiot din întreaga armată! urlă furios Porta, aruncându i Micuțului o privire ucigașă. — S a dus secretul, ricană Legionarul. Acum, că tot v a dat combinația în vileag, hai, povestește ne ce a făcut doctorul vostru? — O face și acum și de altfel bine face că o face, bubui Micuțul. Porta i a dat a înțelege că doar o bună cotă din veniturile lui ne ar putea ajuta să uităm de îndatoririle noastre civice. Tipul ăsta frânează procesul demografic și așa ceva nu i apreciat în țara lui Adolf. Porta i a spus: "Ascultați aici, dom'le doctor. Dacă afacerea asta transpiră, veți fi trimis la regimentul 27 tancuri, batalionul 2, compania a 5 a, plutonul 1, grupa întâi, unde eu vă voi numi servantul aruncătorului de flăcări, ceea ce e cam nasol. Nici unul din servanții aruncătorului de flăcări n a supraviețuit la mai mult de două, hai trei atacuri. Atunci a capitulat, deși tot a mai încercat să se tocmească nițel. — Măcar o dată taci și tu din gură, zise Bătrânul. Pe doamna Dreyer o dor picioarele, altfel decât crezi tu. Micuțul nu mai pricepea nimic. În mintea lui, picioarele nu puteau să doară altfel decât paradite după un marș. — Atunci de ce vrea s o vadă un doctor? Să te doară picioarele când n ai bășici? Slavă Domnului, așa ceva nu cunosc! Vă amintiți când am fost la doctor, la "Grasul"? — Gura, fir ar să fie! Și să n o deschizi decât atunci când te întreb eu! porunci Porta. Doamna Dreyer începu să istorisească. Avea aerul că se adresează mai curând portretului lui Himmler de pe perete decât nouă. — Tocmai ieșeam de acasă când au venit. Închise ochii și se lăsă pe spătarul scaunului. Mă duceam la Gänsemarkt să i achit domnului Berg nota. Până la tren mai avem timp berechet. Ca de obicei. Îmi place să stau pe o bancă în gară și să mă uit la lume. E plăcut la gară, Și apoi, pe vremea asta, sunt flori. Domnul Gelbenschneid, șeful gării, se pricepe grozav să cultive trandafiri. Pesemne că s îngrășămintele pe care i le aduc țăranii. Soțul m a învățat să vin întotdeauna mai devreme. De fiecare dată era primul. Când am ajuns în stradă, am zărit imediat mașina. Era un Mercedes mare, cenușiu, cu niște fanioane pe care erau S urile acelea în formă de fulgere. Mi am zis că pesemne se duc s o vadă pe doamna Becker, vecina mea. Are un fiu în S.S. E Untersturmführer în divizia "Das Reich". Înainte de a fi fost avansat ofițer, fusese în regimentul S.S. "Westland". Ca și fiul cel mic. L am certat când s a angajat în S.S. Îl atrăsese uniforma. Sunt sigură de asta. Era un copii bun. Acum e mort. Mi au trimis Crucea lui de fier. S a supărat pe mine când i am spus că tatălui său nu i ar fi plăcut să l știe în S.S. Ar fi trebuit să aștepte încorporarea, la fel ca și ceilalți trei frați ai lui. Doi dintre ei sunt la infanterie. Cel mare, la pionierii de asalt. E și el mort. Ceilalți doi au fost dați dispăruți. Am aflat o acum câteva luni. La plecare, cel mai mic mi a spus: "Mamă, ar fi de datoria mea să te denunț pentru defetism, dar de data asta o să mă fac că n am auzit ce ai spus. Nici măcar n a vrut să mă sărute înainte de a se duce. Acum e mort. Nu mi a rămas decât Crucea lui de fier. Am pus o în sertarul în care le păstrez cămășuțele de pe vremea când erau mici. Limuzina cea mare și luxoasă nu se ducea însă la doamna Beker. Mergea încet și când ajunse în dreptul meu se opri. Un tânăr foarte prezentabil coborî din ea. Imediat m am dus cu gândul la Paul, fiul meu cel mic. Semănau între ei. Înalt, aproape doi metri. Subțirel ca o fată. Dinți albi, frumoși. Ochi căprui, calzi. Foarte, foarte arătos. Părea binecrescut și era extrem de politicos. Păcat că purta mantaua aceea de piele neagră. Nu mi au plăcut niciodată. Sunt reci și atât de impresionante. Barcelona îi șopti Bătrânului: — Are perfectă dreptate. Mantăile astea miros a moarte. Pe vremuri, călăul era un bătrân alcoolic. Azi i au luat locul tinerii binecrescuți, în mantăi din piele neagră. Doamna Dreyer nu i auzi. Continua să i vorbească portretului lui Himmler. Ne imaginam cu ușurință întreaga scenă. Știam exact ce i spusese tâlharul cu iriși căprui. Văzut de ochii naivi ai doamnei Dreyer, totul părea atât de drăguț. Noi însă știam că altfel stau lucrurile. — Doamna Dreyer? întrebă el, coborând din mașină. L a privit mirată, apoi s a prezentat zâmbindu i. — Emilie Dreyer. El și a mângâiat bărbia cu degetele i înmănușate, apoi a clipit din ochii săi calzi și căprui. — Emilie Dreyer, Hindemburgstrasse nr. 9? Exact? Bătrânica a dat din cap. Nu ghicise ce primejdie se ascunde în dosul politeții. El a pipăit buzunarul în care și avea Walter ul său calibru 7,65 mm. Mai avea și un pistol de serviciu într un toc, la subțioara stângă. — Avem ceva de discutat cu dumneavoastră. Poftiți cu noi. Ea îi explică însă că așa ceva era cu neputință. Trebuia să meargă în oraș să și achite facturile și apoi avea oră la doctorul Jöhr. SS istul râse cu poftă. În toată cariera nu auzise motivare mai stupidă pentru a nu merge la Gestapo. — La pedichiurist! hohoti el. Vă duceți la pedichiurist, doamnă Dreyer? Și l apucă din nou un râs nebun. Doamna Dreyer însă nu pricepea defel ce i aici de râs. Îi explică așadar că era absolut necesar să și facă pedichiura, că doctorul avea o clientelă numeroasă și că, dacă nu erai la ora fixată, te ștergea de pe listă, însă de plătit tot plăteai. SS istul se înclină politicos. Băiatul avea simțul umorului și nu izbutea să și stăpânească râsul. Hotărât lucru, bătrânica asta era de departe cea mai țicnită persoană din câte îi fusese dat să vadă. Totuși lămuri că va lua legătura cu pedichiuristul și că nu va avea nimic de plătit. Ea continuă să protesteze. Atunci el o apucă de umăr și doamna Dreyer observă că n are decât un singur braț. Mâneca stângă spânzura goală. — Vai, Dumnezeule, atât de tânăr și frumos, dar ciung de o mână! El mârâi că cealaltă rămăsese la Stalingrad. Ea îi arătă inelul său de S.S. — Și fiul meu a fost în divizia "Das Reich". Pe ciung treaba asta nu l interesa. Ar fi zis că nici măcar nu auzise. Fu așezată pe bancheta din spate a limuzinei gri. Mergeau repede. Oamenii în mantăile negre sunt întotdeauna grăbiți. Șoferul reprezenta un alt fel de tip decât ciungul. Era chior. Ochiul său de sticlă fusese prost făcut și ți venea greu să ți desprinzi privirea de la el. — Să nu foci pe nebuna, babaco, auzi? amenință el în clipa când doamna Dreyer luă loc. O clipă fu cuprinsă de spaimă întrezărind adevăratul chip al Gestapoului, dar ciungul se stropși imediat la șofer. — Taci din gură, Scharführer. Treaba dumitale e să conduci și atâta tot. Ajunseră în tăcere în piața Karl Muck. Există funcționari incoruptibili și lipsiți de cel mai mic sentiment omenesc. Ciungul era dintre aceștia. Un lup sângeros într o blăniță de oaie. Unul dintre acei oameni ai Gestapoului care verifică mai întâi dacă documentul e autentic și abia apoi citesc conținutul, capabil, o dată această verificare făcută, să și execute propria mamă. Politicos chiar și față de un cadavru. Doar cei care cunoșteau bine Gestapoul își puteau da seama cât de primejdios era un astfel de om. Doamna Dreyer respiră adânc și deschise ochii. — N a fost frumos din partea șoferului să mi zică "babacă". Nimeni nu mi vorbește așa. Cunosc cuvântul și nu l găsesc drăguț. — Ba eu apuc să zic unele și mai și, mărturisi Micuțul. — Iar te bagi! i o tăie Porta. Răspunde prin da sau nu. În felul ăsta nu riști nimic. — Vorbești tu să n adormi! răcni, gesticulând, Micuțul. Prima oară când am zis "da" în fața unui tribunal m a costat două luni de pârnaie. De atunci am hotărât să spun întotdeauna nu. Da' și cu "nu" ul ăsta a fost cât p aci să mi las pielea la Minsk. — Atunci ține ți gura, propuse Heide. — Nici așa nu merge, Când am fost la "11 tancuri" și a fost furtul ăla baban de la Bielefeldt, am încercat s o fac pe mutul. Vă amintiți de chestia cu Skoda blindată și cu locomotiva lui Goering? Eu am plătit întreaga notă fiindcă am stat mut ca peștele. Doamne, ce primire mi au făcut atunci la Fagen! Legionarul îi atinse mâna cu un gest care atesta o admirație fără margini. — Bon camarade, dar nu le a mers. — Strict imposibil, hohoti Micuțul. M au dat afară din lagăr. Cică eram "dăunător pentru disciplină". Așa ziceau. Nu îndrăzneau să mă lichideze direct fiindcă prea veneam din cadrele Armatei. Dimpotrivă, trebuiau să vegheze ca să nu mi se întâmple nimic. Se credeau deștepți propunându mi s o șterg. Unul din cei vechi mă pusese însă în gardă. Era pentru a șasea oară la Fagen. Bineînțeles devenisem prieteni, cu toate că garidul fusese genist, or pe ăștia nu i am putut înghiți niciodată. Da' el era băiat de comitet. S.S. iștii mi au promis o groază de lucruri numai să evadez. Era singurul lor mijloc de al pune cu botul pe labe pe unul care aparține Armatei. Aveau grijă să aibă la ndemână și câțiva civili, membri de partid, ca martori ai evadării. Prima oară m au lăsat pe o piatră și mi au spus s o roiesc. Da' eu s mai șmecher ca ei și m am prins că postaseră în dosul tufișurilor niște gagii cu puștile ncărcate. Data următoare, supraoamenii ăștia au ales propriul lor poligon. Era într o după amiază de toată frumusețea. Eu și alți câțiva colegi ne distram privind buruienile. Sturmführer ul S.S. care trebuia să ne păzească se instalase pe o piatră. Îl chema Greis. Ãl mai mare ticălos din câți au purtat vreodată chipiul cu cap de mort. Fuma liniștit o țigară cu marijuana, dar fuma ca o târfă: o bobiță atâtica vârâtă la mijlocul țigării. Alți doi S.S. ști veniră în vizită la Greis. Parlagii sadea. Au șopocăit ei ceva împreună, după care s au pus pe râs. Un râs d ăla care nu înșală pe nimeni. — Ãștia întâi trag și pe urmă te ntrebă, șopti unul dintre noi. Atenție să nu dăm de bucluc! Și țin te! Un adevărat balet în vârful picioarelor. Grija cea mai mare era să nu depășim nici măcar cu un milimetru zona permisă. După un timp, mă cheamă la el Obserscharführer ul Breit. Era atât de amabil că ți venea să borăști. Mă plesnește ușurel cu mănuștile, după care mi zice cu un zâmbet de unchi cumsecade: — Pariez că ți ar place să pleci de aici. — Da, Herr Oberscharführer. I a umflat pe toți trei râsul și s au grăbit să mă încredințeze că voi pleca în curând. Ne am înapoiat în lagăr. În coloană de trei, pas de defilare, glezna bine întinsă. Dar odată sosiți, am plecat din nou cu cei trei S.S. iști. Pe drum au discutat prietenește ba de una, ba de alta. Le am povestit de copilăria mea petrecută în casa de corecție "Sonenheim". Directorul era un fățarnic scârbos. — Þi ar place să caftești un popă? mă întrebă Greis. — N aș zice ba. Dar Obserscharf ul ne o tăie scurt la amândoi. — N o să caftească nici un popă. O să plece. Și iarăși s au pornit pe un râs nebun. Pe Greis, barem l a apucat sughițul și i curgeau lacrimile pe obraz. Eu unul nu găseam nimic caraghios în toată treaba asta. Ei mă arătau cu degetul spunând nu știu ce de mutra mea. Și țin te, din nou râs. Când am ajuns pe poligon, Oberscharführer ul îmi arătă trei mesteceni. — Kreutzfeld, vezi mestecenii ăia de acolo? Firește că i vedeam, îți săreau de a dreptul în ochi. — Tot așa ziceam și eu, rânji el. Kreutzefeld, ești de ani de zile soldat și știi ce i acela un ordin. Ei bine, eu, Oberscharführer ul tău, îți dau ordin: Vei fugi cât poți tu de iute până la copacii aceia. Dacă ajungi în mai puțin de două minute, vei fi un om liber și te vei putea întoarce la regimentul tău de blindate. — Și dacă nu ajung în două minute? Întrebarea o pusesem firește, așa, de sanchi. Mai mai să plesnească praporele n ei de atâta râs. Se pocneau cu mâinile peste coapse, nechezau. — Oho ho, Micuțule, dacă n ajungi se cheamă că n ai ajuns, sughiță unul din ei. Da' fă totuși ce ți s a spus. Încearcă să vezi dacă ajungi. — Aș vrea să știu ce o să mi faceți dacă n ajung. — O să ți cumpărăm o floare, hohoti Greis. O floare roșie, pe care ți o vom sădi pe burtă. Hai, mișcă! Galop! Eu însă mă prinseseră. N aveam nici un chef s o iau din loc. Greis avea o carabină cu lunetă. Știam de a ce vor să se joace. De a iepurele și vânătorii. Că doar nu s născut de azi, de ieri! Mă informasem. La Fagen, ăsta era unul din jocurile lor preferate: de a iepurele și vânătorii. Doamne, ce am putut să încasez de la ei! A început cu un pat de pușcă peste ceafă și s a terminat cu un pas de defilare, cu o pietricică rotundă în fiecare cizmă. În sine mea îmi spuneam întruna: "Nu te împotrivi, Micuțule, nu te împotrivi". Băgasem de seamă că unul din ei avea degetul pe trăgaci. M au pocnit în cap cu un pietroi. Am avut însă baftă. Pietroiul era rotund. Am dat ochii peste cap, dar m au trezit cu un șut în boașe. Am țâșnit în sus ca un obuz care explodează într un câmp de mine. — Bun, bun, i o tăie Bătrânul. Restul ni l povestești altădată. Și adresându se doamnei Dreyer, zise: — Ce s a ntâmplat după aceea? — Mergeam cu mașina. De mai multe ori am fost cât pe aci să dăm peste oameni. De fiecare dată, șoferul cel chior râdea. La Harvesterhude s au oprit ca să îmbarce o tânără fată care plângea foarte tare. Au lovit o peste tâmplă și i au zis că o s o radă cu briciul ăla mare. Ce voiau să spună cu asta, Herr Feldwebel? — Oh, era un fel de a vorbi, răspunse Bătrânul ridicând din umeri. Micuțul se repezi să explice, dar Legionarul îl opri la iuțeală. Barcelona și Heide jucau, în tăcere, zaruri. Porta se lăbărțase pe un scaun, ocupat să pună n ordine una din perechile sale de cărți măsluite. O învelea atent în celofan având grijă cum îi pune banderola sigiliu. Fraierii se prindeau regulat la figura asta cu pachetul de cărți chipurile neatins. Și dacă vreunul insinua cum că ceva nu i în ordine, Porta nu risca nimic, fiindcă l lăsa întotdeauna pe partener să rupă banderola. — Când am sosit aici, la Prefectură, continuă doamna Dreyer, am fost dusă într o cameră de la etajul trei, unde mai era o groază de lume. După un timp, au venit să mă ia și ne am dus înapoi la Friedrichsberg. Acolo au scotocit peste tot și au luat o mulțime de scrisori vechi. Apoi am așteptat iarăși sus, la etajul trei. Nu mi a plăcut. Până și pereții păreau răi. Ne păzea un bătrân S.S. ist. Unul ciudat. Nu mai știa să vorbească omenește. De altfel era interzis să vorbim, și dacă unii o făceau totuși, el, S.S. istul, îi lovea. Un domn distins a spus că o să l reclame. S.S. istul s a mulțumit să râdă și scuipându l pe domnul cel distins i a spus: Când o să te duci să mă reclami, nu uita că te am și scuipat. După câteva ore, Obserscharführer ul acela amabil și ciung a venit să mă caute și m a dus într un mic birou unde se aflau doi bărbați în civil. Unul dintre ei m a întrebat dacă am zis că Führer ul nu pricepe nimic. — N am spus niciodată așa ceva. El m a mângâiât atunci pe obraz și mi a zâmbit prietenește. — Dar ați pretins că Führer ul e prost. Am negat din nou. Cel de al doilea s a ridicat de la biroul lui și a venit lângă noi. — Ascultați mă, doamnă. Nu ne îngreunați munca. Vrem doar să rezumăm în câteva cuvinte această poveste. E deja veche, dar n o putem clasa până nu i punem concluzia. Mărturisiți ce ați spus, semnați, iar noi vom trimite dosarul la arhivă și totul va fi uitat. I ați spus vecinei dumneavostră, doamna Becker, că Führer ul a fost prost începând acest război. — Adevărat. Am spus o și cred în continuare. Au izbucnit toți trei în râs, iar Oberscharführer ul ciung a dat de câteva ori din cap, uitându se în tavan. — Vedeți doamnă? Recunoașteți deci că ați spus că Führer ul e prost. Le am explicat că nu la felul acesta de prostie mă refeream eu. Ș apoi, o groază de oameni spun ca și mine. — Cine, de pildă? m a întrebat secretarul. — Herr Gelbenschneid, șeful de gară o spune adesea, le am răspuns eu. Pe urmă doamna Dietrich, asistenta pedichiuristului meu zice și ea. Am mai numit câțiva care spun asemenea lucruri. Unul din domni a scris totul pe o hârtie pe care a dat o ciungului. După aia m au întrebat dacă am stat vreodată într o casă de odihnă. — Asta mă întreb și eu, murmură Porta. — Au umplut câteva pagini cu vorbele mele. Le am spus c aș vrea să mi cer scuze. Mi era teamă să nu mă amendeze, fiindcă n am prea mulți bani. Doar pensioara mea de văduvă. Am început chiar să plâng de frică să nu mi dea o amendă și să n o pot plăti. Ei însă m au liniștit cu amabilitate și mi au spus că totul se va aranja. După aceea m au întrebat ei despre Führer. Le am vorbit de Bent, un camarad de al lui Paul, Obersturmführer în divizia "Das Reich". Avea pieptul numai decorații, dar adesea nu era de acord cu ceea ce făcuse Führer ul și tot adesea era mânios pe Himmler. Într o zi a spus că ce făceau cei doi nu era bine. Ei m au întrebat atunci când a spus Bent asta. Nu mi a fost greu să mi amintesc, fiindcă tocmai era ziua de naștere a lui Paul, exact în ajunul plecării batalionului pe front. — Doar n ați spus toate astea? exclamă Bătrânul. — Ba da, ce era rău aici? Mi au replicat chiar că acel Obersturmführer este prea inteligent ca să mai fie ținut pe front, că va fi mutat la Hamburg. Le am spus că Bent o să se bucure fiindcă și a dorit întotdeauna o slujbă tn garnizoană. Ei au făcut mare haz și m au bătut prietenește pe umăr. Apoi mi au vorbit de nepotul meu Kurt, student la teologie. Gândeau că el trebuia să fi exprimat multe păreri proaste despre Führer. Le am spus că, dimpotrivă, n a vorbit niciodată despre așa ceva. Atunci s au supărat și m au amenințat. Trebuia să le destăinui ce a spus Kurt, că n o să i se întâmple nimic. Domnul cu un singur braț, care ședea în spatele lor, mi a făcut niște semne, îl vedeam că dă din cap de câte ori îl priveam, dar n am priceput Tocmai mă pregăteam să l întreb ce vrea să zică semnele acelea când a sunat telefonul. Și au băgat revolverele îndărăt în tocuri și au zbughit o afară. Un alt S.S. ist a venit și m a condus în odăița cea mică. Treaba asta s a repetat de două sau trei ori. La urmă de tot aveau aerul că s foarte osteniți. La ultima întâlnire, secretarului îi curgea sânge din nas și nu mai erau deloc drăguți. Au țipat la mine și au notat tot ce am spus. Scriseseră aproape o carte. Am semnat. Secretarul mi a împrumutat stiloul lui. Am semnat Emilie Dreyer, casnică. După asta au redevenit drăguți. M au tratat cu o cafea și prăjituri. Tocmai atunci a intrat un domn micuț de statură. Purta ochelari negri și era tot îmbrăcat în negru. Nu mi a plăcut. Când a intrat, ceilalți au făcut fețe fețe. Cred că le era teamă de el. Mi a arătat tot ce scriseseră ei despre mine. — Ne ați povestit multe lucruri, mi a spus el. Sunteți sigură că totul e adevărat? I am răspuns că nu mint niciodată. Auzindu mă, a părut înveselit, după care a spus ceva ce n am înțeles prea bine. — Ce anume? întrebă, curios, Barcelona, aprinzându și o țigară. — A spus că adesea adevărul e stupid. Atât a spus și a plecat la fel de neauzit cum venise. Parcă ar fi plutit. Ceilalți mi au spus că poartă tălpi de cauciuc. Ciungul a zis: "Ticălosul"! Nu i voie să vorbești astfel cu șeful tău, nu i așa? Spuneți mi, domnule Feldwebel, credeți că mașina o să vină curând? Bătrânul făcu da și i aruncă o privire Legionarului, care clătină din cap oftând. — Păcat. — Într o zi, când veți avea timp, treceți să mă vedeți, soldăței. Am să vă fac o tartă cu struguri. Băieților mei le plăcea tare mult. — Ar trebui să încercați și una cu ienupăr. E foarte bună, propuse Legionarul. Bâtrânica notă sfatul, după care adormi sforăind subțirel. Porta terminase cu aranjatul pachetului său de cărți. Ne propuse o partidă. Am fost de acord, cu condiția să jucăm cu cărțile lui Barcelona. Un timp jucarăm în tăcere. Apoi sună telefonul. Nimeni nu l auzi. Doamna Dreyer dormea. Jocul ne prinse într atât, încât nu mai aveam timp nici să mergem la closet; urinam de a dreptul în chiuvetă. Deodată auzirăm soneria de la ușă și lovituri de cizmă în canat. Barcelona se duse să deschidă. În prag, doi S.D. iști cu pistolul mitralieră pe piept. — Heil Hitler, prieteni. Aveți o oarecare Emilie Dreyer. — Eu sunt. Bătrânica se trezi și se ridică în picioare clătinându se. — Bun, spuse unul din S.D. iști. Luați vă boarfele și la drum spre Fuhlsbüttel. — Nu mă duc la Fuhlsbüttel, protestă ea. Eu merg acasă. — Cu toții o să mergem acasă, rânji S.D. istul. Dar facem întâi un ocol. Doamna Dreyer începu să se agite. În ea se strecura frica. Se uita pe rând la noi și pe rând întoarserăm privirea. Cu mișcări de orb, căuta mâna Bătrânului. — Dumnezeu să vă aibă în grijă, murmură el și se repezi afară. Acum începuse să înțeleagă. Vorbindu și încetișor sieși, se luă după cei doi S.D. Unul din șireturile de la pantofi atârnau dezlegat. Ciorapii de ațică tricotați făceau crețuri crețuri. Ușa pocni, masivă. Jos, în curte, acolo unde așteptau furgoanele penitenciare, răsunau voci. Nimeni nu rosti un cuvânt. Fiecare își găsise ceva de făcut. Ne era rușine. Rușine de uniforma pe care o purtam. Puțin mai târziu, Micuțul se sculă și ieși pe culoar, urmat de Porta. Auzirăm deschizându se o ușă, apoi strigăte și Micuțul apăru ca suflat de vânt. — Krug și a luat biletul pentru iad! Atârnă acolo spânzurat de bretele! Agitație mare. Ne repezirăm cu toții să l vedem. Pe jos, chipiul său cu cap de mort. Se spânzurase de gratii. Fața era vânătă și umflată. Gâtul, nefiresc de lung. Ochii, ca de pește, cătau, stinși. — Nu prea arată bine, șopti Barcelona. — I a dat plasă lui Dirlewanger, zise Legionarul. — Face tribunalul economie de timp, comentă Heide. — Nu le rămâne decât să întocmească procesul verbal de deces, rânji răutăcios Porta. Micuțul își suflă nasul cu degetele. — N o să l plângă nimeni. Avea o faimă proastă. — Ba unii vor răsufla, cu siguranță, ușurați, gândi Stege. Bătrânul se instală la masă ca să și scrie raportul. — De n am avea necazuri cu istoria asta. — Oricum, nu i frumos din partea lui, comentă Steiner. Putea să aștepte pân la Fuhlsbüttel. Aveau amândoi același grad. În ciuda diferenței de uniformă, erau, și unul și altul, doi mari coțcari, doi caizi ai bursei negre care vindeau de toate — de la femei până la cartușe trase de revolver. Erau soldați până în măduva oaselor, dar în ruptul capului n ar fi admis așa ceva, nici măcar față de ei înșiși. Șoferul S.S. cântări în palmă țigara răsucită de mână și o mirosi. — Cred că ești un mincinos fără pereche, murmură el. Nu simt nimic. Ia desfă ți cuiele tale de sicriu să văd eu bobița de opiu. — Dacă ți spun că în fiecare țigară e o bobiță, înseamnă că așa e, protestă Porta și expedie un scuipat pe fanionul S.S. care împodobea aripa dreaptă a Mercedes ului cenușiu. S.S. istul îi întoarse îndată politețea,scuipând pe monumentul infanteriștilor din regimentul 76 căzuți în primul război. — Am câteva cauciucuri de mașină, propuse S.S. istul, dar să știi că frig la dește. — Să vezi ce o să te frigă pe tine la târtiță dacă pici vreodată mesa, îi prezise Porta. Ajungi la noi. Și urmă fără tranziție: Am fost și eu șofer ca tine. Da' la un colonel. M a dat afară. — De ce? întreabă S.S. istul. — Am spălat cu apă și săpun drapelul regimentului și n plus îi haleam din mâncare. Când i am arătat drapelul bine spălat și călcat, patru ceasuri a urlat întruna. Pretindea că jegul ce l spălasem era patina Austerlitz ului. — Îți pot oferi adresa unei case unde damele urcă goale pușcă pe ring și se caftesc între ele. Porta ciuli urechea, iar pe față îi apărură pete roșii. Își suflă zgomotos nasul. — Chiar goale, goale? — Ei, nu chiar; au, acolo, niște pantofi, ciorapi și portjartiere. Negre, cu danteluțe. — Și damezele astea ale tale, pot fi și închiriate? — Ba bine că nu. Cu duzina, dacă vrei și ai cu ce. Se așezară amândoi pe scara mașinii și târgul fu încheiat la iuțeală. PORTA ȘI S.S. UL Într o zi locotenentul Ohlsen fu arestat. Era de doi ani la companie, iar în regiment servea din 1938. La 27 tancuri avea mulți camarazi. Unii fuseseră simpli soldați, ca și el, în 21 tancuri. Era acuzat că ar fi întreținut legături cu un grup de ofițeri complotiști. Mai târziu aflarăm că l denunțase propria lui soție. Un ofițer și doi polițiști veniră să l caute. Sosiseră într o dimineață, pe furiș, exact în momentul plecării la instrucție. Le ar fi plăcut să poată dispare tot atât de discret cum veniseră. Experiența le o dovedise că e preferabil așa. Fără tapaj. Asemenea lucruri era bine să se petreacă pe tăcute. Fuseseră însă văzuți. Îl înștiințarăm imediat pe colonelul Hinka. Ofițerul aghiotant se repezi să i intercepteze pe polițiști în timp ce aceștia ieșeau din clădirea companiei. Porțile fură închise. Nimeni nu mai putea părăsi cazarma. Ofițerul aghiotant zâmbi amabil șefului polițiștilor. — Comandantul nostru ar dori să stea de vorbă cu dumneavoastră, locotenente. Urmați mă, vă rog, până la biroul dumnealui. Locotenentul și cei doi polițiști se luară după el, fără a l slăbi pe locotenentul Ohlsen. O aprigă discuție izbucni în biroul colonelului Hinka. Firele telefonice zbârnâiau. Toate serviciile posibile fură alertate. Mai întâi comenduirea din Hamburg. Fără rezultat; Apoi divizia sa staționată la Hanovra. Fără rezultat. Abwehr ul la Berlin. Fără rezultat. În ultimă instanță, Hinka luă legătura cu Serviciul personalului Armatei din Berlin unde reuși să dea de generalul de infanterie Rudolf Schmit. Evident, o asemenea activitate febrilă desfășurată într o dimineață oarecare nu scăpă neobservată de Gestapo. Un Mercedes cenușiu, lung și jos, având înăuntru doi Unterscharführeri S.S. și un civil pirpiriu, îmbrăcat tot în negru, se opri în fața P.C. ului regimentului. Civilul părea, deopotrivă, și înfricoșător și ridicol. Semăna cu un mic funcționar pornit la o înmormântare într un costum luat cu chirie. Melon negru; palton pe talie, tot negru, mănuși albe puțin cam mari și o eșarfă de asemenea albă, înfășurată de câteva ori în jurul gâtului. În plus, o umbrelă neagră cu mâner galben. Fața era palidă, cu trăsături ascuțite. Văzându l, te gândeai îndată la un șoarece rebegit de frig. Căpitanul de cavalerie Brockmann, comandantul companiei de S.P.W. , nu i veni să și creadă ochilor când întâlni pe scara mare acest uluitor personaj. — Cine dracu' e ăsta? îl întrebă el pe subofițerul de serviciu. — Nu știu, domnule căpitan, eu i am cerut actele, dar el a continuat să urce scara de parcă aș fi vorbit cu un mort. — Un mort? zise căpitanul. Aș zice mai curând un nebun. Un om normal nu s ar înțoli așa. Apucă telefonul: — Paul, un nașparliu de maimuțoi pică la tine într o clipă. Trimite mi l sub escortă. Se plimbă prin cazarmă ca printr o crâșmă. Râse înveselit, frecându și de plăcere mâinile. Căpitanul Brockmann era socotit unul din marii șugubeți ai regimentului. Glumele lui aveau însă un caracter mai aparte. Cu o lună în urmă, îl împinsese la sinucidere pe locotenentul Köhler. Chemă deci la el vreo doi trei din camarazii săi ofițeri. Ciudatului civil i se pregătea o primire călduroasă. Un soi de competiție: cine născocește figura cea mai tare. Brockmann socotea că lucrul cel mai nimerit ar fi să l bage la secret și să l acuze de spionaj. Apoi ar putea fi vărsat pe șest într o companie de recruți. În caz de ceva, se putea spune oricând că a fost o greșeală. Civilul cel pirpiriu fu arestat pe culoar de către un Feldwebel și doi ostași și invitat să i urmeze Ia ofițerul de serviciu. Omulețul surâse în chip sardonic, încuviință din cap și i urmă fără un cuvânt până la corpul de gardă. Cu pumnii zdravăn înfipți în șolduri după moda prusacă, căpitanul de cavalerie Brockmann întâmpină cortegiul făcându le în același timp cu ochiul camarazilor săi care profitau încântați de spectacol. — Cum dracu' îndrăznești să te fâțâi așa prin cazarmă? începu căpitanul. Civilii n au ce căuta aici, bagă ți asta bine n cap! Se legănă pe vârfuri, ridicând progresiv tonul: — Ai dopuri în urechi sau ți e falca blocată, urâtule? Nici măcar n ai vrut să asculți de somația subofițerului de serviciu! Plesni cu cravașa peste cizme, făcând pintenii să sune. Purta întotdeauna pinteni cu rozetă care scoteau un zornăit formidabil. De câte ori clocea în minte un proiect, își sugea o măsea. Gura îi mirosea urât, dar asta el n o mai știa. — Te aș putea închide până putrezești. Unui avorton negru ca dumneata i ar putea da prin cap să arunce cazarma în aer. Pari de a dreptul periculos. Ofițerii mai mai că nechezau de plăcere. Civilul rămânea impasibil, fără o clipire, de parcă nici n ar fi fost vorba de el. — Ai un permis de port armă? continuă căpitanul Brockmann arătând spre umbrelă. — E în mare ținută de sabotor, constată, încântat, locotenentul Berni. Hohot general de râs. Se nvârteau în jurul civilului și l studiau ca și când ar fi fost unul din exponatele rarisime ale Muzeului Național. — I ar prinde bine să devină soldat, spuse locotenentul Reichelt, considerat printre ofițeri ca cel mai mare erotoman. Întotdeauna avea cel puțin trei amante și nu păstrase niciodată pe vreuna mai mult de o lună. Nu exista petrecere ca el să nu le ofere camarazilor un spectacol de virilitate, folosind în acest scop una din invitate și canapeaua cea mare din salonul clubului ofițeresc, totul terminându se într o cadă plină cu clăbuci de săpun. În civilie era negustor de vinuri. Nu fusese niciodată pe front; se răscumpăra cu sticle de șampanie și coniac. Căpitanul de cavalerie proptise capătul cravașei sub bărbia omulețului. — Cum o fi reușit babacul dumitale să fabrice un asemenea specimen? — Pesemne avea piedica de siguranță pusă, râse locotenentul Berni. — Semeni cu un cârnat afumat, necheză în culmea încântării intendentul șef Schmidt. Acesta din urmă îi compara pe toți oamenii cu diverse produse alimentare. Nu trăia decât pentru mâncare. Fusese pe punctul de a se sminti când 52 de lăzi cu cârnați de Turingia dispăruseră fără urmă. Amenințase și urlase atât de tare încât îl puteai auzi din stradă și era ca și cum un cutremur de pământ ar fi zgâlțâit intendența. Brusc însă, nimeni nu l mai auzi vorbind de cârnații dispăruți. Mai mult decât atât, Schmidt pretindea acum că nici nu existaseră vreodată, deși opt oameni erau gata să jure că fuseseră furați dintr o magazie secretă, închisă cu cheia și în care nimeni n avea voie să pună piciorul decât escortat de intendent. Magazia n avea ferestre, ci doar ziduri groase. Ușa din metal era prevăzută cu patru broaște și un dispozitiv de alarmă verificat zilnic. Intendentul izbuti însă să demonstreze cum că la mijloc era o eroare: cârnații nu figurau în nici un inventar. Cei avizați pricepură. Hoțul își găsise nașul. Dar ceea ce ignorau cu toții era că Porta furase cârnații și i vânduse unui măcelar de pe Lübecker Strasse, măcelar care negustorea cu tot ce se fura de prin cazărmi. — Brockmann, socot că ar trebui să i verifici livretul și documentele, sugeră intendentul șef. Nici vorbă că a făcut o coțcărie ca să scape de serviciul militar. Ar ieși din el un pifan a ntâia. Cu siguranță că ți ar place, se adresă el civilului și adaugă în chip de concluzie: Ce figură! Brusc, un Unterscharführer lung de doi metri apăru în ușă. Pe mâneca sa străluceau, brodate cu argint, literele S.D. Cascheta cu capul de mort, și el din argint, stătea dată, impertinent, pe ceafă. Ridică brațul pentru salut. — Heil Hitler, Standartenführer! Mesaj din partea R.S.H.A recepționat prin radioul mașinii. Comandoul de șoc nr. 7 a operat arestări. Omulețul încuviință din cap. De după lentilele fumurii ale ochelarilor, ochii săi aruncau fulgere. — Bine, Müller. Anunță i pe cei în drept că prizonierii trebuie ținuți la secret. Secret absolut. Îi privi pe ofițerii prezenți. — Vă mulțumesc pentru mica distracție. Ne vom mai vedea, domnilor! Heil Hitler! În dosul ochelarilor fumurii, ochii i se ghiceau scăpărând de ură. Dintr o dată, camarazii căpitanului Brockmann nu mai găsiră nimic caraghios în pirpiriul civil. — Să mor dacă pricep ceva, murmură Brockmann. Ei, fir ar să fie, sergent, exclamă el, adresându se subofițerului de serviciu, dacă nu vrei să ajungi într o companie de marș, află mi cine a fost domnul acesta. — Să fi fost Gestapo ul? întrebă intendentul șef Schmidt, frământat de amintirea cârnaților săi și gândindu se în același timp la cele câteva lăzi cu șuncă cu fasole italienească și alte câteva flecuștețe. Dintr o dată se arătă zorit să plece. Se năpusti deci spre biroul său cu toată viteza pe care i o îngăduiau piciorușele sale dolofane. Zbieră la subalterni și o porni în goană prin depozite, reușind într un timp record să întoarcă totul cu fundul în sus. Douzeci de minute mai târziu, două autocamioane încărcate vârf cu șuncă și fasole părăseau cazarma. Totul fu depozitat într o ascunzătoare sigură, la intendentul șef al regimentului de artilerie. Operațiunea aceasta îl costă pe Schmidt 19 lăzi cu șampanie, adică întregul beneficiu realizat de la șuncă. Dar, Dumnezeule, ce frică i era. Nu toată lumea din cazarmă se lăsase impresionată de această vizită neobișnuită și mai cu seamă santinela din fața clădirii statului major, un Obergefreiter. Discuta, la modul cel mai amical posibil, cu șoferul Mercedes ului despre o afacere ale cărei amănunte e mai bine să nu fie scoase la lumină. — Zi i odată, fir ar să fie! bombăni S.S. istul, care purta pe brațul drept o brasardă albă cu litere negre pe ea: R.S.H.A. — Cât vrei pe cele douășpe "cuie"? — Sunt scumpe, afirmă Obergerreiter ul! Cât dai? — Un miar, propuse S.S. istul ducând totodată mâna la buzunar ca să scoată de acolo teancurile de bancnote prinse cu un elastic. — Ești diliu la bilă? îi râse în nas Obergefreiter ul. Ce, crezi că sunt agenție de binefacere? Își așeză casca drept pe cap, rectifică poziția puștii, după care își înfundă ambele mâini în buzunare la modul cel mai puțin regulamentar cu putință. Știi, urmă el, nimeni nu te obligă să mi cumperi "cuiele". Þi le propun fiindcă am impresia că ești capabil să tragi un folos de pe urma lor. — Le aș putea avea și gratis, spuse S.S. istul și scuipă pe placa comemorativă pusă în amintirea ostașilor din regimentul 76 infanterie din Hamburg, căzuți în primul război mondial. — Ei da, c oi fi vreun tolomac, răspunse Obergefreiter ul și și suflă nasul în degete așa încât mucii să i nimerească pe zvastica de pe fanionul de tablă fixat pe aripa din față a mașinii. S.S. istul se făcu că nu vede nimic, în schimb, mai scuipă o dată pe monumentul eroilor. Obergefreiter ului puțin îi păsa. Scuipă și el, atingând capul vulturului imperial exact în același loc ca și S.S. istul. — S ar zice că nu știi cine s eu și cine i șeful meu? se grozăvi S.S. istul. El s a dus să l umfle pe comandantul tău. — Mă... pe șeful ăsta al tău! — Mira m aș când ți oi spune cine e. Presimt chiar că o să mi dăruiești "cuiele" tale, doar doar să uit ce mi poruncește datoria. Și întinse brațul, arătând brasarda albă. — Și eu sunt un soi de polițist. — Ești un căcănar, constată, impertinent, Obergefreiter ul. Și păstrează ți sănătos amenințările. Tacticos, făcu de două ori ocolul Mercedes ului, scuipând de fiecare dată pe fanionul S.S. — Și nu ți mai da atâtea aere, maimuțoi bătrân. Te cunosc eu bine, chiar prea bine. Dacă mi ar da vreodată prin gând să ciripesc nițel, nu mai rămâne mare brânză din tine, mă, linge blide. S.S. istul rânji. Se simțea cât se poate de sigur pe sine. Se aplecă peste portieră. — Þine ți bine pușcociul, c o să cazi în fund. Șeful meu e Standartenführer ul S.S. Paul Bielert, "Frumosul Paul". Triumfa. Rostea "Frumosul Paul" cu aceeași devoțiune cu care un predicator ar fi vorbit de Iisus unei adunături de bețivani într o crâșmă. — Ei, ți a cam pierit piuitul! exclamă el. — Vax! Nu mai pot eu de "Frumosul Paul". — Ești nebun! strigă S.S. istul și l privi pe Obergefreiter ca și cum nu i ar fi venit să și creadă urechilor. "Frumosul Paul" e a mai mare scârbă din toată țara. Până și Heinrich S.S. istul face în pantaloni când îi aude numele. Nu există decât un singur om căruia nu i a fost niciodată frică de "Frumosul Paul": diavolul din Praga, Gruppenführer ul S.S. Heydrich. — Înseamnă că și ție ți e frică? — Tuturora le e frică și o să ți fie și ție când ai să l cunoști. Și bagă ți în cap că atunci când vorbești de șeful meu trebuie să spui Standartenführer. — Prefer mai curând să i zic hienă. Sau pișătoare. — Dă tu din gură, amice, dar așteaptă până te oi denunța eu că ascunzi droguri și atunci să vezi ce o să mai crăpi de frică. Și agitând un deget profetic sub nasul Obergefreiter ului, îi șopti confidențial: — Până și locotenentului lui Dumnezeu de la Roma, Papei însuși, i ar fi frică. Ba cred că și diavolului în iad. — Ascultă, bă, tac tu era cumva matol când te a fabricat, de suferi de un asemenea complex de persecuție? — Þine ți gura! După ce o să l vezi, ai să fii la fel ca mine. Ãsta trece pe lângă un tip, se uită în fugă la el, se oprește o clipă, aprinde o țigară, apoi zâmbește și zice, așa, simplu, de parcă ar vorbi de starea vremii: "Executați l pe acest om". După care se întoarce liniștit la el acasă și și vede de treabă. Nouă S.D. iști acuzați de șantaj. Până să apuce ei să zică "pâs", au și fost atârnați la uscat. I au lăsat doar atât cât să zică "Bună dimineața, soare. La revedere, soare". Șeful meu adoră să execute oameni. Îi place cum ne place nouă să dăm pe gât un păhărel. — Asta i fleac pe lângă un comandant pe care l am avut mai înainte, se lăudă Obergefreiter ul. Îl chema Lindenau. Noi îi spuneam "papa Lindenau". A ars la Kiev Pavlo. Și l umflă râsul de parcă ar fi găsit ceva nespus de comic în faptul că șeful său arsese la Kiev Pavlo. — Când "papa Lindenau" primea de la divizie ordin să atacăm, ne ținea totdeauna câte un mic discurs, o frumusețe. Ce mare scofală e să zici ca șeful tău: "Executați l pe ăsta"? Oricare idiot poate s o facă dacă are un dram de putere. Șeful tău e un tranca fleanca. Am auzit de el cu mult înainte de a fi venit tu să ți speli obielele la Totenkopf Division. S ar putea chiar să ne și cunoaștem, nu? — Vrei să spui că l cunoști personal pe "Frumosul Paul"? Obergefreiter ul râse misterios, făcu doi trei pași pe lângă mașină, își trase nasul și scuipă pe fanion. — Nu scuipa pe fanionul meu! — Cine i ăla de mi o cere? — N auzi? — Hai, plimbă ursul! Și pentru a și sublinia vorbele, Obergefreiter ul mai scuipă o dată. S.S. istul preferă să se facă că nu vede. — Ziceai că l cunoști pe "Frumosul Paul". — Aiurea! N am spus niciodată așa ceva. Am spus că s ar putea să l cunosc. Fă tu însă porcăria cu țigările și ai să vezi dacă l cunosc sau nu. Pot doar să ți spun că ai să capeți imediat un bilet numai dus pentru regimentul meu, via Torgau, și atunci o să ai prilejul să mă cunoști. Știu că ți voi deveni comandant pe terenul de instrucție, căci Dumnezeu e mare, e bun și e întotdeauna drept. Ai să ajungi să blestemi ziua în care l ai întâlnit pentru prima oară pe Joseph Porta, Obergefreiter prin grația lui Dumnezeu. — Bați câmpii! Îmi povesteai tocmai de comandantul tău și nimeni n a zis c ar vrea să te denunțe. — Ba tu ai zis o! — Fleacuri! Se spun atâtea. Mă gândeam că poate te prind la înghesuială. De unde era să ghicesc cu cine ești prieten și ce sfinți ai pe sus? Hai, zi mi prețul "cuielor" tale. Le iau fără tocmeală și n plus îți dau adresa unei case de întâlnire unde vin numai cucoane din lumea bună ca să se dea în bărci cu niște bărbați adevărați. Porta se prefăcu că n a auzit nimic. — Bun, zise el, vorbeam de comandantul meu. Drăgălașul de el își începea discursul așa: "Ticăloșilor, a venit ceasul. E ordin să executăm un atac psihologic. Regimentul nostru e singurul căruia Ivan îi face cinstea de a l cita la radio. Nu uitați asta și fiți la înălțime. Porcilor și derbedeilor, baioneta la armă! Pas alergător! După mine, candidați la moarte!" Alerga, se uita îndărăt și urla: "Să păzească sfântul pe lepădătura care rămâne n urmă cu o juma' de metru! Îl spintec cu mâna mea". Și pornea, uite așa, la goană în fruntea regimentului, cu pistolul mitralieră la șold și cu sabia fulgerând la soare. Îi auzeai înjurăturile de la câțiva kilometri. — Doar nu vrei să mă faci să cred că atacați cu arme albe? — La noi se ataca numai la pumnal sau la baionetă, explică Porta cu un gest larg. Suntem specialiști ai șișului. Du te și te uită la terenul nostru de antrenament, uite colo, în dosul garajelor. Ai să vezi niște saci cu nisip. Pe ei ne antrenăm zilnic câte două ceasuri la lupta cu baioneta. Își mângâie baioneta care strălucea amenințător la țeava puștii. Până să apuci tu să i zici "uf", ultimul dintre noi ți a și azvârlit pușca din mâini. — Fir ar să fie, făcu S.S. istul. — La atac, "papa Lindenau" urla mai tare ca noi toți. — Ce strigați? Ura? — "Ura"? Idiotule! îl maimuțări Porta. Doar pifanii de duzină și, firește, lepădăturile din companiile voastre strigă așa ceva. — Pentru tine companiile S.S. sunt lepădături? — Ai dopuri în urechi? Da' ce altceva sunt? Nu strigați voi "ura" când atacați? — Ba da, firește, făcu șovăind S.S. istul. — Noi înjuram cât ne ținea gura. Și din când în când îl mai auzeam pe "papa Lindenau": "Înainte, candidați la moarte, strângeți rândurile, șacali râioși!" Noi alergam cât puteam și n timpul ăsta tot căutam momentul potrivit să expediem un glonț în spinarea blestematului de colonel. Cu el însă nu ținea figura. Era întotdeauna în gardă și poseda o mie de ochi. Până și n găoază avea unul care se aprindea exact în momentul în care puneai degetul pe trăgaci. Odată, eram într o groapă, la cinci metri de el. Aveam un glonț înfășurat frumușel într o cârpă, o minune de glonț, crestat în vârf, pregătit special pentru treaba asta. L am vârât în încărcător, dar exact în clipa când ridicam arma ca să l expediez pe scumpul meu "papa Lindenau" drept în brațele lui Scaraoțchi, îl aud urlând: "Cotarlă râioasă, nu vezi că țintești în colonelul tău?" Doamne, Dumnezeule, ce spaimă am tras! Am aruncat pușca din mână de parcă mi ar fi fript deștele. — Obergefreiter ul Porta raportează că s a înșelat, domn' colonel. Credea că domn' colonel e un ofițer rus. Ticălosul a rânjit și s a apucat să l implore pe bunul Dumnezeu ca în atotputernicia lui să abată peste mine fulgere, tunete și un potop de scârnă. La întoarcerea de pe poziții am făcut opt ceasuri instrucție sub comanda sa personală ca să mă învețe să nu mă mai înșel. De atunci am devenit gorila lui. — E adevărat că vă lichidați ofițerii, întrebă înfiorat S.S. istul. — Se ntâmplă. De pildă, la compania a doua, unde i o adunătură de ticăloși, toți trăgători de elită. Când eram în Finlanda, compania a fost trimisă într o expediție în Laponia. La întoarcere, unsprezece zile mai târziu, nu mai aveau nici ofițeri, nici Feldwebeli. Trei locotenenți, un Stabsfeldwebel, doi Oberfeldwebeli și patru Feldwebeli dispăruseră cu toții. Compania o comanda un bătrân sergent major, fără nas. Nasul și l pierduse la Varșovia. I l retezase o fată cu sabia unui ulan polonez. Dintr o singură lovitură, ca un mezelar care taie o porție de cârnat. Un motan roșcat a înhățat bucățica și dus a fost. De atunci, compania a doua a avut numai ofițeri cumsecade. — Ãștia dintr a "doua" trebuie să fie niște tipi dați dracului. Cum e într o companie disciplinară? S.S. istul se arătă deosebit de interesat. În sinea lui își zicea: "E bine să te informezi din timp. Nu se știe niciodată ce ne rezervă viitorul". Porta rânji, miji cu viclenie ochișorii săi porcini, își suflă din nou nasul cu degetele și din nou reuși să nimerească fanionul. — Oh! depinde, depinde mai cu seamă de ofițeri. Dacă s niște ticăloși care vor ca băieții să și frângă ciolanele pe pista cu obstacole, atunci e nasol. Cu asemenea ofițeri e normal ca și gradații să devină fiare. Cum e stăpânul, așa i și sluga. Am avut odată un Hauptmann pe nume Meyer, a cărui păsărică era să comande: "Sub tanc! Pe tanc!" Uneori mașinile se nfundau în pământul moale și l striveau pe cel de dedesubt. Asta îl amuza grozav pe Hauptmann ul Meyer. — Ce i ai făcut tipului? — I am vârât un cartuș de dinamită n târtiță și s a zis cu el, explică lapidar Porta. Am mai avut un Hauptfeldwebel căruia îi ziceam "Maț gros". Ãstuia i am prins, când dormea, câteva grenade de gât și i am vârât sub pat un calup de trotil al cărui detonator l am fixat de cizmele gagiului. Urmarea, ți o închipui. Cum și a mișcat copita, cum și a luat zborul fără probleme de decolare. Și crede mă, era dat în mă sa "Maț gros" ăsta. Odată, l a pus pe Micuțul să traverseze de douăzeci de ori un râu târându se pe burtă. Până la urmă, Micuțul ajunsese să latre, se credea o focă. Noi stăteam și ne uitam ca proștii cum cizmele Micuțului dispăreau sub apă la un țărm și cum, după un timp, casca îi apărea la celălalt. Sufla Micuțul apa din el ca o balenă când iese la suprafața mării. "Maț gros" abia că nu înjura de ciudă de fiecare dată când casca se ivea din nou. — Stânga mprejur, târâș, Înainte! comanda el și iarăși cizmele lui Micuțul ne făceau "pa și pusi". Pe urmă l a pus să mărșăluiască. El îl urma, călare pe o motocicletă. Douăzeci și cinci de kilometri, cu echipamentul complet, pe o temperatură de plus 22 de grade. Și bagă de seamă: în manta, cu raniță în spinare și cu cartușierele umplute cu nisip ud. — Și cu masca de gaze? întrebă S.S. istul. — Bineînțeles, rânji Porta. Ce, crezi că ne jucam de a cercetașii? Pe Micuțul îl durea undeva de toate astea, dar noaptea următoare "Maț gros" și a luat zborul către stele și a dispărut în văzduh propulsat de un pachet de grenade. Pace lui! — Și la noi se lasă uneori cu bubuială, pretinse S.S. istul și și lustrui capul de mort de pe caschetă. Precepi, eu nu s decât provizoriu la locanta asta. Își umezi buzele cu limba și urmă cu vădită mândrie: "Adevărata mea unitate e divizia S.S. de cavalerie "Florian Geyer". Am avut însă niște încurcături pe acolo și m au expediat pentru un timp la divizia T. Dar și aici am făcut o de oaie și m au pus pe făraș. Înțelegi, i am ras o labă unui Untersturmführer, o brută de la Dachau, venită în vizită. Chiseliță a făcut din mine, scârnăvia. Am stat opt săptămâni la infirmerie, după care m au expediat în convalescență la S.D. ul din Hamburg. Acum sunt șoferul "Frumosului Paul". Da' să fiu al dracului dacă mi place! Vreau înapoi la căluții mei. Eram trompet la escadronul unu. Mă îmbătăm în fiecare seară de dor, însă trebuia să fiu cu băgare de seamă, altminteri, la prima ocazie, luam drumul Torgau lui. E ceea ce, de altfel, îmi explica în fiecare dimineață Hauptscharführer ul nostru, cel mai împuțit Hauptscharführer din lume. A fost șef de baracă la Buchenwald. Se spune că i gâtuia pe deținuți cu propriile mâini și i cu siguranță adevărat. Întotdeauna îl vezi că se uită cu atenție la gâtul oamenilor. S.S. istul se plecă peste portiera mașinii și, coborând vocea, șopti confidențial: — Dar nici eu nu s fraier, îi duc cât pot de nas, băga i aș pe toți în mă sa. Ceea ce voiam să ți povestesc era în legătură cu traiul nostru de la "Florian Geyer". Dur al dracului. Comandantul nostru, Standartenführer ul Rochner, a curățat odată trei băieți pentru că au spus ce gândeau despre Adolf. Era într o seară, chiar înainte de stingere. Tocmai îmi lustruiam trompeta. Stingerea o sunam mai întotdeauna eu. — Și eu cânt din trompetă, spuse Porta. Brusc, îl găsea extrem de simpatic pe S.S. ist. Ești tare? — Oho, și încă ce tare! Sunt cel mai bun trompet din toată armata lui Adolf. Am cântat de două ori și la Nürnberg, exact în momentul în care Adolf urca la tribună, cu picioarele lui strâmbe. — E adevărat că are picioare strâmbe? — Doamne, ce, nu știi? De câte ori n am râs pe chestia asta. Dreptul îl ține totdeauna strâmb, adus înăuntru. — Cum suni tu stingerea? — Uite cum: mai întâi un semnal lung și imediat unul scurt, așa încât să ți se pară că trompeta plânge după o zi minunată care s a sfârșit. Trompeta e ceva viu, trebuie s o tratezi ca pe o ființă iubită. Altminteri, nu cântă bine. Am cunoscut un trompet care suna deșteptarea dintr o trompetă pătată. Nu ieșea nimic. Trompeta refuza să râdă și să salute ziua cea nouă. A mea insă știe s o facă. Când o îndrepți spre soarele ce răsare, ea se bucură, fiindcă, pricepi tu, trompeta mea n are o pată, o chem pe nume și i vorbesc ca unui om. E întotdeauna atârnată deasupra patului. Într o zi o să te las să cânți din ea. N am mai făcut niciodată așa ceva, dar văd că tu ești un adevărat trompet. — În cazul ăsta și eu te voi lăsa să cânți din fluierul meu. Vorbește mi însă de comandantul tău. — Intraseră în dormitor chiar în momentul în care mă pregăteam să sun. I a chemat la el pe cei trei tipi și l a întrebat pe primul dacă, într adevăr, a zis cutare și cutare lucru despre Führer. Tipul, evident, a negat. "Ticălosule! a zbierat la el Standartenführer ul, îl minți pe comandantul tău?" Și poc poc, două focuri din Walther ul său de 7,65 mm. Două trei convulsii și totul era terminat. Dracu să l ia! Ne a zgâriat cu pintenii superbul nostru parchet. Din pricina asta, câteva zile la rând a trebuit să ne spetim muncind. E o adevărată dambla în unitățile S.S.: vor mereu parchetul lună. Comandantul s a întors către ceilalți doi. Erau simpli soldați. Unul din ei își încinsese sabia, tocmai se pregătea să intre de gardă. Au mărturisit amândoi deodată. Fiecăruia două gloanțe în scăfârlie. Unul dintre ei fusese doar rănit din primul foc. Se arunca de colo până colo prin cameră, cu fața plină de sânge. Ai văzut vreodată o găină căreia i s a tăiat capul? Comandantul a tras în el fără să l atingă. Sărmanul era înnebunit de groază. A sărit pe fereastră și a fugit până la padock ul central. Trei oameni au sărit după el și l au găjbit. Tot ei l au ținut când comandantul i a înfipt în cap un țăruș. Încearcă de găsește printre ai voștri un comandant mai împuțit. — Aici te înșeli. Ceea ce mă interesează însă e să știu dacă ucigașul ăsta de comandant mai trăiește. Dacă un asemenea tip e încă în viață înseamnă că sunteți o adunătură de haimanale. — S a zis cu el. L au înhățat pe când traversam Elbrus ul. Noi nu ne ucidem ofițerii. — Pentru că sunteți niște târșeloși. Vă lăsați torturați și îi torturați pe alții. Ștabii voștri atâta știu să zică: "Executați l pe cutare". Din' 33 v ați obișnuit așa de mult să ucideți oameni inofensivi, încât acuma o faceți fără să vă mai gândiți. Ofițerii voștri nu s la fel de dați dracului ca ai noștri. Au chiar mai puțină imaginație. Să ucizi un om e la îndemâna oricărui idiot. "Mergi ori Crapă", care a slujit 12 ani In Legiunea străină și Blom din Barcelona, care a fost trei ani la spanioli, susțin amândoi că la noi e mai dur decât la alții. Nu poți să ți închipui câte am văzut și pătimit în 27 tancuri. Un nasture prost cusut te costă trei ceasuri de alergătură prin nisip cu mantaua în spinare, cu echipamentul de campanie, cu sacii plini de grenade de mână și toate astea se întâmplă, firește, la orele cele mai călduroase ale zilei. Oberfeldwebel ul Brandt, căruia noi fi zicem "Gangsteru", fiindcă e în stare să curețe cu pistolul un tip de la 50 de metri distanță, poate să te alerge până crăpi. E atât de dat în mă sa încât atunci când face instrucție cu compania, în plin marș, e capabil să i repereze pe cei cărora le au sărit niște ținte de la cizme. Fiecare țintă lipsă înseamnă la noi trei ceasuri de marș pe nisip. În urmă cu 15 zile, Micuțul s a învârtit de nouă ceasuri. Or, acum noi știm că zilele lui "Gangsteru" sunt numărate. Satan îi și așterne culcușul. — Recunosc că sunteți o bandă de duri, dar ia zi mi, facem sau nu afacerea? Ce ai spune tu de trei miare, o ladă cu lapte praf danez furată de la O.T. și în plus adresa casei de rendez vous unde vin cucoane. Porta se prefăcu că reflectează. Își mai suflă o dată nasul, se scărpină la subțioară și și împinse casca pe frunte. Își sugea, gânditor, o măsea. — Uite, îmi aduc acum aminte, urmă celălalt, că am și un teanc de fotografii cu dame goale pe care ți le aș da în plus. Niște dame grozave, cum n ai mai văzut. Și nu marfă d aia veche, ci dintr acelea care ți plac ție și mie. — Ia să ți văd marfa, ceru Porta întinzând mâna. S.S. istul fremătă de indignare. — Doar nu ți închipui că sunt vreun fazan. Ai văzut vreo târfă să ceară banii după? Păi ar muri de foame. — În cazul ăsta nu facem nici un târg. Și Porta se pregăti să plece. — O clipă, cocoficule! Voi ține fotografiile în mână, așa ca să le poți vedea. — Știi că ți vând "cuiele" foarte ieftin? Și asta numai pentru că te găsesc simpatic. Ești un amărât la fel ca și mine. Îmi spune mie ceva că, în curând, ai să fii de ai noștri. Simt eu, așa, că la Torgau tocmai se mătură o celulă. — Aici te nșeli, puișorule. Dacă mă pun pe făraș cei de la S.S. și mă trimit la Torgau, n o să vin în împuțiciunea voastră, ci într un regiment disciplinar de cavalerie. — O să ți schimbi părerea. Vorbești de regimentul 37 ulani. Nu mai există. Divizia 49 de cavalerie "Calmâcă" a făcut din el la cotul Donului tocătură pentru crenvurști. Dacă au scăpat zece. De atunci s a renunțat să se mai refacă regimentul. — Crezi, într adevăr, că dacă mă dau afară de aici aterizez la voi? Aveți trompeți? Porta triumfa. — Te cam trec nădușelile, ai? S a dus cu aerele tale! — Niciodată nu poți fi sigur de nimic, răspunse cu convingere S.S. istul și și împinse pe ceafă chipiul cu cap de mort. Când slujești la "Frumosul Paul" nu prea izbutești să faci mulți purici. Dacă aș veni la voi crezi că ai avea niscaiva pile care m ar putea ajuta să devin trompet? Și trăgându se îndărăt în mașină, scoase de acolo o trompetă argintată. O trompetă cu ciucurele auriu al unităților de cavalerie. Îi arătă lui Porta patru insigne fixate pe ea. — Pe asta am căpătat o fiindcă eram cel mai bun. Am cântat odată la un banchet dat de Adolf. În '38 i am cântat lui Chamberlain, când s a lăsat dus de nas de Adolf. Eram dat în ziarele englezești cu nume cu tot. Oamenii se uitau mai mult la mine decât la Chamberlain și Adolf. Dacă ajung trompet în compania voastră, o să vi se ducă faima. — Suntem și așa cunoscuți mai mult decât ar trebui, replică, sec, Porta. Dar în ziua în care vei veni — și sunt sigur că o să se întâmple — mă voi ocupa de tine. Am niște relații de mâna întâi. ÎIn realitate, eu sunt comandantul companiei. Treci pe la "Bernard Sugativă" și arată i ce știi să faci. Și "cuiele"? Le vrei sau ba? — Bineînțeles că le vreau, deși prețul îmi cam taie din poftă. N ai să găsești nicăieri fotografii atât de frumoase ca ale mele. Sunt cele mai mișto de pe piață. Numai ele singure valorează cât "cuiele" tale. Scoase una și o vârî sub nasul lui Porta: Ia ginește te încoa. Porta luă un aer detașat. Dar strălucirea ochișorilor săi porcini îi trăda interesul. Amănuntul nu scăpă atenției S.S. istului, care zâmbi pieziș. Mai scoase o fotografie reprezentând o scenă pornografică dezgustătoare. — Grozavă, nu? Până și pe un popă jugănit l ar apuca năbădăile. Și i încă una dintre cele mai nasoale. Când o să înveți să faci chestiile pe care le reprezintă pozele mele, toate gacicile, de la Atlantic până n Caucaz, vor sta la coadă ca să se nfrupte din talentele tale. — Mă crezi vreun codoș? — Ba bine că nu, rânji S.S. istul. Ești dintre aceia care ar face orice pentru bani. Până și raiul l ai vinde dracului. Dacă ai putea. — Ia nu mai trăncăni atât și arată mi catalogul tău de scârboșenii. Mi a mai adus o dată unul o chestie d asta, un pescar care mi a vândut 35 de poze, patru dintre ele erau într adevăr pornografice, dar celelalte erau după basmele lui Grimm. Opt zile l am căutat pe ticălosul ăla. Am ajuns chiar să i făgăduiesc Micuțului două sticle de vodcă dacă mi l găsește pe garid, dar parcă l înghițise pământul. — Și ce i ai fi făcut dacă l găseai? Porta rânji parșiv și scoase din carâmbul cizmei un lung pumnal. Își plimbă degetul peste lamă. Vârful limbii îi ieșea printre buze. S.S. istul dădu din cap. Pricepuse. — Doar nu mă crezi atât de mârșav încât să fraieresc un prieten? Porta îl observă printre gene. — Oricând și oriunde. Pentru că îmi semeni, iar eu îi fraieresc pe ceilalți de câte ori pot. Însuși Dumnezeu a hotărât așa. Altminteri n ar exista pe lume proști și deștepți. S.S. istul se șterse la gură și își scărpină urechea cu cheia de contact. — Dacă vrei, pot să te las să vezi marfa, dar vreau ca în timpul ăsta să am unul din "cuie" în mână. — De acord. Porta înhăță fotografiile și le frunzări precipitat, lingându se pe bot. — Sfinte Hristoase, ce putori! Dacă întâlnești una dintr astea și te pui pe făcut treabă cu ea până ți dai duhul, încalte mori fericit! S a făcut, amice. Mă predau. Am găsit chiar și un ciubuc formidabil: când o să mă satur de ele, le închiriez. Micuțul o să și dea solda pe an an întreg pentru dreptul de a le privi un ceas. Trei teancuri groase de bancnote trecură dintr o mână într alta. Porta le numără. S.S. istul mirosi țigările. Dădu din cap satisfăcut. Erau cele mai grozave "cuie" pe care le văzuse în ultima vreme. Pe loc hotărî ca într o bună zi să l îmbete pe Porta, ca să afle cum și le procură. — Lipsesc o sută de mărci, constată Porta. — Imposibil, protestă S.S. istul. Erau câte o mie de bancnote în fiecare teanc. Se apucă să le verifice. O făcu de trei ori. Până la urmă dădu din cap, arătând prin asta că nu mai pricepe nimic. Ciudat, fir ar să fie! Mai scoase o hârtie de o sută de mărci și i o dădu lui Porta. Porta prinse într un elastic fiecare teanc. — Cu banii am terminat. Mai era însă și adresa curvelor din lumea bună. N o uita. S.S. istul scrise o adresă pe un petic de hârtie. — E pe lângă Alster. O casă albă, cu acoperiș negru. Înainte vreme stăteau acolo niște chinezi. — Sunt cumva și asiatice? Zău că aș avea mare chef de una. Am auzit că pot s o facă stând în mâini și cu picioarele în aer. — Eu unul n am văzut, dar gagici sunt acolo puzderie. Nu trebuie decât să spui că vii din partea lui Kleber. Rudolf Kleber. Ãsta sunt eu. Iar dacă ai chef într o zi să stăm de vorbă, mă găsești la cazarma Longhorn. Acolo mi e domiciliul. În aceeași clipă scoase un mic fluierat de alarmă și se instală țeapăn la volan. Într o fracțiune de secundă se transformase într un automat disciplinat. Porta își potrivi pușca pe umăr, cu degetul gros pe cureaua armei, strict după regulament. Patruzeci și cinci de grade între picioare. Brațul stâng pe vipușca pantalonului, cotul la nivelul cataramei centironului. Îi urmări cu privirea pe cei trei care ieșeau din biroul comandantului. Paul Bielert în civil, un Unterscharführer S.D. cu mâna pe tocul pistolului, iar între ei locotenentul Ohlsen. Uriașul Mercedes părăsi cazarma. Porta își reluă garda. O clipă se întrebă ce se întâmplase cu locotenentul Ohlsen. Se îndreptă către garaj. Ascuns după doi mesteceni de lângă rampa pentru spălatul tancurilor, se apucă să studieze fotografiile. Își aranjă bancnotele în trei teancuri. Dintr un mic buzunărel ascuns în căptușeala vestonului extrase o hârtie de o sută de mărci. Râse mulțumit. Se pare că Kleber nu cunoștea figura cu escamotarea unei bancnote în timp ce le numeri. Râzând pe înfundate, își urmă drumul până la stiva de lădițe cu cartușe, unde Julius Heide îl aștepta stând și el de santinelă. — Ce dracu i cu tine? întrebă el. Micuțul a dat pe aici de două ori până acum. — Ia mai slăbește mă! Am altceva mai bun de făcut decât să stau de santinelă. — Ai putea să fii puțin mai cuviincios față de mine, bombăni ofensat Heide. La urma urmei sunt superiorul tău. Te acopăr întruna. Știi că Gestapo ul se vântură prin cazarmă? Îl caută pe unul și cred că e vorba de tine. Totul îmi spune că o să sfârșești cu o sforicică de cânepă în jurul gâtului. — Ești în urmă, Julius. S au dus și au luat cu ei și vânatul. Dar fiindcă tot mi ai zis că mă acoperi, te povățuiesc să continui. Ar fi mai mult decât nasol pentru tine dacă m aș abate de la principiile mele de discreție. Vezi tu, Julius, știu exact care ar fi viața ta. Dacă mai trăiești după ce vom fi pierdut războiul acesta, vei continua să rămâi în armată, afară doar de cazul când o să decazi și mai tare și o să te faci polițai. Ești născut pentru treaba asta, Julius. — Și de ce naiba n aș continua să rămân în armată? întrebă naiv Heide. La fiecare zece zile mi aș căpăta solda, aș avea un pat pe cinste și aș fi liber de vineri seara până duminică seara. Le aș îngădui recruților să mi arate recunoștință pentru că mă port drăguț cu ei. Cei care n o să vrea să scuipe loveaua vor fi supuși unui tratament special. Iar îndată ce războiul va fi uitat, ceea ce o să se întâmple după puțin timp, îmi voi lustrui toate medaliile și crucile și o să vezi atunci cum vin fetele să se vâre în patul meu. Voi fi un erou și tuturor o să le placă să umble cu mine. — Știam eu! triumfă Porta. Aici rămâi! Eu unul prefer comerțul și libera concurență. Când o să apari tu în cine știe ce hârb de mașină a armatei, mă vei întâlni într un Mercedes decapotabil cu o damă numai în blănuri alături. O damă extra, cu fusta bine strânsă pe șolduri. Și în timp ce tu vei zbiera lunea dimineață, pe ploaie, la niște recruți amărâți, eu mă voi lăfăi în dosul unui birou mare cât un camion de zece tone, numărându mi biștarii. Și, ca din întâmplare, scoase fotografiile și le trecu la repezeală pe sub nasul lui Heide. — Sfinte Sisoe! Dă să le văd. — Cu plăcere! zâmbi Porta. Þi le las chiar o oră întreagă ca să le iei cu tine la veceu și să te bucuri cum trebuie. — Dă le ncoa mai iute! Heide își linse lacom buzele, în timp ce pe obraji îi apăreau două pete roșii. Porta rânji. Frunzări pozele destul de încet, astfel încât Heide să poată vedea cât sunt de reușite. — Cu cât le vinzi? — Nu le vând. Le închiriez cu o sută de mărci ora, întreaga serie, sau cinci mărci bucata. — Ești bolnav la cap! Crezi că o să ți dau o sută de mărci ca să mă uit la putorile tale de mâna a zecea? Heide se prefăcu scandalizat. Își umflă pieptul ca un adevărat subofițer ce era, dar Porta nu se lăsă impresionat. — Nimeni nu vă obligă, domnule subofițer Julius Heide. Dumneavoastră ați fost cel care le ați cerut. Făcu să dispară fotografiile în cutia măștii de gaz, dădu o lovitură de picior în broasca unei lăzi cu cartușe și constată cu plăcere că belciugul sărise. — O să aveți neplăceri, domnule subofițer, dacă "Cur și cizme" vine și vede belciugul spânzurând în aer. — Te ai țicnit? Auzi, să rupi belciugul! Am să fac un raport. — Așa să faci! îi râse în nas Porta și plecă nepăsător către garaje, unde avea ascunsă o sticlă cu bere. Câteva clipe Heide privi furios belciugul și după oarecare caznă reuși să l fixeze îndeajuns pentru ca să nu se observe imediat că este smuls. Esențialul pentru el era ca stricăciunea să treacă neobservată până la sfârșitul schimbului său. Satisfăcut, dădu din cap și o luă la goană după Porta. — Adă ncoa pozele. Þine o sută de mărci. Sper că știi că asta i cămătărie curată. — Da' ce, îți închipui că sunt o instituție de binefacere? Odată terminat schimbul, Heide se prezentă la postul de control, după care dispăru la closet, unde rămase o oră întreagă în tovărășia fotografiilor. — Au venit să l caute pe locotenentul Ohlsen, spuse Barcelona când Porta apăru în corpul de gardă. — O să se descurce el, răspunse Porta. De ce anume este acuzat? — Asta n o știe nimeni, dar întregul stat major e în fierbere. Hinka zbiară atât de tare încât îl poți auzi de la kilometri. Adjutantul a borât de trei ori de frică. Se pare că vom avea un nou comandant de companie. Mi a spus o Feldwebel ul Grun. — E în budă, oftă Legionarul. Crimă împotriva Statutului. I am văzut plecând. Un Mercedes S.S., 333 300. Secția a IV 2 a, secția "frumosului Paul". Cei de acolo nu se ocupă decât de cazuri importante. Porta dădu indiferent din umeri: — Prea flecăresc mult domnii ofițeri! Când o iau razna uită să și mai supravegheze limba. D aia sunt atâția care rămân la adăpost din pricina colecției de tinichele care le zdrăngăne pe piept, ș apoi mai e și amorul lor propriu! Scuipă pe jos. — Rahat! Pariez zece contra unu că n o să l mai vedem niciodată pe locotenentul Ohlsen. Micuțul intră ca o furtună. Își aruncă pușca în rastel, zvârli casca peste picioarele lui Barcelona și scuipă în ceașca lui Heide. Era clar că umbla să stârnească un caft. — E vreunul care are chef de un svast? se informă el furios. Cât am fost de santinelă, m am distrat cu o gagicuță lângă gardul de sârmă electrificată, dar totul s a dus dracului pentru că mi a venit să mă piș. Mă dor până și flocii. — Da' ce s a întâmplat? l am întrebat eu, nedumerit. — Greșeala mea. Þâșnitura a atins sârma și a fost o descărcare electrică de am crezut că mi dau duhul. Iar curveta dracului, după ce s a prăpădit de râs, a șters o peste câmp, cu chiloții în mână. După aia, chiar dacă venea o vedetă de la Hollywood să danseze french cancan sub nasul meu, tot nu mai eram în stare de nimic. Porta surâse cu viclenie și se scărpină în ureche cu o vergea de curățat arma. — Am reușit să pun mâna pe câteva poze ale dracului de mișto, Micuțule! Þi le închiriez o oră. O sută de mărci. Ce părere ai? Exact pe gustul tău. Mai bune decât un film proiectat în cel mai porcos dintre cinematografe. Micuțul uită de îndată gardul electrificat. — De acord. Nu mi faci din întâmplare credit? Porta se strâmbă la el. — Bine, s a făcut. Mă duc să iau o sută de mărci de la un tip care tocmai a primit un mandat de acasă. Un zgârâie brânză împuțit. Dacă nu mi dă, fi scap câteva labe peste bot. — Asta i hoție, spuse Stege. — Câtuși de puțin, protestă Micuțul. Ãsta i comerț. O să i vând un pont cum să curețe țeava armei cu hârtie igienică. Un asemenea pont face o sută de mărci. — E n regulă, zise Porta. Banii n au miros. Scoase din buzunar cele trei teancuri de bancnote și le numără lingându se pe buze. — Poate ar trebui să trag niște copii fotografice după ele. În felul ăsta aș putea închiria mai multe serii deodată. — Dumnezeule, n ai să te schimbi niciodată? întrebă Bătrânul. Nu te gândești decât la bani. — Îți spun eu când o să mă schimb. Cel mai târziu la trei ani după ce Adolf își va fi luat papucii, iar eu voi fi restituit uniforma la magazie. Atunci firma mea de neon — roșu, verde, galben — va străluci: "Joseph Porta import export. Cumpără tot. Vinde tot". Îmi vând până și fundul dacă sunt bine plătit. — Da de ce roșu, verde și galben? întrebă Barcelona. — Roșu pentru dragoste, verde pentru speranță și galben pentru ticăloșie, explică Porta. Să nu vii să zici că nu mi avertizez clienții. Aveam 19 ani când am asistat pentru prima oară la o execuție, povesti Legionarul. S a întâmplat la Casablanca, pe când slujeam în Regimentul 1 Infanterie al Legiunii străine. Cel condamnat avea în spinare 12 ani de armată. Dezertase. De atunci am văzut multe altele. Dar prima n o uit niciodată. — Eu n aveam decât 18 ani, spuse Barcelona. S a întâmplat la Madrid. Eram în plutonul 1 al Batalionului Thalmann . Am executat pe unul în dosul abatoarelor. Era feciorul unui bogătan. Am tras foarte prost lipsă de antrenament. Þeasta i a explodat ca o grenadă. După aia am borât cu toții, sprijinindu ne de puști de parcă aveam rău de mare. Legionarul întinse pe jos covorașul său de rugăciune și se lăsă în genunchi, mormăind. Se ruga lui Alah să l absolve de toate execuțiile la care participase. Heide ridică din umeri — Eu unul nu mă gândesc niciodată la așa ceva. În fond, e același lucru dacă omori pe unul care i legat de stâlp sau cureți un pifan înspăimântat care aleargă peste câmp. — Vă amintiți când am executat o pe Blitzmädel aia din marina de război? întrebă Micuțul. Ce spectacol! Vina a fost a lui Stege și a lui Sven. Voiau s o facă pe galanții și să o scutească de suferință. Fata a scăpat, a luat o în goană pe culoar și pe urmă pe scară. "Gustav cel dur" ne a interzis să tragem. Conform regulamentului, trebuia să fie împușcată la stâlp. Altminteri, zicea el, nu s actele în regulă. Am reușit s o înhățăm doar după ce am pocnit o. Infirmierii au trebuit s o ducă pe brațe până la stâlpul de execuție, iar doctorul n a vrut să i facă nici o injecție. — Era o asasină, spuse Heide, își otrăvise prietena. Am văzut dosarul cu acte la Hauptfeldwebel ul Dorn. Ce făcuse era o ticăloșie. — Din cauza unui tip, adăugă Porta. — Da, zise Heide, a unui tip cu parale. — Săptămâna viitoare vom fi de gardă la Fuhlsbüttel, murmură Steiner. M am aranjat cu Feldwebel ul de la infirmerie să mi dea scutire medicală. Treaba m a costat două cartușe de țigări Am aflat că cinci tipi de acolo urmează să fie lichidați. — Pe mine unul nu mă privește, zise Porta. Mi s a dat o sarcină care o să mi ia cel puțin o săptămână: să ung mitralierele. — La Fuhlsbüttel căpătăm prime, remarcă, practic, Micuțul. Am mare nevoie de biștari. Dacă nu i executăm noi pe cei cinci, o să se găsească alții în locul nostru. Și atunci vor umfla ei bănișorii. — Puțin îmi pasă ce trebuie să fac, răspunse Heide. E foarte bine când ești de gardă la Fuhlsbüttel. DETENÞIUNE PREVENTIVÃ În birourile Gestapou lui de pe Stadthausbrücke nr.8, locotenentul Ohlsen ședea în fața lui Paul Bielert, Kriminalrat. Locotenentul Ohlsen ținea în mână un document. "Frumosul Paul" fuma, gânditor, un trabuc, urmărind zâmbitor cu privirea volutele fumului. Era cea de a 123 a arestare din cursul săptămânii. Gruppenführer ul Müller, de la Berlin, nu va putea decât să și exprime satisfacția. Müller era o canalie. Nu semăna nici pe deoparte cu Obergruppenführer ul Heydrich, cel care fusese asasinat. Acela fusese un șef. Inteligent, fără scrupule, arogant. Un arhanghel al diavolului. Până și Heinrich, șeful S.S. ului, se temea de el. Cine știe dacă nu cumva Himmler și Führer ul nu fuseseră nițeluș amestecați în moartea lui Heydrich. Toată afacerea asta era atât de nebuloasă. Un mister care nu mirosea a bine. De ce nu supraviețuise nici unul din agresori? Ordinul Gruppenführer ului S.D. Nebe, cel care comandase operațiunile, glăsuia: "Nu se ia nici un prizonier. Toți trebuiesc lichidați, chiar dacă va fi nevoie să fie arsă blestemata aia de biserică în care se ascund". Profesorul pe care până la urmă au reușit să l găsească în vechea Pragă ridicase labele în sus fără nici un fel de împotrivire, dar înainte de a fi apucat să dea vreo explicație fusese curățat în biroul lui Nebe. În ziare s a scris că se sinucisese. Au crezut până și englezii, care au dat știrea la radio. Paul Bielert deschise sertarul și trecu afectuos mâna peste oțelul albăstrui al pistolului său de 7,65 mm. Cu pistolul acesta 3 împușcase pe profesor, ultimul din membrii pretinsului complot. După terminarea anchetei, Nebe fusese îndepărtat. Devenise prea zelos și ar fi vrut să continue. "Frumosul Paul" râse încetișor. El unul se prinsese imediat: era ceva care șchiopăta în toată afacerea asta. Pricepuse și și ceruse la iuțeală mutarea. Mai târziu, lichidaseră un sat întreg din apropierea Pragăi. Treaba fusese făcută de unități ale poliției militare. Se zvonise că era opera S.S. ului, dar adevărul era că nu fuseseră nici cinci S.S. iști în tot comando ul. Fuseseră polițiștii militari din Dresda și Leipzig. Paul Bielert chicoti gândindu se la toată istoria aceea. Obergruppenführer ul S.S. Berger fusese cel care se opusese ca Waffen S.S. să fie folosite pentru lichidarea satului. Așa ceva ar fi putut prejudicia recrutarea de voluntari din Boemia și Slovacia. Ideea cu satul aparținea lui Himmler și Nebe. O idee excelentă. Să consimți un lucru îngrozitor, care să aibă un uriaș răsunet în întreaga lume, în așa fel încât toți să priceapă cât de stupidă fusese Rezistența cehoslovacă executându l pe Heydrich. Mânia și disperarea provocate de toate aceste represalii urmau să se ndrepte dintr odată împotriva rezistenței. Englezii însă au fost mai iuți. Ei au înțeles care este combinația și în ceea ce privește batalionul de polițiști și în ceea ce privește numeroasele execuții. Ei au repetat neîncetat, până când le au băgat în cap oamenilor că vinovații au fost S.S. ul și Gestapo ul. Voluntarii din Boemia și Slovacia au început să dezerteze. Centrele de recrutare au devenit pustii. Rezistența a căpătat amploare. Îl privi pe locotenentul de tancuri. O să i vină repede de hac. Era o metodă bună să i lași pe intelectualii ăștia ridicoli să și citească mandatul de arestare. Aproape imediat simțeau cum le fuge pământul de sub picioare și atunci începeau să și deșerte sacul. Zâmbi și ciocăni de câteva ori cu degetele mâinii stângi în rezemătoarea fotoliului, contemplând în același timp scrumul albicios al trabucului său brazilian. Știa că locotenentul recitește acum pentru a treia oară mandatul de arestare. O făceau cu toții. Prima dată nu pricepeau o iotă. A doua oară începeau să i prindă sensul, iar a treia oară teroarea punea stăpânire pe ei. La a patra lectură pierdeau cu desăvârșire orice autocontrol. Locotenentul Ohlsen nu constituia o excepție de la regulă. Citea încet și nu înțelegea nimic. Era desigur un vis urât, un coșmar din care urma să se trezească deândată. Președintele Tribunalului Popular. Tribunalul Popular 7.1.639/43 (53/43 693) Hamburg, 3 aprilie 1943 2, Stadthausbrücke Hamburg 2 Mandat de arestare Locotenentul de rezervă Berat Viktor Ohlsen, născut la 4 aprilie 1917 la Berlin Dahlem, servind actualmente în Regimentul 27 tancuri, Batalionul 2, Compania a 5 a, se află cantonat până la noi ordine în cazarma regimentului de infanterie Hamburg Altona. Batalionul 2 urmează să constituie în mod provizoriu batalionul de pază al garnizoanei Hamburg. Împotriva lui Berat Viktor Ohlsen urmează să fie deschisă o acțiune judiciară. El este suspectat de a fi voit să tulbure ordinea publică prin difuzare de păreri defetiste și prin incitare la sabotaj și rebeliune. Motivarea susmenționatei acuzări: La 22 ianuarie 1943, în timp ce regimentul se afla pe frontul de Est, Berat Viktor Ohlsen a declarat unui camarad ofițer: "Scârba asta de război este pierdut pentru Reich ul așa zis milenar. În curând, englezii și americanii vor invada Germania prin Italia și Balcani. Și atunci va veni rândul jigodiei de Himler și a tuturor amicilor lui să treacă prin cuptoarele pe care le au născocit." În plus, acuzatul a arătat unui subintendent manifeste de propagandă care îndemnau pe soldații germani să dezerteze. Delictul comis reprezintă încălcarea & 5 și a & 91, articolul 1 al Codului Penal. Arestarea și instrucțiunea preliminară urinează a fi efectuate de către poliția secretă cu sediul în Hamburg 2, Stadhausbrücke, 8. Detențiunea e motivată de faptul că acuzatul va încerca, probabil, să fugă. Delictul comis este susceptibil să atragă după sine o pedeapsă foarte aspră. Mandatul de arestare și detențiunea pot face obiectul unui apel în fața Președintelui Tribunalului Popular. Dr. MICKERT Președinte al Curții de Apel Locotenentul Ohlsen lăsă să i cadă din mină faimosul document. Îl privi pe Kriminalrat ul Paul Bielert. — Ce trebuie să spun? întrebă el făcând un gest resemnat. Paul Bielert ridică indiferent din umeri și trase din trabuc. — De unde vrei să știu ce intenționezi dumneata să spui? Nu eu sunt cel acuzat de înaltă trădare. Dimpotrivă, ți aș putea explica ce intenționez eu să fac, în calitatea mea de șef al instrucțiunii juridice. Se plecă peste birou și aținti asupra lui Ohlsen trabucul. — Aici, la Gestapo, nu suntem niște idioți. Când arestăm pe careva, când îl scoatem din viața lui cotidiană, avem dovezi serioase. În serviciul meu, nimeni nu s a înșelat niciodată. Dacă te încăpățânezi să negi, nu vei reuși decât să ți agravezi cazul. Până la urmă, tot vei sfârși prin a spune ceea ce dorim noi. Zâmbi. Din spatele lentilelor negre ochii săi aruncau fulgere. — Pentru noi nu contează mijloacele. Dumneata însuți vei decide dacă vrei să ieși de aici pe propriile ți picioare sau târât ca un sac de cartofi. Dar nu vei părăsi acest birou înainte de a fi făcut mărturisiri complete. Se răsturnă în fotoliul său și l lăsă câteva clipe pe deținut în pace. Apoi continuă surâzând amabil. Schimba fără încetare tonul. — Dacă însă vei mărturisi imediat, astfel încât să nu pierdem prea mult timp cu prostiile astea... (lovi ușurel cu mâna teancul de hârtii din fața sa) vei scăpa, după toate probabilitățile, cu două sau trei săptămâni făcute la Torgau, de unde vei fi trimis apoi ca simplu soldat într un regiment disciplinar sau vei eșua într un FGA *, unde însă vei rămâne maximum trei luni. Locotenentul Ohlsen își trecu mâna prin păr și l privi atent pe ofițerul de poliție. — Mi se pare seducător, domnule Kriminalist, și presupun că majoritatea oamenilor vă și cred. Eu însă am servit într un regiment disciplinar și știu că nimeni nu poate supraviețui mai mult de două luni într un FGA. Bielert ridică din umeri. — Exagerezi nițeluș. Cunosc personal câțiva care au scăpat teferi de la FGA, dar, firește, condiția era ca acești domni să fie gata să colaboreze cu noi. După părerea mea, n ai de ales. Din pricina prostiei dumitale ai reușit să fii acuzat de înaltă trădare. Mărturisește și hai să terminăm! Dacă însă faci parte dintre spiritele naive care și închipuie că pot să scape basma curată clamându și inocența, te nșeli îngrozitor. Îl amenință pe locotenent cu stiloul. Ochii îi scăpărau de răutate. — Sunt capabili să monteze împotriva dumitale o acuzație atât de gravă, încât domnul Rottger, călăul din Plotzensee, va avea dreptul să te decapiteze. L ai văzut vreodată slujindu se de securea sa? E un expert. O singură lovitură și ești descăpățânat ca o găină. Și să nu ți închipui cumva că i o amenințare în vânt. Eu unul sunt împotriva oricărui bluf. Ceea ce spunem noi aici, la Gestapo, e o realitate. Nu facem nimic pe jumătate. Dacă am pornit o acțiune, o ducem la bun sfârșit oricare ar fi prețul. În serviciul acesta al meu suntem atât de bine informați, încât știm până și ce vorbesc oamenii noaptea în somn. Informatorii mei se află pretutindeni. În naosul bisericii. În sala de joacă a creșei. Puțin îmi pasă de categoria căreia îi aparțin cei ce lucrează pentru mine. Totul e să lucreze. Mă folosesc de generali, de târfe și de pești. Pe unii îi întâlnesc în saloane, pe ceilalți în closete de cârciumi împuțite. În răstimpul a 15 zile, domnule locotenent, voi examina viața dumitale atât de minuțios, încât îți voi putea indica culoarea primului dumitale biberon. Locotenentul Ohlsen vru să l întrerupă, dar Bielert ridică mâna oprindu l. — O clipă. Vei avea tot timpul să te explici. De pildă, știm de pe acum că ai vorbit cu oamenii dumitale de înaltă trădare, de sabotaj și dezertare. L ai insultat pe Führer și ai discutat literatură interzisă, în special despre dezgustătorul roman "Pe frontul de vest nimic nou", din care ai citat mai multe pasaje. Toate acestea le pot include în paragraful 91. Soția dumitale va face și ea alte depoziții. Spune tot și vom termina întreaga afacere într un ceas. Vei dispare în închisoarea garnizoanei, unde te vei calma la iuțeală. Cam într o lună vei compare în fața Consiliului de Război, care va aprecia la șase șapte săptămâni de Torgau tâmpenia dumitale, după care vei fi degradat și încorporat ca simplu soldat. Dosarul va fi închis, iar dumneata îți vei băga în cap că pe viitor e bine să ți supraveghezi limba. — Îmi garantați, domnule Kriminalrat, că n o să mi se întâmple nimic altceva? Am auzit că unii au fost executați pentru și mai puțin. — Se spun atâtea, răspunse Paul Bielert. Dar, firește, nu eu sunt judecătorul dumitale și nu ți garantez nimic. Am însă suficientă experiență în legătură cu ceea ce pățesc indivizi ca dumneata. Orice sentință trebuie să ne fie supusă spre sancționare și noi putem modifica pe acelea care nu ne convin. Dacă judecătorul a fost excesiv de blând, avem ceea ce se cheamă lagăre de securitate, în care îi internăm simultan și pe judecător și pe condamnat. Putem transforma o pedeapsă capitală într o punere în libertate. Zâmbi. Problema e, domnule locotenent, dacă oamenii vor sau nu să colaboreze cu noi. Colaborarea ne interesează întotdeauna. Poate ai vrea să lucrezi la noi. M ar interesa în mod special câteva informații în legătură cu comandantul dumitale, colonelul Hinka. Aveți, de asemenea, în regiment pe căpitanul de cavalerie Brockmann, care se socoate un om de spirit. Furnizează mi informații în legătură cu aceștia doi. Căpitanul de cavalerie mă interesează în mod deosebit. Mi ar place să i văd capul pe butuc. A vândut la bursa neagră produse alimentare aparținând armatei. Aș vrea să cunosc numele cumpărătorului, dar înainte de asta hai să terminăm cu afacerea dumitale. Mărturisește, execută ți stagiul la Torgau și după trei săptămâni voi veni să te caut ca să te reexpediez tot ca locotenent la regimentul dumitale. Lucrurile se vor petrece așa încât față de camarazii dumitale ele să pară absolut firești. Vei putea dovedi repede că regreți comportarea dumitale stupidă, dar de forțat nu forțăm pe nimeni să colaboreze cu noi. Decizi dumneata însuți. Locotenentul Ohlsen se foi nervos pe scaunul său. Îl privi lung pe civilul polițist, care și ascundea ochii în dosul lentilelor negre și mari. Avea impresia că șade în fața diavolului. Ochelarii negri îl făceau pe Bielert anonim. Doar vocea era personală; un lung șuvoi de vorbe veninoase. — Domnule Kriminalrat, resping categoric acuzațiile dumneavoastră, iar în ceea ce privește colaborarea îmi cunosc îndatoririle de cetățean al celui de al treilea Reich: să comunic imediat orice bănuială legată de cuvinte sau gânduri îndreptate împotriva Statului. Bielert râse. — Nu te lansa prea tare. Nu sunt un idiot. Oare nu înțelegi ce vreau? Puțin îmi pasă de dumneata. Ceea ce doresc este un membru al familiei dumitale. Mă voi mulțumi cu unul singur. Aș putea aresta întreaga familie dacă aș vrea, dar n o voi face. Ne trebuie doar câte un singur membru din fiecare familie a țării. E o necesitate. Locotenentul Ohlsen se crispă. — Nu vă înțeleg, domnule Bielert. Nu văd în ce măsură cazul meu privește și familia mea. Bielert frunzări hârtiile din fața lui. Aruncă cu un gest neglijent ce mai rămăsese dintr un trabuc prin fereastra deschisă. — Ce ai zice dacă am începe prin a emite un mandat de arestare împotriva tatălui dumitale? La 26 aprilie 1941, la orele unsprezece și nouăspreze minute, discuta politică împreună cu doi amici. În cursul acestei conversații el a spus, printre altele, că a încetat să creadă într o victorie nazistă și că socoate Statul drept un colos cu picioare de lut. La prima vedere, domnule locotenent, toate astea nu par deosebit de grave. Dar, după ce le vom fi aranjat noi nițel, vei rămâne pur și simplu uimit. N o să fie numai paragraful 91. Fratele dumitale, Hugo, care slujește în regimentul 31 tancuri din Bamberg, a exprimat o opinie cel puțin ciudată în legătură cu oamenii de stat din cel de al treilea Reich. Aș putea, de asemenea, trimite o invitație mamei sau surorii dumitale. Să ne oprim o clipă la sora dumitale. Se răsturnă în fotoliu și răsfoi prin acte. — Este infirmieră într un spital militar al aviației situat în Italia. În timp ce lucra pe un vas spital la Neapole, ea a declarat, la 14 septembrie 1941, că blestemă nebunia semănată de Hitler în lume. El este singurul răspunzător pentru suferințele răniților. Paragraful 91, domnule. După cum vezi, știm totul. Nici un cetățean, nici un prizonier nu poate întreprinde ceva fără ca noi să nu aflăm. Ascultăm zi și noapte. Privirile noastre pătrund până și în sicriile din cimitire. Mâna i se abătu cu zgomot pe teancul de documente. — Am aici dosarul unui funcționar superior de la Ministerul Propagandei. Idiotul și a deschis inima în fața amantei sale. Când o să i povestesc toate escapadele sale la Hamburg, va fi imediat gata să colaboreze. Aș vrea tare mult să pun un pic de ordine în Ministerul doctorului Goebbels. Doi din oamenii mei au plecat la Berlin ca să i înmâneze acestui scârța scârța pe hârtie de la Ministerul Propagandei invitația de a veni pentru o mică discuție cu mine. Râse cu plăcere, rectifică nodul cravatei sale gri deschis și scutură un pic de scrum de pe costumul său negru. — E de a dreptul ridicol. Oamenii se plâng veșnic că nu prea sunt văzut. Dar când îi poftesc la o conversație intimă, treaba asta nu le mai place. Și când te gândești că stăm cu masa pusă 24 de ore din 24. Oricine este binevenit. Și, în plus, știm să ascultăm ceea ce e agreabil în societate. — Aveți un ciudat simț al umorului, nu se putu împiedica să zică locotenentul Ohlsen. Paul Bielert îl privi cu ochii săi reci ca o noapte înghețată de ianuarie. — Nu mă interesează umorul. Sunt șeful secției executive a Poliției Secrete. Gluma nu ne place. Ne facem datoria. Viața noastră e serviciu. Pe umerii noștri stă siguranța țării. Lichidăm orice persoană care nu știe să trăiască în societatea noastră. Acum însă nu mai am timp să mă ocup de dumneata. Semnează declarația și voi lăsa în pace impertinenta dumitale familie. Cum îți spusesem mai adineauri, ne trebuie un singur membru din fiecare familie. Asta a fost ideea lui Reinhard Heydrich. Așteaptă numai să terminăm războiul și vei vedea cum toată populația Europei va saluta făcând temenele fiecărui ofițer din S.S. Acum câteva luni mă aflam în Japonia și am văzut acolo olandezi și englezi aplecându se umili în fața unui locotenent de infanterie. Se răsturnă în fotoliul lui mare și capitonat, sprijinindu și ceafa de mâinile sale fine. Pe rezemătoarele fotoliului era sculptată emblema S.S. ului: capul de mort. Locotenentul Ohlsen se cutremură. Nu lipseau decât câțiva corbi ca totul să semene cu tronul lui Satan ori al vreunei vrăjitoare. Își aruncă ochii pe fereastră. Sirena unui pachebot mugea pe Elba. Doi porumbei gângureau drăgăstos pe cornișă și deasupra intrării flutura drapelul roșu cu svastică. Semnul născut din sânge. Câțiva pescăruși își disputau o coajă de pâine. Detesta pescărușii din ziua când, după ce fusese torpilat în Mediterana, fi văzuse scoțând ochii comandantului de navă. Comandantul nu murise încă. Corbii și vulturii, chiar șobolanii și hienele așteaptă ca victima să fie moartă. Cu pescărușii e altfel. N au răbdare. Ei ciugulesc ochii și i smulg din orbite în clipa în care omul nu se mai poate apăra. Uneori pescărușii mai mici scăpau ochii din ciocuri. În mintea lui, pescărușii erau Gestapo ul păsărilor. Îl privi pe "Frumosul Paul" în costumul lui negru și îngrijit și înțelese brusc că Gestapo ul păsărilor era infinit mai caritabil decât cel al oamenilor. Luă declarația și o semnă, apatic. Din clipa aceasta era indiferent orice. Spusese atâtea despre Führer. Lucruri mult mai rele decât cele scrise aici. Denunțătorul nu avusese o memorie formidabilă. Dar putea măcar afla cine fusese acesta și să i trimită un mesaj lui Porta și Legionarului. Se nveseli o clipă gândindu se ce i se va întâmpla tipului. N ar scăpa, fie el și general de brigadă. Porta curățase pe mulți. Avea întotdeauna buzunarul plin de gloanțe crestate în vârf. Cu unul din acestea îl ucisese pe căpitanul Meyer și pe gestapovistul Brandt care, camuflat în simplu caporal, fusese repartizat într o zi la companie. Legionarul descoperise însă insigna ovală a polițiștilor. La întoarcerea din prima misiune de cercetare, caporalul Brandt a fost dat dispărut. Când patrula trecuse în repaus, Porta rostise cu voce suficient de tare ca să fie auzit de toată lumea: — Dumnezeu e bun. El mi a hărăzit un ochi sigur și un deget făcut să apese pe trăgaci. Tot el așază înaintea mea țintele interesante, căci știe în cine se ascunde diavolul. Apoi, întorctadu se către Micuțul, continuase: — Ar fi bine să mergem la popă și să ne spovedim. Acum bătrânul maior Stuber va deveni cu siguranță comandantul companiei a 5 a. Nu era deloc omul potrivit să se măsoare cu hăndrălăii de acolo, n avea nici cea mai mică idee de ceea ce înseamnă un individ dur. Era însă obligat să ceară un post de comandant într o unitate combatantă. Avea nevoie de îndemnizația de front ca să satisfacă ambițiile grăsanei sale de neveste. Era ambițioasă, voia mobilă frumoasă și covoare scumpe. Nu admitea nici în ruptul capului să fie mai prejos decât soția colonelului. Își dorea o servantă ca și consoarta comandantului garnizoanei și i plăcea să primească vizite. Maiorul Stuber îl implorase pe colonelul Hinka să i încredințeze comanda unei unități de front. Colonelul dăduse un răspuns evaziv. Știa că Stuber nu era apt să slujească în linia întâi, dar până la urmă, excedat, îi făgăduise, și iată că acum compania a 5 a devenea liberă. Compania cea mai dură din toată armata germană. I se mai zicea și "compania Diavolului". Întregul corp al ofițerilor îi cunoștea pe trăgătorii de elită ai companiei: Porta, Legionarul, Barcelona și Micuțul. Îi cunoștea și pe aruncătorii de grenade: Steiner, Julius Heide și Sven, care puteau să nimerească o țintă la 80 de metri. Pentru acești țintași și grenadieri era atât de ușor să lichideze un indezirabil! De altfel se și întâmplase de mai multe ori, fără ca cineva s o fi putut dovedi. E un asasinat, ziceau unii. E o autoapărare, ziceau alții. Odată Legionarul spusese: — Participăm la un război în care nu ne batem pentru nimic altceva decât pentru propria noastră viață. Ucidem și chinuim oameni aparținând unor alte națiuni împotriva cărora n avem nimic, niște camarazi la fel cu cei alături de care pășim, când inamicul e, de fapt, printre noi. Nimeni nu i răspunsese. Era atât de adevărat, atât de idiot. Kriminalrat ul Paul Bielert luă documentul semnat, oferi locotenentului Ohlsen unul din trabucele sale braziliene și constată lapidar: — Iată totul terminat. Locotentntul Ohlsen nu i răspunse. Nu i mai rămăsese mare lucru de spus. Ar fi putut tergiversa instrucția, ar fi putut nega, dar rezultatul final ar fi fost același. Singurele lucruri care contau pentru Gestapo erau mărturisirea și judecata. Zece minute mai târziu, doi Unterscharführeri S.D. intrară în birou. Unul dintre ei lăsă o mână grea pe umărul locotenentului Ohlsen și rosti vesel: — Vom face acum, domnule locotenent, o mică plimbare cu mașina și ne ar bucura să fiți cu noi. Râseră. Unterscharführer ul acesta zicea întotdeauna: "Nu trebuie să fii brutal, dacă poți, fii amabil". Cu câtva timp în urmă, când plutonul său fusese desemnat ca pluton de execuție, îi spusese unei doctorițe în timp ce i lega ochii cu o cârpă neagră: — Nu fac decât să vă pun o perdeluță în fața ochișorilor, scumpă doamnă, fiindcă nu totul face să fie privit. Închipuiți vă că ne jucăm de a baba oarba. Întregul pluton izbucnise în râs. Din ziua aceea nu le spuneau execuțiilor altfel decât "de a baba oarba". Așa era Unterscharführer ul Bock. În clipa de față ședea lângă șofer și explica tot ce vedea aidoma unui ghid turistic. Se angajară pe Monckebergstrasse, traversară apoi Piața Adolf Hitler. Din pricina bombardamentelor fură nevoiți să facă un ocol și s o ia prin Alster, unde trecură prin fața hotelului "Vier Jahreszeiten". Bock simți nevoia să spună: — Toți feciorașii ăștia de bani gata stau și huzuresc așteptând să pierdem războiul, dar o să i scoatem noi curând de prin culcușurile lor. Traversară apoi Gansemarkt, o luară prin Zeughausallee și se angajară după aceea în Reeperbahn. Pretutindeni era o foială de oameni veseli, care băteau cârciumile. — Dacă n am fi grăbiți, zise Bock, am putea rade o sticlă de bere. O coadă interminabilă aștepta în Kleine Maria Strasse. — Am fost nevoiți să sporim cu douăzeci de curve noi efectivul existent, explică Bock. Buhaii ăștia proaspăt sosiți de pe front le vor, firește, numai pe cele noi. Și când te gândești că mai sunt unii care pretind că în cel de al III lea Reich serviciile nu sunt bine organizate. Ia spuneți mi, domnule locotenent, v ați gândit vreodată ce e, de fapt, național socialismul? Și cum Ohlsen nu răspunsese la această întrebare de strictă actualitate, tot Bock continuă: — Forma optimă a comunismului. — Cum de ați ajuns la această concluzie? exclamă, surprins, Ohlsen. Bock râse, măgulit. — Suntem niște național comuniști și vrem să facem din toate celelalte națiuni — cu condiția, firește, să aibă nasul bine croit — teritorii germanice. Rușii, evident, sunt la fel de comuniști, numai că ei nu vor să i transforme pe alții în ruși. Acolo, capeți una peste bot și ți se spune: "De azi încolo, ești bolșevic, și ce gândesc eu, vei gândi și tu". La noi, purtătorii de sutane sunt lăsați în pace și nu i silește nimeni să poarte svastică; în Rusia, îi spânzură. În fond, sunt anumite lucruri care mi plac la amicii moscoviți. Noi suntem prea moi. Clica asta a papei riscă să ne încalece. E mult mai puternică decât ne închipuim și, dacă nu suntem atenți, va deveni și mai și. Oamenilor le plac spovedaniile, le place bâlciul ăsta. Personal, m am ferit de așa ceva ca dracul de tămâie. — Ai chiar atâtea pe conștiință? întrebă, suav, locotenentul Ohlsen. Bock se uita acum la Konigin Allee și la catedrala transformată în ruine. — Mie, unuia, nu mi e teamă de nimic. N am făcut decât să execut ordinele primite și voi continua s o fac. Și mi se rupe de cel care dă aceste ordine. — Vorbești prea multe, mârâi șoferul. Iar ce ai spus despre comunism, nu sună chiar bine. — Poate că nu i adevărat? protestă Bock. — Nu știu. Sunt doar un Unterscharführer ul S.D. și asta îmi ajunge. Mașina opri în fața Statului Major și pătrunse încet, în viteza întâi, prin poarta de fier. Balamalele scârțâiră. Nu mai fuseseră unse de multă vreme. — De unde și încotro? întrebă santinela vârându și capul prin geamul portierei. — Gestapo IV 2 a, Stadthausbrücke 8, lătră șoferul. Un transport pentru închisoarea garnizoanei. — Ordinul de parcurs, ceru santinela. Controlă cu privirea cele trei persoane, oprindu se o clipă la locotenentul Ohlsen. "S a terminat cu tine", își zise el. "Este ultima ta plimbare pe o banchetă capitonată. Următoarea va fi într o cotigă, sub escorta a 12 oameni". Trecu în fața mașinii ca să controleze numărul, după care salută ferm pe ofițerul prizonier. Mercedes ul își continuă drumul prin curtea cazărmii. Un panou indica viteza: 20 km/h pe teritoriul unității. Locotenentul Ohlsen remarcă un grup de ofițeri în vestoane albe ce urcau larga scară care ducea spre cazinou. Cunoștea cazinoul ofițerilor de la cazarma cavaleriei, cel mai bun din întreaga regiune militară. Automobilul continua să înainteze încet prin uriașul padock unde mii de recruți, dragoni și ulani ridicaseră praf, nu glumă, din 1896, dată când împăratul inaugurase cazarma. Apoi o luă pe lângă grajduri, care acum serveau drept garaje și depozite. Focoșii cai de cavalerie dispăruseră de mult. — Iată ne sosiți, râse mulțumit Bock. O baie înviorătoare și un pat cald așteaptă în fiecare din garsoniere. Aici deviza e: Totul pentru clienți. Ușile sunt zăvorâte doar ca să nu poată intra vreun "bau bau" înăuntru. — Ce de tâmpenii mai poți spune, bombăni șoferul. — În schimb, nu sunt hoț, îi replică rânjind Bock. — Ce vrei să zici cu asta? întrebă șoferul mijindu și ochișorii vicleni. — Te las să ghicești de trei ori, răspunse Bock cu un zâmbet ce spunea mult. Șoferul murmură ceva ininteligibil. Undeva, în adâncurile închisorii, răsună o sonerie. Se auzi zgomotul unor cizme țintuite și zăngănitul sinistru al cheilor. Un Obergefreiter de cavalerie deschise ușița de fier. — Predau un deținut preventiv aparținând regimentului 27 tancuri. Trimis de Gestapo IV 2 a Hamburg, răcni Unterscharführer ul Bock. Obergefreiter ul dădu din cap fără să spună o vorbă și îl luă în primire pe locotenentul Ohlsen, ca pe un obiect oarecare. — Un candidat la scaune? întrebă el după ce i înmână lui Bock hârtiile semnate. — Nu se știe niciodată, râse acesta. Trei brațe se ridicară pentru salut, apoi Bock și Obergefreiter ul își strânseră mâinile, urându și baftă. Locotenentul Ohlsen încetase să mai existe. Era în viață și totuși murise. — Înainte, marș, comandă Obergefreiter ul. Al doilea culoar la dreapta. Pas de manevră, un doi un doi! N ai făcut niciodată instrucție? De două ori la stânga, înainte, stai! La dreapta! Deschise o ușă și ordonă locotenentului Ohlsen să intre într un birou, unde un Stabsfeldwebel de artilerie trona în spatele unui birou din scândură de brad nevopsită. Un individ musculos, chel și cu o înfățișare fioroasă. Pe pieptul său spânzurau Crucea de fier clasa I și clasa a II a. Stabsfeldwebel ul nu se arătă defel zorit. Parcurse încet de tot hârtiile locotenentului Ohlsen. Se ridică apoi ca o gorilă ostenită. Își mijise ochișorii săi galbeni. Sprâncenele spălăcite îl făceau să semene cu un porc. I se spunea, de altfel, "Vierul". Își ridică o sprânceană, se linse pe buze, extrase cu ajutorul unui chibrit o bucățică de carne rămasă intre dinți și se legănă înainte și înapoi, făcând să scârțâie cizmele sale lungi, de artilerist. — Criminal de stat, constată el. Criminal de stat. Tonul era disprețuitor. N a șterpelit nimic. Regretabil, foarte regretabil. Adevărații criminali sunt, zău, preferabili vouă, ăstora, cu paragraful 91. În cei "verzi" poți avea încă încredere, dar în voi, ăștia, "roșii" nici un pic. Îi prefer chiar și pe galbeni . E adevărat că ăia halesc biblia cât e ziulica de lungă, dar se dau pe brazdă. Nu sunt idioți ca voi. Voi vă luptați cu morile de vânt. Da' cine poate să bage ideea asta în scăfârliile voastre înguste? Fii atent, deținut: golește ți buzunarele și nu uita de ascunzătorile secrete. Scotocește te bine și pune totul aici, pe masa mea. De la dreapta la stânga, dar în linie dreaptă, stimabile, două degete distanță între fiecare obiect. Bricheta și chibriturile extrema dreaptă. Banii la cea stângă. Hai, în viteză, suntem în război și n avem timp de pierdut cu criminalii de stat. Locotenentul Ohlsen privea la lucrurile sale înșirate pe masa Stabsfeldwebel ului: o brichetă, un stilou, un ceas, o pipă, un carnețel de notițe și tot ce mai are, în mod normal, un om prin buzunarele sale. La extrema dreaptă, treizeci și două de mărci și 67 pfeningi. Îi părea rău că nu trimisese banii aceștia fiului său în tabăra în care se afla. Totul fu trecut conștiincios într un inventar. Fiecare obiect separat căpăta o etichetă, ceea ce, la unele din ele, cum ar fi fost pila de unghii sau bricheta, prezenta oarecare dificultăți. — Ce idee să umbli cu drăcii dintr astea prin buzunare! exclamă "Vierul" încercând să le lege cu o sforicică. Când să termine, văzu pe portofelul locotenentului Ohlsen o steluță roșie. Era cocarda unui ofițer sovietic, o amintire de la Harkov. — Asemenea chestii nu se păstrează, decise Vierul. Și, smulgând steluța roșie, o aruncă pe jos și o călcă în picioare. — Luptăm împotriva lor și îi nimicim! În timpul acestei operațiuni distractive, până și greii pinteni de la cizmele sale păreau că zăngăne cu o ardoare războinică. Stabsfeldwebel ul artilerist Stahlschmid își iubea munca. Știa că e poreclit "Vierul", dar nimeni nu îndrăznise vreodată să i o spună în față. Și să l păzească Dumnezeu și dracul pe cel care ar fi făcut o! Curând avea să împlinească 15 ani de când era la închisoarea garnizoanei din Altona. Pe piept avea câteva barete multicolore: medalia de merit și medalia pentru serviciu exemplar. În timpul primului război mondial, în bătălia de pe Somme, fusese rănit ușor. Un grenadier îi crestase nițel coapsa stângă cu baioneta. Răcnetul pe care l scosese "Vierul" fusese auzit de la distanță de kilometri. În timpul convalescenței reușise să obțină postul de ajutor la închisoarea de campanie a diviziei 31 infanterie din Mons. Apoi se învârtise să rămână în cadrul închisorilor militare. După ce slujise câteva luni, în 1920, ca simplu soldat sub ordinele generalului von Luttwitz, comandantul Freikorps ului, devenise ajutorul paznicului șef la închisoarea civilă din Hanovra. Viața civilă nu durase decât două luni. Intrase apoi în Reichswehr. În mijlocul acestei armate de o sută de mii de oameni, în cadrul căreia fuseseră concepute toate mașinațiile susceptibile a i deschide cale liberă lui Hitler, el se simțise precum peștele în apă. Fără această armată, naziștilor le ar fi fost cu neputință să creeze, după numai 11 ani, Werhmacht ul. Reichswehr ul făcuse totul ca să iasă basma curată; nu izbutise însă niciodată. "Vierul" fu numit șeful închisorii militare în Zelle, o închisoare mică și simpatică. Acolo asasinase el pentru prima oară un deținut. O făcuse cu stângăcie, și era cât pe aci s o pățească. Cum reușise să și salveze pielea, rămăsese o enigmă. Un locotenent se interesase în mod special de această afacere. Dar, lucru ciudat, locotenentul muri întâmplător pe drumul care ducea spre cazarma din Bergen, exact în același loc unde câțiva ani mai târziu fu instalat lagărul de concentrare. Trei ani mai târziu, "Vierul" era avansat Oberfeldwebel și se instala la închisoarea militară Hamburg Altona. Aici l a luat în primire Werhmacht ul lui Hitler. Pentru noua armată, el reprezenta o moștenire prețioasă și extrem de utilă, lăsată de aroganta Reichswehr, cea care se putea făli cu personaje ca mareșalii Paulus și Keitel, fără să l uităm pe Obergruppenführer ul S.S. Berger, comandantul secției S.S. de muncitori civili, secție compusă din prizonierii Kz . Acum "Vierul" devenise Hauptfeldwebel și se simțea atotputernic. În 1940, Wehrmacht ul îl avansase Stabsfeldwebel, gradul cel mai ridicat la care putea aspira. Ședea în fundul închisorii sale, aidoma unui păianjen în mijlocul plasei țesute. Rar de tot era văzut afară. Unii susțineau că i era frică de o întâlnire cu foștii deținuți. Alții ziceau că murea dacă vedea soarele. Îi ura năpraznic pe toți ofițerii. Ura aceasta data dintr o zi de la jumătatea lui august 1940, când scoțându și nasul din vizuina sa, dăduse peste un locotenent de 19 ani pe care nu l mulțumise felul în care fusese salutat. Băiețandrul îl mânase pe Stabsfeldwebel ul în vârstă de 52 de ani peste toate obstacolele pistei militare și o făcuse cu atâta energie, încât "Vierul" pierduse opt kilograme și jumătate. Jurase atunci să se răzbune pe toți ofițerii care i ar fi căzut în mână, și și ținea jurământul. Acum locotenentul Ohlsen stătea în picioare în fața lui și se afla la cheremul său. Toate lucrurile ce i aparținuseră fuseseră înregistrare și vârâte într un săculeț alb ce urma să fie atârnat de un cârlig pe partea dinafară a ușii de la celulă. Se trecu la îmbrăcăminte. Acesta era momentul care i plăcea "Vierului" cel mai mult. Plesni din limbă, mormăi satisfăcut și și șterse mâinile umede de pantalonul său de călărie, gri deschis. Cu ochii pe jumătate închiși, îl observa atent pe locotenentul Ohlsen și și spunea că locotenentul acesta era o cârpă care nu va îndrăzni să protesteze. Pe de altă parte însă, există și surprize. Trebuia să știi cum să provoci incidentele. Esențialul era să ajungi ca prizonierul să urle, după care nu mai era nevoie de mult timp ca să l faci să și piardă într atât stăpânirea de sine încât să sară la bătaie. Abia atunci "Vierul" putea să treacă la contraofensivă. Obergefreiter ul Stever era un martor înțelegător. În clipa aceea se găsea în fața ușii, aidoma unei stânci de carne și oase, barând calea oricărei tentative de fugă. Gânditor, "Vierul" își plesnea ușurel cizmele cu o cravașă lungă și suplă. Cu câtva timp în urmă avuseseră de a face cu un idiot de colonel de la regimentul 123 infanterie, acuzat de sabotaj la nivel de comandament. Când fu să și dea țoalele de pe el, omul devenise completamente isteric. Urla și zbiera, amenința și înjura, așa cum se cuvine când ești colonel. "Vierul" îi râsese în nas și i spusese: — Sunteți colonel și comandant de regiment, încărcat de decorații și de alte aiureli; aveți un nume distins, sunteți din vechea nobilime. Toate astea le știu. Dar, în același timp, sunteți un nimica toată scos în afara legii. Dacă o să trăiți îndeajuns, domnule colonel, veți fi executat prin împușcare de către 12 trăgători de elită și asta chiar dacă sângele dumneavoastră este la fel de albastru ca și Mediterana. Am însă un soi de presimțire că n o să apucați ziua aceea. Sunt sigur că o să vă adune ca pe o grămadă de gunoi dintr una din celulele noastre, ca să vă arunce după aceea pe grămada de balegă din dosul grajdurilor ca pe un mânz avortat, iar după aceea veți ajunge odată cu bălegarul pe o tarla cu cartofi. Și dacă aș ști care parcelă anume ați îngrășat o, aș cumpăra toți cartofii de pe ea și i aș hali. Atunci colonelul explodă. Obergefreiter ul Stever îl îmbrânci din spate în așa fel încât colonelul căzu peste "Vier", care i expedie imediat un pumn în burtă, urlând: — Pasca și dumnezeii, ataci un funcționar în exercițiul funcțiunii? Colonelul țâșni în sus ca un obuz de 75 mm. Reuși s o zbughească pe culoar galopând, cu poalele cămășii fluturând peste picioarele sale slabe. Nu ajunse însă mai departe de grilaj, pe care se și cățără. Atârnat ca o maimuță, țipa după ajutor. Chema pe rând când poliția, când pe bunul Dumnezeu, dar de venit nu venea nimeni. În tocul lor se iviră "Vierul" și Stever. Îl traseră jos și l aranjară așa de bine, încât socotiră că e mai prudent să i închidă definitiv gura. Îl uciseră cu un foc de revolver, dar în așa fel încât să pară o sinucidere. În tot timpul acesta colonelul îi implorase să l lase în viață. "Hultanul" (subofițerul Greiner) îl ținea în timp ce Obergefreiter ul Stever îl forța să ia revolverul și să apese pe trăgaci. În vremea asta, nenorocitul plângea și și dădea cuvântul de onoare că va tăinui toate cele întâmplate dacă l lasă să trăiască. Le propunea bani, foarte mulți bani. Pe "Vier" îl apuca și acum râsul gândindu se la toată istoria aceea. Doar că nu le oferise, pe deasupra, și nevasta și fiicele sale! După ce l omorâră, înaintară un raport la statul major al armatei a 10 a. Când citi raportul "Vierului", Stever fu cât pe aci să se înece cu berea pe care o înghițea. RAPORT Închisoarea militară X76 ID233 Hamburg/Altona 28 august 1941 Către Comandantul General al Armatei a 10 a Hamburg/Altona Astăzi, în timpul plimbării cotidiene, deținutul colonel Herbert von Hakenau a izbutit să pună mâna pe pistolul Obergefreiter ului de serviciu Egon Stever din Regimentul 3 cavalerie. În ciuda unei întervenții imediate, deținutul a reușit să lipească țeava armei de tâmpla sa dreaptă și se împuște mortal. Cadavrul a fost ridicat imediat și depus în celulă, după care a fost chemat un medic. Haupt und Stabsfelddwebel Trimiseseră după doctor ca să aibă un certificat de deces. Cel care veni era un aspirant medic, un idiot care nu se pricepea la nimic. Împinse cu piciorul stâng corpul costeliv al colonelului și i ceru lui Stever să i ia pulsul. — E mort, domnule locotenent, anunță Stever. — Da, și mie mi se pare la fel, răspunse aspirantul luând stiloul pe care "Vierul" i l întindea. Semnă certificatul de deces, spre imensa ușurare a tuturor. Drept cauză a morții, indică sinucidere prin foc de pistol în tâmpla dreaptă. Perforarea craniului. Moarte instantanee. Colonelul fu îngropat în cimitirul criminalilor, treabă de care se însărcină Gestapo ul. Mormântul său căpătă un simplu număr. Pe toate hârtiile sale fu aplicată ștampila "Secret" și ele dispărură într un voluminos dosar intitulat Gekados". De acum încolo, nimeni n ar mai fi putut vreodată să i descopere mormântul. Abandonând aceste plăcute amintiri, "Vierul" se întoarce către locotenentul Ohlsen și ordonă: — Deținut, scoate ți hainele. Așază le pe două scaune. Hainele pe cel din dreapta. Lenjeria pe cel din stânga. Cizmele între ele. În ordine, te rog. Un moment, îl pândi pe locotenentul Ohlsen. Spre marea sa surpriză, acesta nu avu nici o reacție. Tanchistul ăsta era un imbecil. N o să aibă parte de nici o plăcere. O treabă de rutină. Plicticos până la moarte. Va rămâne în celula sa, va fi interogat, se va supune regulamentului. Cei de la tribunal vor veni să l vadă și vor umple zece pagini cu tâmpeniile lor. Pierdere de timp. Sentința va fi oricum aceeași, cu sau fără proces. După toate probabilitățile, pedeapsa cu moartea. Vor veni într o dimineață către orele șapte să l ia. Doisprezece oameni escortă. Băieți zdraveni, cu cizmele bine lustruite și echipamentul strălucind. Vor glumi între ei ca să și calmeze nervii. În ziua de azi toți vor să fie luați drept duri, chiar dacă fac în nădragi de frică. Îl vor încărca într o cotigă care va porni hurducându se peste poligonul de tir, de partea cealaltă a șoselei ce duce spre Bremen. Acolo îl vor lega de un stâlp și i vor agăța pe piept o țintă de carton. Iar în celula sa va pătrunde un nou deținut. Locotenentul Ohlsen se dezbrăcă cu răbdare de înger. "Vierul" simți că ar face bine dacă i ar zice ceva ca să l iuțească. — Doar nu ți închipui că aici e un bordel pentru ofițeri, unde poți s o lălăi câteva ceasuri până îți deschei prohabul. Hai, dă i bătaie. Dar nici așa nu izbuti să l scoată din pepeni pe recalcitrantul locotenent. "Vierul" își dezveli dinții galbeni într un rânjet și și zise: "Așteaptă numa' să fii prezentat comandantului și atunci să vezi cum o să zbârnâi. Nimeni n a ieșit încă de la comandant fără să fi încasat câteva labe". Îl privi surâzător pe deținutul dezbrăcat din fața lui și se lansă într o nouă tentativă de provocare. — Deținut, ești o zdreanță! Dacă te ai putea vedea, acum într o oglindă, ți ar veni să borăști. Nici tu uniformă, nici tu grade, un zero. Un maimuțoi cu genunchii ascuțiți și picioare strâmbe. În comparație cu tine, recrutul ăl mai amărât e un valoros ăzboinic. Și făcându-i cu ochiul Obergefreiter ului Stever; începu să se învârtă în jurul locotenentului Ohlsen. Ai fi zis că e un tanc într o curte pavată. "Vierul" era mândru nevoie mare de călcătură sa. — Deținut, zece lăsări pe vine cu brațele desfăcute. Trebuie să ne asigurăm că n ai uitat nimic în anumite ascunzători indecente. Pune palmele pe podea, întinde genunchii și apleacă te înainte. Stever, verifică l peste tot! Obergefreiter ul Stever rânji și se făcu că verifică; cu ocazia asta îi dădu locotenentului Ohlsen un șut în fund, în așa fel încât ofițerul căzu brusc înainte, dar, spre marele regret al "Vierului", fără ca măcar să l atingă. Dacă ar fi făcut o, "Vierul" i ar fi putut repezi o lovitură zdravănă de picior în mutră, sub pretextul că deținutul l a atacat. Cu aproximativ o lună în urmă, avuseseră un feldwebel căruia Stever ît dăduse un asemenea șut, încât acela, căzând, îl răsturnase pe major. Îi rupsese trei coaste, după care îl lăsase în grija "Hultanului", ce îl întinsese pe podeaua celulei și, suindu se pe o masă, sărise de câteva ori cu picioarele peste burta nefericitului. Feldwebel ul urlase mai bine de un sfert de ceas. Strigătele s erau atât de puternice, încât treziră întreaga închisoare. În perioada aceea, în celula nr.7 erau închiși doi nebuni, doi Gefreiten din regimentul nr.9 artilerie. Nu se știa exact din ce pricină deveniseră nebuni. Se vorbea că ar fi opera a doi subofițeri care ar fi depășit nițeluș limita sancțiunilor disciplinare, dar care scăpaseră doar cu mutarea la un alt regiment. Feldwebel ul maltratat fu băgat în celula celor doi nebuni. Li se dădu câte o scândură și li se porunci să dea în el. Nebunii rânjiseră și se puseră să l ciomăgească pe nenorocitul lipsit de apărare. Până la urmă înnebunise și el. La câtva timp după aceea i se făcu o injecție, fiind considerat incurabil. La fel pățiră și cei doi Gefreiten, dar treaba asta nu mai privea administrația pușcăriei. Þinea de parohia doctorului Werner Heyde. "Vierul" zâmbi mulțumit. Știa el ce face. El era cel care hotăra în închisoare. Comandantul, ce i drept, venea din când în când pentru câte o inspecție, dar asta n avea nici o importanță. Comandantul Rotenhausen știa să tacă. O anchetă nițeluș mai aprofundată n ar fi putut să i aducă decât neplăceri și ar fi avut drept prim rezultat un marș forțat către Est. Un om cu mintea întreagă nu și taie niciodată craca de sub picioare. — Bretelele și centura se lasă în sac, mârâi "Vierul" arătând săculețul alb. N avem nevoie de sinucideri aici. Þi ar place să tragi pe sfoară Tribunalul Militar? Ei bine, deținut, află că aici noi veghem ca clienții noștri să nu tragă chiulul de la nimic. Instrucția prealabilă, așteptarea, procesul și, la sfârșit, bucățica cea mai bună: ocnele de la Torgau sau Glatz. Sper că vei ajunge la Glatz. Acolo e colonelul Remfinger. Știe el cum să i vină de hac unui tip ca tine. Domnește acolo o disciplină care l ar face până și pe bătrânul Fritz să pălească de invidie. Þi se măsoară în milimetri dacă distanța dintre vârfurile picioarelor, atunci când stai în poziție de drepți, este cea mai bună și fiecare milimetru în plus sau în minus te costă douăzeci de lovituri la fund. Acolo ăi mai vajnici dintre eroii tranșeelor se prefac în cârpe. Acolo cobori scările de la etajul patru în mâini. Am auzit că trei deținuți, dintre care unul era în momentul încarcerării paralizat, s au angajat după eliberare acrobați la un circ de renume mondial. Dar, la urma urmei, nici măcar nu e sigur că ai să ajungi acolo, dom' le locotenent. S ar putea să fii decapitat. Cine știe? Poate că "Frumosul Paul" vrea să te vadă cu scăfârlia pe butuc. E nasol. Dacă stau să mă gândesc, eu unul prefer stâlpul de pe câmpul Luneburgului. Și "Vierul" se scărpină gânditor după ceafă. — O dată am văzut și eu cum e treaba asta. Și mi a ajuns. Ia grăbește te nițeluș, deținut! Pune ți țoalele, și în viteză. Aici, la mine, nu i loc pentru mocăiți. Să ții minte asta, locotenente. Arăți de parcă ai vrea să faci nani. Îți închipui cumva că Obergefreiter ul Stever o să ți spună un basm de Andersen? "Rățoiul cel răutăcios", de pildă? Stever pufni într un râs înăbușit. Locotenentul Olhsen se echipă în viteză. Acum, fără centură, era obligat să și țină pantalonii cu mâna. — Aici gulerul se încheie până sus, ordonă "Vierul". Cravata este interzisă. Nu facem lucrurile pe jumătate. Locotenentul Ohlsen își petrecu în tăcere largile revere ale tunicii, îl încheie pe cel de deasupra sub epolet și prinse gulerul în copci. "Vierul" dădu din cap aprobator. — Ai să vezi că până la urmă ajungem să scoatem om din tine. Mulți ofițeri au devenit la noi adevărați ostași. Brațele sus! Săritură pe loc cu picioarele alăturate! Hop, hop, hop! Un doi trei, un doi trei! Locotenentul Ohlsen sărea cu brațele ridicate. Pantalonul îi lunecă în jos. "Vierul" și Stever jubilau. Dar locotenentul sărea impasibil și părea cu desăvârșire indiferent. "Vierul" se neliniști. E probabil țicnit, își zise el. Nu văzuse încă niciodată pe un ofițer suportând așa ceva. Majoritatea dintre ei explodau în momentul percheziției. Cei mai tari țineau până la salturi. Și Stever era mirat. Nu mai pricepea nimic. Parcă era de lemn locotenentul ăsta. — Pe burtă, culcat! ordonă "Vierul". Treizeci de răsuciri în jurul buricului. Locotenentul Ohlsen se trânti pe podea. Locotenentul Ohlsen se învârti. "Vierul" îl călcă pe degete. Ofițerul gemu, dar încetișor, chiar și atunci când una din unghii îi fu smulsă. Îi dădură apoi o pușcă, o armă grea și, sub comanda lui Stever și a "Hultanului", Ohlsen se apucă să execute mânuiri, supravegheat de "Vier". — În genunchi, luat! comandă Stever. Colegul său, "Hultanul", dădu ocol deținutului îngenuncheat ca să controleze corectitudinea poziției, dar fură dezamăgiți. Locotenentul Ohlsen știa să execute. — În picioare, la ochi, luat! strigă Stever. Dar abia ajunse în picioare locotenentul Ohlsen, cu pușca în poziție de tragere, patul bine înșurubat în umăr și cotul în unghi drept, că Stever răcni: — Culcat! și imediat după aceea: În genunchi, luat! La ochi! La dreapta vă aliniați! Culcat! Repaus! Drepți! Stânga mprejur! Atențiune! Drepți! Prezentați arm'! Baionet arm'! Înainte, fandați! La stânga mprejur! Săritură pe loc! Hop, hop! În sfârșit, "Hultanul" îl prinse în ofsaid pe locotenentul Ohlsen. — Ei, asta i bună. Un ofițer care nu știe mânuirea armei! Și mai pretinde să i instruiască pe recruți! Pentru onor la dreapta, băi, rahat cu ochi! Locotenentul Ohlsen se clătină, dar atât de ușor încât doar cineva ca "Hultanul" ar fi putut să observe. — Uite l că mișcă, răcni "Hultanul", mișcă în poziția de drepți! "Vierul" și Stever se retraseră discret într un colț. Ei nu văzuseră nimic. Ei nu știau nimic. "Hultanul" începea să fiarbă. — Precistă și dumnezeii mă sii. Lepădătura tremură ca o cotarlă udă și asta în poziția de drepți. La așa ceva văd roșu înaintea ochilor. Un ofițer care nu știe să execute. Mă, balegă, n ai citit ce scrie deasupra porții școlii recruților? "Întâi ascultă, apoi comandă." Stai drept, maimuțoiule. Când îți ordon "Drepți" te transformi în statuie, în bolovan, în stâlp de telegraf, într un munte! Locotenentul Ohlsen se clătină pentru a doua oară. "Hultanul" își miji ochii, așeză regulamentar tocul pistolului, trase de marginile vestonului și și dădu pe ceafă cascheta. O caschetă de artilerist, cu paspoal de culoarea sângelui. — Fir ar să fie! scrâșni el. Un simplu subofițer trebuie să învețe un ofițer ce i aia disciplină! Mușcându și buza, ținti fața locotenentului Ohlsen. Pumnul său țâșni năprasnic, izbind cu sunet surd obrazul deținutului. Locotenentul Ohlsen se dădu câțiva pași îndărăt, dar își recăpătă deândată echilibrul. Pușca reveni la șold. Drept ca un "i", el înțepeni în poziție de drepți cu tot sângele care i curgea din nas. "Hultanul" urlă disprețuitor: — Domnul locotenent s a lovit la cioculeț? Se mai întâmplă la instrucție. Repaus, țap bătrân! Drepți, bâtlan sălbatic. "Hultanul" era un dicționar zoologic ambulant. Cunoștea animalele cele mai bizare, cele mai fantastice. Încetișor, dădu roată deținutului care stătea în poziția de drepți, examinând dacă patul puștii se află exact pe linia degetului de la piciorul drept și dacă degetul cel gros al mâinii stă lipit lângă ultimul inel. — Drepți, capul la dreapta, cretinule! Nasu' nainte! "Hultanul" trecu apoi la un război al nervilor, așa cum se practică el în toate armatele din lume. Nu există soldat care să nu fi trecut prin așa ceva, dar "Hultanul" depășea cu mult limitele admisibile. Începu prin a se instala la câțiva centimetri de locotenentul Ohlsen, privindu l drept în ochi. După ce se amuză astfel câtva timp, se apropie și mai mult și încercă să l facă să și coboare privirea. Nereușind, se apucă să se învârtă în jurul lui Ohlsen. Încet de tot, fără să scoată un zgomot, asemenea unei pisici care se joacă cu șoarecele. Unii rezistau cinci minute, cei foarte antrenați zece minute. Numai extrem de puțini țineau un sfert de oră. Locotenentul Oblsen rezista treisprezece minute. Apoi pleoapele începură să i se zbată, genunchii să i tremure, degetele să aibă crampe. Era exact ce aștepta "Hultanul", călău cu experiență. Se plasase în spatele locotenetului Ohlsen și stătea acolo, fără să miște. Brusc, întinse brațul și atinse arma care scăpă din mâna locotenentului Ohlsen și căzu pe podea cu un zgomot asurzitor. Prefăcându se indignat, "Hultanul" se porni pe urlat: — Asta le întrece pe toate! Maimuțoiul s a țicnit de a binelea! Auzi, să arunce pe jos o pușcă! Un excelent Mauser german, model 08,15! Culcat, șobolan mâncător de hoituri. Târâș înainte, șarpe cu clopoței. Ia pușca și linge o, dar târăște te mai departe, cotarlă, altminteri îți deschid botul și ți bag pușca în burtă! Târăște te și linge, linge și târăște te! De câte ori nenorocitul trecea prin dreptul "Vierului" și al lui Stever, aceștia îl călcau în picioare, vărsând peste el hârdaie de înjurături, de vorbe scârboase și abjecte. Îi sângerau mfinile, îi sângera nasul, iar din gură i se prelingea un firicel roșu. Îl loviră cu picioarele. Făceau cu schimbul ca să dea în el. Râdeau văzându l. Apoi îi apucară furiile pentru că le mânjise cu sânge frumusețea lor de parchet. Zbierau furioși tustrei deodată. Sub viziera caschetelor ochii se bulbucau, demenți. La un moment dat Ohlsen rămase inert. Ca un balon de gumă care s a dezumflat. Loviturile nu i mai provocau nici o reacție. Nici chiar atunci când "Hulțanul" îi desfăcu picioarele și izbi între ele. Asta se întâmplă pe când lingea parchetul. — Sângele i prețios, spuse "Vierul". Nu trebuie pierdut. Azvârliți l la numărul 9, mârâi el până la urmă și se ndepărtă cu un mers sonor și sigur. Fusese o zi bună. Locotenentul acesta tanchst era al patrulea căruia îi aplicaseră tratamentul de bun venit. Își freca palmele de plăcere. Dar unde ar da Dumnezeu să pună el mâna pe locotenentul de artilerie Hans Graf von Breckendorf, mucosul acela infam care l alergase pe el, Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt, pe tot câmpul de manevre ca pe ultimul recrut! Îl apuca amețeala numai când se gândea la ce i ar face prăpăditului ăluia de tunar. De ar fi să trăiască și o sută de ani și tot n ar uita o! Era o călduroasă după amiază de sâmbătă, în iulie. "Vierul" se îndrepta spre cantină să bea o bere rece. Îi lăsa gura apă numai când se gândea la asta. Își descheiase gulerul tunicii și dăduse cascheta pe ceafă. Exact în fața cantinei, fusese oprit de locotenentul artilerist Graf von Beckendorf, avansat în grad exact în ajunul împlinirii celor 19 ani ai săi. Călărea un cal rotat când îl zări pe "Vier". Galopă până la Stabsfeldwebel ul care nu bănuia nimic și se opri atât de aproape, încât clăbuci din spuma calului îi stropiră unforma. Cu lunga sa cravașă, arătă gulerul descheiat și spuse pe un ton caustic: — În calitatea dumitale de Stabsfeldwebel, ar trebui să știi că nu se umblă într o asemenea ținută. Totodată, plesni ușor cu cravașa nasul "Vierului". Dar s ar putea ca, ascuzându te atâta timp în închisoare, să fi uitat regulamentul. De altfel, ești și prea gras, Stabsfeldwebel. Ai nevoie de puțin exercițiu. Direcția câmpul de instrucție, pas alergător, marș! "Vierul" începu să alerge alături de cal, care înainta la trap. Din ziua aceea mirosul harnașamentelor îmbibate de sudoare îl dezgusta profund. Tânărul locotenent îl puse să treacă peste toate obstacolele de pe câmpul de instrcție. După ce se strecurase prin rețeaua de sârmă ghimpată, uniforma "Vierului" era toată numai zdrențe. Când locotenentul se plictisi de câmpul de instrucție, reluară șmotrul la manej unde "Vierul" fu obligat să execute salturi. Dar nici asta nu i fu de ajuns locotenentului von Breckendorf. Îi ordonă să se prezinte după fix zece minute în ținută de campanie, cu masca de gaze, și îi ordonă să facă de 36 de ori în fugă înconjorul manejului. În tot acest timp, "Vierul" simțise lângă umărul său vârful ctzmei locotenentului. Când scăpă, în sfârșit, era gata gata să leșine. Locotenentul îi spuse zâmbind: — Ne vom revedea, Stabsfeldwebel. "Vierul" o nădăjduia din toată inima. În fiece dimineață examina febril listele sosite în timpul nopții ca să vadă dacă nu figura un deținut cu numele de Hans Graf von Breckendorf. Aproape că nu mai putea suporta decepția. Făcea în sinea lui tot soiul de rugăciuni, doar doar i s o realiza dorința. Ceea ce nu știa, era că de mai bine de un an locotenentul von Breckendorf murise la Sevastopol în fruntea bateriei sale. Se ntâmplase în zori. Bateria primise ordinul să schimbe poziția. Urma să însoțească infanteria aflată în ofensivă. Locotenentul Breckendorf încălecă și acum același cal rotat. Smulgându și sabia din teacă, o înălță deasupra capului și, ridicat în scări, strigă ostașilor săi, toți niște țărani solizi din câmpiile Saxoniei: — Bateriee, după mineee, galooop! Conducătorii biciuiră caii, servanții se agățară de chesoane. Locotenentul jubila. Adora clipele acestea. Nu i lipseau decât câțiva ruși să i masacreze. Preferabil, niște ruși neînarmați. Căzu exact cum căzuse și tatăl său, căpitan în regimentul 2 husari, mort în timpul unei șarje de cavalerie la Signy l'Abbaye, în septembrie 1918. Călărea și el, în fruntea escadronului său, un cal rotat. În familia von Breckendorf toți bărbații fuseseră ofițeri de cavalerie. Evident, husari. Dar asta pe vremea împăratului. Din nefericire, locotenentul Hans Ulrich von Breckendorf fusese numit la regimentul 22 artilerie. Aici își făcu în schimb un măgulitor renume grație succeselor sale ecvestre. Tradiția familiei cerea însă să moară călare pe un cal rotat. Mai trăi două ore și jumătate după ce fu rănit și trebui să constate, spre marea sa uimire, că a muri e un lucru extrem de neplăcut. Lăsă în urma lui un băiețel de trei ani ce urma a fi crescut conform tradițiilor familiale. Îi era interzis să plângă după tatăl său. Așa ceva nu se cădea. În fiece duminică era dus la biserică îmbrăcat în uniforma bleu a husarilor, cu dolman roșu, respectuos salutat de toți locuitorii satului, care îi considerau pe membrii familiei contelui ca pe niște reprezentanți ai lui Dumnezeu. Băiețelului i se spunea "Domnule conte". Sărmanul pici transpira ca un purcel pus la frigare sub uriașa căciulă mițoasă, în uniforma tivită cu blană, ținuta de paradă a husarilor. În zilele următoare, personalul închisorii fu extrem de ocupat, într atât încât unii dintre noii deținuți scăpară de ceremonialul înmatriculării. Fusese întreprinsă o acțiune de mare anvergură. Forurile superioare hotărâră să bage spaima în ofițeri. Unii dintre aceștia deveniseră nițeluș cam prea liberali în relațiile lor cu populația de pe teritoriile ocupate. Un căpitan din regimentul 16 infanterie din Oldenburg fusese arestat fiindcă spunea oricui voia să l asculte că l găsea pe Winston Churchill infinit mai simpatic decât anumite alte persoane. Fișa de pe ușa celulei sale purta mențiunea: parag. 91 b. La Cazino, un locotenent de la Școala nr. 10 de cavalerie din Soltau ridicase brațul pentru salutul hitlerist. Din nefericire pentru el, în aceeași secundă îi veni teribil de originala idee să și desfacă degetele schițând "V ul" englez . Cinci zile mai târziu se găsea la "Frumosul Paul", acuzat de infracțiune la paragraful 91. Gestapo ul primise de la Serviciul de Contrainformații un raport de patru rânduri asupra figurii cu V ul. Cele patru rânduri fură transformate la iuțeală în 40 de pagini bine umplute. Pe prima pagină, în dreapta sus, se aplicase o ștampilă roșie: "Gekados". Acuzatul dispăru fără să lase o urmă, ca un grăunte de praf suflat de vânt. Majoritatea acuzaților rezistau cam o oră, după care mărturiseau și se apucau să înșire și numele diverșilor camarazi, inocenți sau nu. Și pentru locotenentul Ohlsen veniră lungi ceasuri neplăcute, consumate în interogatoriul "psihologic", în biroul auster mobilat al "Frumosului Paul". Singura podoabă a acestei încăperi era o vază cu garoafe roșii, din care, în fiece dimineață, "Frumosul Paul" lua o floare pe care e înfigea la butonieră. În celula nr.9, locotenentul Ohlsen zăcea pe jos, răcorindu și fruntea înfierbântată de cimentul rece al pardoselii. Regreta tranșeele. Comparate cu viața de aici, tranșeele erau un model de confort. Nu înțelegea de ce nimeni din compania sa nu încerca să ia legătura cu el. Poate că îl socoteau deja mort. Gestapo ul ar fi putut foarte bine să anunțe executarea lui. Îl țineau strict izolat. Nu i vedea pe ceilalți deținuți decât în timpul plimbării, dar îi era imposibil să le vorbească. Cât ținea plimbarea erau supravegheați de "Vier" și de "Hultan". Stever și alți doi paznici ședeau pe zid făcându se că moțăie, dar nu le scăpa nimic. Plimbarea zilnică era un adevărat infern în care prizonierii trebuiau să alerge prin curte timp de o jumătate de oră, obligați s o facă ținându și picioarele țepene și mâinile împreunate la ceafă. Ca spectacol era comic, dar ajungeau chiar și numai cinci minute ca să ți piară completamente pofta de râs. De fiecare dată când călcâiul izbea pământul, durerea te fulgera până în țeastă. Acest gen de plimbare era invenția personală a "Vierului". În domeniul său foarte limitat, "Vierul" era un geniu. S.D. iștii veniți să l ia pe locotenentul Ohlsen la interogatoriu se amuzară copios văzându i obrazul tumefiat. — Ați căzut pe scară? întrebară ei râzând. În hohotele generale, "Vierul" pretinse că locotenentul căzuse din pat. Visase, pesemne, urât. — Clienții tăi cad cam des din pat, remarcă un Unterscharführer S.D. Nu crezi că ar trebui să le așterni pe jos niște covorașe? Gluma fu socotită atât de bună înctt simțiră imediat nevoia s o stropească cu ceva în biroul "Vierului". La puțin timp după aceea, întreaga închisoare îi auzi cântând. În colțul dinspre patul locotenentului Ohlsen, cineva zgârâiase pe zid o strofă: Fiul meu drag o, fericirea mea, Trebuie să te las orfan. Părăsesc nu un popor, ci doar pe tine Și o lume ntreagă vei avea drept tată. ERICH BERNERT Colonel 15.IV.1940 Recitea versurile acestea întruna. Se gândea la fiul său Gerd, pe care mama lui și familia ei îl plasaseră într o tabără de educație național socialistă de lângă Oranienburg. Acolo, conducători ai Hitlerjugend ului îi vor explica lui Gerd ce ticălos avusese drept tată. Un dușman al poporului. Un individ care și a trădat patria. Minunata sa familie, Länder ii cei "distinși" vor fi, desigur, încântați în fariseismul lor. Soacră sa se va simți ca peștele în apă. Îl va clasa printre dezechilibrații sexuali și asasini. Aproape că o auzea povestindu le prietenilor, în timp ce și sorbeau ceaiul, ce rușine se abătuse asupra familiei. Dar, în același timp, în fundul sufletului său, îi va fi recunoascătoare pentru că i a furnizat asemenea subiect de conversație. Locotenentul Ohlsen era uitat. În lungile ore petrecute în celulă, o disperare adâncă îi cuprinsese sufletul. Dar iată că într o zi Bătrânul și Legionarul veniră în vizită. Din clipa aceea își regăsi curajul. Era ca și cum o ușă s ar fi crăpat puțin spre lumea din afară. Evident, ei nu puteau să l elibereze și nici nu puteau face nimic ca să i amelioreze soarta. Dar îl vor răzbuna. Și totul devenea mai lesne de suportat când știai că cel care te chinuiește se va trezi într o bună zi în fața unui braț răzbunător. Micul Legionar îi fotografiase cu privirea pe "Vier", pe Stever și pe "Hultan". Stever, care asista la vizită, simți dintr o dată o stranie neliniște. Încerca și el să ia parte la discuție, dar Legionarul îl ținea la distanță. Subit, le oferise chiar țigări, deși fumatul era interzis. Îl refuzară și fumară din țigările Legionarului. La terminarea vizitei, Legionarul ieși ultimul și oprindu se în ușă se răsuci către Stever, zicându i: — Pe tine te cheamă Stever, nu i așa? Iar malacul din birou cu trei steluțe pe umăr este Stahlschmidt? Și amicul tău, subofițerul cu nasul strâmb, e poreclit "Hultanul", nu i așa? Puțin descumpănit, Stever dădu afirmativ din cap. — Bun. În felul acesta o să știu, zise Legionarul. Într o zi o să ne ntâlnim tuspatru. Poate la un pahar cu bere. Ai auzit vreodată de ceaiul amar al generalului Thes Sof Feng? — Nu, niciodată, murmură Stever. Cine i ăsta? — Unul care și bea întotdeauna ceaiul cu dușmanii. Dar ceaiul generalului era dulce. Și Legionarul fredonă: — Vino, vino, vino moarte. După plecarea tor, Stever veni în celula locotenentului Ohlsen. La început pălăvrăgi de una, de alta. Apoi se așeză într un mod cu totul neregulamentar pe martinea patului și declară pe neașteptate: — Sergent majorul ăla micuț, cu fața desfigurată și ochii de viperă, care spunea atâtea tâmpenii, este individul cel mai îngrozitor din câți am întâlnit vreodată. Cum a putut un ofițer ca tine să primească vizita unei asemenea brute? Mi a înghețat până și măduva oaselor. Ai zice că i nebun. Locotenentul Ohlsen dădu din umeri. — Nimeni nu l frecventează. Singura lui prietenă e moartea. — Moartea. Nu pricep. E un asasin? — Într un sens, da, într altul, nu. E n același timp judecător și călău. Scheletica sa stăpână, femeia cu coasa, îi șoptește la ureche pe cine trebuie să l expedieze în împărăția morților și, cinci e gata hotărât, el îi fredonează aria. — O invitație la moarte? murmură Stever și și șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Nu vreau să l mai întâlnesc niciodată pe tipul ăsta. Se sculă și făcu câțiva pași. — Am întâlnit multe bestii la R.S.H.A. Tipi care ți făceau pielea de găină. Dar ăsta, care a venit să.te vadă, e cel mai înfiorător dintre toți. Te ia cu frig numai uitându te la el. Stever se așeză din nou pe pat. Apoi, nemaiputându se stăpâni, zise: — N are nimic împotriva mea, ce zici? — Nu știu, răspunse obosit locotenentul Ohlsen. Nimeni nu știe niciodată dacă are sau n are ceva împotriva cuiva. Iar când o afli, e n genere prea târziu. Ai remarcat, poate, Stever, că merge absolut fără zgomot. Este singurul soldat din toata armata germană care poartă tălpi groase de cauciuc. Are patru perechi de cizme cu tălpi dintr astea. Am impresia că sunt americane. Și să știi, Stever, că dacă are ceva împotriva dumitale nu vei întârzia s o afli. — Dar, pentru Dumnezeu, nu știu să i fi făcut vreodată ceva. Nu l am văzut niciodată și nici nu vreau să l revăd. Acum aproape striga. Izbutise să se înspăimânte pe sine însuși. Puse mâna în dreptul gurii, scutură din cap, își scoase cascheta, se frecă pe obraz, pipăi cu degetele vulturul de pe mâneca vestonului. — Nu sunt decât un amărât de Obergefreiter, care ascultă de ordine. Se aplecă confidențial către locotenentul Ohlsen, care stătea, așa cum o cerea regulamentul, în picioare lingă zidul de sub fereastră. — O să ți spun ceva: "Vierul", lepădătura aia, e omul cel mai periculos de aici. E Stabsfeldwebel, mare grangur. Dacă prietenul celei cu coasa vrea să se distreze cu unul din noi din pricina ta, fii băiat de comitet și explică diavolului ăla că se nșală dacă se ia de un prieten. Pe Haupt und Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt trebuie să pună el gheara. Marius Alois Joseph Stahlschmidt. Þi o spun cinstit, tipul ăsta mititel nu mi place deloc. O să cer să fiu mutat. Nu mai vreau să rămân aici. Simt că se apropie finișul. Toți cei care au scăpat de aici vor reveni într o zi Lămurește l că nu am ajuas aici într același fel ca "Vierul" sau "Hultanul. Am fost mutat. Scoase livretul militar, și l arătă, ca dovadă, locotenentului Ohlsen. — Uită te, am aparținut regimentului 12 cavalerie care e la Paris. Măgarii ăia m au dat afară și m au trimis aici. Eu n am cerut o niciodată. Dimpotrivă, de câteva ori am solicitat să plec, dar "Vierul" nu vrea să se despartă de mine. Þine la mine în timp ce eu nu l pot suferi. Spune i individului cu mutra plină de cicatrici că l voi ajuta cu plăcere să pună laba pe "Vier" și pe "Hultan" și dacă va avea nevoie de un alibi după ce o să i curețe, voi jura pe toți sfinții, cu mâna pe Biblie, că i nevinovat. — Nu crezi în Dumnezeu, Stever? — Nu prea. — Nu te ai rugat niciodată? — Doar o dată, sau de două ori, când m am aflat înfundat rău de tot în mocirlă. Acum o să mă ocup puțin de tine, locotenente. Și am să ți găsesc ceva de citit, dar bagă de seamă să nu te prindă "Vierul". De "Hultan" să nu ți fie teamă, n are ce căuta în celulele mele. Uite și niște țigăni. Ia le, bătrâne. Suntem prieteni, nu i așa? Stever îndesă sub saltea un pachet întreg. — Fumează le lângă gura de aerisire, locotenente, în felul ăsta nu se simte fumul. Dădu să iasă din celulă, dar, chiar în clipa în care se pregătea să închidă ușa, se răsuci și spuse: — În seara asta căpătăm rația de ciocolată. Am să ți o dau pe a mea. Am s o pun pe rezervorul de apă ca s o poți lua când ai să te duci la closet, dar fă mi serviciul ăsta și explică i amicului tău că sunt un tip corect. Gândește te la tot ce risc pentru tine. Mi ai fost simpatic din momentul în care te am văzut. N ai observat că ți am făcut și un semn cu ochiul? Să nu ți închipui că mi e frică. Nu mă tem de nimic pe lume. Þi o pot spune toți care mă cunosc. Cele două cruci de fier le am câștigat în Polonia, și zău că n a fost așa ușor acolo. Am fost singurul din companie decorat. Explică i și asta prietenului tău. Și eu sunt combatant. La Westa Plata am curățat un pluton întreg. Pentru asta am căpătat EK II . La Varșovia am lichidat cu aruncătorul de flăcări patru adăposturi antiaeriene. N a scăpat nici unul. Au ars cu toții înainte să fi apucat să zică "au!" Pentru treaba asta mi au dat EK I. Vezi și tu, deci, că nu sunt un târșelos. Te rog să mă crezi că mi a venit să urlu de ciudă că n am fost și eu la Stalingrad. Amicul tău mă nfioară însă. Folosește cuțitul? Vreau să zic pumnalul? Locotenentul Ohlsen dădu afirmativ din cap. Stever se cutremură și trânti în urma sa ușa celulei. Se duse până la spălător, își vârî capul sub robinetul de apă rece și stătu așa cinci minute. Se simțea al dracului de prost. Locotenentul Ohlsen respiră adânc. Netezi patul pe care șezuse Stever. Apoi se lăsă pe el și și cuprinse capul în palme. Acum îi era mai bine. Avea aliați. După ce Obergefreiter ul Stever se răcori sub robinet, fugi cât putu de iute de a lungul coridorului și intră în biroul "Vierului". Fu chiar cât p aci să uite să bată la ușă. Cuvintele îi țâșneau șuvoi din gură. — I ați văzut pe vizitatorii de la numărul 9, Stabsfeld? P ăla micu l ați remarcat? Era dracul în persoană. "Vierul" îl cercetă pe Stever cu privirea. Mijiți, ochișorii săi vicleni abia se zăreau prin crăpătura pleoapelor. — Nu te enerva, Stever. Erau niște amărâți. Mititelu cred că era beat. Când pleca l am auzit fredonând ceva ciudat despre moarte. Dacă nu era beat, atunci căpătase probabil o schijă de obuz în bilă. De atâtea decorații mergea cocoșat. Un idiot de linia ntâi care și închipuia că ne face praf pe noi, cei de aici, cu vitrina lui de tinichele. Stever se așeză pe scaun și și șterse fruntea. — Ce mutră! Până și unui canibal i ar fi rușine să aibă una la fel. Ați remarcat cicatricea aia lungă care i tăia obrazul și care și tot schimbă culoarea? Dar ochii? N o să uit niciodată ochii. Și mâinile? Erau mâini făcute să sugrume. "Vierul" luă permisul de vizită care era în fața lui, pe masă, și citi cu jumătate de voce: — Feldwebel ul Willi Beier și sergentul major Alfred Kalb. — Ãsta i! strigă Stever. Alfred Kalb. O să mi aduc aminte de numele acesta. Se apucară împreună să examineze permisul de vizită. Deodată "Vierul" tresări. — Arhanghelul, dumnezeii și iadul mă sii! Uită te la semnătura asta. — Da' ce are semnătura? întrebă mirat Stever. — Obergefreiter Stever, te socoteam om inteligent. Altminteri de mult te aș fi expediat într un batalion de marș. Nu frecventez decât persoane inteligente. Ceilalți te ndobitocesc. Crezi că aș fi ajuns ceea ce sunt dacă nu mă serveam de creierii mei? Uită te bine la semnătura asta, Stever, ce dracu'?! Stever studie atent semnătura și fu nevoit să și mărturisească sieși că nu găsea nimic ciudat. Se feri s o spună cu glas tare. În loc de asta, răspunse prudent, lăsându și o portiță de scăpare. — Uitați, acum că mi ați atras atenția, e într adevăr ceva care nu i normal în semnătura asta. — Evident, strigă "Vierul"! Te ai prins și tu! Þi s au deschis obloanele! Da' ți a trebuit cam mult timp, Stever. Trebuie să te culci mai devreme seara. Scoase din sertarul biroului o sticlă de whisky și umplu două pahare. — Stever, ai perfectă dreptate, semnătura asta e falsificată. Noroc că ai văzut o. Stever fu cât pe aci să protesteze. Examină din nou semnătura și nu înțelese de ce ar fi ea falsă. — Vezi tu, Stever, continuă "Vierul", am văzut destule permise de vizită de când suntem în coșmelia asta, dar poți să mi spui când ne a venit vreunul semnat Standartenführer ul S.D. Paul Bielert în persoană? Și nu o parafă, ci o adevărată semnătură cu stilou și cerneală. Pur și simplu. Așa ceva nu se poate întâmpla. Ar fi o dovadă de degradare umană. Un om normal, care are posibilitatea, se servește de parafă. Chiar și tu te servești de a mea. — N am făcut o niciodată, Stabsfeld, protestă indignat Stever. "Vierul" rânji perfid. — S ar putea s o fi făcut fără să ți dai seama, Stever. Asemenea chestii nu se descoperă decât la o revizie serioasă și să știi că te ai ars, Stever, dacă te ai servit de parafa mea fără încuviințare. — De ce aș fi făcut o? — S ar putea găsi o sumedenie de motive, Stever. "Vierul" se instală mai comod pe scaun, casă se poată bucura în voie de surescitarea lui Stever. Poate din lipsă de bani. Poate pentru rechiziționarea unui produs pe care urma să l vinzi pe sub mină. O asemenea parafă poate sluji la multe chestii, Stever. O știi la fel de bine ca și mine. Faci parte din oamenii inteligenți și ăștia sunt cu toții, într o măsură mai mare sau mai mică, bandiți. — Dar, Stabsfeldwebel, și dumneavoastră faceți parte dintre oamenii inteligenți. "Vierului" îi sări muștarul. — Ia aminte la ce spui, Stever. Nu uita că ești doar un Obergefreiter. Abia ai apucat să fii clasat printre oamenii inteligenți. Dar să lăsăm dracului toate astea și să examinăm mai atent acest permis falsificat. Îmi spune mie ceva că în curând îi vom avea aici pe cei doi. — Să mi ierte Dumnezeu păcatele! exclamă Stever. Dacă într adevăr se întâmplă minunea asta, o să merg o dată pe lună la biserică și am să stau două ceasuri la slujbă. Și mă jur că de fiecare Crăciun o să pun niște flori la icoana Fecioarei. Să nu uităm că în perioada asta a anului florile sunt scumpe. Să l văd pe diavolul ăla mic înlănțuit la noi aici! Îi scot ochii. Pe toți dracii, dacă n o fac. "Vierul" își frecă mâinile și rânji: — Cum a făcut "Hultanul" cu maiorul de la statul major? — Întocmai! strigă entuziasmat Stever. Cu degetul cel gros. O cârpă în gură și treaba i gata, fără zgomot. — Crezi că ai putea o face, Stever? Stever își suflă nasul. — Cu acest Alfred Kalb, da. Zău că mă simt acum mai bine, Stabsfeld! Îl și văd intrând aici, escortat de doi tipi de la Gestapo. "Vierul", sigur pe sine, dădu aprobator din cap. Se simțea tare pe poziție. Apucă telefonul și l ceru pe Feldewebel ul Rinken, primul secretar al procurorului militar. — Ei, Rinken, tu ești? începu el cu insolență. De ce dracu nu te prezinți ca să știe omul cine pârțâie la capătul celălat al firului? Aici Stahlscmidt. Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt de la închisoarea garnizoanei. Au fost pe aici în vizită doi derbedei. Ai un creion, bă, păduche? Cui îi zic păduche? Bineînțeles că ție. Cine altcineva ai vrea să fie? N ai să faci niciodată parte dintre persoanele inteligente, Rinken. Halești prea multe paragrafe. Hai, apucă te să notezi numele, și mai repede! Fir ar să fie! N am timp de pierdut cu treburi dintr astea. Știi foarte bine cât suntem de ocupați cu toate chestiile pe care le lăsați în seama noastră. Noi trebuie să facem totul. Într o zi ai să mi ceri poate să ți trimit un om ca să te scarpine pe burtă. Zici că sunt impertinent? Cu tine am să fiu de câte ori îmi place. Nu uita că sunt Stabsfeldwebel. Notează, Rinken: Feldwebel Willie Beier; sergent major Alfred Kalb. Reperează l mai ales pe ăsta din urmă. E un diavol care a suferit un șoc nervos și acum umblă amenințând pe toată lumea. Ce fel de amenințări? Ce ți pasă ție, vezi ți de treaba ta și fă ce ți spun. Sunt amândoi din subunitatea de pază a regimentului 27 tancuri, batalionul I, compania a 5 a. Au pătruns pe baza unui permis falsificat și au vizitat un prizonier aflat la secret. "Vierul" făcu o pauză, apoi urmă: — De rest te las pe tine să te ocupi, Rinken. Eu voi pregăti o celulă pentru Kalb. Spune le polițiștilor că trebuie să l aducă în lanțuri. La capătul celălalt al firului, Feldwebel ul Rinken chicoti: — Ia spune mi, Stahlschmidt, ai căzut cumva în cap? E ceva care te apasă? Afacerea ta nu mă privește defel. Conform Heeresarmeevorschrift 979 din 27 aprilie 1940, paragraful 12, articolul 8, când o asemenea treabă se întâmplă în sectorul tău, ești obligat să înaintezi un raport. Sper însă, în propriul tău interes, că totul n a fost decât un vis urât. Permis falsificat? Contact ilegal cu un deținut aflat la secret? Ce blestemăție! Nădăjduiesc că i ai arestat pe cei doi înainte de a fi părăsit închisoarea ta! Stever, care ținea celălalt receptor, îl scăpă din mână ca și când l ar fi fript. Cuprins ca de un cârcel, "Vierul" își înghiți saliva. — Ai înnebunit, Rinken? reuși el să îngaime. Îți explic că m am gândit doar că permisul ar putea fi fals. — Asta o spui tu acuma, Stahlschmidt, Da' un minut mai devreme mi ai explicat că cei doi derbedei au pătruns în celula unui deținut băgat la secret cu ajutorul unui permis de vizită fals. Și am martori ai acestei îngrozitoare declarații. Aici posedăm receptoare duble, Stahlschmidt. — Nu te enerva, Rinken. Nu mi pasă de martorii tăi. N am zis niciodată că permisul era fals. Am zis numai că presupun asta. Rinken râse. — Știi că ești bine, Stahlschmidt! Ascultă mă acum: toată povestea asta s a întâmplat la tine, în sectorul tău, și ne ai explicat nu o dată că în închisoarea ta ești singurul; stăpân pe hotărâri. Presupun deci că, dacă nu te ai țicnit de a binelea, cei doi sunt de mult priponiți. Acum, că am auzit de toată tărășenia asta, mă voi duce la procurorul de serviciu, locotenent colonelul Segen, și l voi anunța că ai închis doi indivizi. Apoi voi veni să i luăm pentru interogatoriu. Pe "Vier" îl apucară toate năbădăniile. Furios, dădu un șut într o cască care era pe jos imaginându și că nu i cască, ci Rinken. — Închide ți pliscul, Rinken! N ai să faci nimic! Râse forțat. Era un banc, Rinken. Am vrut doar să ți torn o gogoașă. Urmă o scurtă pauză. — Nu mă duci tu pe mine, Stahlschmidt. Cine a eliberat permisul? — "Frumosul Paul". Numele îi scăpă fără voie. Mai bine și ar fi mușcat limba. Acum se vârâse în mocirlă până n gât. Nu mai putea da îndărăt. Rinken râse. — N aș zice c ai fi prea isteț, Stahlschmidt. Sunt foarte nerăbdător să văd permisul de vizită și încă și mai nerăbdător să i văd pe cei doi arestați, dar în clipa asta mă pornesc la locotenent cotonelul Segen, ca să l previn de surpriză. Restul te privește, Stahlschmidt. Apropo, știi că se formează un batalion de marș în cadrul regimentului de infanterie și că se caută foarte tare subofițeri calificați? — Potolește te, Rinken. Ce dracu', începu umil "Vierul". Lasă l în pace pe locotenent colonelul tău. Noi, ceștilalți, subofițerii, trebuie să ne ținem umăr la umăr. Altminteri, se duce naibii totul. Nu știu, zău așa, dacă permisul e fals sau nu. A fost doar o idee care mi a trecut prin cap și n am arestat pe nimeni. Cei doi indivizi s au cărat. — S au cărat? se miră Rinken, care izbutea cu greu să și ascundă plăcerea diabolică. Dar ce, la tine se intră și se iese ca ntr o moară? Cine le a deschis poarta, Stahlschimdt? Am impresia că se petrec lucruri ciudate pe acolo, pe la tine. — Știi foarte bine cine i primește și cine i conduce afară pe cei care vin aici. Eu și numai eu. Nu fă pe idiotul. Mai bine dă mi un sfat. Ești atât de descurcăreț, Rinken, și te am socotit întotdeauna drept prieten. — Uite, profitând de faptul că ești la telefon, continuă cu răceală Rinken, sper că n ai uitat cele 100 de mărci pe care ți le am împrumutat și nici că dobânda era de 80 la sută? — Știi foarte bine, Rinken, că sunt pe jantă. În momentul de față îmi merg prost afacerile. Am cumpărat două uniforme negre și a trebuit să plătesc pentru o pereche de cizme ofițerești de patru ori prețul. Ca Stabsfeldwebel, oricum, nu mi pot permite să umblu ca un coate goale. Și înplus, suta de mărci a fost dată fără dobândă. — Nu văd, Stahlschmidt, în ce măsură mă pot interesa uniformele tale. Ai împrumutat de la mine o sută de mărci cu 801a sută dobândă, iar acum negi. Fie cum zici tu, dar eu mă duc chiar în secunda asta la locotenent colonelul meu. Se auzi un declic. Rinken închisese. Câteva secunde, "Vierul" privi aiurit telefonul. — Ce a zis? întrebă Stever, care, ca să nu se compromită la telefon, se retrăsese într un colț. — Tacă ți fleanca! urlă majurul și repezi un șut în coșul cu hârtii, care și răspândi conținutul pe jos. Apoi ocoli de două sau de trei ori biroul, scuipă furios în portretul lui Himmler, agățat pe perete, și se apucă să l ocărască. — Toate astea s din pricina ta, idiotule! De ce dracu' n ai rămas în Bavaria? Înhăță telefonul și l ceru din nou pe Feldwebel ul Rinken. — Paul, începu el cu o voce mieroasă. Aici Alois. Ascultă, iartă mă pentru chestia aia cu împrumutul. Îmi aduc foarte bine aminte că era vorba de 80 la sută, dar știi și tu, în treburi dintr astea protestezi din obișnuință. M a luat gura pe dinainte. — Bun. E n regulă, răspunse destul de rece Rinken. Aștept deci să mi restitui banii, inclusiv dobânda, cel târziu mâine la prânz. — Îți jur, Paul, că vei avea până la ultimul pitac. O să pun banii într un plic închis, pe care o să l dau lui Stever. Stahlschmidt se făcu că nu vede cum Stever dădea din cap protestând violent. — Ajută mă să ies din încurcătură, Paul. — Poți face două lucruri, Stahlschmidt. Îi poți telefona comandantului tău și explica afacerea. Dacă este îndeajuns de idiot o s o înghită și, în felul ăsta, rămâi liniștit. Dar dacă are măcar un dram de minte, o să ți râdă în nas și o să se spele pe mâini. În acest caz, o să te trezești într o încurcătură din cele mai împuțite. Mai poți face și altceva. Să nu i spui nimic comandantului tău și să telefonezi direct la Gestapo. Dacă o faci, te sfătuiesc să fii foarte atent și să ți cântărești fiece cuvânt. Ar fi bine ca înainte de a suna să procedezi la o repetiție generală. Dacă permisul e bun, o să te trezești cu "Frumosul Paul" pe cap și atunci vei zbura în doi timpi și trei mișcări din postul tău de gardian șef al închisorii. Dacă e fals, îți vor cere imediat să i vadă pe cei doi indivizi. Până și un copil de țâță ți ar putea spune ce se va întâmpla când vor constata că i ai lăsat să plece pe tâlhari. Chiar dacă mi ai da un milion și tot n aș vrea să fiu în clipa aceea în pielea ta. "Vierul" sugea un creion, meditând. Aproape că i se auzeau creierii cum scârțâie. Apoi ochii săi mici și vicleni se luminară. Jubilă în receptor. — Paul, mi a venit o idee trăsnet. Vrei să uiți de discuția noastră? Să ți închipui că a fost un vis? Iar eu te invit diseară să tragem un chef la mine în birou. Știi că nu mi place să mi scot nasul afară din închisoare. Voi mai invita vreo doi buni amici. — Să uit? întrebă mirat Rinken. Sincer vorbind, este foarte greu, Stahlschmidt. Am un post expus, dar foarte agreabil, și n am deloc chef să ajung într un batalion de marș; pe de altă parte, însă, ideea ta nu i tocmai rea. Prefer să nu am nimic de a face cu permisul tău. Deci, am uitat mica noastră conversație de dimineață. Îmi amintesc doar că m ai invitat pe diseară. La cât să vin? — Către ceasurile opt, dragul meu Paul, strigă bucuros și ușurat "Vierul". Ești un adevărat prieten. Onoarea corpului de subofițeri. Asta am spus o întotdeauna. Acum voi face să dispară blestematul ăla de permis. Să nu știu de el. O să dau pe gât un păhărel și o să uit de toată aiureala asta. — Evident, ar fi bine să fie așa, Stahlschmidt. Numai că nu ține. Cunoști regulamentul. Înainte de 24 de ore trebuie să trimiți la emitent toate permisele vizate în prealabil și cum pe acesta există o semnătură excepțională, ți se va reproșa că n ai telefonat spre verificare. Aici, în biroul nostru, nu știm și n am auzit nimic. — Îi telefonez comandantului, spuse "Vierul". N o să mi fie greu să l fac pe dobitocul ăla să mi înghită gălușca. — Încearcă, sugeră Rinken. Aici, la noi, nimeni n are treabă cu povestea ta. În locul tău, l aș prefera de departe pe comandant ciracilor "Frumosului Paul". Să fiu al dracului, Stahlschmidt, dacă te invidiez cât de cât. S ar putea ca cheful de diseară să fie un banchet de adio și ca mâine să mărșăluiești cu o companie spre front. Lucrurile astea merg iute de tot. Furierul n are de completat decât patru rânduri. Odată am cronometrat chiar timpul necesar: fix două minute și 40 de secunde. — Ai un fel ciudat de a înțelege gluma, bombăni "Vierul". În orice caz, n o să le vină niciodată ideea să mă bage în aceeași companie cu ăia de i am aici. — Oh, oricând e plăcut să întflnești vechi prieteni și să pălăvrăgești cu ei despre vremurile bune de altădată, îl consolă Rinken, în chip de rămas bun. Câteva secunde, "Vierul" contemplă telefonul. Avea o senzație ciudată, ca și cum i s ar învârti capul. Era ca un om care se află în mijlocul deșertului, fără apă, fără busolă. Da' dacă s bolnav? se gândi el. În vreme de război apar atâtea maladii stranii! își pipăi pulsul. Apoi îl privi pe Stever. — Poate că aș face mai bine dacă m aș prezenta la doctor. Mă simt cam prost, Stever. Cât timp aș sta la infirmerie, ai putea foarte bine să mi ții locul. Stever păli. — Nu cred că ar merge, Herr Stabsfeldwebel! "Hultanul" ar fi mai calificat decât mine ca să vă înlocuiască. De altfel e și mai vechi in slujbă. — "Hultanul" e un bou, decise "Vierul". Apoi, luând brusc o hotărâre, ridică receptorul și îl ceru pe maiorul Rotenhausen, comandantul închisorii. Auzind vocea scrâșnită a superiorului, sări involuntar de pe scaun. — Domnule maior, răcni el înăsprindu și glasul. Haupt und Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt raportează că un anume Feldwebel Willie Beier și un sergent major, Alfred Kalb, din regimentul 27 tancuri, făcând parte actualmente din batalionul de pază al Hamburgului, s au prezentat aici la închisoare cu un permis de vizită fals. Falsul a fost descoperit abia după plecarea celor doi oameni. Urmă o lungă tăcere, apoi comandantul întrebă scurt: — Pe cine au vizitat? — Pe locotenentul de rezervă Berat Ohlsen, mugi "Vierul". — Idiotule, vreau să știu al cui e deținutul. "Vierul" clipi din ochi și respiră mai iute. Simțea cum comandantul îi scapă printre degete. "Ploșniță, gândi el. Ploșniță ticăloasă. Așteaptă să mi pici într o zi ca deținut!" Se făcu mic de tot pe scaun și șușoti cu o voce ce abia se mai auzea: — Gestapo IV 2 a, domnule maior. — Cine a semnat permisul? "Vierul" respiră zgomotos. Nimic nu l mai putea salva. — Standardtenführer ul S.D. Paul Bielert, declară el cu jumătate de glas. Acum, "Vierul" ședea contemplând din nou telefonul mut. Luă permisul și îl puse în dreptul luminii. Era o bucată de hârtie obișnuită, din cele ieftine. O pipăi așa cum pipăie un specialist care apreciază o bucală de mătase excepțională. În același timp îl fixa pe Stever, al cărui obraz bronzat își pierduse culoarea. — Stever, constată el confidențial, suntem într o încurcătură de toată frumusețea. Ce dracu' e de făcut? Prăpăditul ăla de Rinken s a spălat pe mâini, dar las' că i vine și lui rândul. E plin de ifose fiindcă îl ajută în fiecare zi pe împuțitul său de procuror să și îmbrace mantaua. Secătura asta mică a uitat insă că înainte de armată era băiat de prăvălie la un lăptar. O să se ntoarcă el la sticlele lui, mă jur pe ce am mai sfânt, și o să fac în așa fel ca el să vină să mi pună sticla cu lapte în fața ușii. Și o să mă plâng în fiece zi de el. Iar comandantul ce crezi că e? O lepădătură. O să învețe și el să mă cunoască. Stever, pune ți în funcțiune materia cenușie. Cum procedăm? Stever, pe care perspectiva de a fi amestecat în afacerea asta nu l încânta defel, răspunse prudent: — Herr Stabsfeldwebel, veți găsi dumneavoastră un mijloc de a ieși din încurcătură. "Vierul" dădu de câteva ori din cap, privindu l cu străruință drept în ochi. "Îți închipui, pesemne, amice că ești șmecher, gândi el, dar, în ceea ce mă privește, te nșeli. Dacă în treaba asta eu îmi frâng gâtul, tu o să ți frângi spinarea. Dacă va trebui să plec cu o companie de marș, ai să mi ții tovărășie. Vom mărșălui mână n mână." Se ridică brusc răsturnând scaunul și, îngândurat, începu să măsoare camera. Ca din întâmplare, luă un băț de chibrit din scrumieră și l ascunse sub giurgiuvea, în așa fel încât afară să iasă doar un căpețel. În felul acesta va avea prilejul să l înjure bine pe deținutul cu curățenia, un căpitan de cavalerie, care aștepta să plece la Torgau. Idiotul nu va găsi niciodată chibritul. Pentru asta ar fi trebuit să fie și subofițer, și inteligent. După un sfert de ceas, ridică de jos scaunul și se lăsă greoi să cadă pe el. Scotoci ceva printre hârtiile de pe birou. — Ce grămadă de balegă! strigă el descoperind lista cu numerele de telefoane și parcurgând o cu degetul. Stever, care l privea din colțul său, gândi că e momentul să i vină într ajutor. — Numărul e 10001, Stabsfeld. — Îl știu și eu, fir ar să fie, bubui "Vierul" aruncând furios pe jos lista. O tăcere grea se lăsă în birou. Stever se apucă să toarne apă în vasele puse pe calorifer. "Vierul" îl observa interesat. — Aerul devine prea uscat, Stever, când nu i apă în vase. Ce se ntâmplă cu izmenele pe care deținuții de drept comun trebuiau să le cârpească? Sunt gata? — Nu, răspunse Stever. I am tras o săpuneală Gefreiter ului Weil, dar el și ceilalți doi de acolo sunt niște terchea berchea. E cam multă neglijență în sectorul "drept comun". "Vierul" aprobă din cap cu un aer obosit. — Cred că a sosit timpul să i expediez într o companie de marș. Ce dracu'. Doar nu le o trebui un an întreg ca să cârpească niște izmene. Chiar în clipa aceea sirenele se porniră să urle. "Vierul" și Stever își regăsiră curajul. — Uite i pe canadieni, constată Stever. — Hai să coborâm în pivniță, propuse "Vierul". Să luăm și whisky ul cu noi. Poate dă Dumnezeu și aruncă o bombă peste Gestapo. — Și peste comandant, visă cu încântare Stever. — Și peste idiotul ăla de Rinken și toți procurorii lui, rânji "Vierul". Dacă s ar întâmpla așa ceva, pe cinstea mea că aș trimite o scrisoare de mulțumiri aviației canadiene. Goniră cu toată viteza spre pivniță, în timp ce văzduhul era străbătut de un muget lung și continuu. Atacul dură 20 de minute, dar zona vizată fusese partea de sus a portului. Din nou "Vierul" și Stever se regăsiră în birou. Atunci, primul luă o hotărâre ce fusese mereu amânată. Trebuie să termin și cu asta, își spuse el, și făcu numărul detestat: 10001. Dar, enervat cum era, băgă degetul alături și formă un alt număr. Când pentru a doua oară greși, se porni să urle ca un apucat: — La dracu' cu bideurile voastre. Þineți vă labele departe de telefon, atunci când nu sună pentru voi. Vă arăt eu cine sunt, las' pe mine! Ce dobitoci! se ntoarse el spre Stever. Fac ceva pe bideurile lor. A treia oară reuși să facă numărul cel bun. Fu vizibil terorizat când o voce ursuză îi răspunse. — Poliția Secretă de Stat, secția Stadthausbrücke. "Vierul" își înghiți saliva și cu mare greutate reuși să îngaime un raport. — O clipă, Stabsfeldwebel, strigă vocea. Majurul vedea parcă aievea capul de mort argintiu de pe chipiu. În telefon se auziră niște pocnituri îngrozitoare. Nu prea au aparate bune, își zise el. Eh, dacă aș fi eu mai mare peste baraca aia! Le lipsesc persoanele inteligente. O nouă voce îi parveni, făcându l să sară aproape de pe scaun. — Serviciul executiv IV a. "Vierul" se puse să povestească tărășenia cu permisul fals. Sudoarea îi șiroia pe frunte. Flanela i se lipise de piele și și scărpina brațele care l mâncau. — Cine a semnat permisul? întrebă vocea răstită și impersonală. — Domnul Standartenführer S.D. Paul Bielert, grohăi umil "Vierul" făcând totodată o plecăciune în fața telefonului. — Poți renunța la "domnul", îl informă de la capătul celălalt al firului gestapovistul. Aici, la noi, am suprimat încă de mult idioțeniile astea plutocratice. "Vierul" fu cât p aci să se scuze. Se mărgini la un scurt "bine", bătând de două ori din călcâie. — Ai legătura cu Standartenführer ul, scrâșni vocea. Urmă un nou zgomot ciudat în telefon. "Vierul" transpira din răsputeri. Se simțea bolnav de a binelea. Dorința lui cea mai mare ar fi fost să smulgă telefonul și să l arunce în curte. În receptor răsuna un glas plăcut; un glas care amintea pe cel al unui preot. — Aici Paul Bielert. Cu ce vă pot servi? Cuvintele țâșniră șuvoi din gura "Vierului". Nu izbutea defel să se controleze. Povestea totul talmeș balmeș. Ba gândea și credea că permisul era fals, ba constata că era. Îl denunță pe comandant. Îl denunță pe Rinken. Îi denunță pe toți procurorii militari din cadrul armatei a 10 a. Îi explică că toți subordonații săi sunt niște ticăloși, că închisoarea e o cocină blestemată, iar cazarma o baracă împuțită. La un moment dat fu nevoit să se oprească, ca să și tragă sufletul. Atunci Paul Bielert întrebă suav: — Stabsfeldwebel, oare nimeni nu ți a spus niciodată că ești un idiot? "Vierul" se foi pe scaun; nu știa prea bine ce ar fi putut răspunde. Era o întrebare pe care în cei 28 de ani de slujbă nu i o pusese încă nimeni. Înainte însă de a fi apucat să găsească un răspuns, Standartenführer ul continuă cu aceeași voce suavă și agreabilă. — Nu cred că ești la înălțime, Stabsfeldwebel. Dacă permisul este într adevăr fals, probabil că și numele Feldwebel ului și al sergentului major sunt, de asemenea, false? Presupun însă că ai procedat încă demult la percheziționarea prizonierului. Și, evident, a celulei. — Obergefreiter ul Stever, adjunctul meu, a făcut cele de cuviință, Standardtenführer! — Și ce a găsit adjunctul dumitale? — Nimic, Standartenführer. "Vierul" se ridică, se scărpină în fund și rânji diabolic privindu l pe Stever, care înlemnise în colțul său, cu gura căscată, uluit de întorsătura pe care o luase povestea asta. — Percheziția pe care Obergefreiter ul dumitale Stever a făcut o a fost, se vede treaba, foarte superficială. Ascultă mă cu atenție, Stabsfeldwebel. "Vierul" sări automat în picioare și răspunse: — Da, Standartenführer! Detașând fiecare silabă, Paul Bielert continuă: — Te fac responsabil de tot ce e în legătură cu acest caz. Dacă deținutul se sinucide cu ajutorul vreunei otrăvi introduse prin fraudă, vei fi spânzurat. "Vierul" nu mai izbutea să și stăpânească dârdâitul genunchilor. Frica îl cuprinse, sugrumându l aproape. Pentru prima oară în viața sa ar fi dorit să fie pe front. — Permisul de care vorbim, continuă Bielert cu glasul său monoton, trebuie să fie remis la biroul meu personal, cel târziu într o oră. Și scutește mă de orice fel de adrese sau rapoarte. De fapt, ia spune mi, câte persoane ai reușit să alertezi în legătură cu chestia aceasta? "Vierul" mușcă firul de telefon. Simți cum i se nnoadă mațele. În ordine cronologică, enunță numele tuturor celor cărora le vorbise. — Ești împăratul cretinilor, constată Bielert. Mă mir că n ai transmis știrea și presei. N ai semnat oare niciodată o declarație privind secretul profesional? "Vierul" se holbă aiurit la receptorul devenit mut. Avea senzația că sufletul îl părăsise și că trupul rămăsese singur singurel undeva departe, în urmă. Îi trecu chiar prin minte ideea să dezerteze. Deci permisul era fals. Scoase pe rând niște sunete bizare, care îl uluiră pe Stever. Nu l văzuse niciodată pe "Vier" într o asemenea stare. Nu încăpea îndoiala, căzuse complet în budă. Slavă domnului, el unul nu era decât un simplu Obergefreiter. "Vierul" se învârtea ca turbat prin cameră aruncând priviri pline de ură spre portretul lui Himmler. Tot ce se întâmpla era din vina idiotului ăsta de bavarez. Nimic bun nu venise de acolo. N o să mai bea niciodată bere de München! Avea sau nu avea blestematul ăla de deținut otravă? Poate că o înghițea chiar în clipa aceea. Se opri brusc și zbieră furios la Stever. — Fir ar să fie, Obergefreiter, de ce dracu' stai și nu faci nimic? Percheziționează la numărul 9 și asta imediat. Scotoceștete l peste tot! Să mi aduci numaidecât tot ce are la el! Chiar și păduchii lui trebuie să se găsească aici, pe biroul meu, în următoarele cinci minute! Stever făcu o săritură și țâșni afară din birou. Mirat, "Hultanul" îl întrebă dacă arde pe undeva. — Ai s o afli tu, n avea nici o grijă! fu răspunsul enigmatic al lui Stever. Ia rapid doi oameni și vino cu mine. Trebuie să cernem ca prin sită celula nr.9 și să aducem tot ce găsim "Vierului". Intrară în trombă la locotenentul Ohlsen, îi smulseră hainele de pe el, sfâșiară salteaua, sparseră practic tot ce era în celulă, smuciră gratiile de la fereastră, sondară podeaua, pereții, tavanul, examinară țucalul și pe față și pe dos. Stever reuși să ascundă faimoasele țigări pe care i le dăduse locotenentului Ohlsen. Gardienii răcneau și zbierau ca niște apucați. Își vârâră degetele lor murdare în nasul și în gura locotenentului Ohlsen, îi cercetară bucățică cu bucățică tot corpul. Dar nu izbutiră să descopere dintele cu pivot în interiorul căruia era acum ascunsă o minusculă pilulă galbenă. O pilulă conținând atâta otravă, încât ar fi putut ucide și zece oameni. O otravă pe care micul legionar o adusese din Indochina. În timp ce se desfășura percheziția, "Vierul" se nvârtea de colo până colo în biroul său gândindu se întruna la permis și aruncând priviri tandre culegerilor de legi, stivuite pe poliță. Erau cărți pe care le cumpărase pe rând, în anii slujbei sale. Datorită acestor volume groase, se simțea aproape un legiuitor. Ibovnicelor sale le spunea întotdeauna că este inspector al penitenciarelor. În cârciuma "La cârpa roșie", unde i plăcea lui să se ducă, toată lumea i spunea "Domnu' Inspector", lucru care l încânta. Învățase pe de rost un oarecare număr de paragrafe, pe care le cita ori de câte ori i se ivea ocazia. Obișnuiții "Cârpei roșii" recurgeau la el ca la un consilier juridic. Mai mulți dintre ei însă, urmându i sfaturile, avură de suferit amare decepții. Ceea ce nu știau era că, de fiecare dată când "Vierul" avea de a face cu o dispoziție pe care nu o cunoștea, inventa pe loc un paragraf cu referire la treaba în chestiune. Telefonul zbârnâi. "Vierul" îl privi enervat și ezită mult înainte de a răspunde. În răstimpul unei singure ore ajunsese să deteste acest aparat. De aici i se trăgea tot răul. Ridică până la urmă receptorul și spuse cu o voce joasă: — Închisoarea garnizoanei. Faptul că se prezenta la modul acesta anonim era cu totul fără precedent. De obicei răcnea: "Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt"! Blestematul de permis stricase însă totul. — Pari cam trist, răsună la capătul celălalt vocea lui Rinken. Cum merg treburile? Ai vorbit cu cei de' la "Stapo"? Cum se prezintă chestia? — Oh, mai taci și tu din gură, mormăi "Vierul". Cred că voi cere mutarea. Aici, drept recunoștință pentru munca ta conștiincioasă, n ai decât necazuri și bătaie de cap. — Asta i o treabă lesne de aranjat, Stahlschmidt. Batalionului de marș tot îi mai lipsesc trei subofițeri. Vor fi încântați să te aibă. Vrei să telefonez? — Vezi ți de treburile tale, grohăi "Vierul". Mai bine dă mi un sfat. Nu știu cum să ies din încurcătura asta. Mă gândesc întruna la "Frumosul Paul". Diavolul în persoană. Acum vrea să i remit personal permisul. — Þi e cumva teamă să mergi în Stadthausbrücke nr.8? N ai nici un motiv atâta timp cât cugetul ți e curat. — N o fă pe naivul, Rinken. Nimeni n are cugetul într atât de curat. Până și gardienii S.D. de la Fuhlsbüttel și Neuengamme fac pe ei când se apropie de Stadthadsbrücke. — Ai să vezi c ai să scapi, răspunse cu veselie Rinken. Există totuși și unii care s au înapoiat după ce plecaseră cu un batalion de marș. "Vierul" n avea de unde să știe de vizita pe care o făcuse Legionarul lui tanti Dora, patroana "Uraganului", în ajunul dispariției acesteia. Oficial, plecase în Westfelia, la o prietenă bolnavă, văduva unui Gauleiter. Ca de obicei, se așezaseră la o măsuță ovală din colțul "Olandez" al localului. Trăseseră aproape complet perdeaua. În față aveau o farfurie cu castane coapte. În timp ce flecăreau cu voce scăzută, scuipau din când în când cojile pe jos. Tanti Dora își plimbă pe sub nări paharul cu Pernod, mirosindu l. — Aha! Deci Paul l a înhățat pe micul vostru locotenent. Pesemne că era nițel țicnit de vreme ce a povestit în dreapta și în stânga tot ce a povestit. Legionarul dădu din umeri și examină atent băutura sa favorită, "Micul Caporal". O bea dintr un pahar de apă, găsind baloanele pentru coniac întru totul ridicole; prea trebuia să le umpli des. — Ai dreptate, mon amie. Nouă, unora, așa ceva nu ni s ar întâmpla. Știm cum să umblăm cu șobolanii turbați, dar uite că pe imbecilul ăsta îl cunosc de multă vreme și trebuie să fac ceva pentru el. Tanti Dora rânji și scuipă dezgustată o castană stricată. — Scroafa asta de bucătăreasă ar merita câteva palme. Ieri s a apucat să facă amor cu unul exact la mijlocul prânzului. E ceva de groază cu personalul din ziua de azi. Fac tot posibilul ca să am ce i mai bun. Contabilul meu, de pildă, un avocat care a făcut trei ani de pușcărie pentru escrocherie, cunoaște toate sforăriile, dar e o lepădătură. Fetele pe care le am sunt și ele târfe de duzină. Le acopăr față de poliția de moravuri, dar ele continuă să mă fure. Uite, bunăoară, Lisa de la casă. E a patra oară de când mă anunță că i bolnavă și mi telefonează cu o voce sleită. L am trimis pe Gilbert, succesorul lui Ewald, să vadă mai de aproape despre ce e vorba. Tanti Dora privi resemnată tavanul, apoi dădu brusc o violentă lovitură de pumn în masă, făcând paharele să valseze. — Putoarea își făcea de cap c un tip pe malul Elbei! O doare n cot de casa mea, dar las' c o să vadă dânsa! — E ntr adeyăr greu, Dora. De ce nu angajezi personal străin? — A, nu, mulțumesc. N am nevoie de așa ceva. Prea sunt mulți informatori recrutați de Gestapo dintre străini și înainte să apuc eu să zic "uf, m au și înhățat de chică și m au târât până la Stadthausbrucke. Să revenim, însă, la locotenentul tău. De ce anume i acuzat? Vreau să zic, în care paragraf a fost încadrat? — 91 b, mon amie, răspunse Legionarul luând o castană. Își clăti gura cu ce i mai rămăsese în pahar. Lunga cicatrice, care i tăia în diagonală fața, lucea roșie ca o dâră de sânge. — Mi e teamă să nu și piardă mințile, continuă el. Gestapo ul e asemenea unui dulău mare și hămesit, care nu lasă cu una, cu două osul din gură. Porta mi a făcut cunoștință cu un tip de la biroul procurorului militar, un nașparliu ce se fălește cu titlul său de doctor, de fapt o canalie căreia am reușit să i găsesc punctul slab. A devenit blând ca un mielușel și ne a lăsat să vedem dosarul. Copii după documentele Gestapoului. Totul a fost aranjat cum nu se poate mai bine. Locotenentul Ohlsen trebuie să slujească de exemplu. Cunoști procedeul: în momentul execuției, cazul este prezentat trupei. Așa ceva îi face să pălească chiar și pe cei mai curajoși. — Ce i aia curajul, Alfred? Vorbe în vânt. Un lucru cu care se mândresc anumite persoane atunci când nu le amenință nimic. Nu există oameni curajoși. Când cei de la Gestapo se pun serios pe treabă, nu le trebuie nici zece minute ca să l frângă pe cel mai îndărătnic. Nu există decât un sigur mijloc de apărare împotriva lor, și anume să știi ceva compromițător despre ei. Îl ții în hățuri numai pe cel pe care l poți compromite. Oricare om e înclinat să și umfle peste măsură propria i greșeală. Legionarul dădu gânditor din cap, trase adânc din țigară, dădu drumul fumului pe nas și se aplecă confidențial peste masă. — Ai dreptate, Dora. Practic această filozofie de la vârsta de zece ani. Aveam un învățător, o jigodie, care se ținea tot timpul scai de mine. Nu eram prea solid, ba chiar eram cel mai pirpiriu din clasă și nu prea știam să mă servesc de pumni. Asta am învățat o abia în Legiune. Dar am descoperit că i plăcea grozav nevasta comisarului de poliție. Din ziua aceea a devenit deosebit de drăguț față de mine. Ca și muierea, de altfel. — La zece ani? râse tanti Dora. Erai al dracului de precoce. Mie mi au trebuit 17 ani ca să mă prind cum e figura. Legionarul zâmbi din colțul gurii. — Bun, după care ai cumpărat însă locanta asta. N ai putea face rost de un permis de vizită? Știi câte ceva pe socoteala "Frumosului Paul", nu i așa? Dar poate nu îndeajuns ca să obții eliberarea locotenentului Ohlsen. — Cred că aș putea aranja pentru permis, Alfred. O punere în libertate, însă, e prea greu. Chiar și cățelul cel mai blând mușcă dacă vrei să i iei osul. Ai spus o chiar tu mai adineauri. "Frumosul Paul" este un șarpe veninos, doar pe jumătate domesticit. Poți reuși cele mai extraordinare figuri de dresaj cu asemenea lighioane atâta timp cât le e frică de tine, dar dacă depășești anumite limite și le ceri lucruri mult prea grele, uită de teamă și te mușcă. Locotenentul Ohlsen e un idiot. Nu i un personaj atât de important încât să am chef să risc totul pentru el; firește că dacă ar fi vorba de tine, Alfred, lucrurile ar sta altfel. E primejdios să te atingi de deținuții "Frumosului Paul". — O, știu, murmură Legionarul. Colecționează deținuți, așa cum alții colecționează timbre. — Deținuți și execuții, adaugă tanti Dora luând o castană și dând o prin unt topit. E foarte periculos. Eu una o să dispar cârva timp. Voi lăsa cheia locantei Brittei și nu voi reveni decât ca să le urez bun venit englezilor. Legionarul râse și și frecă cicatricea. — Vor să pună gheara pe tine, Dora? Înseamnă că totuși ai împins lucrurile prea departe. — Știu și eu? răspunse tanti Dora mijindu și ochii și scărpinându se cu o furculiță în lațele sale nepieptănate. Aud însă un glas îndepărtat care mi șoptește: "Dora, întinde o". De vreo zece zile prea ne au vizitat des tipi cu borul pălăriei lăsat pe ochi. — Dintr aceia care tușesc după ce beau un Pernod? întrebă Legionarul. — Întocmai. Indivizi care put a bere de la o poștă. Vin aici să încerce cum e Pernod ul. Nu izbutesc și asta i trădează. — Pentru așa ceva Pernod ul e ideal, aprobă Legionarul. Demască ipocrizia. Îți aduci aminte de S.D. istul căruia i am tăiat beregata? Tanti Dora se scărpină între sâni. — Taci din gură, Alfred. Îmi faci pielea de găină. Mi ați mânjit tot grajdul meu de biciclete. Ewald a fost nevoit să scoată scândurile dușumelei ca să dispară petele de sânge. O sirenă se porni să urle. — Sictir, o alarmă, înjură tanti Dora. Umflă vreo două sticle și hai în pivniță. Personalul de serviciu sosi în goană. Sub una din mese fu deschis un chepeng. Se nfundară în pivniță, urmând o scăriță îngustă. Sticlele trecură din mână în mână. Cu toții se așezară cât mai confortabil. Doar Gilbert, portarul, rămase sus. În ciuda sancțiunilor extrem de severe prevăzute de lege, erau dese cazurile de jaf în timpul alarmei. — Uite că se întorc acasă la ei să și bea ceaiul aristocrații ăștia ai bombei! Alarma dură o oră, după care reveniră cu toții la suprafață. Tanti Dora trase de rochie și și scărpină coapsa. — Merde, zise Legionarul. Consolează te. Acolo, sus, le era la fel de târșă ca și nouă jos, în pivniță. — Alfred, o să i dau acum un telefon "Frumosului Paul". Vino să mă vezi mâine dimineață dacă poți ieși din cazarmă. Voi încerca să ți obțin permisul. Dacă nu izbutesc, Paul și cu mine intrăm la zdup mână în mână. Legionarul se ridică, își puse pe cap boneta neagră și trase de marginile vestonului scurt de tanchist. — Nici tu, nici Paul n o să ajungeți la zdup. Voi fi aici la ora 11. Ieși în stradă. O pipiță îi zâmbi provocator și i ceru o țigară. O respinse brutal: — Cară te de aici, putoare! Fata îi strigă ceva porcos. Legionarul întoarse capul pe jumătate. Târfulița o rupse la fugă înspre Hansa Platz și două zile de a rândul nu îndrăzni să scoată nasul afară. Două ceasuri mai târziu, tanti Dora se ntâlni cu Kriminalrat ul Paul Bielert la colțul dintre Neuer Pferdemarkt și Neuer Kamp Feldstrasse și intrară la hotelul Johnke, unde se așezară la o măsuță retrasă. Tanti Dora merse drept la țintă. — Am nevoie imediat de un permis de vizită. Sunt grăbită. Personalul îmi face greutăți. N am parte decât de griji. Bielert zâmbi în colțul gurii. — Dacă vrei, pot să ți găsesc niște străini. — Mulțumesc frumos, ricană tanti Dora. Þine ți turnătorii cât mai departe de stabilimentul meu. Am însă nevoie de permis. Gânditor, Paul Bielert fixă o țigaretă în muștiucul său de argint. — Ești foarte pretențioasă, Dora. Nu i ușor să obții un permis de vizită. E o marfă foarte cerută. — Lasă te de gargară. Comandă mi mai bine un pahar cu rom, dar fierbinte de tot. — Folosești expresii vulgare, Dora. Nu te prind. — Puțin îmi pasă de ce mă prinde și de ce nu. Am afacerile mele, care mi înghit tot timpul. Dar ne îndepărtăm de permisul cerut. Sictir, romul ăsta e abia călduț! — Mai întâi trebuie să știu pentru cine e permisul. Tanti Dora îi întinse un petec de hârtie. — Ai aici numele. — Locotenentul Berat Ohlsen? pronunță cu încetineală Bielert și studie bucățica de hârtie. Un criminal de Stat? Și ai vrea să i îngădui vizite? N am decât dispreț pentru asemenea indivizi. Pilonii ăștia ai plutocrației trebuie lichidați cu toții. Ah, de aș avea mână liberă. Aș nimici familii întregi! Obrazul său era desfigurat de o ură bolnăvicioasă. Tanti Dora îl urmărea indiferentă. Câțiva clienți așezați în capătul opus al salonului se ndepărtară neliniștiți. Simțiseră cine era. Deveniseră brusc extrem de grăbiți, aruncau banii pe masă și părăseau restaurantul. — Am o listă de nume atât de lungă, continuă el, încât Gruppenführer ul Müller ar rămâne cu gura căscată. Aici nu i vorba numai de război. Trăim o revoluție și mă consider ca fiind unul din șefii ei. Munca mea e o muncă oribilă, dar o iubesc. — Ai dreptate, îl aprobă tanti Dora observându l printre pleoapele pe jumătate lăsate. Nu trebuie să fii prea moale cu trădătorii și dezertorii. Uite, pe mine mă chinuiește conștiința. Adesea simt nevoia să restitui tot ce am prin diversele mele ascunzători. Lucruri pe care le am uitat de multă vreme și, deodată, hop! mă trezesc în mână ba cu niște fotografii, ba cu niște documente, despre care știu că e de datoria mea să le trimit la Berlin. Acum o zi sau două l am văzut pe Müller. Venise pe nepusă masă în locanta mea. Nu l mai văzusem de ani de zile. De bucurie că ne am revăzut, ne am îmbătat criță. — Care Müller? întrebă Paul Bielert, cu neliniște în priviri. — Adjunctul lui Heydrich, șeful tău decedat. Bigadenführer ul Heinrich Müller. Am stropit zdravăn evenimentul. Nu ne mai văzuserăm de pe vremea când fusese avansat Untersturmführer. — N am știut niciodată că îl cunoști pe Heinrich Müller, murmură Bielert neizbutind să și ascundă mirarea. Și cu toate astea n ai fost niciodată la Berlin. O știu cu precizie. — Doar n ai să mi spui c o filezi pe vechea ta prietenă, Paul? — Cine vorbește de filaj? Nu mă gândesc decât la propria ți securitate, zâmbi el, dulce ca un pisoi. În vremurile astea tulburi se pot întâmpla atâtea lucruri... — Ești foarte drăguț, Paul, răspunse ea sarcastic. Când însă vorbești de siguranță, nu cumva te gândești mai curând la propria ți siguranță? Dacă aș păți ceva, te ai trezi într o mare mocirlă. Bielert dădu din umeri, aprinse o nouă țigară și sorbi din coniac. — Despre ce ați discutat tu și cu Müller? — Despre criminalii de stat, suspină tanti Dora. Era de a dreptul înduioșător cât de perfect ne înțelegeam. Sunt informat, mi a spus el, că știi o serie de indivizi care urau "Stapo ul", dar care azi lucrează acolo. Am fost cât p aci să i destăinui unele mici secrete, dar, așa cum prea bine o știi, am o inimă, bună, care veșnic mă face să uit de datoria față de Führer și Patrie. Fără pic de jenă, Dora își săltă fusta și extrase din niște chiloți albăstrii, groși și cu elastic, o scrisoare. Ia uită te ce am găsit mai zilele trecute făcând ordine într un sertar. O scrisorică a dracului de interesantă despre celula nr.31 și, închipuiește ți, de câteva ori e vorba de un oarecare Paul Bielert în calitatea lui de secretar al acestei celule în care au fost executați primii subofițeri ai lui Adolf. S ar putea crede că tu ești acela. Îi întinse scrisoarea. Impasibil, Bielert o citi. — Ia te uită! Într adevăr, foarte interesantă. O împături și o vârî în buzunar. Îmi dai voie, nu i așa? Tanti Dora avu un surâs mieros. — Poftim, poftim. Am și altele în același gen. Într o bună zi am să deschid poate un muzeu. Bielert holbă ochii. — Cum de ai reușit să pui mâna pe corespondența asta dinainte de '33? Tanti Dora privea în gol. — Paul, pe vremea când tu mai mulgeai vacile la casa de corecție a popilor, visând la revanșă, eu m am tras pe tușă așteptând să se ntoarcă roata. Mi am zis: mai bine să mă asigur din timp. Când ai ieșit din umbră și ți ai trimis mesagerii la celula 31, băieții s au oprit la mine să bea un păhărel. Fetele mele le au golit frumușel buzunarele. Restul nu i greu de înțeles, nu i așa, Paul? Și Dora îi zâmbi seducător. Dar, la urma urmei, de ce să răscolim toate astea? În fond, tot ce ți cer e un simplu permis. — Vino să l iei de la biroul meu. — Ah, nu, mersi, Paul. Nu cred că aerul de la voi să mi priască la inimă. Trimite mi permisul cu unul din oamenii tăi. — Mă întreb tocmai dacă n ar fi o idee bună să trimit pe câțiva din tinerii mei să ți răscolească nițel locanta. După aceea te ar putea aduce la mine la serviciu. Acolo am face totul ca să ți fie bine. Sunt sigur că la capătul câtorva zile ne ai putea povesti o grămadă de lucruri interesante. După aceea am putea face o mică plimbare cu mașina, în timpul căreia am aranja o drăgălașă tentativă de evadare. Am un Unterscharführer care trage atât de bine, încât nimerește ținta chiar și cu ochii legați. — Evident, ar fi o idee, consimți tanti Dora dând din cap, ca să arate că a priceput. Cu siguranță că ți a trecut nu o dată prin minte, dar gândesc că ești îndeajuns de inteligent ca să ți dai seama că nu e lipsită de primejdii. În clipa în care m aș afla într una din celulele tale, tu te ai găsi alături. — Atenție, Dora. Într o bună zi vei sfârși prin a te lăsa descoperită și atunci securea va cădea. Vei căpăta permisul la ora 3. O să ți l aducă Grei. — Foarte bine. Grei și cu mine ne nțelegem. E foarte mulțumit de gradul său de Oberscharführer și preferă uniforma neagră zeghelor vărgate. Îi place să cânte Horst Wessel lied. Tot așa cum, înainte de '33 cânta, din rărunchi, Internaționala. Numai un idiot încearcă să înoate împotriva curentului. Paul Bielert se ridică. — Bagă de seamă, Dora. Ai mulți dușmani! — Ca și tine, Paul. Noi doi ne nțelegem. Standartenfuhrer ul S.D. Paul Bielert se foi punându și paltonul negru, strâns pe talie. Își șterse ochelarii negri. Apoi dispăru în ploaie. Un lup. Un lup primejdios în haine de cioclu. Se opri la abatoare. Intră, fără grabă, în marea hală în care vitele erau sacrificate și i privi pe parlagii cum spintecau cu îndemânare hoituri de vacă. Nările aspirau mirosul sângelui. Cineva i se adresă. Nu i răspunse și și văzu indiferent de drum. Sosi un inspector zelos. — Ei, dumneata! strigă el. Crezi că aici e un spectacol de varietăți? Intrarea e interzisă! Te rog să pleci imediat! Inspectorul îl înhăță de braț. Atunci Paul Bielert scoase din buzunar plăcuța sa ovală și o plimbă pe sub nasul inspectorului. Inspectorul îi dădu instantaneu drumul, de parcă s ar fi ars. Făcu servil o plecăciune. — Vă pot fi cu ceva de folos? — Cară te, șuieră printre dinți Paul Bielert. Stever era un bun soldat. Slujea de cinci ani în armată. Puteai fi însă bun soldat și numai după cinci luni. Aici nu timpul conta. "Vierul" slujea de aproape 30 de ani, dar nu era un bun soldat. Maiorul, comandantul închisorii, purta și el uniforma de o bună bucată de vreme. El însă nu fusese niciodată soldat și nici nu avea să ajungă vreodată. Nu dorința era ceea ce i lipsea, ci pur și simplu n avea aptitudini. Atât "Vierul" cât și comandantul erau răi și însetați de putere. Doi buni gardieni, unelte folositoare în statul nazist. Obergerfreiter ului Stever, de la dragoni, puțin îi păsa de putere. Nu era nici rău din cale afară, dar nici deosebit de bun. Era mulțumit. Avea două uniforme de oraș, două uniforme de serviciu și trei costume de vară. Toate uniformele lui Stever fuseseră făcute de comandă de un croitor care locuia la "Grosser Burstah" și al cărui fiu fusese deținutul lui Stever. De atunci croitorul Bille îi cosea întotdeauna uniformele. Obergefreiter ul Stever îi clasa pe oameni în patru categorii: soldați activi, civili, femei măritate și femei nemăritate. Le prefera pe cele măritate. De la vârsta de 15 ani descoperise că majoritatea femeilor măritate sunt, sexualicește, subalimentate. De atunci Stever avusese o groază de aventuri erotice interesante. — Cu femeile ai de dus o luptă, nu lipsită de riscuri. Poate chiar să ți zdruncine nervii. Trebuie să fii drăguț cu ele și să nu le vâri imediat mâna sub fustă, îi explica el Obergefreiter ului Braun, căruia rareori îi pica o fată, deși în mod categoric era mai bine făcut decât Stever. Când Stever părăsea închisoarea ca să și viziteze iubitele sale măritate, nimeni n ar fi crezut că ostașul acesta, impecabil îmbrăcat și cu un surâs mulțumit pe buze, era același om cu cel care, cu o perfectă indiferență, îi ciomăgea pe deținuți. Desigur, n o făcea decât din ordin și ar fi fost din cale afară de mirat dacă cineva i ar fi reproșat o. Nu ucisese pe nimeni. Obergrefreiter ul Stever de la dragoni, gardian la închisoarea militară din Hamburg, făcea din treaba aceasta un punct de onoare. DISCIPLINÃ PENITENCIARÃ O dată pe lună, comandantul Rotenhausen venea la închisoare ca să i fie prezentați noii deținuți. Cu aceeași ocazie își lua la revedere de la condamnați. Nu de la condamnații la moarte. Aceștia din urmă nu l interesau. Doar de la cei care urmau să plece la închisorile militare din Torgau, Glatz și Gemerheim. Prefera întotdeauna să vină seara târziu. Niciodată înainte de orele 22. Mai curând către ceasurile 21, când prizonierii apucaseră să adoarmă. Întotdeauna se producea o învălmășeală totală când prizonierii, încă buimaci de somn, erau scoși de prin paturile lor și goniți ca să fie prezentați comandantului, de regulă ușor amețiți. Ceea ce urmează s a întâmplat la patru zile după povestea cu permisul de vizită. Exact înainte de miezul nopții. Venea direct de la Cazinou. Elegant, bine dispus. Pelerina sa gri deschis, dublată cu mătase albă, culoarea infanteriei, flutura ușor în vânt. Cizmele de lac scârțâiau. Purta un pantalon, și el cenușiu deschis, cu vipușcă largă. Epoleții săi, epoleți împletiți din fir ai ofițerilor de stat major, erau din aur masiv. Maiorul Rotenhausen făcuse în urmă cu trei ani o căsătorie din interes. Maiorul era ofițerul cel mai elegant și mai bine îmbrăcat din întreaga Armată a 10 a. Cascheta sa, care evident era o caschetă de cavalerie, avea calota de mătase, cu liziere de argint. Lizierele galbene ale cavaleriei fuseseră firește înlocuite cu cele albe ale infanteriei. Deținea un post pe care l râvneau mulți. În primul rând era președintele cazinoului Statului major al Armatei a 10 a. Cazinoul era deschis și pentru ofițerii din regimentul 76 infanterie. Treptat, li s a permis accesul și celor din regimentul 56, dar, firește, nu gratuit. Era și normal. În fiecare lună, domnul Rotenhausen încasa în mod nestatutar niște bani, care, însă, oficial, figurau drept contribuție pentru amenajarea cazinoului. Cazinoul din Altona al maiorului Rotenhausen ajunsese să fie renumit în toată regiunea militară. O singură dată fu cât p aci s o încurce rău de tot. Un foarte tânăr colonel, care și pierduse un braț la sud de Minsk, începuse să epureze comandamentul general. Era doar temporar la ei, între spitalul militar și front. Când acest băiețandru își făcu apariția, toți membrii cazinoului se simțiră dintr o dată extrem de stânjeniți. Avea maximum treizeci de ani și poseda toate decorațiile existente, plus medalia de aur a marilor răniți. Uniforma sa era tot ce poate fi mai reglementar. Doar vestonul fusese făcut de comandă. ÎIn rest, mantaua, pantalonul, cascheta, cizmele și ptnă și tocul pistolului și centironul veneau din magazia de efecte. Nu purta nici măcar un Walter, pistolul ofițerilor, această mică bijuterie pe care o poseda oricare ofițer de garnizoană dacă se respecta cât de cât. Tânărul colonel purta parabellum ul cazon al cărui toc era plasat conform regulamentului, exact la patru degete în stânga cataramei centironului. Ceea ce i făcu pe membrii cazinoului să devină deosebit de circumspecți era șnurul fluierului, care apărea de sub clapa buzunarului din dreapta, de la piept. Exact cât era prevăzut: trei centimetri și jumătate. Nici mai mult, nici mai puțin. Colonelul făcea parte din trupele de vânători de munte. Era de ajuns ca să i pună în gardă pe cei de la garnizoană. Pe mâneca stângă lucea mândru edelweiss ul. Gulerul tunicii și epoleții aveau verdele veninului. O jumătate de oră după sosirea sa, colonelul îi adună pe toți membrii cazinoului, de la simpli soldați până la locotenenți colonei. Cu o voce seacă, le spuse că a preluat provizoriu comanda Statului major și că în același timp îl înlocuiește pe comandantul garnizoanei. Îi privea pe fiecare drept în ochi, de parcă ar fi vrut să le smulgă creierii și să i cântărească. — Sunt colonelul Greif, din regimentul 9 vânători de munte, se prezentă el, fără însă a da mâna cu vreunul. Întotdeauna raporturile mele cu subalternii au fost bune. Există un singur lucru pe lume pe care l disprețuiesc: chiulul. Se legăna pe picioare, lovind ușor cu palma tocul pistolului. Vă este cunoscut oare, domnilor, că unitățile de pe front au nevoie de oameni? În regimentul meu sunt soldați care în trei ani de zile n au căpătat nici o singură permisie. Separat, întrebă pe fiecare de cât timp se află în garnizoană, mirându se cu glas tare de numărul mic al celor care fuseseră pe front. A doua zi se și apucă să formeze companii de marș. În a treia zi toate uniformele de fantezie fuseseră dosite. Se adunaseră atâtea caschete de cavalerie, încât un regiment întreg ar fi avut ce pune pe cap. Subit, toată lumea începu să poarte uniforme prost ajustate, venite direct din magaziile de efecte. Gradații purtau fluier cu șiret, iar pistolul reglementar se afla fix la patru degete în stânga cataramei centironului. Nici o caschetă nu mai stătea șmecherește pe o sprânceană. Monoclurile dispăruseră și ele. Până și comandantul regimentului 76 de infanterie, colonelul Brandt, fusese obligat să și abandoneze lornionul. În poziție de drepți, fu obligat să l asculte pe tânărul colonel, care ar fi putut să i fie fecior, zicându i că se află într o garnizoană militară, în timp de război, și nicidecum într o menajerie, unde oricine se poate deghiza cum îi trăsnește și că, dacă are vederea proastă, să se ducă la oculist și să și comande ochelari. Evident, toată lumea îl blestema pe nfundate. Unii se gândeau chiar că ar putea fi organizat un accident. Un locotenent avu excelenta idee de a expedia un denunț anonim la Gestapo. Într o zi, însă, avură o surpriză teribilă și toată lumea se felicită că denunțul nu fusese trimis. Colonelul primi vizita lui Heydrich în persoană. Acum totul era clar. Adjunctul Diavolului! Brusc îi cuprinse pe toți dorința să părăsească Hamburgul. Un comandant, prieten cu Heydrich, putea să aducă belele cu carul. Până și pisica cazărmii nu se mai simțea în siguranță. Își părăsi locul său obișnuit de lângă cămin și se refugie în beciul companiei a 21 a, unde se ascunse în spatele unei grămezi de măști de gaz. În beci stăpânea Feldwebel ul Luth, care era considerat drept analfabet din punct de vedere politic. Într o dimineață, la ora 3, maiorul Rotenhausen fu trezit din somn. În ajun fusese la un chef în oraș și era încă destul de mahmur, dar se dezmetici într un timp record, când înțelese ce anume îi spunea subofițerul de serviciu. Urma să ia neîntârziat comanda unei companii de marș ce avea să plece a doua zi. Maiorul însă fu norocos. Dumnezeu ținea o mână protectoare deasupra lui. Cu două ceasuri înainte de plecarea companiei de marș, colonelul Greif fu prevenit printr o telegramă că fusese mutat. I se încredința comanda grupării de șoc a diviziei 19 infanterie, angajată în luptă la sud est de Stalingrad. La trei ore după sosirea telegramei, colonelul decola într un avion de transport Ju 52. N avea să mai revadă Germania. Muri de frig într un troian de zăpadă, exact în fața uzinei de tractoare "Steaua Roșie" din Stalingrad. La 3 februarie 1943, cei câțiva ostași sovietici care dădură peste corpul lui îl întoarseră cu baionetele ca să vadă daca mai trăiește. Dar colonelul Greif era rece și mort. Maiorul Rotenhausen fu imediat suplinit de la comanda companiei de marș printr un locotenent de panzer grenadieri. Timp de patru zile și patru nopți ofițerii garnizoanei sărbătoriră plecarea colonelului Greif. Înlocuitorul său era un general de brigadă, simpatic de imbecil. Când ofițerii soseau în vizită împreună cu soțiile lor, generalul de brigadă le pupa mâinile cucoanelor, mai exact le umplea de bale, scoțând totodată niște sunete bizare, aducând a nechezat de cal răpciugos. Se prezenta: "General de brigadă von der Oost, din infanterie". Lăsa să i scape un râs ca un croncănit, fornăia puternic pe nas și trăgea de guler de parcă acesta l ar fi sugrumat. Apoi cotcodăcea: — Scumpă doamnă, scumpă domnișoară, nu știu cine sunteți. Eu sunt comandantul garnizoanei. Știți de ce sunt ofițer de infanterie? Evident, cucoana căreia îi era pusă această întrebare nu izbutea să ghicească. Generalul de brigadă râdea încântat. Simplu, explica el, pentru ca nu sunt ofițer de artilerie. Nu mi a plăcut niciodată artileria. Face atâta zgomot încât mă apucă durerea de cap. Sosea obosit la cazinou și numai că l auzeai cârâind cu vocea sa de bătrân: — Domnilor, astăzi sunt mulțumit. Știți dumneavoastră de ce? Ofițerii prezenți cunoașteau dinainte răspunsul, dar, evident, se făceau că nu știu de ce e mulțumit generalul de brigadă. Într al nouălea cer, chicotea: — Pentru că nu sunt trist. După ce lumea râdea complezent de această glumă, el continua: — Ieri am fost îngrozitor de trist. Pentru că n am fost mulțumit Era un comandant ideal. Semna orice hârtie pe care i o băgai sub nas, fără ca măcar să arunce o privire asupra conținutului, fie că era vorba de o rechiziție ilegală a câtorva pachete de margarină, fie de un ordin de execuție capitală. Unii răutăcioși susțineau chiar că nici măcar nu știe să citească. De fiecare dată când semna câte ceva, cotcodăcea: — Iată, domnilor, am făcut o și pe asta. Muncim, nu glumă! La noi nu se trândăvește. Muncim pentru victorie. — Ieri au fost executați la Fuhlsbüttel trei soldați de infanterie, observă indiferent aghiotantul. — Fiecare război cere sacrificii, explică generalul de brigadă. Altminteri n ar mai exista războaie. În timpul Kriegspiel ului adormea regulat și asta chiar de la bun început. În genere se trezea subit pe la jumătatea exercițiului și începea să strige: — E foarte important, domnilor! Trebuie distruse diviziile blindate inamice, altminteri ele vor pătrunde în Germania și vor provoca ambuteiaje pe șosele. Esențialul într o asemenea bătălie este că acționezi în așa fel încât inamicul să nu mai aibă muniții. Ce i un tanc fără obuze? E ca o cale ferată fără trenuri. Ofițerii dădeau din cap și mișcau conștiincios machetele prin nisip. Nimeni însă nu fu în stare să găsească un mijloc susceptibil de a împiedica aprovizionarea inamicului cu muniții. Ca atare, fiecare nou kriegspiel începea printr o declarație: — Domnule general, inamicul n are muniții. Atunci bătrânul își freca mâinile: — Am câștigat. Nu ne rămâne decât să i bombardăm fabricile de muniții, după care încheiem pacea. Într o zi, pisica, care revenise la cartierul general, declanșă o adevărată catastrofă în lada cu nisip. Se găsise să și fete puii drept pe cota 25. Toate machetele de tancuri și tunuri erau talmeș balmeș, de parcă o bombă ar fi explodat în mijlocul lor. Pisica își alesese foarte prost momentul, deoarece de astă dată erau poftiți la exercițiu și ofițerii din unitățile vecine. Generalul de brigadă fu apucat de furii și ceru ca pisica să fie adusă în fața Consiliului de război. Jocul trebuia jucat. Doi Feldwebeli înhățară pisica și o ținură cât timp dură procesul. Fu condamnată la moartem pentru sabotarea instruirii ofițerilor. A doua zi fu grațiată, urmând însă să stea legată de cămin. Ordonanța generalului primi ordin s o păzească. Într o zi, ostașul anunță că pisica dispăruse. În realitate o dăduse tot el unui brutar din cartierul Saint Georges. Atunci generalul de brigadă, căruia îi părea rău de pisică, porunci să fie cumpărată o alta. Pacea și liniștea domneau în întreaga garnizoană. Puterea maiorului Rotenhausen sporea zi de zi, căci generalul de brigadă adora coniacul franțuzesc, iar maiorul putea să i l procure. Vizita colonelului Greif, de la care se scurseră doi ani, era acum aproape uitată. Maiorul Rotenhausen mergea, deci, cu un pas ferm spre închisoare. Sub braț avea o cravașă lungă. De încălecat nu încăleca niciodată, fiindcă i era frică. Cravașa era destinată oamenilor. Deținuților din închisoare. Plin de morgă, îl salută pe "Vier", avertizat telefonic de vizita comandantului. Obergefreiter ul Stever fusese adus în grabă din Reeperbahn, unde se delecta cu vizionarea unui oribil film pornografic, ce rula într un cabaret clandestin de pe Grosse Freiheit. Când comandantul intră, abia apucase să și încheie centironul. "Vierul" luă poziție de drepți și răcni: — Detașament, drepți! Stever, care era în flancul drept, verifică alinierea. — Gefreiter Schmidt, un pic înainte. Ostaș Paul, suge burta. Obergefreiter Weber, piciorul stâng mai în față. După aceea își reocupă locul în flancul drept. — Pentru onor, la stânga! urlă "Vierul". Porni cu pași țepeni către comandant, se opri, pocni scurt călcâiele, salută și strigă: "Domnule comandant, Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt se prezintă la ordinele dumneavoastră împreună cu detașamentul de pază al închisorii garnizoanei: 15 subofițeri, 25 soldați, trei bolnavi la infirmerie, un subofițer în permisie, un Gefreiter dezertor, doi soldați arestați și închiși la arestul regimentului 12 cavalerie din Elmstedt. În închisoarea garnizoanei Hamburg Altona se află 105 deținuți. Nici un bolnav. Totul este în ordine. Nimic de semnalat. Închisoarea a fost curățată și aerisită". Comandantul verifică alinierea, trecu fără grabă prin fața șirului de soldați bine hrăniți, înțepeniți în poziția de drepți, dădu mulțumit din cap, rectifică poziția tocului pistolului unui Gefreiter și l întrebă pe un Obergefreiter celibatar ce i mai face nevasta. Fără să mai aștepte răspunsul, se dădu câțiva pași îndărăt, salută cu două degete la cozoroc și se adresă "Vierului": — Sunt mulțumit, Stabsfeld. După cum știi, sunt însă grăbit, deci hai să trecem la treabă. Merseră în birou, unde totul fu găsit impecabil. Toate obiectele de pe masă erau așezate conform prescripțiilor regulamentului. Cel care ar fi avut chef putea să verifice, ceea ce maiorul se și grăbi să facă. Cu ajutorul unei rulete de metal, el constată că între marginea mesei și teancul de dosare erau exact zece milimetri. Cu un compas măsură lățimea panglicilor roșii aplicate pe ștergarele și vestele de bumbac atârnate lângă chiuvetă. Merse la closet și ceru să vadă șurubul de închidere al sifonului, pe care îl săltă de câteva ori în palmă și constată oarecum dezamăgit că era perfect curat și strălucitor. Trecu apoi la rezervorul de apă, dar și acesta era curat. Nici urmă de vopsea cojită sau de rugină. Cu un briceag încercă să descopere niscaiva jeg pe partea dinăuntru a colacului. Dezamăgirea sa era evidentă. Totul era curat. "Vierul" rânji triumfător în spatele comandantului și i făcu cu ochiul lui Stever, ca și cum i ar fi zis: "E naiv bătrânu'. Trebuie să fie cineva mult prea șmecher ca să ne prindă în ofsaid". Se reîntoarseră în birou. Și când te gândești, zicea "Vierul" în sinea sa, că un asemenea idiot a putut ajunge ofițer! Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi găsit de mult ocazia să urlu. Tolomacul nu cunoaște nici măcar figura cu bățul de chibrit pe care l ascunzi și l găsești apoi. Comandantul ceru să vadă lista deținuților. "Vierul" pocni de trei ori din călcâie și i o întinse. Acesta și puse monoclul, pe care, de altfel, îl fixă cu greutate, și întrebă zâmbitor: — Câți nou veniți, Stabsfeldule? Câți urmează să fie transferați? — Șapte nou veniți, domnule maior, strigă "Vierul". Un locotenent colonel, un căpitan de cavalerie, doi locotenenți, un Feldwebel și doi simpli soldați. 14 pentru transfer. Cu toții la Torgau: un general de brigadă, un colonel, doi maiori, un căpitan, un Hauptmann, doi locotenenți, un Feldwebel, trei subofițeri, un marinar, un soldat. În închisoare se mai află patru condamnați la moarte, care urmează a fi împușcați. Grațierea a fost refuzată. Administrația cimitirului a fost informată. Sicriele comandate la tâmplăria batalionului. — Bine, Stabsfeldule. Mă bucur să găsesc totul în ordine. Îți cunoști munca. Ești un subofițer în care se poate avea încredere. Nu ca la închisoarea din Lübeck, unde s numai hahalere. La dumneata, Stabsfeldule, totul merge perfect, totul e bine uns. Fii atent însă la accidente. Mă refer la cele mortale. Dacă vreunul din nenorociții ăștia își rupe un picior sau pe amândouă, puțin îmi pasă, dar când mor se iscă prea multă tevatură. La Stadthausbrücke există un Kriminalrat pe nume Bielert, un personaj foarte dezagreabil, care începe să se intereseze cam prea mult de închisoarea noastră. Nu mi place treaba asta. Pretutindeni dai de el. Ieri seara a sosit la cazinou și încă la două dimineața. Pe timpul Împăratului așa ceva n ar fi fost niciodată tolerat. Individul ar fi fost gonit cu picioare în fund. Un locotenent care nu l cunoștea l a luat drept popă. Halal popă, oftă comandantul. A doua zi am fost nevoiți să l trimitem pe locotenent la o companie de marș. Totul s a rezolvat prin telefon. Acest Bielert e unul din preferații lui Heydrich. Bagă bine de seamă, Stabsfeldule. Nu i da prilejul să miroasă ceva, altminteri o să ne trezim cât ai bate din palme în pădurile din jurul Minskului. Când vrei să ți dresezi deținuții, bate i fără teamă, Stabsfeldule. Există o groază de locuri unde poți lovi fără să lași semne. În felul acesta nu riști nimic. O să ți arăt imediat ce începem prezentările. Apropo, cu siguranță că există unu, doi oameni pe care nu i prea iubești și pe care, din principiu, i am putea expedia într un batalion de marș. Făcând treaba asta din când în când, am izbuti poate să mulțumim pe toată lumea. Bun. Și acum să începem. Suntem grăbiți. Pe coridor fuseseră adunați toți cei care urmau să fie prezentați. Mai întâi, nou veniții. Un locotenent în vârstă de 58 de ani, care fusese încarcerat pentru refuz de executare a ordinelor, rezistă exact trei minute și patru secunde. Ieși clătinându se, sprijinit de doi Gefreiteri. Nici urmă de sânge. Triumfător, Stever rânji și i dădu o palmă peste burtă locotenentului. — Doamne, ce mai fetiță! Numai trei minute. Ar fi trebuit să l vezi pe Feldwebel ul pe care l am avut aici. S a ținut două ceasuri. Comandantul a fost nevoit să se oprească fiindcă se sleise. Locotenentul, leșinat, fu dus de acolo cu o sdrelitură largă pe frunte. Locotentnul Ohlsen stătea pe culoar împreună cu cei care așteptau să fie prezentați. Erau cu fața la perete, cu vârful picioarelor și nasul lipite de zidul vopsit în verde, iar cu mâinile împreunate la ceafă. Două sentinele, înarmate până n dinți, se plimbau de colo până colo pe culoar, ținând pistoalele mitralieră gata de tras. Se ntâmplase o dată sau de două ori ca un prizonier să și iasă din minți și să încerce să sară la beregata comandantului. Nici unul însă din ei nu putuse povesti eșecul tentativei sale. Fuseseră scoși morți din birou și aruncați în celula disciplinară din beci, cu o etichetă legată de picioare. — Deținutul Bernt Ohlsen, locotenent de rezervă, urlă Stever. Prezentarea, fuga marș! Comandantul e grăbit. Locotenentul Ohlsen țâșni, pocni călcâiele șt încremeni privind drept înainte, exact dincolo de prag. "Acum să fiu atent, gândi el. O singură mișcare greșită și se dezlănțuie." își lipi degetele de vipușca pantalonului, alinie coatele, stând drept ca o coadă de mătură. Comandantul trona în spatele biroului. Pe masă, în fața lui, se afla cravașa. "Vierul" stătea în picioare, exact în spatele său, în mână cu un lung baston de cauciuc, mânjit de sânge închegat. Stever trecu în spatele locotenentului." — Heil Hitler, spuse comandantul. — Heil Hitler, domnule maior! strigă locotenentul Ohlsen. Comandantul zâmbi și frunzări dosarul locotenentului. — Cazul dumitale se prezintă prost. Cred că ți pot preciza cu exactitate ce o să ți se întâmple. Vei fi condamnat la moarte. Dacă ești ghinionist, o să fii decapitat. După părerea mea, ești ghinionist. Dacă, totuși, îți va surâde norocul, vei fi împușcat. Decapitarea este dezonorantă și inestetică. N am putut niciodată suporta spectacolul capetelor care se rostogolescân coș, și apoi curge prea mult sânge. Ai vreo plângere? Ai cerut ceva? — Nu, domnule maior. Comandantul ridică alene capul, îl fotografie din ochi pe locotenentul Ohlsen. — Deținut, nu ți ții capul drept. "Vierul" ridică mâna dreaptă. Stever lovi o dată cu patul pistolului său mitralieră. — Deținut, când ți se spune să iei poziție de drepți, trebuie să stai drept, spuse comandantul amabil. O durere fulgurantă și arzătoare străbătu corpul locotenentului Ohlsen. Reuși cu greu să rămână în picioare. — Deținut, ai mișcat, constată lapidar comandantul. "Vierul" ridică mâna stângă. Stever izbi de două ori, de data aceasta cu țeava pistolului mitralieră. Lovise cu toată forța la nivelul rinichilor. Locotenentul Ohlsen avu senzația că ace înroșite în foc i se împlântă în spinare. Căzu în genunchi. Din ochi îi țâșniră lacrimi. Comandantul clătină din cap cu un aer întristat. — Asta i insubordonare, deținut! Refuzi să stai în picioare? Te așezi în genunchi ca o muiere? Comandantul făcu un semn "Vierului", care ridică mâna stângă de două ori. Stever lovea cu patul, lovea cu țeava, izbea cu piciorul în corpul ofițerului prăbușit la pământ. Ochind buricul, el izbi de patru ori consecutiv. Locotenentul Ohlsen urla. Din colțul gurii se prelinse puțin sânge. Foarte puțin. Abia un firicel subțire. Comandantul izbi în masă cu cravașa. — Obergefreiter, ia ridică mi l în picioare pe deținut! Acum Stever dădea cu țeava armei. Cătarea despică adânc pometul stâng al deținutului. Locotenentul Ohlsen răcnea cât îl țineau puterile. Se gândea la Gerd, băiețelul său. Murmura cuvinte de neînțeles, pe care ceilalți le socotiră proteste. În realitate el îi vorbea copilului său. "Vierul" ridică încă o data mâna. Stever înfipse țeava pistolului său mitralieră în coloana vertebrală a locotenentului Ohlsen. Îl duseră, leșinat, înapoi în celulă. Se trecu apoi la cei care trebuiau să plece la Torgau. Fiecare trebuia să semneze o declarație prin care să afirme că fusese tratat corect și în conformitate cu regulamentul și că nu are de formulat nici o plângere. Fiecare declarație era contrasemnată de alți doi deținuți care serveau ca martori. Un general de brigadă refuză să semneze. — Domnule maior, spuse el calm și cu răceală, am de făcut maximum doi ani la Torgau. Dacă înaintez însă un raport despre dumneavoastră și oamenii dumneavoastră, căpătați 25 de ani. Aici, în închisoare, s au comis pe puțin două omoruri cu premeditare. După ce mi voi termina stagiul la Torgau, voi face șase săptămâni într un lagăr de reeducare. Apoi mi se va restitui gradul și voi căpăta, după toate probabilitățile, comanda unei divizii disciplinare de infanterie. Și vă dau cuvântul de onoare că voi răsturna cerul și pământul ca să vă am în divizia mea, promițându vă în același timp că la mine în unitate veți fi tratat corect, exact după prevederile regulamentului regimentelor disciplinare. În birou se lăsă o tăcere de moarte. Stever îl privi pe "Vier", dar acesta nu ridică mâna. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Un deținut care să amenințe. Un deținut care să acuze. Comandantul se răsturnă cu nonșalanță în fotoliu, aprinse o țigară de foi, luă cravașa și o îndoi gânditor. Îl cerceta cu privirea pe generalul de brigadă stând drepți în fața lui. — Deținut, îți închipui cumva că un om de vârsta dumitale va rezista șase săptămâni într un batalion disciplinar? După trei zile o să ți plângi singur de milă Își scoase pistolul și l așeză pe marginea biroului, exact în fața generalului. — Uite, îți fac o ofertă. Ia cu propria dumitale mână acest pistol și suprimă te înainte de a pleca spre lagărul de reeducare. Își agită cravașa pe sub nasul generalului de brigadă. Reținându și respirația, "Vierul" se gândea: "Dumnezeule, dacă îl plesnește și tipul sosește la Torgau cu urme de lovituri de cravașă pe față, suntem în pom. N o să ne putem justifica niciodată". Comandantul rânji cu răutate. —Þi ar prinde bine, nu i așa, dacă te aș lovi? În felul acesta ai putea, într adevăr, povesti colonelului Vogel de la Torgau ce se petrece aici. Nu suntem însă atât de idioți. De altfel, ai s o afli destul de repede. Respectăm regulamentul. N avem defel nevoie să auzim de violență când vrem să punem cu botul pe labe un deținut rebel. Se răsuci spre Stver. — Obergefreiter, în zece minute deținutul să fie în curte, echipat în ținută de campanie, cu cinzeci de kilograme de nisip ud în raniță și încălțat cu cizmele cele mai scorojite și mai țepene pe care le poți găsi. În fiecare cizmă pui câte o pietricică rotundă. Începi cu două ore de pas alergător. "Vierul" rânji. Stever rânji. Comandantul surâse. Figura generalului de brigadă rămase impasibilă. Ordinul comandantului era corect, absolut corect din punctul de vedere al regulamentului prusac. Cu regulamentul acesta puteai ucide un om. Întrebarea era dacă inima avea să reziste. — Deținut, stânga 'mprejur! comandă Stever. Înainte, pas alergător! Comandantul își puse pelerina, strânse centironul său galben, așeză corect tocul pistolului și și puse cascheta, aplecată pe o parte și lăsată pe sprânceana dreaptă. Așa, avea o înfățișare îndrăzneață. Își luă cravașa, se plesni ușor peste picior și se ntoarse către "Vier". — Vino după mine, Stabsfeldule. Am să ți arăt ce trebuie făcut când vrei să eviți complicațiile. "Vierul" aprobă dând din cap și și puse mantaua. Fu cât p aci să și așeze cascheta la fel cum făcuse comandantul, dar se abținu și o așeză pe cap, dreaptă, cu cozorocul lăsat pe frunte. Avea un aer de idiot, dar era mai bine așa decât s o pățească. De la un comandant atât de distins te puteai aștepta la orice. Epoleții de aur masiv ai comandantului străluceau. Își prinse la gât lănțugul de aur al pelerinei și i desfăcu reverele albe. Semăna cu un ofițer de operetă invitat la un bal mascat. Generalul de brigadă străbătu tropăind lungul coridor, stimulat de ordinele răcnite de Stever. În curte, Rotenhausen fu cel care preluă comanda. Verifică mai întâi ținuta și constată că totul era corect. Înlocui una din pietricele cu alta mai mică. Apoi se instală în capul scării. Stever se postă în fundul curții, cu pistolul mitralieră gata de tragere. Chiar și un bătrân general putea să piardă controlul asupra nervilor. "Vierul" se proțăpi în stânga comandantului. — Observă cu atenție totul, Stabsfeldule, zâmbi comandantul. Dacă i se întâmplă ceva în timpul exercițiului, nimeni nu se poate atinge de noi. Râse încetișor. — Dacă cineva suportă acest exercițiu de două ori pe zi timp de o săpămână, poate să se laude după aceea că este cel mai călit infanterist din lume. Comandantul își săltă centironul și desfăcu picioarele după moda prusacă. Se legănă ușor și începu să comande răstit: "La dreapta! Drepți! La stânga! Pas alergător, stai! Atenție, înainte, pas alergător! Mai iute, deținut, mai iute! Genunchii mai sus, mai sus! Mișcă te, babalâcule! Culcat! De douăzeci de ori ocolul curții târâș!" Generalul de brigadă începu să transpire. Sub cască ochii prinseră să aibă luciri de nebunie. Știa că cea mai mică slăbiciune va fi considerată drept refuz de executare a ordinelor și le va da celorlalți prilejul să se servească de armele lor. Generalul de brigadă slujise 43 de ani în armata prusacă. La 15 ani intrase în școala de elevi ofițeri Gross Lichterfelde. Cunoștea milităria pe degete și știa până unde pot fi împinse lucrurile. Pierderea cunoștinței era singurul lucru care îl scutea pe un ostaș să execute un exercițiu comandat. — Deținut, stai! Pe vine lăsat, sărind, înainte! Fiecare săritură era un adevărat supliciu în nisipul moale presărat peste cimentul curții. Pietricelele din cizme începuseră să și facă efectul. "Vierul" se amuza pe față. Comandantul râdea mulțumit. — Hai, deținut! Mai mult suflet! Un pic de exercițiu face bine la sănătate! Saltul mai sus, saltul mai lung. Mai iute. Pușca în mână, brațele întinse! Acum comenzile se succedau cu repeziciune: Culcat! Târâș înainte! Săritură pe loc cu picioarele apropiate! Pas alergător! Stai! Stânga mprejur! Înainte, pas alergător! împunge cu baioneta! Atac de cavalerie din dreapta! Parează cu baioneta! La capătul a 20 de minute, generalul leșină pentru prima oară, însă în două minute și jumătate Stever îl readuse la simțiri. Când comandantul termină cea de a treia țigară de foi, generalul începu să strige. La început nu se auzi decât un geamăt, o șoaptă vagă. Dar la o oră după ce izbucnise primul țipăt, întreaga închisoare se trezi. În toate celulele, oamenii ascultau îngroziți. Cei care erau de mai multă vreme închiși știau ce se petrece. Instrucție specială de infanterie în curte. Bătrânul ofițer țipa acum aproape fără întrerupere. Fiecare strigăt se termina cu un horcăit înăbușit. Stever izbea cu țeava pistolului mitralieră în burta deținutului vizând de fiecare dată același loc, un centimetru și jumătate deasupra buricului. Așa ceva nu lăsa urme. În cel mai rău caz se puteau rupe pereții stomacului, dar un asemenea accident putea să se întâmple și în timpul unui exercițiu mai riguros, și care este armata în care exercițiile să fie interzise? Comandantul încetase să mai râdă. Ochii îi străluceau. Gura se prefăcuse într o dungă subțire. — Deținut, urlă el, în picioare! Obergefreiter, ajută l! Stever izbea ca un automat. Generalul de brigadă reuși să se scoale în picioare. Se clătina ca un om beat mort. Abia se mai târa prin curte. Fiecare pas era un chin. Comandantul strigă: — Stai! Cinci minute repaus! Așază te! Deținut, ai ceva de zis înainte de reluare? Bătrânul privi în gol. Ochii îi erau împăienjeniți. Părea un mort care încă mai mișcă. Reuși să pronunțe cu un glas ce abia se auzea. — Nu, domnule maior. Stever, care stătea în picioare în spatele deținutului, cu pistolul mitralieră atârnat pe umăr, se gândi: "O să crape! Din fericire, cel târziu într o jumătate de oră o să fiu în pat, scăpat de individul ăsta. Trebuie să fii bun ca să îndrăznești să l ameninți pe comandant. Mâine va fi șters de pe lista celor trimiși la Torgau". — Deținut, sus! șuieră comandantul. Generalul mai făcu de două ori înconjurul curții, apoi se prăbuși, drept, înainte, ca un butuc. Stever îl izbi de câteva ori cu patul pistolului mitralieră. — Ridică te! ordonă comandantul. Stever stătea în fața lui, cu pistolul mitralieră în mână, gata să tragă. "E cu siguranță sfârșit, își zise el. De ce n o fi murind, idiotul? Asta ar trebui să facă. De ce dracu' nu nțelege? Dacă povestea continuă încă multă vreme, n o să mai am timp să dorm în noaptea asta. Nu mai sunt decât trei ceasuri până la deșteptare. O să i altoiesc acum una zdravănă, ca să terminăm odată." Deținutul stătea drept în picioare, cu mâinile lipite de vipușca pantalonului. Casca lunecase într o parte. Din ochi îi șiroiau lacrimi. Părul alb se lipise de frunte. Curelele raniței îi tăiau umerii ca niște cuțite. Avea senzația că fiecare os a fost smuls de la locul sau. Își linse buzele și gura i se umplu de sânge. — Domnule maior, vă raportez că nu am plângeri de formulat. Făcu o scurtă pauză și respiră adânc. Am fost întotdeauna tratat în mod corect. Cer să semnez declarația. — De acord, făcu maiorul. E ceea ce așteptam de la bun început. Vezi bine că toată lumea semnează. Se legănă pe vârfuri, aprinse un nou trabuc, suflă fumul și privi cu interes scrumul alburiu. — Sper că ți dai seama că scopul exercițiului nu a fost acela de a ți smulge prin forță semnătura. Facem lucrul acesta din când în când numai ca să i menținem pe deținuți în formă, astfel să poată suporta mai bine rigorile lagărului disciplinar. Deținut, ți e sete? — Da domnule maior. — Puțină sete n a făcut rău nimănui. În Rusia vei avea deseori ocazia să mărșăluiești vreme îndelungată fără a putea bea. Bătrânul fu nevoit să mai alerge o jumătate de oră prin curte. Cădea întruna, dar Stever era un gardian conștiincios și l repunea de fiecare dată pe picioare. În ultimele zece minute, generalul începu să vomite sânge. În sfârșit, comandantul ordonă: — În celulă, pas alergător. Ajuns în celulă, generalul se prăbuși. Stever avu nevoie de câteva minute ca să l aducă în simțiri. Încet și cu greutate, bătrânul se ridică. Comandantul îl observă cu ochiul la pândă. — Deținut, dezechiparea pentru baie. Îl vârâră sub duș, dădură drumul la apa rece și l siliră să stea așa timp de zece minute. Apoi îl târâră până la birou și i ținură mâna ca să poată semna. Comandantul flutură hârtia ca să se usuce cerneala și întrebă amabil: — De ce n ai făcut o din primul moment? Generalul parcă nici nu l auzi. Privea drept înaintea sa cu ochii aproape stinși. — Deținut, mă auzi? strigă comandantul. În aceeași clipă se produse un lucru îngrozitor. Generalul se ușură pe parchet, drept în fața comandantului, în așa fel încât stropi săriră pe pantalonii cenușiu deschis cu dungă impecabilă. Furios, maiorul făcu un salt îndărăt. Un asemenea lucru nu se mai văzuse până atunci. "Vierul" explodă furibund, uitând complet de prezența superiorului. — Porc bătrân! Te ușurezi pe parchetul meu? Obergefreiter Stever, bate l până faci din el o tocătură pentru cârnați! Stever își legănă leneș bâta de cauciuc, rânjind sardonic. Grozavă chestie! Auzi, să te slujești de biroul "Vierului" ca de o latrină! Îl lovi pe general peste burtă și apoi în multe alte locuri, având totodată grijă să nu dea decât acolo unde nu rămân urme. Îl apucă de păr, îl sili să se culce pe jos și i vârî capul în băltoacă. Comandantul clătină din cap. — E cu totul regretabil ca un asemenea lucru să i se întâmple unui om ca dumneata, un vechi ofițer. Poți să faci cu el ce vrei, Stabsfeldule. Individul ăsta nu mă mai interesează câtuși de puțin, dar amintește ți ce ți am spus: fără urme. "Vierul" pocni din căcâie și strigă plin de zel: — Am înțeles, domnule maior! Comandantul luă registrul de inspecție în care semnă, după ce mai întâi scrise cu litere mari, ușor de citit: Efectuat inspecție la închisoarea garnizoanei. Verificat totul. Deținuții au fost prezentați pentru eventuale plângeri. Nimic de semnalat. R.ROTENHAUSEN Comandant al închisorii Duse două degete la liziera caschetei și părăsi biroul, mulțumit de sine însuși. Se ducea acum în Blankensee, la amanta sa, nevasta unui locotenent. Și în timp ce savura în intimitatea doamnei o pulpă de căprioară savant pregătită, deținutul von Peter, general de brigadă, muri. "Vierul" se aplecă furios deasupra leșului. — Acum poate c o să avem și noi nițică liniște. Ce dobitoc! Să se ușureze pe parchetul meu. Și când te gândești că au făcut ofițeri din asemenea căzături! Ce zici, Stever? Þi ar veni vreodată ideea să te ușurezi pe parchetul meu? — Niciodată în viață, Stabsfeldwebel. — O nădăjduiesc în interesul tău, răspunse sec "Vierul" și i arătă cadavrul bătrânului. — Ia l de aici. Nu vreau hoituri în biroul meu. Noroc că nu i s a dat să mănânce prea mult. Ar fi murdărit și mai tare parchetul nostru. Lasă l pe amărâtul de locotenent de la numărul 9 să spele și să curețe. E cum nu se poate mai drept ca treaba asta să fie făcută tot de un ofițer. — Ce să fac în legătură cu decesul? întrebă Stever. — Are cumva urme? mormăi "Vierul" scărpinându se pe piept. Stever examină minuțios cadavrul. Exceptând câteva vânătăi, nu exista nici o urmă. — Pe cuvântul meu, îți cunoști meseria, Obergefreiter, îl felicită majurul. Ai să ți închei cariera ca gardian șef. Þi ar surâde să mi urmezi aici când voi fi numit subofițer șef al închisorii militare din Potsdam? Își scărpină coapsa. Cizmele sale lungi de artilerist scârțâiau. Făcu câteva flexiuni cu brațele întinse. — Pentru că voi deveni. Înveselit, se apucă să umble de colo până colo prin birou. Cu mâneca vestonului frecă KV ul și așa strălucitor. — Ce ai zice, Stever, de așa ceva? Þi ai putea agăța și dumneata de tunică o drăcie ca a mea. Știi, ca s o capeți nu i nevoie să dai ochi în ochi cu rusul. — Ar fi dorința mea cea mai mare, Stabsfeld, dar nici nu mă ispitește din cale afară să fac doi ani la școala de subofițeri de cavalerie de la Hanovra. — N ai nici un fel de imaginație, Stever? Persoanele inteligente n au nevoie să meargă la școală. E de ajuns să devii un intelectual, ca mine. N am fost niciodată în nici o școală. Nici măcar la cursurile pentru Hauptsfeldwebeli. — E oare cu putință așa ceva? Stever rămase cu gura căscată. "Vierul" rânji și se umflă în pene. — Totul e posibil, Obergefreiter. Învață pe de rost cinzeci de citate luate din terfeloagele lui Goethe și Schiller. Citează în dreapta și n stânga titlurile câtorva bătrâni mâzgălici și devii îndată un intelectual, chit că nu știi să citești. În viață totul este să fii descurcăreț, Stever. Răcnește tu cât poți, alții vor tace. Să nu încerci însă și cu mine. N o să ți meargă! Uite ce curat am aranjat povestea cu generalul. Ai putea începe să te exersezi de pe acum în așa fel încât să poți lua în primire pușcăria atunci când voi pleca la Postdam. Din comandantul ăsta cu pelerină facem ce vrem, iar în ziua în care n o să ne mai placă n avem decât să înaintăm un raport anonim prin telefon "Frumosului Paul" și să scăpăm de el. Nici unul din ofițerii ăștia n are pic de minte. Uite câți din ei sunt aici, închiși la zdup. Le lipsește șmecheria noastră, Stever. Stever aprobă gânditor. În parte era de acord cu "Vierul". — Obergefreiter, du te și caută l pe Grefreiter ul Holzer, continuă "Vierul", și faceți o frânghie din pătura imbecilului ăsta bătrân. Așezați un scăunel sub fereastră și puneți lațul de gâtul cadavrului. Atenție, însă: nodul să fie la ceafă, să nu faceți aceeași tâmpenie ca și cu colegul meu de la Innsbruck, care a uitat nodul în față. Pentru asta, idiotul s a ales la rândul său cu un laț în jurul gâtului. Într un cuvânt, aranjează mi o sinucidere reglementară. În timpul ăsta eu îl scol pe doctor, ca să avem un act de deces care să ne scutească de orice responsabilitate. Doi subofițeri și doi soldați trebuie de asemenea treziți, ca să slujească de martori. Înainte de a trece la treabă, luară câte un pahar de coniac din rezerva "Vierului". Pe urmă, Stever și Holzer cărară cadavrul în celulă și procedară așa cum li se ordonase. Din ușă, priviră la generalul spânzurat. Stever își frecă mâinile. — Strașnic cadavru! Știi, Holzer, mă apucă întotdeauna râsul când văd pe câte unul bălăgănindu se așa în ștreang. Și când te gândești că sunt unii care și închipuie că acum ăsta se plimbă prin ceruri. Uite l cum atârnă! Poți să ți l imaginezi în chip de îngeraș, stând cu fundul pe un norișor pufos? Eu unul, zău că nu. — Nu mi plac chestiile astea, murmură Holzer. De altfel, nu mi place deloc să mă gândesc la Dumnezeu. Când văd pe stradă câte un popă, schimb totdeauna drumul. Ceva îmi spune că într o bună zi ne vine și nouă rândul. Prea mulți din cei pe care i am avut în celule au scăpat cu viață. La ora actuală există la Hamburg un regiment disciplinar de tancuri. Mai acu' o zi eram la cârciuma "Uragan" de pe Hansa Platz. Acolo am întâlnit trei indivizi din regimentul ăsta. Ca să se distreze, mi au pus un juvăț de gât și mi au înfipt în burtă țeava unui pistol. Uite aici, drept în stomac. După care s au pus pe râs, zicându mi: "Azi n a fost decât o repetiție". Stever duse mâna la beregată. Zâmbetul i se cam ofili. — Unul din ei nu era cumva mic de statură, cu o cicatrice mare pe față? Fuma cumva țigară după țigară? — Da, întocmai. Îl cunoști? întrebă uluit Holzer. — Da, a avenit aici la închisoare în vizită. Fredona cumva ceva, Holzer? — Da, ceva despre moartea care o să vină. M a încercat pe loc gândul să l denunț la Gestapo. Găsești întotdeauna câte ceva de ciripit. Din fericire, n am făcut o, fiindcă altminteri eu aș fi fost cel care se trezea la pârnaie. Oamenii lui Paul roiesc uite așa în jurul cumetrei, care i patroana locantei și i lesne de ghicit ce le șoptește ea la ureche. Drace, până și pe Müller din Berlin îl are în buzunărelul mic. Gestapo ul nu îndrăznește să se atingă de ea. Zău, Stever, mi o frică nebună. Ieri seara i am zis vreo două vorbe, așa, fără să mă gândesc. Și știi cine m a scos pe ușă afară? Doi S.D. iști care lucrează pentru Dora. Și au făcut o cu atâta delicatețe că era cât pe aci să mi rup gâtul, aterizând în stradă. — Devii țicnit de a binelea, Holzer, îngăimă Stever. Ce se întâmplă? Nu faci amor destul. — O, ba da. De trei săptămâni, în fiece noapte. Le am încercat pe toate târfele de la Reeperbahn. Și pe cele profesioniste și pe cele ocazionale. Dar peste tot, pe unde umblu, dau de oameni din regimentul 27. De câte ori pot, mă îmbăt până mă fac praf. Stever, toate astea nu mi plac. Vreau să plec. Nu mai vreau să stau aici. — Ai căzut în cap, Hölzer? N ai de ce să ți fie frică. Aici, la închisoare, nu te pot atinge. Dar dacă pleci în est, unde tot soiul de psihopați se plimbă cu grenade și alte născociri drăcești prin buzunare, ai încurcat o în mod sigur. Nu apuci să trăiești nici trei zile. Aici ești în siguranță. Nu trebuie însă să ți fie milă. Nu i socoti pe deținuți drept camarazi. Sunt niște ploșnițe care trebuie strivite. Doar n ai să lăcrimezi împreună cu cei care urmează să fie legați la stâlp. Fă ce ți se ordonă și nu te mai ocupa de rest. — Știu că ai dreptate. Am încercat tot ce era de încercat, dar nimic. Cât îi ziua de lungă simt că mă doare burta de frică. Mâine trebuie să mai împușcăm pe unul, pe cel de la numărul 20. Izbucnește în plâns de câte ori intru la el în celulă. Alaltăieri, când nevastă sa a venit pentru vizita de adio, au gemut amândoi de nu se mai termina. M au rugat să i ajut ca și cum aș fi putut o face. Pentru așa ceva trebuie să te adresezi lui Adolf sau lui Heinrich S.S. istul. Beau, bag în mine la basamac și i îngrozitor. De la al șaselea pahar încep să nu mai văd limpede. Atunci trag direct din sticlă. Noapte de noapte beau și fac amor, dar dimineața sunt din nou aici, cu mahmureala asta, cu bătăile și tot restul. Noaptea este scurtă, ziua lungă. — E ceva în neregulă cu tine, îi explică Stever. În fond ce se petrece aici? Nimic deosebit. În medie, împușcăm pe săptămână cinci șase indivizi. Uneori mai mulți, alteori mai puțini. Sunt și săptămâni când nu împușcăm pe nimeni. Iar pe front, câte un batalion întreg e curățat la fiecare oră. Crezi că un comandant de tanc are nervii în pioneze din pricină că a terciuit sub șenile un pluton întreg? Dă o raită pe la spitalul militar de la Saint Georges și ai să vezi ce n ai mai văzut. Toți cei de acolo sunt nevinovați. Singura lor crimă este că s au născut nemți și de sex bărbătesc, ceea ce i a obligat să îmbrace uniforma feldgrau și să apere Patria. Toți cei pe care i avem aici însă, și cărora le retezăm capul, au făcut câte ceva și, dacă stau în pușcărie, e din vina lor. — Stever, mi e târșă să l văd pe omul cu securea. Nici n apucă să și șteargă sângele de pe lamă și hop! un alt cap se rostogolește, iar condamnații nici măcar nu sunt niște criminali atât de mari. — Aici te nșeli, Holzer. Dacă ai violat legea înseamnă că ești criminal, chiar dacă n ai făcut decât să treci peste "stop". În țara asta e interzis să spui ce gândești. Celui care o face i se taie capul. Și Stever vârî un deget moralizator sub nasul lui Holzer, sprijinându se de corpul generalului spânzurat. — Ce, noi doi spunem cumva ce gândim? Holzer se scărpină pe sub cască. Rosti apoi categoric: — Dumnezeule, nu. Nu suntem într atât de nebuni. — Vezi bine, râse Stever. Suntem niște buni cetățeni. N o să ne schimbăm culoarea decât atunci când se va schimba și drapelul. Mie unuia puțin îmi pasă dacă trebuie să ridic laba dreaptă și să strig: 'Trăiască Cutărică" în loc de "Heil Hitler!" — Nu vreau să mai rămân aici, Stever. Vreau să plec. Când se vor întoarce de pe front îl vor lichida pe "Vier" și o dată cu el îl vor curăța și pe d alde tine și mine. Șterge o împreună cu mine, Stever, dacă ai minte. Ne va suna ceasul cât de curând. Înfrângerea își va arăta repede chipul. E timpul să camuflăm cămășile brune. — Rămâi, Holzer. Și nu fi idiot! Uite, vom ajuta pe doi trei din deținuții aflați închiși. Vom șterpeli și câteva hârtii și, dacă se poate, o ștampilă. Vom aranja o evadare și când toată nebunia asta va sări în aer vom fi doi eroi: asta am fost, asta suntem. N ai nimic de câștigat expunându te, în chip de parapet, gloanțelor rusești. Fă mâine în zori o plimbărică și treci pe la cazarma regimentului 76. Tocmai expediază o companie de marș. Mergi cu ei până la gară, flutură din mână în chip de rămas bun și urlă "Heil Hitler" până răgușești. Sunt gata să pariez o sticlă de bere de fiecare moacă voioasă pe care o s o vezi, dar n ai să întâlnești nici una. Cu toții o să aibă niște mutre de îngropăciune. Vezi tu, știu că ai o drăguță, una nostimă foc, parfumată și cochetă. Crezi că în tranșee o să mai găsești așa ceva? În cel mai bun caz vei da peste o cotoarbă scârboasă și plină de păduchi. Una care se ntinde pentru o bucată de pâine. Ascultă sfatul unui om înțelept. Rămâi aici. Lingușește l pe "Vier". Zi "da" la tot ce ți spune. Fă tot ce ți ordonă. Culcă te cu femei și bea cât poți. Ce? E vina ta că închisoarea asta e așa cum este? No, Sir! Ai fost invitat de ei în ziua când și au născocit legile? Nu te au amenințat cu moartea dacă nu te prezinți? Dacă ar fi să l plătești, i ai comanda croitorului un costum tot atât de nasol ca cel pe care l porți acum? — Dumnezeu' mă sii, Stever! Nu pot să sufăr nici verdele, nici griul. Și nici kakiul nu e pe gustul meu. Ce mi place e bleumarinul. Cu o dunguliță albă și subțire și cu un pantalon atât de strâmt, încât să ai nevoie de un încălțător ca să l îmbraci. Doamne, Dumnezeule, Stever, Obergefreiter de cavalerie. De am putea să ne schimbăm pielea cât mai curând! Stever rânji. — Fă ca mine. Învață de pe acum să zici: Yes, Sir, no, Sir. Gânditori, se uitară la generalul spânzurat. — Asta și a schimbat deja pielea, murmură Stever. Dacă e adevărat ce zice popa, acum stă pe un norișor și nu i pasă de noi. Gata cu regulamentul. Gata cu grijile. În fond, mi e milă de el. Ar fi putut să ne fie bunic. Dumnezeule, și ce am mai cărat la el! A fost unul din tipii cei mai dați dracului din câți am caftit. Mă pricep la asemenea treabă și va fi întotdeauna nevoie de oameni ca mine. În viață totul e să devii specialist In ceva. Uite, de pildă, acum o jumătate de oră "Vierul" mi a propus o sumedenie de chestii. Am zis da la toate tâmpeniile lui, dar n am câtuși de puțin intenția să merg pe drumul indicat de el. Am un camarad de regiment care a trecut la S.S. Când l am văzut pentru prima oară la escadron — pe atunci slujeam la regimentul de cavalerie din Stettin — m au și pus să l scutur de purici. Îl mardeam seară de seară. Are și acum pe buza de jos o cicatrice cât toate zilele datând din vremurile acelea. L am băgat pe sub toate robinetele de apă rece. A ieșit la raport, dar atât căpitanul cât și colonelul i au dat cu tifla în nas. Și știi ceva, Holzer? Astăzi e Hauptstunnführer S.S. și lucrează sub ordinele "Frumosului Paul". Știi ce specialitate are? Ai, Holzer? — Nu, murmură șovăitor Holzer trăgând cu coada ochiului la generalul spânzurat în fața ferestrei. De unde dracu' să știu care i specialitatea camaradului tău de regiment? Sunt chiar bucuros să n o cunosc. Când s o ntoarce roata, ar fi în stare să te umfle chiar și numai pentru o chestie ca asta. — Ai perfectă dreptate, Holzer. Nu ești prea prost, dar pentru moment vorbim așa cum vorbește și camaradul meu de regiment, iar când s or întoarce lucrurile vom pune mâna pe el și l vom aduce ca chezaș. N ai să i ghicești niciodată specialitatea. Nici papa n ar ghici o! Camaradul meu de regiment reușește să i facă pe toți să declare exact ce doresc șefii săi. Nu se slujesc însă de el decât atunci când au de a face cu câte unul deosebit de încăpățânat. Are un colț al lui în fundul beciului. Acolo locuiește. — Încetează, Stever, protestă Holzer. Nu vreau să mai aud nimic din toate astea. Dar curiozitatea fiind mai tare, adăugă: — Pe de altă parte m ar interesa într adevăr să știu cum face camaradul tău. Stever râse. — Simplu ca bună ziua. Electricitate, 220 volți. Două fire electrice și niște apă. Din când în când un braț rupt. După ce au urmat timp de o jumătate de oră tratamentul pretenarului meu, toți devin grozav de grăbiți să mărturisească. El e un tip șmecher și și a preparat totul ca în doi timpi și trei mișcări să poată sări din tren și schimba cocarda. În ceea ce ne privește pe noi doi, Holzer, nu trebuie decât să facem ceea ce ni se spune. Într un cuvânt: fără responsabilități. Această interesantă conversație fu întreruptă de apariția medicului aspirant, care sosi în goană, cu halatul alb fluturând după el. Stever își făcu raportul, medicul se uită la spânzurat, ridică din umeri, scoase câteva hârtii din geantă și se așeză la masa din scândură negeluită. Actul de deces fu completat la repezeală și ștampilat. Întinzându i l lui Stever, medicul nu se putu împiedica să remarce: — Ce bine aș duce o dacă toate decesele ar fi la fel de simple. Obergefreiter, dezieagă l pe individ și îngroapă l. După care dispăru aidoma unui norișor alb suflat de vânt. Stever și Holzer ridicară de jos scăunelul răsturnat și se apucară să l dea jos pe general. — Recunoaște că e idiot, bombăni Holzer. Mai întâi îl spânzurăm și ne chinuim al dracului ca să facem un nod ca lumea, iar acum salahorim ca să l dăm jos. M apucă pur și simplu năbădăile și mi vine să borăsc. — Mar termină cu tâmpeniile, se stropși Stever. În fond, nu i chiar atât de rău aici. Putem sta în dosul gratiilor noastre și să le dăm cu tifla pifanilor care se omoară cu instrucția. Mai știi vreo mânuire de armă? Eu, unul, zău dacă mi aduc aminte când am ieșit pentru ultima oară ia instrucție. Înjurând și blestemând, izbutiră să l care pe general până la gura beciului. Acolo, zvârliră cadavrul pe scări, acuzându se reciproc că nu l au ținut bine. Apucându l de picioare, îl târâră de a lungul coridorului. Cu un zgomot surd, capul mortului se lovi de pragul celulei disciplinare. — Fir ar să fie, ce, suntem ciocli? spuse exasperat Holzer. Nu mai vreau să rămân, Stever! Demisionez chiar astăzi. — Taci odată sau îți cârpesc o pereche de palme! răcni Stever. Dacă te pune dracu' să te duci la "Vier" și să i ceri mutarea, o să și închipuie cine știe ce. Ai auzit vreodată de arme care se descarcă accidental? — Ducă se... murmură Holzer. Dumnezeule, ce silă mi e! Aplecându se peste barul cârciumii "La Motan", Obergefreiter ul Stever aținti un deget spre Emil "Inimă de piatră", patronul stabilimentului. — Nu pricepi nimic, "Inimă de piatră". Cei mai mulți se lasă decapitați fără să facă pe nebunii. Momentul cel mai îngrozitor este când îi leagă și când placa basculează. — Nu vreau să ascult nimic în legătură cu mașinăria ta de ucis oameni, se oțărî Emil. Treaba mea e să vând basamac. Restul nu mă interesează. — În momentul de față avem la zdup un locotenent de tancuri. Băiat bun. Le ia pe toate cu seninătate. O să facă și el călătoria cea mare. Cumsecade băiatul. Nu se smiorcăie. — Nu mi placi, Stever. Ești un tip scârbos, zise Emil și se prefăcu că se interesează numai și numai de paharul pe care l tot lustruia. Stever îl goli pe al său și ceru să i fie umplut. — Și de ce, mă rog, sunt un tip scârbos, "Inimă de piatră"? — Pentru că la tine pușcăriile și războiul sunt tot una. Nu mai ești om. Îți place să faci rău. — Te ai țicnit, Emil? Nu mi place deloc! Nu mă plac nici măcar pe mine însumi! — Ei, vezi! exclamă triumfător "Inimă de piatră" și așeză paharul pe raftul de deasupra oglinzii. Tu însuți mărturisești că ești un tip dezgustător. Nimeni nu te iubește. Într o bună zi ai să te bălăbăni într un ștreang. Pe tipi ca tine îi așteaptă spânzurătoarea. Stever se scutură și se răsuci către o jună care și aștepta clienții, stând într un colț. Era încă prea devreme. Lumea începea să vină la "Motan" abia după zece seara. — E adevărat, Erika, că sunt un tip scârbos? — Ești o ladă de gunoi. Emil are dreptate. Într o zi vei fi spânzurat. Miroși a închisoare și a eșafod. Stever dădu din cap. — Nu pricepeți nimic. Mi e milă de cei care pică la noi Pe Dumnezeul meu că da. De ce însă aș pleca la război când pot fi în siguranță în pușcăria mea? Într un oarecare birou s a luat hotărârea ca Obergefreiter ul de dragoni Stever să fie gardian și niciodată nu trebuie să te împotrivești sorții. Dacă într o zi îmi vei pune în mână o bucată de hârtie zicându mi: "Obergefreiter Stever, du te să dai nasul cu rușii", voi pleca fără nici un fel de împotrivire, pentru că va trebui să plec. Acum mă aflu la închisoare și nu din vina mea. Ce, eu fac legile? Eu am pornit războiul? Nu fac decât ceea ce îmi poruncesc ștabii. Nici mai mult, nici mai puțin. Iar în ziua în care războiul se va termina și roata se va întoarce (ceea ce se va întâmpla), îmi voi pune uniforma mea de paradă, cea cu pantalonii gri deschis și paspoal galben și măvoi duce la "Uragan l1", la Tanti Dora, ca să sărbătoresc pacea și noile vremuri. Iar apoi, voi lăsa toți captivii să iasă din cușcă și mă voi pregăti să i primesc pe cei de mâine, iar tu, Emil — Stever îndreptă un deget acuzator spre "Inimă de piatră" — tu, care ai vândut băutură pe datorie tuturor adoratorilor orătăniei, vei mărșălui în pas de gâscă împreună cu ceilalți de o seamă cu tine, direcția: Cușca. Va fi atunci rândul vostru să primiți picioare n fund. Savanții numesc asta Nemesis. Aruncă pe tejghea două mărci și ieși rânjind. EXECUÞIA În ziua următoare, locotenentul Ohlsen fu adus la "Vier", care, rânjind batjocoritor, îi prezentă actul de acuzare. Trebui să semneze în trei locuri diferite, după care fu condus îndărăt în celulă și i se lăsă un ceas pentru lectura documentului. Locotenentul Ohlsen despături solemn actul de acuzare: Politia Secretă de Stat Secția Hamburg Stadthausbrüke, 8 ACT DE ACUZARE Comandantura Wehrmacht ului, Hamburg Divizia Altona Jura. nr. 14b Către generalul von der Oost, comandantul garnizoanei, regimentul 76 infanterie, Altona. Consiliul de Război 391 X. Acțiune împotriva locotenentului de rezervă Berat Viktor Ohlsen, din regimentul 27 tancuri, născut la Berlin/Dahlem la 12 mai 1919, căsătorit, un copil. Condamnat anterior, la 19 decembrie 1940, pe când făcea parte din regimentul 13 tancuri, staționat la Paris, la cinci ani de închisoare pentru abateri în serviciul comandat. După opt săptămâni de detențiune la fortăreața din Glatz, mutat într un regiment disciplinar de tancuri. Actualmente!n detențiune preventivă din ordinul Gestapo IV 2 a Hamburg. Închis în arestul garnizoanei Altona, sub responsabilitatea comandantului regimentului 76 infanterie. Până în prezent fără avocat. Acuz pe Bernt Ohlsen de pregătirea crimei de înaltă trădare prin: 1. Incitare prin cuvinte indirecte și în repetate rânduri la asasinarea Führer ului Adolf Hitler. 2. Propagare de glume injurioase la adresa membrilor guvernului celui de al treilea Reich, aleși de către poporul german conform legilor în vigoare. Sus amintitele "glume" sunt anexate acestui act într un dosar albastru, însemnat cu litera L, numerotate de la 1 la 10 și purtând ștampila GEKADOS. 3. Acuzatul, răspândind zvonuri false, i a ajutat pe dușmanii celui de al treilea Reich să saboteze moralul poporului german. În temeiul acestor motive, cer ca acuzatul să fie condamnat la moarte conform articolului 5 al Legii privind protecția poporului și a Statului din 28 februarie 1933, a articolului 80, S 2, articolului 83, 2 și 3 punctul 3, precum și articolul 91 b, 73, Stbg. Conform articolului 5 din legea promulgată la 28 februarie 1933, incitarea la asasinarea Führer ului atrage după sine moartea de mâna călăului, prin decapitare. Piese la dosarul acuzării: 1. depoziția acuzatului. 2. mărturia voluntară a trei martori: a) femeia de serviciu de la cazarmă, doamna K. b) locotenentul P. din departamentul politic militar. c) Gefreiter ul H. de la serviciul politic al securității militare. Martorii nu vor fi prezenți la tribunal. Depozițiile lor (18 pagini) sunt anexate acestui act purtând ștampila "Secret de. Stat". Aceste depoziții vor fi distruse imediat după pronunțarea sentinței, conform articolului 14 din Legea privind securitatea statului. Întregul caz va fi clasat ca GEKADOS și remis la RSHA, Prinz Albrecht Strasse 8, Berlin. Instrucția a fost condusă de Standardtenführer ul S.D., Kriminalrat Paul Bielert. F. WEYERSBERG Înalt comisar Gruppenführer S.S. Procuror General Locotenentul Ohlsen privi spre fereastră. Cer cenușiu și zăbrele. Acest act de acuzare era pesemne o glumă. Numai Gestapo ul putea scorni așa ceva. La Torgau se ntâmpla adesea ca zece prizonieri să fie scoși pentru execuție. După ce opt erau executați, ultimii doi erau grațiați. Datorită terorii prin care trecuseră în timpul execuției celor opt camarazi ai lor, ei erau gata să colaboreze cu Gestapo ul. Întregul Gestapo era eșafodat pe existența a mii și mii de informatori, de oameni aparent inofensivi, dar extrem de primejdioși din pricina situației în care Gestapo ul îi pusese. Toate acestea locotenentul Ohlsen le știa prea bine; ceea ce nu știa însă era faptul că în aceeași zi o scrisoare a Comandaturii Wehrmacht ului din Hamburg fuese remisă la Comenduirea pieții din Altona. Ordin trimis de înaltul Comisar al Corpului Armată din zona de apărare nr.9. GEKADOS EXPRES Această notă urmează a fi distrusă imediat după lectură, de către doi ofițeri. Confirmarea de primire va fi transmisă oral, prin telefon, Înaltului Comisar. Obiectul notei: execuția acuzațiilor ca urmare a condamnării la moarte. Tribunalul de urgență prezidat de Generalul Comandant al zonei de apărare nr.9 va pronunța probabil mâine condamnarea la moarte a patru militari: Oberleutnant ul de infanterie Karl Heinz Berger din regimentul 12 grenadieri; Locotenentul Bernt Viktor Ohlsen din regimentul 27 tancuri; Oberfeldwebel ul Franz Gernerstadt din regimentul 19 artilerie; Gefreiter ul Paul Baum din regimentul 3 vânători de munte. Ultimii doi militari menționați vor fi condamnați la moarte prin înpușcare. Regimentul 76 infanterie și instrucție va avea grijă să formeze două plutoane de execuție sub comanda unui ofițer. Plutoanele vor fi alcătuite din doi Feldwebeli și 12 oameni. Doi oameni din fiecare pluton vor avea sarcina să i așeze pe condamnați la stâlpul de execuție. Doctorul W.Edgar, medic de rezervă al infirmeriei de rezervă nr. 19, va asista la execuție. Ceilalți doi acuzați vor fi condamnați la decapitare. Regimentul se va îngriji să aducă de la Berlin pe călăul Rottger. Cazarea călăului și a celor două ajutoare cade în sarcina regimentului. Decapitarea va avea loc în curtea închisă B, de la închisoarea garnizoanei. Dacă condamnații o doresc, părintele Blom poate asista la execuție. Patru sicrie vor fi rechiziționate de la regimentul 76 infanterie. Certificatele de deces vor fi eliberate de către medicul șef imediat după terminarea execuțiilor și vor fi transmise prin curier administrației cimitirului. Cadavrele vor fi îngropate în cimitirul special, sect. 12/31. A.ZIMMEMANN Oberstleutnant Înainte chiar ca procedura să fi fost începută și sentința dată, totul fusese prevăzut cu sânge rece în vederea executării și înmormântării celor patru oameni. Umanitarismul era ceva necunoscut în cel de al treilea Reich. Totul era construit pe instrucțiuni și paragrafe. Cea mai mică încălcare a unui paragraf atrăgea după sine condamnarea fără nici o considerație pentru persoana umană. Cuvintele "circumstanțe atenuante" nu existau. Sala nr. 7 din clădirea Consiliului de Război gemea de lume. Toate locurile rezervate publicului fuseseră ocupate de soldați. Nu veniseră de bunăvoie; ci în cadrul serviciului. Rolul acestor procese militare trebuia să fie acela de a băga groaza în oameni. În momentul de față, un Gefreiter din vânătorii de munte, palid și timid, își aștepta sentința. Curtea se retrăsese pentru deliberare. Procurorul își aranja hârtiile pregătindu se pentru cazul următor. Gefreiter ul din vânătorii de munte nu l mai interesa. Apărătorul se juca cu creionul, un creion galben. Se gândea la Elisabeth Peters. Îi făgăduise pentru seară picioare de porc cu varză. Adora varza cu carne. Firește, o iubea și pe Elisabeth, dar o masă fără varză cu carne nu era masă. Secretara îl contempla pe Gefreiter ul din vânătorii de munte, gândind în sinea sa: Un țăran posac, cu coșuri și puncte negre. Nu m aș putea culca niciodată cu el. Tânărul vânător de munte se uita în pământ, jucându se cu unghia de la degetul său gros. Se apucă să numere scândurile de sub picioare: condamnat la moarte sau condamnat la închisoare. Ajunse cu număratul la "condamnat la moarte", când simți cu piciorul că mai sunt trei scânduri sub banca pe care ședea, ceea ce însemna "închisoare". Pe furiș, aruncă o căutătură spre ușa albă din colțul încăperii. De acolo aveau să iasă cei trei judecători grași și soarta avea să i se hotărască indiferent de ce spuneau scândurile. Întregul proces intentat ostașului de 18 ani durase abia zece minute. Președintele completului pusese câteva întrebări. Cel care vorbise aproape tot timpul fusese procurorul. Avocatul se arătase mai puțin vorbăreț. Spuse doar: — Cer indulgența tribunalului, dându mi în același timp seama de situația dificilă în care se găsește inculpatul. Disciplina trebuie menținută, fără menajamente față de sentimentele omenești. Povestrea tânărului vânător de munte era limpede, cel puțin din punct de vedere al jurisdicției militare. Neliniștit, tânărul soldat nu și mai găsea locul. Îi era frică. Oberfeldwebel ul cu cap de buldog care ședea lângă el îi aruncă o privire reprobatoare. Ostașul își frângea mâinile, simțind o nevoie irezistibilă să urle, să mugească ca un cerb furios într o seară de octombrie, între zidurile umede ale pădurii. De ce nu cădeau de acord cei trei judecători închiși în dosul ușii albe? Dar dacă nu erau de acord, înseamnă că mai avea o șansă. De aia și erau trei, ca totul să fie drept. Nimeni din sala nr.7 nu putea ghici ce făceau cei trei oameni cu epoleți de fir împletit în odăița lor. Și era perfect normal. Omenesc și lesne de înțeles. Cei trei gustau pur și simplu din vișinată Oberkriegsgerichtsrat ului Jeckstadt. Kriegsgerichtsrat ul Burgholz își ridică paharul și se lansă într un amplu discurs despre vinuri. După ce goliră două trei pahare, se hotărâră să se întoarcă în sala nr.7. Evident, cazul în sine nu însemna pentru ei nimic. O jumătate de pagină în procesul verbal al audienței. O ștampilă. Câteva semnături. Și asta era totul. Ușa cea albă se deschise. Tânărul ostaș păli. Spectatorii se ridicară precipitat, fără să li se fi comandat ceva, și rămaseră în poziție de drepți. Președintele și cei doi asesori se așezară în spatele mesei ce închipuia o potcoavă. Toți trei miroseau a rachiu. — Gefreiter ul Paul Baum, din regimentul 3 vânători munte, în vârstă de 18 ani, necăsătorit, citi președintele cu un glas surd și monoton, este condamnat la moarte pentru dezertare voluntară. Adolescentul se clătină pe picioare, mai alb la față ca zidul. Uriașul Feldwebel îl sprijini. Președintele continuă impasibil: — Sentința este fără apel. Cererea de grațiere este neavenită și dinainte refuzată. Sentința rămâne definitivă. Oberkriegsgerichtsrat ul termină lectura, împături actele, își tamponă ușor fruntea cu o batistă parfumată și aruncă o privire indiferentă băiețandrului din fața sa. Luă apoi un alt dosar, trecu mâna ușor, ca o mângâiere, peste cartonul roz și se uită la placa de argint în formă de semilună, insigna jandarmeriei, de pe pieptul Oberfeldwebel ului: cazul următor. Proces înpotriva locotenentului de rezervă Bernt Ohlsen. Dosar nr. 1966l/M. 43 H. Totul mergea ca pe roate. Nimic nu scârțâia. Un minunat exemplu de ordine germană. Obergefreiter ul Stever deschise ușa celulei și i spuse locotenentului Ohlsen, rânjind încurajator: — Hai. Te vor. Se plictisesc fără tine. — Trebuie să merg la tribunal? întrebă încetișor locotenentul Ohlsen simțind un gol în stomac. — Da' ce, îți închipuiai poate că ai să mergi la bordel? Ești pe rol la camera nr.7, la Jeckstadt, o vită împuțită pe care o s o spânzurăm când s o întoarce roata. E un porc Jeckstadt ăsta, un porc mare și gras. Coborâră scara flecărind de una, de alta și o apucară în lungul coridorului. Lângă ușa cu aplicații din fier forjat a tribunalului militar, doi jandarmi îl luară în primire pe locotenentul Ohlsen după ce semnară într un registru negru cu un vultur auriu ștanțat pe el. — Hals und Beinbruch , ricană Stever. Jandarmii mormăiră ceva de neînțeles și îl încătușară pe Ohlsen. Câte doi gardieni pentru fiecare inculpat. Așa cerea regulamentul. Zgomotul cizmelor lor țintuite răsună sub bolțile coridorului. Înainte de a pătrunde în tribunal se încrucișă cu Gefreiterul condamnat. Ostașul urla și se zvârcolea. Un puști, firește. Doar 18 ani. — Termină cu nevricalele! îl amenință unul din jandarmi. Tot nu te ajută la nimic. O să meargă repede. Pe mine, unul, nu mă mai impresionează. Văd așa ceva în fiecare zi. Mai devreme sau mai târziu ajungem cu toții la același sfârșit. Poate că Iisus Hristos te așteaptă și, acolo sus, o să ți fie mai bine decât pe pământ. — Nu vreau! urla puștanul smucind de cătușe. Fecioară Maria, Maica Domnului, ajută mă! Nu vreau să mor! Ochii aruncau licăriri de nebunie. Ca printr o ceață, îl zări pe locotenentul Ohlsen. — Domnule locotenent, ajutați mă! Vor să mă împuște! Zic că trebuie să mor. N am părăsit regimentul decât pentru două zile. Vreau să merg într un regiment disciplinar. Fac orice! Sunt gata să pilotez un Stuka. Heil Hitler! Heil Hitler! Heil Hitler! Fac orice! Numai lăsați mă să trăiesc! Se zbătea cu disperare încercând să și elibereze mâinile. Izbutise să l răstoarne pe unul din jandarmi și toți trei se prăvăliră jos. — Sunt un bun național socialist: Vreau să trăiesc! Vreau să trăiesc! Am fost în Hitlerjugend! Vocea se stinse într un horcăit. Ultimul cuvânt pe care l putuse scoate fusese "mămico!" Un strigăt care în istoria omenirii făcuse să se cutremure atâtea eșafoade și închisori. Apoi își pierdu cunoștința. Dulăii armatei își făcuseră treaba. Se ridicară și porniră târând după ei trupul dezarticulat. Unul dintre ei înjură printre dinți. — Ne a făcut figura, mucosul ăsta! Merită o lecție. Uite ce circ pentru că l așteaptă un glonț! Locotenentul Ohlsen se opri o clipă și privi băiețandrul leșinat. — Înaintează, mârâi unul din jandarmi, smucind de lanț. Hai, înaintează! — Săracul copil, murmură locotenentul Ohlsen. Nu i decât un puști. — Destul de mare ca să dezerteze, se stropși jandarmul cu insigna lui de vânător de oameni. Și destul de bătrân ca să înțeleagă cât îl costă. Dacă l ar fi grațiat, se apucau cu toții s o roiască. — Ai copii, Oberfeldwebel? întrebă locotenentul Ohlsen. — Patru. Trei în Hitlerjungend și unul pe front. În divizia S.S. "Das Reich". — Să sperăm că fiul dumitale din "Das Reich" nu va fi și el eliminat la fel într o zi. — Așa ceva n o să se întâmple, dom' le locotenent, râse jandarmul sigur pe sine. Fiul meu este Untersturmführer și nu va fi executat. Locotenentul Ohlsen ridică din umeri. — Depinde, în primul rând, de vremurile care vor veni. — Ce vreți să spuneți cu asta? întreabă celălalt gardian ciulind urechea. — Nimic, murmură locotenentul Ohlsen. Mi e doar milă de acești sărmani copii. — Nu vă gândiți la alții, zise cel cu patru copii. Păstrați vă mai bine mila pentru dumneavoastră înșivă. Lovi ușurel tocul pistolului, își potrivi casca pe cap și își mângâie insigna strălucitoare. — Și ia mai tăceți din gură! Locotenentul Ohlsen intră în sală cu o expresie de totală detașare. Se prezentă la masa judecătorilor așa cum fusese învățat la școala militară nr.3 din Dresda. Președintele dădu din cap cu bunăvoință și murmură: — Luați loc. Frunzări zelos prin hârtii și făcu un semn procurorului. Mașinăria justiției se putea pune în mișcare. Rotițele prinseră să se învârtă conform regulamentului. — Locotenente, începu dr. Beckmann. Presupun că nu aveți intenția să vă declarați vinovat de acuzațiile ce figurează împotriva dumneavoastră în documentele întocmite de RSHA? Locotenentul Ohlsen privi podeaua lucioasă, curată. Apoi ridică încet privirea ațintind o către cei trei judecători care ședeau cu ochii înpăienjeniți de somn. Președintele trona în jilțul său roșu, cu spetează înaltă, urmărind cu interes evoluția unei muște pe lampa din tavan. De fapt un tăun, și nu o muscă obișnuită. O insectă dintre acelea care suge sângele animalelor domestice și al oamenilor. Cenușie și tristă ca aspect, dar din punctul de vedere al unui colecționar de insecte o piesă frumoasă. Locotentul Ohlsen lăsă să i alunece privirea înspre procuror. — Herr Oberkriegsgerichtsrat, când am fost anchetat de poliția secretă am semnat miște mărturisiri, așa încât consider întrebarea dumneavoastră de prisos. Buzele subțiri și decolorate ale doctorului Beckmann se crispară într un zâmbet sarcastic. Mângâie documentele care se aflau în fața sa. — În ceea ce privește utilitatea unei întrebări, vă rog să aveți încredere în mine. Pentru moment vom lăsa însă la o parte cele ce vi se reproșează în actul de acuzare. Scundul doctor în drept se răsuci către judecători și continuă cu glas răsunător: — În numele Führer ului și al poporului german, adaug la acuzațiile formulate împotriva locotenentului Bernt Ohlsen pe acelea de dezertare și lașitatea în fața inamicului. Surprinși, cei trei judecători își ridicară nasurile. Președintele încetă să se mai intereseze de muscă. Locotenentul Ohlsen simți că i plesnesc tâmplele. Sări. — Dezertare! Lașitate în fața inamicului! Minciună! Doctorul Beckmann zâmbi condescendent și agită o foaie de hârtie. Era tipul perfect de mic burghez, cel care poartă întotdeauna culorile guvernului aflat la putere. — Răspunsul dumneavoastră nu mă surprinde. Este întocmai ceea ce mă așteptam. Doctorul Beckmann își savura cuvintele. Exact genul de proces care i plăcea. Cu atacuri surprinzătoare. — Nu mi a trecut niciodată prin minte să dezertez, Herr Oberkriegsgerichtsrat. Doctorul Beckmann încuvință, dând din cap. Se simțea solid precum stânca Gibraltarului. — Vom vedea. Suntem aici pentru a dovedi temeinicia acuzațiilor sau, dimpotrivă, netemeinicia lor. Dacă veți putea proba că acuzațiile mele sunt nefondate, veți putea părăsi această sală ca om liber. — Liber? murmură locotenentul Ohlsen. Om liber? Se uită la ușa din fundul sălii, cea ce din spatele băncilor rezervate publicului, și se gândi: "Nimeni nu e liber în cel de al treilea Reich. Toată lumea e prizonieră. De la pruncul din leagăn până la bătrânul de pe patul de moarte." — În caz contrar însă, mârâi cu răutate doctorul Beckmann aplecându se amenințător peste masă, știți ce vă așteaptă. Locotenentul Ohlsen știa ce l așteaptă. Președintele aprobă dând din cap. Doctorul Beckmann se întoarse spre judecător: — Cu permisiunea tribunalului, vom face abstracție de actul de acuzare inițial, formulând noi învinuiri împotriva inculpatului, fără o instrucțiune preliminară. Aceste documente nu mi au parvenit decât azi dimineață, de la 197 serviciul special al poliției secrete. Cuprinsul lor e limpede și un succint interogatoriu al acuzatului va convinge tribunalul de inutilitatea unei instrucțiuni preliminare. Președintele încuviință din nou. — Aprobat. Tribunalul face abstracție de instrucțiunea prealabilă. — Locotenente, la 2 februarie 1942 comandați compania a 5 a a regimentului 27 tancuri. Exact? — Da. Doctorul Beckmann zâmbi, sigur de rezultat. — Vreți să informați tribunalul unde anume luptați? — Nu mi mai amintesc cu exactitate. Locotenentul Ohlsen reflectă, contemplând totodată un mare portret al lui Hitler agățat în spatele judecătorului. Führer ul era într o uniformă verde, concepută de el însuși și având pesemne menirea să constituie o imagine a simplității. — Presupun că era pe undeva pe lângă cotul Donului, dar n aș putea să indic cu precizie locul. Am luptat în atâtea părți... Doctorul Beckmann lovi triumfător în masă. — Cotul Donului. Exact. Divizia dumneavoastră fusese dislocată în zona Viazma Rjev. Ați primit ordin să ocupați împreună cu compania o poziție lângă comuna Olenin, la vest de Rjev. Vă amintiți? — Da. Divizia noastră era pe punctul de a fi încercuită. La sud fuseserăm depășiți de diviziile a 19 a și a 26 a de cavalerie sovietice. Dinspre nord sosea divizia blindată 822. — Mulțumesc, mulțumesc, i o tăie doctorul Beckmann. Nu ne interesează câtuși de puțin ce anume făceau rușii. Divizia dumneavoastră blindată continuă să existe, deci toate explicațiile dumneavoastră sunt fanteziste. Își întoarse privirea spre băncile pe care se înghesuiau ofițeri plini de morgă: O divizie blindată germană nu poate fi încercuită de sovietici, o rasă inferioară. Așa ceva nu e posibil. Un murmur tălăzui prin sală. — Liniște! mugi președintele, izbind cu ciocănelul în masă. — Vă amintiți bine de sectorul Olenin, locotenente? — Da, răspunse scurt locotenentul Ohlsen. — Ați primit din partea comandantului dumneavoastră, colonelul von Lindenau, ordinul verbal să ocupați o poziție lângă Olenin, deoarece în zona respectivă se produsese o breșă. Mai precis, breșa era de a lungul căii ferate, la doi kilometri est de Olenin. — Ce cale ferată? întrebă unul din judecători, nu fiindcă l ar fi interesat, nici fiindcă precizarea ar fi avut o cât de mică importanță, dar fiindcă simțea că trebuie să pună și el o întrebare. — Ce cale ferată? repetă surprins doctorul Beckmann. Furios, căută printre hârtii și bombăni din nou: Ce cale ferată? Locotenentul Ohlsen îl urmărea placid. — Calea ferată Rjev Nelidovo. — Răspundeți când veți fi întrebat! țipă iritat doctorul Beckmann. Cunoaștem totul foarte bine. Domnul judecător m a întrebat pe mine și nu pe dumneavoastră. Se întoarse spre judecător și se înclină servil: — E vorba de calea ferată Rjev Nelidovo. O linie secundară. Locotenentul Ohlsen simți că trebuie să l corecteze pe doctorul Beckmann. Se sculă în picioare. — Îmi permit să vă atrag atenția că nu e vorba de o linie secundară, ci de magistrala dublă Moscova Riga. O roșeață ușoară coloră figura doctorului Beckmann. Strigă, scos din sărite: — Veți răspunde când veți fi întrebat. V am mai spus o o dată! — Judecătorul a pus o întrebare, se apără locotenentul Ohlsen. — Domnul judecător mi a pus o mie, nu dumneavoastră, țipă doctorul Beckmann. Și în ochii noștri este o linie secundară. — În cazul acesta e o mare linie secundară de circa 1000 km, protestă ușor locotenentul Ohlsen. — Nu asta ne interesează, replică doctorul Beckmann lovind cu palma peste hârtiile de pe masă. Când eu am spus că e o linie secundară, înseamnă că așa e. Aici vă aflați în Germania și nu în smârcurile sovietice. Aici avem alte concepte. Vom face abstracție de blestemata asta de cale ferată. Ați primit, deci, din partea comandantului dumneavoastră, ordinul de a ocupa o poziție la est de Olenin și ordinul spunea că nimic, dar absolut nimic, nici Dumnezeu, nici dracul, nici întreaga Armată Roșie nu trebuie să vă facă să abandonați pozițiile. Aveați datoria să vă mențineți în sectorul Olenin asigurând rezistența pe direcția frontală și pe flancuri. E adevărat sau nu? strigă el ațintind asupra locotenentului Ohlsen un deget acuzator, cu unghia frumos îngrijtă. Locotenentul Ohlsen mormăi ceva nedeslușit. — Da sau nu? strigă Oberkriegsgerichtsrat ul doctor Beckmann. — Da. Doctorul Beckmann triumfa. — Suntem, deci, de acord în legătură cu ordinul pe care vi l a dat colonelul dumneavoastră și putem continua astfel încât tribunalul să și poată da seama de inadmisibila dumneavoastră lașitate. Compania pe. care o comandați lupta ca subunitate de infanterie. Nu era însă o simplă companie. Era o companie puternic întărită. Puteți să mă corectați dacă comit inexactități. Conform ordinului scris, printre altele vă fusese detașat un pluton antitanc, echipat cu tunuri de 75 mm și un pluton de pionieri, cu aruncătoare de grele flăcări. Puteți explica chiar dumneavoastră tribunalului care era efectivul companiei când ați ocupat poziția de lângă Olenin. — Da, răspunse locotenentul Ohlsen ridicându se. Compania era formată din 250 de oamnei, tanchiști,din 24 de artileriști A.C. și din 20 de pionieri cu aruncătoare de flăcări. — Deci o companie de circa 300 de oameni, continuă doctorul Beckmann. Socot că așa ceva poate fi numit o companie puternică. Spuneți ne câte ceva în legătură cu armamentul. Locotenentul Ohlsen respiră adânc: știa acum ce urmărea acest vânător de oameni. Se uită la președinte, care se plictisea și se juca cu creionul desenând pe sugativă tot felul de monștri preistorici. — Compania de sub comanda mea avea două tunuri antitanc de 75 mm, după aruncătoare de 81 mm, trei aruncătoare de 50 mm sovietice, două mitraliere grele, șase mitraliere ușoare, patru aruncătoare de grele flăcări, patru ușoare. Toți comandanții de pluton și de grupă aveau pistoale mitralieră. Ceilalți, puști. Nu mi aduc aminte câte anume. În plus, armament de geniu, adică mine, și altele. Doctorul Beckmann dădu din cap. — Aveți o memorie remarcabilă. Acesta era, într adevăr, armamentul companiei dumneavoastră întărite. Trebuie doar să adaug că dotarea cu pistoale mitralieră era cu totul ieșită din comun. Aveați 128 de bucăți și, în ciuda acestui armament formidabil, ați dat dovadă de lașitate. — Nu e adevărat, articulă, abia auzit, locotenentul Ohlsen. Doctorul Beckmann zâmbi. — Singurul de aici care minte sunteți dumneavoastră. Cine a dat companiei ordinul de retragere? Unul din subofițeri? Unul din ostași? Nu, dumneavoastră, comandantul ei. — Dar în momentul acela compania era decimată, strigă disperat locotenentul Ohlsen. — Decimată? izbucni doctorul Beckmann. Aveți o concepție ciudată despre decimare. Chiar și un copil știe că așa ceva înseamnă distrugere totală. Însăși prezența dumneavoastră aici dovedește contrariul. Dar să ne ocupăm de ordinulpe care l ați primit: poziția trebuia păstrată cu orice preț. — Pot cere domnului președinte permisiunea de a explica ce s a petrecut pe această poziție? Oberkriegsgerichtsrat ului dr. Jeckstadt i se făcuse foame. Procedura îl plictisea. Prea multe cazuri. Și atât de triviale. Ar fi trebuit să fie rezolvate pe cale administrativă. Se uită la ceasul său de aur. Era ora unu. Nici astăzi nu va ajunge acasă înainte de trei. Pe deasupra, mai era și seară lui de bridge. Să l ia dracu' pe locotenentul ăsta. Și Beckmann, ce idiot. Nu se putea exprima mai scurt? Știa doar foarte bine cu ce se va termina toată povestea. Atunci, la ce bun acest circ? — Explicați, bombăni el. Dar fiți concis. — După patru zile și patru nopți de lupte neîntrerupte cu infanteria și cavaleria sovietică, începu locotenentul Ohlsen, compania mea întărită de aproximativ 300 de oameni se găsea redusă la 19. Tot armamentul meu greu fusese distrus. Muniții, aproape deloc. Mai funcționau doar două puști mitralieră. Tot ce ne rămăsese ca gloanțe fusese rezervat pentru aceste două mitraliere. Am fi fost striviți. Luptam unul contra cinci sute. În față și în spate exploziile de grenadă se țineau lanț. Întregul teren era bătut cu foc de arme automate. Orice tentativă de a continua lupta ar fi fost opera unui nebun. — Înteresantă ipoteza dumneavoastră! îl întrerupsese doctorul Beckmann. Să ne oprim puțin la ea. Ordinul de zi al Führer ului Adolf Hitler adresat trupelor din sectorul Viazma era de a lupta până la ultimul om și până la ultimul cartuș, împiedicând înaintarea sovieticilor. Iar dumneavoastră, un simplu locotenent, numiți asta opera unui nebun? Dumneavoastră, care, folosindu vă de falsuri, v ați strecurat în școala militară ca să i acoperiți de rușine pe ofițerii germani? Vocea îi urcă până când ajunse un strigăt furios. Îndrăzniți să insinuați că Führer ul nostru, care se află sub protecția lui Dumnezeu, e nebun? Că e, cu alte cuvinte, un imbecil, un alienat? Locotenentul Ohlsen privi calm la magistratul care, mânat de fanatism, răcnea și se agita la limita isteriei. Așa îl cunoscuseră și tinerii studenți, înainte de război, când preda la Universitatea din Bonn. Își scoase ochelarii cu rame subțiri de aur și i șterse. — Herr Oberkriegsgerichtsrat, rosti foarte calm locotenentul Ohlsen. Când am vorbit de "opera unui nebun" nu mă gândeam la Führer, ci la mine însumi. Aș fi fost nebun dacă aș fi continuat lupta. De la primirea ordinului de a menține poziția și până în momentul retragerii situația se schimbase radical. Coloanele blindate sovietice ne depășiseră cu mult. — Nu ne interesează asta! strigă doctorul Beckmann. Nu vrem să știm nimic de coloanele blindate sovietice! Ați primit ordin să luptați până la ultimul om. Nu ați făcut o! De ce nu ați luat legătura cu regimentul? — Am găsit regimentul abia după trei zile de la abandonarea poziției. — Mulțumesc, întrerupse președintele. Consider că am ascultat destul. Acuzatul a mărturisit că a dat ordin de părăsire a poziției din sectorul Olenin. Führer ul a spus o limpede: "Soldatul german, acolo unde este, acolo rămâne". Învinuirea de lașitate și dezertare este întemeiată. Îl privi pe locotenentul Ohlsen cu un aer inchizitorial și ciocăni în masă cu creionul. Mai aveți ceva de adăugat? — Herr Oberkriegsgerichtsrat, veți vedea din actele mele că am fost decorat cu înalte distincții pentru curaj în luptă. Ar trebui să constituie o probă că nu sunt laș. Lângă Olenin n am fost preocupat să mi salvez pielea. În jurul meu, în zăpadă, zăceau însă 270 de camarazi morți. Mai rămăseseră în viață doar 19 și fiecare dintre ei era rănit. Nu mai aveam hrană. Am mâncat zăpadă ca să ne nșelăm foamea. Jumătate din supraviețuitori trebuiau să fie sprijiniți ca să poată umbla. O treime aveau degerături grave din pricina frigului puternic. Eu însumi eram rănit în trei locuri diferite. Din considerente umane pentru supraviețuitori, am dat ordinul de retragere. Armamentul lăsat a fost în prealabil distrus. Nimic din ce ar fi putut fi utilizat nu a căzut în mâna rușilor. Calea ferată a fost aruncată în aer în câteva locuri. Am lăsat în urma noastră câmpuri de mine, ca să întârziem înaintarea inamicului. — Ce poveste frumoasă! hohoti sarcastic doctorul Beckmann. Dar ea nu schimbă crima dumitale: sabotarea ordinului, dezertare și lașitate. Locotenentul Ohlsen privi disperat în jurul său, ca și cum ar fi căutat un ajutor de la zidurile acestei încăperi reci și neîndurătoare. Atunci abandonă partida. Se lăsă greoi să cadă pe bancă. Nu mai avea curajul să continue. Simțea limpede că totul se terminase. Pe ultima bancă din fundul sălii observase un om mic și uscățiv, înbrăcat în negru și cu o garoafă roșie la butonieră. "Frumosul Paul", Kriminalrat ul Paul Bielext, venise să se asigure că tribunalul își făcea treaba cum trebuie. Președintele, doctorul Jeckstadt, îl remarcase și el printre cei prezenți pe omul îmbrăcat ca de înmormântare. În dosul ochelarilor negri, privirea înghețată a ochilor albaștri mătura sala aidoma fascicolului unui radar. Stătea pe bancă și fuma, indiferent la toate afișele care interziceau fumatul. Doctorul Jeckstadt fu cât p aci să izbucnească în urlete. Insolentul fumător îl făcea să turbeze de furie, însă unul din asesori îi șopti discret cine era omulețul și președintele hotărî să tacă din gură. Și procurorul îl remarcase pe Paul Bielert. O nervozitate evidentă puse stăpânire pe el. Când șeful secției a IV a apărea pe undeva, era semn sigur că aveau să se iște tot soiul de necazuri. Descoperise oare ceva? Acest Bielert era primejdios. Nu se știa niciodată unde avea să lovească. Sigur, fusese povestea aceea cu confiscatul, dar era veche de patru ani. Și cu siguranță că azi n ar mai fi putut descoperi nimic. Ceilalți trei muriseră de mult, iar doamna Rosen fusese spânzurată. Doctorul Beckmann se scutură, înfiorat. Fusese amestecat în toată povestea aceea și acum îi părea rău. E drept că pe atunci Paul Bielert nu era decât un inspectoraș oarecare, fără importanță, și nimeni n ar fi putut bănui că acest personaj sinistru avea să se ridice atât de sus. Mulți avură un adevărat șoc când descoperiră că era prieten cu Heydrich. Doctorul Beckmann își șterse fruntea cu o batistă albă ca zăpada. Ce bine ar fi fost să nu l fi repezit atunci pentru că se amesteca în afacerea aceea. Bielert căpătase o săpuneală de la superiorul său, Kriminalrat ul Huber. Dar Huber fusese spânzurat acum un an, iar Bielert reapăruse ca să l înlocuiască. Involuntar, doctorul Beckmann își duse mâna la gât. Privea ca hipnotizat garoafa roșie ce lumina reverul lui Paul Bielert. De acolo privirea sa urcă până la ochii străpungători ai șefului Gestapo ului, Dintr o dată i se făcu frig. Ce căuta aici personajul acesta diabolic? Venise, desigur, pentru afacerea aceea veche, clasată de atâta timp. Făcu un efort ca să și redea curajul. Se afla într un tribunal al justiției prusace și nu într unul din beciurile Gestapo ului, iar el, doctorul Beckmann, era doctor în drept, avocat general și fost profesor universitar. Nu i era frică de Gestapo. Și apoi, fir ar să fie, de ce i ar fi fost frică? Se cutremură de un nou fior. GESTAPO! Ãla de acolo nu era decât un bandit fără educație, un copil al străzii, un păduchios de Kriminalrat. Mult inferior, din punct de vedere ierarhic, Oberkriegsgerichtsrat ului Hans Beckmann, doctor în drept. Hotărî să apuce taurul de coarne. Cu un zâmbet arogant pe buze, își întoarse privirea spre Paul Bielert. Întâlni fața lui palidă, ochii înghețați, gura mică și treptat surâsul i se șterse. Se ntoarse cu spatele la Paul Bielert, dar îi simțea căutătura împlântată în ceafă. Îl cuprinse o dorință teribilă să se repeadă afară din sală, să sară într o barcă și să vâslească nebunește în direcția Angliei, singurul loc unde cineva putea fi, cât de cât, la adăpost de Paul Bielert. Brusc, își dădu seama că tribunalul îi așteaptă concluziile înainte de a se retrage pentru deliberare. Tresări și răcni ca un disperat vrând să sublinieze astfel ireproșabilul său patriotism. — Cer Curții ca acuzatul sa fie decapitat conform articolului 197 b și articolului 91 b din Codul Penal Militar al RSGB. Doctorul Beckmann se lăsă să cadă greoi pe scaun. Parcurse cu aparentă atenție câteva documente, fără să știe însă ce anume caută. Președintele dădu din cap. Curtea se retrase în odaia albastră unde pe masă se aflau întotdeauna câteva flori proaspete. Doctorul Jeckstadt dădu la o parte carafa și ceru bere Dortmunder fermentație specială și cu spumă multă. Fiecare trimise să i se aducă câte un litru de la popota ofițerilor. Bere proaspătă, cu guler. Ciocniră, sorbiră cu înghițituri mari, își șterseră spuma rămasă pe buze și scoaseră câte un "ah!" de satisfacție. Câțiva cerură cârnați. Sosiră și cârnații. Erau niște cârnăciori cenușii și groși, pe care i tăvăliră tustrei în același borcan cu muștar. — Sunt de părere să dăm curs cererii acuzării, spuse doctorul Jeckstadt cu gura plină de cârnăciori și bere. — Este tocmai ceea ce voiam să zic și eu, mormăi Kriegsgerichtsrat ul Plenge între două înghițituri de bere. Excelentă bere, continuă el. Nicăieri în lume, în afară de Germania, nu găsești o bere mai bună. — Este unul din motivele pentru care purtăm războiul, explică doctorul Jeckstadt. Pe ntregul pământ oamenii vor învăța să bea minunata bere germană. Cel mai tânăr dintre judecători, Kriegsgefichtsrat ul Ring făcu o vagă tentativă să și mai îmblânzească colegii. — Cred că ar trebui să l condamnăm la moarte prin împușcare, conform articolului 19 c. Decapitarea e inestetică. Dorm întotdeauna prost după o decapitare și, în plus, acuzatul a avut o comportare bună înainte. Să ținem seama de decorațiile primite și să l iertăm de decapitare. — Tinichelele acelea n au nici o importanță, se împotrivi președintele pe un ton ursuz. Acuzatul este un individ suspect. A urzit un complot, a diminuat reputația Führer ului în ochii opiniei publice, răspândind glume insultătoare. — Dar care erau, la urma urmelor, aceste glume? întrebă curios Kriegsgerichtsrat ul Plenge jucându se cu toarta cănii sale. Doctorul Jeckstadt aruncă o privire prudentă spre ușa care dădea în sala de audiențe. Precaut, de parcă ar fi fost vorba de un exploziv puternic, întinse asesorilor dosarul. Ring fu primul care izbucni în râs. După el Plenge. Râsul era molipsitor. Acum râdeau toți trei. Se prăbușiseră peste masă, cutremurați de hohote. Ring se plesnea peste coapse. Plenge răsturnă berea. Apoi, brusc, redeveniră serioși. Râsul lor gros se curmă brutal. Sandalizat, doctorul Jeckstadt exclamă: — Ah, domnilor, ce comic a fost că domnul Plenge și a răsturnat halba. De fapt, o porție de râs sănătos face bine. Lovi de câteva ori documentul exploziv. Dar sub nici un pretext nu putem tolera aceste glume injurioase. Datoria noastră este să combatem propaganda inamică. Acceptăm concluziile acuzării și aplicarea celei mai severe pedepse. E nevoie de un exemplu și este datoria noastră să fim aspri. Blândețea degradează un popor. Cu litere mari și înflorate scrise: decapitare. Dedesubt își caligrafie numele. Întinse apoi hârtia peste masă. — Dragi colegi, veți semna în dreapta parafei mele. Doctorul Plenge semnă fără să reflecteze nici o clipă. Doctorul Ring avu un moment de șovăire. Semnă foarte încet, de parcă ar fi regretat fiecare literă. Doctorul Jeckstadt își promise ca la prima ocazie să l mute pe Ring la un tribunal excepțional, undeva în Răsărit. Acolo, cel puțin, procopsitul ăsta o să nvețe ce nseamnă buna funcționare a mașinii judiciare. De nu, va atârna în chip de ornament la capătul unei crengi de mesteacăn. Mai luară câte o bere și mai înfulecară doi trei cârnăciori de Turingia. Kriegsgerichtsrat ului Plenge îi scăpă o ușoară râgâitură pe care se făcu că n o observă. Doctorul Jeckstadt îl chemă pe grefier și i dictă verdictul, cu toată solemnitatea cerută. Cei trei judecători intrară în pas de gâscă în sala numărul 7, cu grefierul țopăind în urma lor. Ostașii aduși ca s o umple săriră în picioare. Numai Paul Bielert rămase așezat, continuând să fumeze în liniște. Ochii săi mici îi contemplau cu dispreț pe judecătorii ce și purtau ceremonioși toga. Oberkriegsgerichtsrat ul dr. Jeckstadt aruncă o privire piezișă lividului șef al Gestapo ului. "Ce mutră obraznică, gândi el. Auzi, să stea jos când noi, judecătorii, intrăm; o să se trezească însă curând domnii funcționari ai Gestapo ului. Sovieticii și americanii se pare că sunt mai puternici decât crezusem. Una, două și vremurile or să se schimbe. Și atunci, toți indivizii ășia de la Partid și de la Gestapo se vor trezi aici, în boxa acuzaților." Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Ar fi cu adevărat minunat să i poată condamna la moarte. Evident, judecătorilor nu li se va putea niciodată reproșa ceva. Ei nu judecaseră decât după articolele de lege votate de Parlament. Bine că era judecător. Va fi întotdeauna deasupra tuturor acestor frământări. Îl mai privi o dată pe Paul Bielert și dădu gânditor din cap: "Ești aici, te simți atotputernic și ți închipui că știi totul..." Deodată remarcă că buzele lui Paul Bielert se crispează într un surâs sarcastic. Să știe el, oare, ceva? În cazul acesta, omul cu satârul va avea de lucru. Fu cuprins de o nevoie frenetică de activitate. Din gura sa, sunând fals, cuvintele țâșniră ca un torent. — În numele Führer ului Adolf Hitler și al poporului german, rostesc verdictul în procesul locotenentului de rezervă Bernt Viktor Ohlsen din regimentul 27 tancuri. Respiră adânc, cu o senzație ciudată de frică în stomac, de parcă ar fi pronunțat propria sa sentință. — După deliberate, Curtea recunoaște că: locotenentul de rezervă Bernt Viktor Ohlsen a propagat, în timpul războiului total pe care poporul german îl poartă pentru salvgardarea existenței sale, zvonuri degradante în legătură cu Führer ul, a mânjit național socialismul și a sabotat moralul subordonaților săi. Și a expus divizia la cele mai mari pericole abandonând, în ciuda ordinelor primite, poziția din sectorul Olenin. Este dezonorat pe viață și urmează să primească pedeapsa capitală. Sentința va fi executată de călău, cu securea. Averea sa va fi confiscată. Toate cheltuielile cad în sarcina condamnatului. Numele său va fi șters din controale. Corpul său va fi îngropat anonim. Heil Hitler! Îl privi pe locotenentul Ohlsen care stătea în poziție de drepți. — Aveți ceva de adăugat? Trebui să repete de trei ori întrebarea, dar nu obținu vreun răspuns. Dădu din umeri cu un aer detașat și termină cu obișnuita formulă: — Această hotărâre este fără apel. Grațierea se respinge. Sentința va fi executată înainte de a se împlini zece zile. Execuția va avea loc cel mai devreme peste trei ore, adică la orele 18,40. Heil Hitler! Făcu un semn, cu capul, Feldwebel ului care stătea în spatele locotenentului Ohlsen: "Luați l pe condamnat!" Înhăță un nou vraf de documente și trâmbiță: — Cazul următor! Cei doi gardieni îl duseră pe locotenent Ohlsen înapoi la închisoare. Trecând prin tunel, se încrucișă cu deținutul următor, care era condus în sala nr. 7. Procesul acestuia nu dură declt 23 de minute. Și astfel, doctorul Jeckstadt pronunță cea de a patra condamnare la moarte din ziua aceea. Își lepădă toga de judecător, își puse mantaua de uniformă cenușiu deschis și porni către casă, către supa sa de roșii și morunul rasol. Era o joi obișnuită, cu o vreme tipică pentru Hamburg, adică o ploicică măruntă și murdară. Obergefreiter ul Stever îl luă în primire pe locotenentul Ohlsen. Ușa tunelului se închise cu zgomot și cele două zăvoare fură trase. — S a lăsat cu descăpățânare! rânji Stever. Ești al treilea pe ziua de azi și cel de după tine nu scapă nici el. Patru e însă un fleac! Acum două luni am avut șaișpe candidați la aripioare de îngerași într o singură zi. Nouă dintre ei erau băgați într un singur proces. Jeckstadt a știut însă să scape de ei într o oră jumate. În felul ăsta s a învfrtit de decorație. Ce porcărie. Când te gândești că noi, ăștia de aici, care facem toată treaba, nu căpătăm nimic! Să nu te necăjești, locotenente. Călătoria asta o s o facem cu toții, mai devreme sau mai târziu. Două lucruri sunt sigure: singur vii pe lume, singur o părăsești. Diferit e doar modul. Unii își dau ultima suflare întinși în pat. Alții se aleg cu biletul de călătorie în rețelele de sârmă ghimpată ale tranșeelor. Mai sunt și idioți care preferă să și facă singuri seama. Dar nu ți fă sânge rău, locotenente, dacă ar fi să dăm crezare popii — și, la urma urmei, de ce nu? — înseamnă că Iisus stă în ușă și ia în primire toată șleahta, fie că au, fie că n au căpățâna pe umeri. — Crezi în Dumnezeu? întrebă locotenentul Ohlsen privind drept înaintea sa. — De ce te gândești la asta? — Pentru că dumneata ai zis că Dumnezeu ne așteaptă pe toți. — Ah! Ei, da, poate că i adevărat. N aș putea zice nici da, nici ba. Eu unul n am fost niciodată, dar pastorul le o spune întotdeauna băieților, înainte de marea călătorie: "Să ne rugăm, și Iisus te va primi la sânul său". O fi știind popa ce zice. E o bătrână santinelă la poarta cerului ș are linie telefonică directă cu raiul. Dar e și un mare porc, bătrânul. Își suflă întotdeauna nasul în sutană și veșnic îi curge ceva din trompă. Îi mai zicem și "Hâm Müller" pentru că zice mereu "Hâm". Când cineva îngenunchează alături de el pe podea, i se luminează toată mutra. Ceva îmi spune că de fiecare dată când reușește să l facă pe câte unul să se roage, capătă, așa, un soi de recompensă, adică vreau să zic că și câștigă un locșor bun în cer. — O să mă rog împreună cu pastorul, spuse locotenentul Ohlsen. — E formidabil și haios să te uiți prin vizetă, hohoti Stever. Trebuie s o fac pentru că așa cere regulamentul, lămuri el boxând cu umbra sa. Lovea un adversar imaginar și cizmele sale țintuite răsunau, ritmând jocul picioarelor. Mă uit ca să pot interveni dacă pe condamnat îl apucă "răul de zdup" și l ia cumva la cafteală pe vătaful lui Iisus. Tu ce ești? Catolic sau altceva? — Sunt protestant. — Perfect. În cazul ăsta, vine bătrânul. Dacă ai fi fost catolic, era mai puțin bine. — Care i diferența? întrebă locotenentul Ohlsen. — Îți explic îndată. Pastorii ăștia protestanți sunt niște dobitoci. Fac doar pe nebunii. Odată l am momit pe un tânăr pastor la Emil "Inimă de piatră". L am îmbătat criță și l am dat pe mâna a două otrepe, după care i am făcut vânt în stradă, fără nădragi. Bineînțeles că presarii l au înhățat imediat. Acum nădușește pe undeva pe frontul de Est, ca simplu pifan. Doamne, bătrâne, ce am mai râs! Până și Emil "Inimă de piatră", care nu poate să râdă, a scos pe gură niște sunete ciudate când pastorul a luat o la goană numai în izmene. Cu popii catolici treaba stă cu totul altfel. În fața ăstora înțepenești în poziție de drepți și nu mai ai curajul să ți dai poalele peste cap. Până și criminalul ăla de "Vier" se teme de ei. Nu poartă nici un fel de decorație, ci doar un crucifix și un plastron. Amuțești numai când te privește și ți vine să crezi că însăși Sfânta Fecioară stă lângă el. Îți trec tot soiul de idei nașparlii prin cap și începi să te întrebi serios dacă n ar fi bine ca din când în când să ți mai bagi nasul printr o biserică. Pe "Vier", de pildă, îl apucă toate celea dacă sunt catolici în pușcărie. Nu se uită niciodată în celulă când popa catolic șade acolo de vorbă cu careva, condamnat să se ducă. La plecare, părintele zice întotdeauna: "Dumnezeu să te binecuvânteze", de parcă Dumnezeu n ar visa la altceva decât să l binecuvânteze pe "Vier". Până și Heinrich, mai marele peste S.S., va fi în ceruri înaintea "Vierului". În plus, treaba merge și mai iute la protestanți. O rugăciune fulger, un pic de lectură din cărțulia cea neagră și apoi un mic psalm la sfârșit. Dacă vrei însă să ți bați joc de bătrânel, îi vei face o mare plăcere "Vierului". Adoră să vadă așa ceva. — Dar pentru mine e un lucru serios, răspunse locotenentul Ohlsen. Stever se opri la mijlocul unui croșeu destinat adversarului său imaginar. Erau în dreptul celulei nr. 19. — Prostii! Am mai auzit eu asta. Ești cumva vreun sfânt? — Depinde, răspunse locotenentul Ohlsen dând din umeri. — Nici n ar fi de mirare, zise Stever, reluându și pugilatul cu umbra. Expedie o lovitură violentă sub centură, flexă genunchiul și trimise o directă de stânga care percută violent o falcă imaginară. — Te nțeleg, camarade locotenent. Nu vrei să riști. Zău că nu ești prost. Se opri o clipă din boxul său dezlănțuit și ridică un deget sentențios. Eu unul spun totdeauna că trebuie să ne păstrăm o portiță de scăpare. Am văzut pe mulți plecând de aici, dar pe nici unul înapoindu se și, în cazul ăsta, bineînțeles că nu poți să știi niciodată cu siguranță dacă este sau nu este o comisie de revizie în anticamera Sfântului Petru și, dacă așa ceva există, iar tu n ai crezut în Dumnezeu, atunci ești în pom. Nimeni nu ți cere să fii fanatic. Nu de mult, am găsit într o celulă din pivniță o Biblie. Pe ici, pe colo lipseau destul de multe pagini, pe care fostul proprietar le a rupt ca să și răsucească țigări. Tot așa, nimeni n a zis că trebuie citită în întregime. Eu unul am grijă ca o dată, de două ori pe lună să mă mai uit prin ea și în felul ăsta nimeni n o să mi poată scoate pe nas că n am avut niciodată o Biblie în mână și, uite, mă jur și față de Hristos și față de tine că nu m am răstit niciodată la un popă. Nici măcar la ăla de a fost și pe care l au atârnat de o cracă. Fusese preotul unei parohii de lângă Lübeck și avusese gura prea mare. Dacă s ar fi ținut mai aproape de Hitler decât de Dumnezeu și ar fi salvat pielea și n ar fi aterizat niciodată aici. De aș putea fi sigur că Dumnezeu există! Nici nu ți închipui, locotenente, ce aș face eu pentru tine dacă atunci când vei fi de partea ailaltă ai vrea să mi faci un semn cât de mic. Cu siguranță că dacă sosești cu capul la subțioară o să fii bine primit. Mai ales dacă îngenunchem de adevăratelea și te rogi cu pastorul. — De ce atunci n o faci dumneata însuți? Stever își reluă boxul și răspunse în mijlocul unui atac furios: — Am încercat de câteva ori. M am pus chiar în genunchi în fața pastorului, care mi a dat o picătură de vin și o înghițitură de pâine, dar tot eu mi am zis: Asta e înșelăciune curată, Obergefreiter Stever. Ce mutră trebuie să facă Dumnezeu, dacă există într adevăr, citindu mi acum gândurile. Va trebui să mă antrenez să gonesc din mine îndoiala asta, pentru că toată povestea cu iadul nu i din cale afară de atrăgătoare și e normal să dai din coate ca să fii repartizat unde i mai bine. Nu m aș mira să ai dreptate și, dacă așa stau lucrurile, poți face ceva pe toți cei care o să ți taie căpățâna. Bunul Dumnezeu o să ți o sudeze la loc de îndată ce ai să te prezinți acolo sus. Ești prevăzător, jos pălăria! În toate poveștile astea cu Dumnezeu e mai bine să fii în regulă. N am tras niciodată cu pușca într o cruce. Sunt mulți însă care au făcut o. Și nici n am șterpelit vreodată ceva dintr o biserică. Ba chiar, într o zi, am cărat o călugăriță pe motocicletă. Își rupsese piciorul. Era pe vremea campaniei din Franța. Presupun că asemenea chestii sunt trecute în registrul de socoteli al bunului Dumnezeu la capitolul "fapte bune". Adesea îmi spun: Atenție, Stever! Suntem cu toții pe prima treaptă a scării. Se ntâmplă ades ca protestanții care și așteaptă rândul să l dea pe ușă afară pe pastor și să l înjure cât ține gura. Acum câtva timp aveam aici un genist. I a scăpat pastorului o labă, încât bietul de el s a trezit abia după două ceasuri. Nu era ăsta, bătrânul, ci unul tânăr. După aceea, "Vierul" și cu mine ne am dus la dobitoc: oricum nu i voie să caftești un pastor. De zbierat poți să zbieri cât vrei, de acord. Dar labe, asta nu! L am ciomăgit zdravăn pe spinare cu vergeaua de curățat arma, după care l am legat de calorifer pe idiotul ăla de genist și am dat drumul la căldură. O idee de a mea. Mă simțeam de parcă Dumezeu m ar fi ales pe mine să aplic pedeapsa. Genistul s a țăcănit. Din ziua aceea, orice îl făcea să râdă. Odată, "Vierul" i a tras un picior în burtă. Până și asta l a făcut să râdă, după cum se hlizea și când i au pus ștreangul de gât. S.S. istul care i a făcut vânt de la platformă a devenit după aia scrântit și și a cerut mutarea din serviciu. Acum e în regimentul 33 și și așteaptă glonțul. Vezi și tu, toate astea s au întâmplat pentru că un imbecil de genist l a luat la poceală pe popă. Înainte de a închide ușa celulei, Stever adăugă pe un ton liniștitor: — Să nu ți fie teamă, azi n o să se ntâmple nimic. Butucul n a fost încă montat. Și nici operatorul șef n a venit. Mai întâi o să te studieze, ca să și poată calcula lovitura. E o treabă care trebuie calculată cu mare grijă. De asemenea, trebuie să treacă pastorul și să te viziteze comandantul. Toate astea iau timp. Acum vei căpăta pături și o saltea. Ai dreptul, în calitate de candidat la ceruri. Vei căpăta și o hrană mai bună. Și uite, înainte să plec, cred că n o să te deranjeze, locotenente, dacă o să i spui "Vierului" că vrei să stai în genunchi și să te rogi împreună cu "omul lui Hristos"? Adoră așa ceva căci aici, la zdup, nu prea avem parte de distracții. Înțelegi, nu? Și n plus, "Vierului" îi e o frică de moarte de "Frumosul Paul". A crezut că permisul de vizită al prietenilor tăi era fals și atunci a declanșat un adevărat cutremur de pământ. — Bine, răspunse obosit locotenentul Oblsen. — Bravo, se hlizi Stever. Aș fi făcut o oricum, dar e bine că ești de acord. Locotenentul Ohlsen se porni să măsoare celula. Cinci pași până la un perete, cinci pași până la celălalt. Ceas după ceas. Auzi sunând orologiul cazărmii. Numără. Șase bătăi răsunătoare. Peste patru minute putea începe să aștepte călăul. Moralmente era deja suprimat. Putea termina cu el când doreau. Toată noaptea ascultă bătăile ceasului. Ce lungă poate fi o noapte când aștepți eternitatea, în timp ce afară un ceas sună: jumătate ora jumătate ora. Auzea pașii santinelei răsunând în fața închisorii. Fixă îndelung becul electric care ardea neîntrerupt, ziua și noaptea. A doua zi fu plimbarea. Totul continua, totul reîncepea. Același ritm. Iarăși și iarăși. O companie de recruți trecu cântând. Glasuri tinere. Tânăr? Fusese el vreodată tânăr? În aceste ultime cinci zile uitase cu desăvârșire răspunsul. Auzi un tramvai zăngănind peste macaz. Mergea în cer, împreună cu alți 14 deținuți. Toți cu insigna roșie pe piept. O insignă care însemna "condamnat la moarte". Cei cu o dungă verde pe fond roșu urmau să fie spânzurați. Cei cu o dungă albă — împușcați. Și mai erau cei cu un cerc negru la mijloc. Aceștia erau condamnați la decapitare. Erau doar doi: el și un Oberleutnant. Stever stătea în pragul închisorii și fluiera cu indiferență, masacrând o melodie de dans pe care o auzise la "Zillertal". Cu degetul bătea măsura pe patul pistolului său mitralieră: Ai noroc la femei, bel ami... Apoi schimbă melodia și începu să fredoneze: Dragă camarade, azi suntem rumeni, mâine suntem morți. Prizonierii alergau mărunt, în șir indian. Trei pași distanță unul de celălalt. Mâinile împreunate la ceafă. Orice discuție între ei era strict interzisă. Deodată Stever deveni deosebit de activ. Își umflă pieptul, potrivi pe umăr cureaua pistolului mitralieră și răcni cu glas răgușit: — Hai, mișcați vă, bandă de mortăciuni! Valsați, valsați! Lovi cu bâta pe prizonierul cel mai apropiat. Înainte, înainte! Șleahtă de prăpădiți! Deținuții începură să alerge. Doi trei se apropiară prea mult unul de celălalt. — Distanța, nemțotei de smârcuri! strigă Stever. Aici nu i o reuniune intimă! Izbi pe doi din prizonieri cu capătul plumbuit al bâtei. Trei metri distanță sau vă sfărâm oasele! Deținuții alergau cât puteau de repede, păstrând însă distanța. Nimeni n avea chef să primească peste ceafă măciulia grea de plumb. — Cadența, cadența, domnilor! Mai aveți ceva de făcut. Simt că e de datoria mea să vă antrenez pentru calea de întoarcere. Cine știe? Poate că o să fiți grațiați și transferați într un regiment disciplinar. Deținuții ridicară capetele ca să audă mai bine. În ochii lor aproape stinși se aprinse luminița speranței. Auzise Stever ceva? Grațiați? Regiment disciplinar? Pentru acești condamnați, infernul regimentului disciplinar era un adevărat paradis. Lipsa de soldați era atât de mare, încât poate că cei de sus nu și mai puteau permite să execute oameni. Din toți ostașii executați s ar fi putut forma până acum două sau trei divizii. Stever lovea în carâmbul cizmei cu bâta și se juca cu închizătorul pistolului mitralieră. Se apucă să râdă de parcă ar fi citit gândurile condamnaților. — V ar aranja, ai? Să aterizați într un regiment disciplinar! Nu vă faceți însă iluzii! N o sâ fiți prezentați la sărbătoarea victoriei. Pot să vă destăinui că în clipa asta se și cumpără untdelemnul pentru maslu la băcanul de pe Davidstrasse. Că doar n o să se risipească pentru voi untdelemn sfințit! Se ntoarse spre santinela de pe zid. Nu i așa, Braun? — Asta așa i, mormăi Gefreiter ul Braun. — O să aveți parte nu de untdelemn, ci de unsoare de armă, aia care se dă și pe gloanțe, hohoti Stever. "Vierul" își făcu apariția și se propti lângă Steyer. — Drepți! urlă el. Își învârti prin aer bâta și i dădu drumul nimerind ceafa unuia dintre deținuți. Hei, îngeraș în devenire, ai deschis botul, ia adă mi bățul. Deținutul, un Oberstleutnant cu o dungă albă pe insigna sa roșie, ieși din rând, luă de jos bastonul și fugi cu el la "Vier". Acesta îl pocni de câteva ori peste ceafă și constată: — Ești o balegă! Stever râse. — Galop, galop, "nemțotei ai cerului", strigă el, mai iute! Vă învârtiți ca niște boșorogi scoși la pensie. "Vierul" dădu din cap resemnat. — Nu, nu, Obergefreiter, nu așa! Uită te la mine și ai să înveți. Înaintă până la mijlocul curții, învârti deasupra capului bâta sa lungă, deschise și închise gura de parcă ar fi vrut să i verifice mecanismul. Apoi, din gâtlej porni un răget: Deținuți, prin flanc câte doi, la dreaaaptaaa! Deținuții executară. "Vierul" își îndoi ușor genunchii, uitându se dacă vreunul îndrăznește să miște. Se simțea bine. Pentru un prusac, ceea ce se ntâmpla era un lucru minunat, iar gradul de Stabsfeldwebel era cel mai bun din câte există. Nu l ar fi schimbat nici pentru cel de general. Asistase la executarea tuturor gradelor câte pot exista în armată, exceptând pe acela de Stabsfeldwebel și nu auzise ca așa ceva să se fi întâmplat vreodată. Brusc, îi veni în minte povestea cu permisul de vizită și un fior rece îi străbătu spinarea. Dar scăpase, asta era sigur. Fără îndoială că "Frumosul Paul" avea lucruri mai importante în cap. Se scutură ca să alunge gândurile neplăcute și și folosi întreaga energie ca să i arate lui Stever cum procedează un Stabsfeldwebel. — Detașamentul de prizonieri, în coloană de marș, înainte marș! Atenție, capul la stânga! Stever râse. Santinela de pe zid râse și ea. "Vierul" se umflă, mândru de el. Nu era nimic să nu poată face. Comandă pas de defilare. Nici măcar un cutremur de pământ n avea voie să strice alinierea marșului. Unul din deținuți leșină. "Vierul" nici măcar nu catadicsi să l vadă. Îi lăsă pe ceilalți 14 să l calce în picioare pe cel căzut. După aceea trecu comanda Obergefreiter ului Stever. Ajuns în pragul ușii, se ntoarse pe jumătate. — Obergefreiter, dacă individul nu s a sculat până la sfârșitul plimbării, arde i câteva peste bot. Stever pocni de trei ori din călcâie. — Bine, Herr Stabsfeldwebel! Spre cumplita decepție a lui Stever, deținutul se ridică înainte de terminarea plimbării. Vărsa sânge. — Curcă plouată, îl luă peste picior Stever. Dar în sinea sa își spuse: Fir ar să fie! Ce tâmpenie! De aici poate sa iasă o întreagă dandana. "Vierul" a mers prea departe. Cel căzut era un prizonier al Gestapo ului. Dacă deținutul murea înainte de execuție, treaba se putea lăsa cu niște investigații foarte neplăcute. În chestii dintr astea "Frumosul Paul" era al dracului de meticulos. Auzise că pentru un fleac asemănător Paul expediase pe front întregul personal al închisorii militare din Lübeck, iar "Vierul" apucase deja să facă o prostie cu blestematul acela de permis. Se scărpină gânditor în cap. Poate că ar fi o idee bună să i facă o vizită "Frumosului Paul" și să i explice câte ceva din matrapazlâcurile "Vierului". Nu se știe niciodată unde te poate duce o asemenea mișcare. Doar se mai întâmplase ca un caporal să ajungă hăt, sus de tot. La prusaci nimic nu e imposibil. La gândul acesta Stever se simți atât de reconfortat, încât îl bătu pe umăr pe unul din deținuți ca să i mai ridice moralul și i pasă pe șest o țigară. Ar fi făcut orice numai ca să nu ajungă să cunoască prea îndeaproape frontul de Est. Călătoriile lungi nu i spuneau mare lucru. Era dintr aceia cărora le place viața sedentară. Duminica următoare locotenentul Ohlsen auzi venind din curte lovituri de ciocan. După două sau trei ore, Obergefreiter ul Stever pătrunse la el în celulă și în primul rând ciocăni conștiincios cu bâta gratiile de la fereastră. — Vreau să văd dacă nu te ai apucat cumva să le pilești. Ne ai face o figură din cele mai împuțite dacă ai roi o în ultima clipă. — S a întâmplat să reușească vreunul? întrebă locotenentul Ohlsen. — Nu, nu încă, dar există un început pentru toate. În ceea ce mă privește, dacă nu i în sectorul meu, puțin îmi pasă. Nici măcar nu te aș împiedica să sări pe fereastră, dacă n ai fi pe coridorul meu. O singură dată am avut de a face cu unul care încercase. Înainte de a ajunge aici, jucase în echipa de fotbal a Armatei. O luase la goană, fugind în zig zag peste câmp, dar nu i a fost de mare folos. I am plasat două gloanțe de pistol drept în șira spinării. A rămas paralizat. Și când te gândești că idiotul n avea de făcut decât șase săptămâni. Căpătase permisiunea să meargă cu alți doi la tăiat lemne. Nimeni nu și putuse închipui că ar fi vrut s o șteargă. Și zău dacă nu i mai bine să tai lemne la noi decât să ți târâi zilele într o companie de marș! Pe el însă l a pălit dorul de iarbă verde, așa, dintr o dată, și asta tocmai la mijlocul unei povești cu femei, pe care le o istoriseam. — De ce? întrebă locotenentul Otilsen. — Rău de pârnaie, îi explică Stever cu savantă convingere. Te lovește ca un trăsnet din cer senin. De atunci, îmi zic că absolut toți vor s o întindă. Nici măcar de mine nu mai sunt sigur. Adesea îmi zic mie însumi: Stever, fără tâmpenii! — Dar dumneata n ai nici un motiv să vrei să speli putina, zise locotenentul Ohlsen. — Nu se știe niciodată. Ideea asta poate să i dea prin cap oricărui om care poartă o uniformă. Adevărul e că prea sunt multe ceasuri de plictiseală în armată. Când te plictisești îți trec prin cap tot soiul de aiureli. Nimeni nu vrea s o șteargă când dârdora i mai tare, iar aici, la zdup, oamenii se plictisesc întotdeauna. — Atunci ar trebui să cauți altceva, fi sugeră locotenentul Ohlsen. — Crezi că mi umblă gândaci prin creier? Știu exact ce mă așteaptă dacă încerc să ies de aici. Sunt expediat la regiment, după două zile mă trezesc într o companie de marș, și cât ai zice pește mă pomenesc într o tranșee pe frontul de Răsărit. N am nici un chef să mi risc pielea pentru Adolf. Puțin îmi pasă dacă după război n o să fiu socotit drept erou; ceea ce vreau e să mă întorc acasă fără să fi văzut vreodată un "Ivan" înarmat. Poate c o să mă numească șef aici. După "Vier" sunt cel mai vechi în grad. Și mă pricep nițeluș la închisori. Știu totul. Arată mi unul care să știe să descuie o poartă de închisoare mai repede ca mine. Cu cizmele țintuite de pifan izbutesc să fac tot atâta zgomot cât o pisică care și a prins de labe pernuțe de catifea. Pot fractura țurloiui oricărui prizonier dintr o singură lovitură de bltă. Mânuiesc pistolul mai abitir ca un cow boy din Texas. Cât ai clipi din ochi pot prinde în cătușe lăboaiele cele mai groase. Dimineața, înainte de a coborî din pat, știu deja dacă în vreuna din celule e sau nu dosit ceva. Uite, ăsta i instinctul. Aprinse o țigară și i o întinse locotenentului Ohlsen. — Þine o ascunsă în mână, să nu fii văzut Obergefreiter ul Stever e un om cumsecade căruia nu i e frică să ți asume un risc pentru cineva care se pregătește de călătoria cea mare. Cu degetul gros arătă peste umăr spre curte. — Auzi cum ciocăne? Pariez pe orice că ai ghicit cu ce se ndeletnicesc. Aruncă o privire piezișă locotenentului Ohlesen, care, obosit, se rezemase de zid. Știi ce să fac? Stever rânji și, fără să aștepte răspunsul ofițerului, schiță un gest semnificativ în jurul gâtului. Montează un mic abator pentru tine și alți zece. Îl fac tipii din compania de nătăfleți a regimentului de geniu. S au primit și lăzile de expediție. Nu sunt urâte, dar n au fost vopsite. Au sosit și coșurile pentru țestele voastre. O să plecați cu toții deodată, ca să se economisească timp. Așa se procedează întotdeauna. Operatorul șef vine tocmai de la Berlin și n are rost să facă mai multe drumuri. Timpul lucrează pentru victorie. Tot sângele dispăru din obrazul locotenentului Ohlsen. — Montează eșafodul? Deci, în curând, totul se va sfârși? — Da' de unde! Pe asta nu te poți baza niciodată. Odată abatorul a așteptat două luni întregi. S.D. ul și Consiliul de Război nu cădeau de acord. Consiliul de Război voia să l grațieze pe om, iar S.D. ul nu. Tărășenia a ajuns până la Feldmareșalul Keitel. Atunci l a apucat turbarea pe "Frumosul Paul", care l a băgat în priză pe Heydrich. Lui Keitel i s a făcut frică și generalul de la noi din celulă și a lăsat capul pe butuc. Apropo! Era chiar în celula ta. O rezervăm întotdeauna celor care au un loc reținut în expresul pentru Doamne Doamne. — Deci voi știți înainte de sentință ce o să se ntâmple? — Ceea ce o să ți spun acum e "GEKADOS". În orice caz, ceva ce tu nu trebuie să știi. De altfel, sunt gata să pariez oricât că, duminica viitoare, n ai să asiști la slujbă. Când cineva ne vine cu un VG și SG pe actele sale, știm în maximum o oră ce l așteaptă. E o mică însemnare care se face pe foaia de internare, în stânga jos. De pildă, un k mic înseamnă KZ. Judecătorul are în dosar o copie și nu i ar merge prea bine dacă n ar judeca după cum vrea Gestapo ul. Tribunalele noastre nu cunosc deloc cuvântul "achitat". Gestapo ul nu se nșală niciodată. Dacă trimit un individ în detențiune preventivă, înseamnă că individul e vinovat. Sțever rânji. — În cazul că inamicul ne ar ocupa, nimeni n ar putea găsi ordinele pe care le primim. Tot ce e scris se distruge. Până și indigoul care se aruncă la coș e ars. Tot ce e GEKADOS se transformă în fum. Dușmanii noștri n o să afle mare lucru. Dacă pun mâna pe mine, și ar putea o face, știu pe de rost ce le voi spune. Am făcut mai multe repetiții generale cu "Hultanul". Nu sunt decât un Obergefreiter. Habar n am de nimic. Tot ce am făcut, am făcut din ordin. Și ai să vezi, locotenente, că ăia, inamicii, o să mă ia în armata lor, tot ca Obergefreiter. Eu sunt un om cu scaun la cap, și puțin îmi pasă în fundul cui o să trag șuturi. De vreme ce sunt plătit la fiecare zece zile, așa încât să mi pot oferi o damă pe cinste, devin daltonist și nu mi mai dau seama dacă cutare sau cutare culoare politică mi se potrivește sau nu. Diseară o să mi ofer una. Bărbatu su e în Rusia. Are niște bulane trăsnet și păsărica rasă, după modelul franțuzoaicelor. Mor după așa ceva. La început, trecea ea deasupra și se zbânțuia mai ceva ca o râșniță electrică. După aia, o apuc de buci, o încalec și mă pornesc mai abitir decât un taur spaniol care n a mai văzut vacă de patru ani. Atunci să te ții la urlete și răcnete! Ultima dată și a înfipt colții în mine. Sunt vicios, locotenente, și mă dau în vânt după chestii mai speciale; așa, ca la Biblie, sub pătură, cu lumina stinsă și jaluzelele trase, nici că mă interesează! Adulterul trebuie să fie o plăcere. La franțuji, toate treburile astea sunt privite mai slobod, nu ca la noi. Ieși, locotenente, și fă un tur pe un bulevard mai elegant. Ce ai să vezi? Prăvălii care vând zahăr, varză, cartofi? Aiurea! numai chiloți din dantelă, ciorapi eleganți, combinezoane străvezii, portjartiere cu brizbrizuri... Echipament pentru viciul profesionist. În lumea asta, totul e numai pentru ce avem între picioare. Ataci, de pildă, cu tancul tău și i masacrezi pe toți ce ți stau în cale. Pentru asta ți se agață o Cruce de Fier de piept. Sosești în permisie la Berlin. Muierile îți sorb decorația din ochi și abia așteaptă să ajungă în pat cu tine. Cu grămada. Crucii ăsteia de fier ar trebui să i se spună magnet pentru p... Două lucruri contează: paralele, multe parale și decorațiile greu de căpătat. Decorații atât de mari, încât să i pună cu botul pe labe chiar și pe cei din poliția secretă. Aș da nu știu cât ca să am o cruce de cavaler. Arată mi, locotenente, un singur rege sau un singur mare mahăr care să fie frumos. N ai să găsești. Și totuși gagiii ăștia posedă tot ce le poftește inima. De ce? Pentru că au pieptul plin de zdrăngănele. E mai ceva decât un permis de liberă intrare la cel mai grozav bordel! Bun. Acu' o roiesc. Trânti ușa și dispăru pe coridor. Luni dimineața, maiorul von Rotenhause, comandantul închisorii, sosi pentru citirea sentinței. Tot timpul cât dură lectura se bâțâi de parcă ar fi vrut să meargă la closet și i ar fi fost greu să se abțină. În dreapta și stânga sa se aflau Stever și "Hultanul", cu pistoalele mitralieră atârnând pe umăr. Maiorul Rotenhausen nu voia să riște nimic. Puțin înainte de amiază un ochi se lipi de vizetă și l cercetă îndelung și insistent pe locotenentul Ohlsen. Un ochi căprui, înconjurat de gene castanii. Ochiul rămase lipit de vizetă timp de aproape zece minute. Privirea era lacomă, ca de căpcăun. După o oră apăru Stever, care și făcea rondul. — Operatorul șef te a văzut. Tocmai au sosit și cele trei satâre ale lui. Vrei să le vezi? Sunt impresionante, lucioase, tăioase. Lângă ele până și un brici pare tocit. Sunt în celula de tranzit, în niște huse de piele galbenă, splendide, purtând pe mâner câte un vultur auriu. "Hultanul" s a și exersat cu ele. Grozav i ar place să reteze capul cuiva. Eu unul nu vreau să am de a face cu așa ceva. Chestiile astea îți poartă ghinion. Stai, cum îi zice la Sfânta Scriptură? Cel care l atinge pe unul peste scăfârlie capătă la rându i aceleași scatoalce. Nu văd de ce aș fi împotriva celor sfinte! — Încă n a venit pastorul, murmură locotenentul Ohlsen. Înainte de sosirea lui nu se poate întâmpla nimic. — N ai teamă. O să vină. La prusaci totul e în bună ordine. Nu suntem noi atât de nemiloși încât să expediem pe cineva la ceruri fără să i fi netezit mai întâi calea. Nu s a prezentat încă. Întotdeauna dă mai întâi un telefon, după care trebuie să l aștepți cam două ceasuri înainte de a și face apariția. În momentul de față oficiază o slujbă pentru o companie de marș a trenului regimnetar. În vreme de război popii și chirurgii au întotdeauna o groază de treburi. Când vine pacea nu mai sunt atât de importanți. Pe seară, un țipăt lung și dureros trezi întreaga închisoare. Santinelele ripostară înjurând și răcnind. Puțin după aceea sosi "Vierul". Se auziră lovituri. Strigătul se stinse și o liniște îngrozitoare se lăsă peste închisoare. Pastorul veni marți dimineața, la zece și jumătate. Era mic de statură, gârbovit, cu ochi albaștri și naivi și cu glas tremurător. Nasu i curgea tot timpul; și l ștergea cu mâneca sutanei. Aduse cu sine un altar pliant, pe care l desfăcu ajutat de locotenentul Ohlsen. Dintr un geamantănaș ponosit scoase o statuetă din carton aurit, înfățișându l pe Hristos. Cununa de spini se rupsese, dar o repară cu un pic de scuipat. Mai avea și două buchețele de flori artificiale, înfășurate în hârtie de mătase. Își uitase biblia și trebui s o împrumute pe cea a locotenentului Ohlsen, care, de fapt, era a închisorii. Când totul fu gata, arăta destul de bine. Ochiul "Vierului" se lipi de vizetă. Alături de el, Stever asculta, bâțâindu se, relatarea a ceea ce se petrecea înăuntru. "Vierul" șoptea: — Acum îi dă niște bulcă și pileală. Nu pricep cum de i permis. În regulamentul penitenciar stă doar scris negru pe alb la pagina 216, alineatul 3, că se interzice consumul de băuturi alcoolice. Și uite la ăla cum îi trage la măsea. Te apucă nebunia, nu alta. Þin te bine, Stever. Acu' începe bâlciul. Bătrânul îl binecuvântează. Și a ridicat labele atât de sus, încât aproape atinge tavanul. Șoapta pastorului răzbătu înăbușit până la el. "Vierul" rânji. — Să mor dacă m ar mira să văd și un înger trecând prin pereți. Lovi cu palma peste coburul masivului său pistol. Dar, Dumnezeul meu, dacă așa ceva s ar întâmpla, aș ști cum să l întâmpin. Eu, Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt nu voi suporta nici un fel de încălcare a regulamentului în închisoarea mea. O să nvețe el, arhanghelul lui Dumnezau, să mă cunoască! — Se nțelege, Herr Stabsfeldwbel, găsi Stever de cuviință să zică. "Vierul" se automontase până la furie. — Dumnezeu, îngeri, sau oricine altul, dacă o iau pe altundeva decât indică regulamentul și fără permis de trecere semnat de judecător, o să aibă de a face cu mine! În sectorul meu domnesc disciplina și ordinea! N am treabă cu haosul din Paradis! Uite, Obergefreiter, acum s au așezat în genunchi. Măiculiță, Doamne, ce circ! Timp de trei secunde îi cedă vizeta lui Stever. Acesta chițcăia de plăcere. Tocmai erau la împărtășanie. O minunăție de împărtășanie, cum nu vezi în fiecare zi. "Vierul" îl împinse brutal și și reluă locul său din "fotoliul întâi". — Bun. S a făcut și asta. Acum stau pe pat și se țin de mână. Bătrânul se smiorcăie. Halal eroi. — De ce o fi plângând războinicul cerului? întrebă Stever. Doar nu pe el o să l radă. "Vierul" dădu din umeri. Nu prea știa ce să răspundă, dar, după ce reflectă câteva momente, ajunse la concluzia evidentă că atunci când ești pastor și l asiști pe unul care urmează a fi executat, trebuie să te arăți îndurerat. Stever îi dădu dreptate. E o situație în care trebuie să plângi. "Vierul" făcu câțiva pași greoi pe culoar. Apoi arătă cu degetul gros de la mână ușa închisă a celulei. — Nouă așa ceva n o să ni se ntâmple, constată el. Stever nu răspunse. Ideea de a intra în legătură cu Gestapo ul i se vântura în continuare prin minte. Privi gânditor la grumazul "Vierului" și și spuse în sinea sa că ar trebui într adevăr o lovitură foarte zdravănă ca să desprinzi căpățâna de gâtul ăsta de taur. Era cel mai gros grumaz din câte văzuse. E de necrezut ce gras și scârbos poate deveni cineva dospind în închisoare! — La ce te tot uiți așa? întrebă "Vierul". — La gâtul domnului Stabsfeldwebel, zise fără să vrea Stever. "Vierul" își pipăi ceafa. — Gâtul meu? murmură el îngtndurat. Ce are gâtul meu? — E puternic, Herr Stabsfeld'. — Exact, Stever, e un gât de subofițer. Asemenea gâturi nu se taie cu una, cu două. — Satârul e bine ascuțit, Herr Stabsfeld'. — Pe dracu', ce te a apucat, Stever? Þi e târșă? Uite ce ți trece prin minte! Nu cumva ai nevoie să te vadă un psihiatru? Fu cât pe aci să și înnoade limba pronunțând litera "p". Gândeam că într o zi ai să ajungi Unteroffizier, dar cu asemenea idei bolnăvicioase nu va fi cu putință. Sau poate ești beat, Stever? În cazul ăsta, te iert. Ar trebui să știi că un Stabsfeldwebel n-ajunge să fie executat. Ce dracu', doar e coloana vertebrală a societății. Dacă noi, Stabsfeldwebel ii, ne am pune în grevă, totul s ar duce de râpă. Totul s ar nărui ca un castel de cărți de joc; lui Adolf, Hermann Heinrich, ăluia de la Kremlin, ne le ar rămâne decât să se culce pe jos și să se dea cu capul de podea. Asta să n o uiți niciodată. "Vierul" izbi cimentul cu cizma dreaptă și l fixă pe Stever. Ai înțeles, Obergefreiter? — Am înțeles, Herr Stabsfeldwebel! mugi Stever gândind totodată: Încă nu știi totul, porc gras. Voi fi mai mult decât Unterroffizier. Nu i departe ziua când eu voi fi acela care te voi băga la zdup și te voi pune să sari ca să mai lepezi din osânză. Mulțumit de sine însuși, "Vierul" se retrase zgomotos în vizuina sa. În timpul plimbării de după amiază, Stever și Braun percheziționară celulele. Braun luă în primire pe cele din dreapta coridorului, Stever pe cele din stânga. Scotocind, descoperiră câte ceva. În celula nr. 21, ocupată de un colonel condamnat la moarte, Braun găsi o bucată de pâine neagră ascunsă sub saltea. În celula nr. 34, Stever confiscă un chiștoc lung de doi centrimetri. În cea de alături, un capăt de creion. Tot ce găseau puneau într o pătură albastră. Stever jubila. Asta era îndeletnicirea lui preferată. Un fel de joacă, numai că după aceea deținuții urmau să fie pedepsiți conform unui ritual special instituit de "Vier". Stever tocmai isprăvea de căutat în ultima celulă, când se fluieră terminarea plimbării. Locotenentul Ohlsen se opri o clipă uluit în pragul celulei și contemplă îngrozitoarea dezordine lăsată de Stever. Apoi se năpusti spre saltea și scotoci febril. Un hohot de plâns îl zgâlțâi. Ușa celulei se deschise fără zgomot și Stever intră. Între două degete ținea o mică pilulă galbenă. — Nu cumva pe asta o cauți? zise el zâmbind sarcastic. Locotenentul Ohlsen se repezi spre el, dar bâta lui Stever spintecă aerul și îl atinse deasupra genunchiului cu o violență care l făcu să scoată un strigăt de durere. — Când un gardian intră în celulă, deținutul e obligat să ia poziția de drepți, îi aminti Stever zâmbind în continuare. Dacă nu se execută, avem dreptul să folosim bâta. Pentru asta o și avem. Trebuie să mărturisesc că ai combinat bine totul: să înghiți porcăria asta exact înainte de operație. Cum de te a lăsat cugetul să faci așa ceva? Noi ne dăm atâta osteneală pentru tine, iar tu vrei să ne înșeli! În ceea ce mă privește n ai nimerit o, locotenente. Bănuiam eu mai demult că ai ceva în rezervă. Prea erai calm. În chestii dintr astea sunt om cu experiență. Îți dai seama în ce nasulie m ai fi vârât dacă înghițeai pilula? Sunt unii de cred că Stever nu vede nimic, dar am un radar până și n ceafă. Știu cum să mă feresc de belele. Cunosc regulamentul pe de rost. Cunosc pe dinafară toate HDV urile. D aia am învățat să citesc la școală. M ar putea folosi în biblioteci ca HDV viu, într un singur volum. Cum e ceva care mi se pare că nu prea miroase bine, cum cer un ordin scris. Și dacă într o bună zi or să mi spună: "Stever, ai săvârșit un asasinat", o să le râd în nas și o să le arăt ordinul scris, zicându le: "N ați nimerit o! Pe ăl de a semnat ordinul ăsta să l spânzurați. Eu nu s decât un sclav care se ține de regulament, iar regulamentul nu eu l am făcut." Acum, locotenente, am pilula ta și sunt obligat s o păstrez, altminteri, mă paște Curtea marțială. Le place să vadă curgând sânge, indiferent al cui e, dar sângele meu n o să curgă. Deci, vom face în așa fel ca și când n ai fi avut niciodată pilula; altminteri am avea prea multă bătaie de cap. O s o dau pisoiului cenușiu care m a zgâriat ieri când am vrut să l mângâi. Sunt curios să văd cum funcționează drăcia asta. Locotenentul Ohlsen plângea. Lacrimile i se scurgeau de a lungul obrajilor. Pilula fusese atu ul său. Îl susținuse gândul că va putea decide el însuși asupra momentului. Acuma regreta amarnic că n o luase mai demult. Fusese o greșeală să creadă că ar fi putut fi grațiat în ultima clipă. — Dă mi o, bâigui el, dă mi o, Stever. — Nu ține, refuză Stever clătinând din cap. Trebuie să te conformezi regulamentului, dar pot să te consolez spuntndu ți că totul se petrece foarte iute. O dată ce ajungi cu capul pe butuc, lucrurile merg atât de rapid, încât nici nu ți dai seama. Se scotoci în buzunar și scoase de acolo o scrisoare. Uite ceva pentru tine și îți atrag atenția că ai putea să mi mulțumești. — Dar o scrisoare nu poate fi periculoasă, spuse descurajat locotenentul Ohlsen. — Nu? Comandantul și "Vierul" sunt de altă părere. Cerneala poate fi otrăvită. La München au pățit așa ceva. O istorie cu niște studenți. Unul a fost cât p aci să dea ortul popii. Otravă, a zis doctorul. Și au spart capul să găsească cum și a făcut rost de otravă. Și apoi, unul din deștepții de la Kripo s a gândit la scrisorile pe care le primise deținutul. Au trimis toată scriitura aia la analiză și au găsit otravă în cerneală. Și atunci moara s a pus pe măcinat. L au arestat pe cel care scrisese scrisorile. Și l au trimis la eșafod împreună cu ceilalți. De atunci, scrisorile sunt tabu când există un cerc roșu pe ușa celulei; dar Obergefreiter ul Stever are inimă bună. Oameni suntem cu toții. Citește scrisoarea aici, cu mine, dar te previn, dacă o duci la gură, capeți imediat una peste scăfârlie. Locotenentul Ohlsen parcurse la iuțeală cele câteva rânduri ale scrisorii. Venea de la Bătrânul. Stever îi luă scrisoarea din mână și se apucă tacticos s o citească. — Alfred despre care vorbește prietenul tău e ăla cu cicatricea? Locotenentul Ohlsen tacuvință din cap. — Nu pot să l sufăr. N aș vrea nici măcar să l am aici. Ceva îmi spune că are un dinte împotriva mea, deși eu, unul, execut doar ceea ce mi se ordonă. Ai putea să mi faci un serviciu, locotenente: scrie câteva cuvinte de recomandare pe dosul acestei scrisori. De pildă: Obergefreiter ul Stever e un băiat de treabă, care s a ocupat de mine. Nu face decât ceea ce i se ordonă. Ai putea să închei zicând, de exemplu: P.S. E prietenul deținuților. Apoi semnătura și gradul. Asta i ar da un aer mai oficial. Stever întinse scrisoarea locotenentului Ohlsen și i dădu un creion chimic. — Dovedește mai întâi, Stever, că ești prietenul deținuților și după aceea scriu. — De acord, rânji Stever. Ce vrei? — Pilula. — Ești țicnit, locotenente. Dacă crăpi, mă pun imediat la zid. — Dumneata ești cel care hotărăște, Stever. Dar n ai să poți scăpa de ei. Dacă aș fi în locul tău, mi aș confecționa un guler blindat. Stever se cutremură. — Nu îndrăznesc să ți dau pilula, locotenente, dar cred că ar fi o idee bună s o întind de aici. Locotenentul Ohlsen fu luat exact după cină. Îl scoaseră în curte prin tunel. Înaintea lor pășea pastorul, murmurând o rugăciune. Trecură apoi într o altă curte, înconjurată de zidurile penitenciarului. Aici se aflau la adăpost de priviri străine. Eșafodul era din lemn negeluit. Pe platformă stătea călăul împreună cu ajutoarele sale, toți îmbrăcați în redingotă, cu joben de mătase și mănuși albe. Celălalt condamnat care urma să fie decapitat sosise cu puțin înaintea locotenentului Ohlsen. La piciorul eșafodului se aliniaseră membrii Consiliului de război și câțiva ofițeri. Unul din judecători citi sentința. Nimeni n ar fi putut înțelege ce mormăia el acolo. Era un om care știa să se domine. Arta aceasta o deprinsese timp de cinci ani. Cândva fusese un om cultivat. Comandantul închisorii verifică identitatea condamnaților. Primul asistent al călăului înaintă și i degradă pe cei doi, smulgându le epoleții. Locotenentul Ohlsen era al doilea. Tovarășul său de suferință urcă scara. Pastorul se ruga pentru izbăvirea sufletului său. Cei doi asistenți îl legară și placa basculă la orizontală. Călăul ridică securea. Lama, în formă de semilună, scăpără în lumina apusului. Strigă cu glas tare: — Pentru Führer, pentru Reich, pentru existența poporului german! Securea se abătu și despică grumazul omului întins pe placă cu un zgomot ca o gâlgâitură. Un horcăit scurt, pornit parcă din corpul decapitat, răsună între zidurile închisorii. Capul se rostogoli în coș. Corpul avu câteva convulsii. Din grumazul secționat sângele țâșnea în două șuvoaie. Cei doi asistenți ai călăului prăvăliră îndemânatic corpul într unul din sicriele de brad. Capul fu așezat între picioare. Oberkriegsgerichtsrat doctor Jeckstadt aprinse tacticos o țigară și se întoarse către confratele său, doctorul Beckmann: — Orice s ar vorbi despre aceste decapitări, ele rămân eficace, rapide și ușoare. — Eu, unul, nu prea am încredere în ele, zise un Rittmeister, care auzise, fără voie, ce se vorbea. — Trebuie să fie o senzație bizară să te știi legat de placă, spuse doctorul Beckmann. — De ce să ne batem noi capul cu asta? zâmbi doctorul Jeckstadt. Nouă n o să ni se ntâmple niciodată. Nu suntem decât juriști și nu ne facem decât datoria. E drept că indivizii care nu vor să se supună să fie pedepsiți. Juriștii sunt baza tuturor lucrurilor și fără noi lumea ar sfârși în haos. — Aveți dreptate, scumpe confrate, îl aprobă doctorul Beckmann. Execuțiile sunt necesare, iar execuțiile noastre germane sunt cele mai umane. Înainte ca locotenentul Ohlsen să poată înțelege cu precizie ce i se ntâmplă, se trezi pe placă. Simți cum basculează înainte și apoi nu mai fu nimic. Călăul se ntoarse către grupul care discuta cu voce scăzută la piciorul eșafodului și strigă cu glas tare: — Execuțiile au fost săvârșite conform sentinței judecătorești. Heil Hitler! Două ceasuri mai târziu, Kriminalrat ul Paul Bielert avea în mână următorul act: Tribunalul Divizionar 56/X Garnizoana Hamburg Închisoarea militară Altona Locul execuției: Închisoarea militară Executarea sentinței de moarte pronunțată împotriva: Locotenentului de rezervă Berat Viktor Ohlsen Au fost prezenți: Ca președinte al comisiei: Oberkriegsgerichtsrat doctor Jeckstadt; ca șef al biroului de execuții; Sturmbannführer SS von Verkler. La ora 19,05 comandantul a fost scos din celulă și i s au legat mâinile la spate. Doi soldați l au escortat la eșafod. Călăul Rottger era gata împreună cu cele două ajutoare ale sale. Mai erau prezenți: Comandantul închisorii militare, maiorul von Rotenhausen. După ce identitatea comandantului a fost verificată, președintele a ordonat călăului să treacă la execuție. Condamnatul, care era calm, s a lăsat legat de placă fără împotrivire, după care călăul a procedat la decapitare cu ajutorul unui satâr de mână și a raportat că sentința a fost îndeplinită. "Frumosul Paul" zâmbi și aplică ștampila se personală pe macabrul document. Pentru el cazul era clasat. Câștigase încă o dată. O nouă sentință la moarte ce va împodobi raportul său lunar către RSHA Berlin. În stomacul lui Porta paisprezece halbe de bere, nouă pahare de vodcă și șapte de absint își disputau dreptul de a rămâne. Porni clătinându se spre orchestră, dar căzu de câteva ori. Cu multă caznă se îndreptă spre pian, ateriză de trei ori pe jos, se ridică ajutat de unul din muzicanți. Cu un zgomot de explozie, conținutul stomacului său țâșni în pian. — Scârbosule! strigă pianistul Borăști în instrumentul meu? — Gura, icni Porta răsturnând o halbă cu bere în pian. Basamacul de ocazie nu i bun, explică el, dar acum jucăria ta are și nițică bere proaspătă. Se așeză pe scăunel și își plimbă degetele pe clape. Era o prea frumoasă imagine a războinicului beat. Cântați, bandă de lepădături! zbieră el. "Bernard Sugativă" sări pe o masă și izbi tavanul cu două sticle de șampanie: Vor der Kaserne, vor den grossen Tor, stand eine Lanterne und steht sie noch davor. So woB'n wir uns da viedersehn, bei der Lanterne woll'n wir stehn wie einst, Lili Marleen. Singurul care nu cânta era Micuțul. Ședea într un colț, cu o gagică pe genunchi, pe care o dezbrăca, așa cum o gospodină jumulește de pene un pui Din când în când fata țipa, mai de frică, mai de plăcere. Pianistul continua să njure. Porta îl îmbrățișă surâzându i drăgăstos. — Te ai supărat, bătrân boxer de note? În aceeași secundă, pianistul, uluit, fu expediat la podea și se rostogoli ca un poloboc până câtre bucătărie. Heide și Barcelona îl ridicară, îl duseră ținându l deasupra capetelor până în stradă, acolo îl legănară ca pe un sac și l azvârliră peste o grămadă de alți bețivani care dormeau somnul berii. În același moment, o mică procesiune compusă din șase ostași S.D., un pastor, un medic, câțiva funcționari de la tribunal și de la serviciul de securitate escortând cu toții o bătrânică pătrundeau pe sub una din bolțile închisorii Fühlsbuttel, în spatele aeroportului. Pășeau încet, oarecum nehotârâți, ca și când ar fi vrut să tragă de timp înainte de a ajunge în fața ușii verzi din capătul coridorului. Un sfert de oră mai târziu, mica procesiune se înapoia. Fără bătrânică. ANIVERSAREA LUI "BERNARD SUGATIVÄ" Un zgomot infernal răzbătea din cârciuma "La Trei Iepurași" de pe Davidstrasse. Puteai să l auzi până la infirmeria de pe Bernhard Nocht Strasse. Un bâlci în toată regula. La ușa dinspre stradă atârnau ghirlande. Înăuntru scânteiau lampioanele. "Bernard Sugativă", patronul, își sărbătorea într o odaie dosnică aniversarea. Fuseseră invitați doar câțiva prieteni de ai casei, aleși pe sprânceană. Micuțul sosi printre primii, când încă nu se nserase. Îl găsi pe "Sugativă" în bucătărie, tronând în vârful unei scări duble, unde dirija preparativele în vederea serii. — Am auzit că e ziua ta, începu Micuțul. — Într adevăr, mormăi "Sugativă". — Bun, atunci fericire și baftă! ură Micuțul împingând spre ceafă ceea ce i slujea de bonetă. — Mulțumesc, răspunse Bernard și continuă să dea directive uneia dintre fete în legătură cu lăzile cu bere. — Probabil că organizezi ceva cu ocazia asta? întrebă Micuțul scobindu se în ureche. — Ca n fiecare an, răspunse "Bernard Sugativă". Și și suflă nasul cu degetele, prilej cu care câțiv stropi nimeriră în tava cu carne. Micuțul trase cu ochiul la sticlele aliniate falnic de a lungul zidului. — Ce de sticle ai! Cine o să le bea pe toate? — Prietenii mei cei buni, replică Bernard scuipând prin fereastră. Micuțul nu prea știa bine ce ar trebui să răspundă. Îl încercă dorința să tragă o înjurătură, dar își zise că din punct de vedere tactic ar fi fost o greșeală să se certe cu Bernard tocmai într o asemenea zi. — Plecăm în curând pe front, zise el după câteva clipe ștergându și gura. Batalionul nostru de marș e aproape complet. Vom avea și tancuri noi. Asta nu trebuie s o dezvălui nimănui, dar ție se poate. Știu că n ai să spui decât cui trebuie. — Asta așa i! sună răspunsul scurt al lui Bernard, care se căznea să prindă o ghirlandă. Scara se clătină într un mod periculos. Prea multă bere de dimineață. — La drept vorbind, eu am ținut la tine întotdeauna, continuă Micuțul. De câți ani faci umbră pământului? — De 42. Ia și tu o sticlă de bere și bea o în sănătatea mea. Micuțul întinse mâna și luă o sticlă. Tocmai se pregătea s o decapsuleze cu dinții, când fu oprit de Bernard, care îndreptă spre el o labă exigentă. — Și cadoul? — Ah, fir ar să fie, înjură Micuțul. Uitasem. Și scoase din buzunar un mic pachețel învelit în hârtie de mătase roză. Interesat, Bernard desfăcu pachețelul. Un obiect util, gen tirbușon, își făcu apariția. — N aveți pic de originalitate, adunătură de cârpe n cur! urlă înfuriat "Sugativă". E al zecelea pe care l primesc pe ziua de azi. Micuțul smulse cu dinții capsula și bău cu înghițituri mari. — Se întâmplară rar să primești chiar darul pe care l ai vrea, filozofă el. Veniră și alții să l felicite pe patron. Cu toții se ndreptară spre încăperea destinată festivității. Încetul cu încetul, Micuțul, care avea grijă să participe la toate toasturile, se pili. Când veselia era în toi, apăru și jobenul galben al lui Porta. — Salut, "Sugativă"! Ai primit cadoul meu? Bernard nu și aducea aminte să fi primit vreun cadou de la Porta. — N ai primit de la Micuțul un tirbușon de fier în formă de femeie? — Ba am primit porcăria aia, mârâi Bernard. — Bun! Atunci totul e n ordine. De fapt, era un cadou comun, al meu și al lui Micuțul. Hai, dă ncoa trăscăul că sunt uscat pe dinăuntru ca Sahara. Bernard bătu din palme. — Haideți la masă, băieți. Ne am adunat cu toții. Invitații se mbrânciră, se stropșiră unii la alții, dar până la urmă toată lumea găsi unde să se așeze. Zece fete, îmbrăcate doar în niște combinezoane negre și cu șorțulețe minuscule, aduseră bucatele. Porta fu imediat apucat de năbădăi. — Helga! zbieră el, Micuțul pretinde c ai fi rasă ca o curvă franțuzoaică. Arată mi și mie dacă i așa! Helega îi trânti în față o ditamai farfurie plină cu varză și cârnați, dar refuză orice fel de demonstrație. Porta necheza ca un cal de berar, care simte mirosul butoiului. În timpul mesei atmosfera se ncălzi nemaipomenit. Musafirii hotărâseră să intoneze în cinstea lui Bernard un cântec, un cântec lung și obscen. Pe lumea asta i de făcut ceva. Deci scoate ți ștremeleagul, Căci când potolul a sosit Stăpâne s toate poftele. Sărută sus și f... jos, Să bem chiar din bărdacă, Sărută sus și f... jos, Așa zicea un maimuțoi Logodit cu o girafă! Răcnetele erau atât de puternice, încit paharele de pe bufet prinseră să zăngăne și să se ciocnească Intre ele. Bernard fu săltat pe brațe. Porta se cățără pe masă și și zvârli cât colo jobenul cel galben. Heide ciocnea din răsputeri două sticle. — Gura, Joseph vrea să vă vorbească! Încetul cu încetul se făcu liniște. — "Bernard Sugativă", începu Porta, ai acum 42 de ani și te știe tot Hamburgul. Ziarele au vorbit de tine și ai avut parte de titluri frumoase atunci când ai umflat șaizeci de zile de pârnaie. Vreau să ți urez ca totul să ți meargă din plin, ca trenul tău de aterizare să nu se strice o dată cu trecerea anilor și damele să ți umple totdeauna tractirul, aducând cât mai mulți clienți cu parale multe și neveste nasoale. Din multe puncte de vedere ești un căcănar. Dar te iubim totuși, știi și tu că treaba amicilor este să spună adevărul. Îți mulțumesc din partea mea și din partea prietenilor, iar acum să i zicem un cântec. Bătu măsura cu piciorul: unu, doi, trei și dădu drumul celui mai porcos cântec din câte existaseră vreodată. Acum vorbea Julius Heide. Vorbea de eroi și de mândre acvile. Dar cum ce spunea nu interesa pe nimeni, fu trimis rapid la plimbare. Barcelona profită atunci de ocazie ca să i prezinte lui "Bernard Sugativă" omagiile sale. Ca de obicei, începu cu Spania, sărind de la coride la luptele de tancuri de lângă Alicante. — Acolo am repurtat prima mea victorie! răcni el și duse la gură o cană de un litru. Jumătate îi curse pe piept. Icni. — Cum o chema pe curva aia de spanioloaică a ta? întrebă Porta. Barcelona sughiță din nou și l arătă pe Porta degetul. Bătrânul trebui să l sprijine ca să nu cadă de pe masă. — Obergefreiter Joseph Porta, îți amintesc pentru a suta douăzecea oară că trebuie să mi te adresezi cuviincios fiindcă sunt Feldwebel, coloana vertebrală a armatei. — Ești un cur beat! replică Porta și se apucă să bea șampanie direct din sticlă. — Sunt amator de arte frumoase, proclamă Barcelona în mijlocul tumultului, la fel ca și amicul meu, amicul meu Bernard. Ca să subliniez această amiciție, îl pupă pe frunte pe grăsanul de Bernard, cu care ocazie fu cât pe aci să cadă de pe masă. Își recăpătă echilibrul și continuă: — Ah, artele frumoase! Care din banda asta de păduchi lați a fost vreodată într un muzeu și a fremătat în fața frumosului? — Eu! zbieră acoperind hărmălaia Micuțul și ridică un deget în sus. Barcelona' amuți, siderat. — Nu se poate, zise el fără voie. — Pe cuvânt de onoare, răspunse Micuțul ridicând trei degete. Am fost de patru ori cu compania la Muzeul Militar, da' de mult, când eram încă recrut la regimentul 5 tancuri din Berlin. — Idiotule, i o reteză Barcelona. Asta n are nici o legătură cu interesul pe care eu și Bernard îl purtăm artelor frumoase. Care dintre voi a contemplat vreodată o statuie frumoasă dim marmură, înfățișind o femeie? Care dintre voi îl cunoaște pe Thorvaldsen? Credeți cumva c o fi un pește de pe Reeperbahn? El e Dumnezeul meu! urlă Barcelona. Un om mare, acum mort. După aceea folosi de câteva ori cuvântul "erou", "rahat", "idioți", trecând prin "libertate" și "înmiresmat crâng de primăvară". Apoi, în capul său totul prinse să se nvârtească. Strigă ceva despre cântecul iepurelui și găinațul de turturică, lovi cu un gest teatral baretele multicolore ale decorațiilor insistând asupra faptului că nu le dă nici un fel de importanță, după care, arătând succesiv cu degetul fruntea și inima, răcni: Aici, camarazi, sfinți și încercați, frați de arme, adunați azi în taverna lui "Sugativă", asta contează... Mai departe nu apucă să continue, căci fu măturat de pe masă. De jos, de pe podea, mai răcni: Viva España! Fu rândul lui Bernard să urce pe masă, ajutat de Porta și de Legionar. În mod inexplicabil, își găsi echilibrul. — Trag nădejde, prieteni, că nici unuia dintre voi nu i e sete, pentru că altminteri vă torn pe gât la trăscău până când o să țâșnească afară prin găoază și toate alelalte găuri! Trase câteva înghițituri din cana pe care Legionarul i o întindea cu prietenească înțelegere. Sper că tractirul meu a fost pentru voi o adevărată casă, un adevărat sălaș. Am să vă destăinui ceva. A fi cârciumar nu i numai o treabă de câștigat parale. E o misiune. Deasupra ușii mele e figura lui Dionysos, unul din îngerii lui Dumnezeu, ceea ce dovedește că noi, cârciumarii, facem parte dintre aleșii Domnului. Prieteni, unde vă duceți voi ctnd sunteți triști? La cazarmă? Aiurea! La chioamba de nevastă, cu păru' pus pe moațe? Nici pomeneală! Veniți la "Bernard Sugativă". Și cum plecați de aici? Deprimați? Nu! Dimpotrivă, ușurați de toate grijile. — Da' de parale? făcu o voce din fund. Bernard preferă să se prefacă a nu fi auzit nimic. — La mine, ostașii, gradații și ceilalți sunt întotdeauna bineveniți! Glasul său urcă și deveni amenințător. Își agită pumnul prin aer. Dar ofițerii și celelalte canalii sunt nedoriți. În ochii mei sunt niște lepădături! Are tot omul dreptul să zică ce i place și ce nu! Vocea i se pierdu în urale. Își ridică mâinile deasupra lui, ca un boxer victorios. Trase o nouă dușcă. — Suntem hamburghezi, continuă el înduioșat. — Hummel, hummel, hummel! urlă întregul cor. — Mușcă, mușcă, mușcă! întregi Bernard lansând clasicul salut hamburghez. Să nu uităm niciodată. Există unii nenorociți care și închipuie că mai e o altă lume in afară de Hamburg. Fals! Arătați mi un Zillertal în altă parte decât aici! Unde poți să găsești cele mai strașnice coarde? Unde dacă nu pe Monckebergstrasse găsești cei mai parșivi ochi? Există un singur "Uragan" și ăla i pe Hanza Platz, la Hamburg. Cel care a respirat o dată aerul Hamburgului, revine întotdeauna. Hamburgul este ultimul bastion al Europei. Se opri brusc și fixă o chelneriță. Silvia, scroafă în călduri, la ce te holbezi așa? Închide ți pliscul și toarnă bere! Uite că mi am pierdut firul. Ei drăcie, unde m am oprit? Ah, da! Ehei, pe vremea mea, când eram în Reichswehr, la regimentul 3 dragoni!... Ãia dragoni! Anafura mă si, ăia știau să bea bere! Când eram pe undeva prin cantonament, nu rămânea o gagică care să nu fete după nouă luni! Iar dacă și serba careva ziua de naștere, nu primea niciodată zece tirbușoane în dar. Și aici privirea lui se aținti asupra lui Porta — nici nu găseai prăpădiți care să cotizeze doi pentru unul singur. Ridică brațul, făcu un semn pianistului și răcni: — Băieți, fiți gata pentru imnul Hamburgului. Das Hertz von Sankt Pauli das ist meine Heimat, in Hamburg, da bin ich zu Haus. Cântecul fu întrerupt de Steiner, care semnala primul conviv beat mort, firește, un Feldwebel de administrație. Un urlet de bucurie urcă spre cer. Șase oameni îl înhățară pe tip, care se afla la toaletă, îl duseră până în stradă și l aruncară într o fundătură acompaniind totul cu psalmi cântați în surdină. De atâta râs, Porta își scrânti falca, dar Micuțul i o puse la loc cu un pumn bine țintit. În cursul ceasului următor, șapte alți bețivani luară drumul fundăturii. Aniversarea "Sugativei" era numai fum de țigară, zbierete și damf de bere. Pretutindeni, pe mese și pe jos, oamenii zăceau vlăguiți, doborâți de alcool. Timpanistul căzuse în toba cea mare. Braț la braț, cei șase din 27 tancuri se împleticeau pe stradă. — Mi e sete, răcni Porta. Zidurile de pe Herbertstrasse fi răsfrânseră strigătul. Lângă stația metroului ajutară pe un bătrânel să lipsească un afiș. Un afiș roșu ca sângele. Steiner citi cu glas cleios, de bețiv: — Aviz... Porta căzu și se sculă cu greu. — Steiner, băiatule. Cine dracu' publică anunțuri atât de devreme? Bătrânelul se împiedică și se dădu de a berbeleacul pe scara metroului, rămânând apoi înțepenit între brațele turnichetului. Ca să l scăpăm furăm nevoiți să recurgem la o rangă de fier. Sprijinindu se unul de celălalt, Steiner și Barcelona citeau împreună cu voce tare. Steiner se cam bâlbâia pe la cuvintele mai dificile, dar Barcelona 9 îndrepta politicos. — Camarazi, fiți calmi. E un aviz secret al Gestapo ului, proclamă Barcelona în mijlocul străzii pustii. — Pentru că a difuzat zvonuri false... sughiță Steiner. — ...în detrimentul Patriei, continuă Barcelona. Steiner se prăvăli peste afiș, dar izbuti să și păstreze echilibrul sprijinindu se în mâini. — Dumnezeu mi e martor! Mi e sete! gemu el. — Ei, fir ar să fie! Uite că au spânzurat pe unul! strigă Barcelona. E scris negru pe roșu. — Asta i ceea ce se numește hârtie lux, zise Porta și vomă pe rampa metroului. — Cine a fost spânzurat? întrebă Bătrânul așezându se pe scări. Barcelona cercetă afișul. "Conform sentinței tribunalului popular, astăzi la orele 17 și 15 minute va fi executată ca trădătoare a Führerului, Poporului și Patriei văduva Emilie Dreyer." Braț la braț, ne continuarăm drumul către Palatul de Justiție. Printre sughițuri, Barcelona și Legionarul intonau: Dragoner sind halb Mensch, halb Vteth. Auf Pferd gesetzte Infanterie. — Nu i așa c am întâlnit o pe văduva de au spânzurat o? murmură Heide când ajunseră la cazarmă. — Posibil, oftă Legionarul. Acum însă n o s o mai întâlnim. Acolo unde i ea, n ajungem noi. — Se moare cam mult în vremurile astea, filozofă Bătrânul. Curând luăm drumul frontului. Batalionul de marș e gata. — Sunt un erou, proclamă zbierând Micuțul. Porta căzu pe peluza din fața clădirii statului major. Izbuti cu greu să se așeze. — Să cântăm pentru lepădăturile cărora li e somn, propuse el. Știu că colonelul Hinka are o damă în pat. O cunosc și eu, dar ea ochește sus de tot: nu vrea să se ncurce cu un Obergefreiter. Cântecul său favorit izbucni ca dintr o orgă: Im schwarzen Kelter zu Askalon, da kneipt ein Mann drei Tag, bis dass er wie ein Besenstiel am Marmortische lag. — Pe barba tuturor profeților, blestemă Legionarul azvârlindu și echipamentul într un colț, s o faci pe soldățoiul la vârsta mea. El era instructor pentru luptă corp la corp afectat completărilor care ne soseau cu regularitate de la închisori, cazărmi și din lagăre. Îi lua în primire de îndată ce căpătau banderola cu literele zbV. — De ce te ai făcut majur dacă nu ți place, întrebă Micuțul, și mușcă din bucata de slănină pe care o furase de la furierul companiei a 8 a. Micul legionar dădu din umeri, aprinse una din veșnicele sale țigări, suflă fumul pe nas și apăsă gânditor capătul aprins pe o albină pe jumătate moartă, care se târa pe masă — Da' tu de ce te ai făcut soldat? — La asta nu i greu de răspuns, replică Micuțul cu gura plină de slănină. Aveam de ales între a fi robul unui țăran fățarnic sau a intra în forțele armate. La 16 ani m am angajat la cavalerie. Nu m au vrut. Ziceau că s matahală. M au expediat la infanterie, cu câțiva pumni peste bot în chip de supliment. Acolo am dat gata la marș pe toți ofițerii nefăcând altceva decât să pun tot timpul un picior înaintea celuilalt. După câteva ceasuri, nu era unul să nu se sature. Auzi, își închipuiau că pot face marț pe unul care crescuse în orfelinatele publice! Mă puneau să halesc pământ și când mă duceam la budă ieșea la țărână din mine de parcă eram râmă, nu om. Da' tot era mai bine decât să mă spetesc pentru o jigodie de chiabur. Legionarul aprobă — Firește, mon camarade. Nu cunosc nici orfelinatele publice, nici casa de corecție, cunosc doar ce i aceea foamea și șomajul. Bun, într o seară ploioasă a lui '32 am scăpat din mocirla nemțească. Am plecat la Paris, mă așteptam să dau acolo de soare. Aiurea, era la fel de trist ca la Berlin. M am lăsat înfiat de o târfă pe care am întâlnit o pe bulevardul Saint Michel, în timp ce așteptam autobuzul în stația Luxemburg. Ea m a învățat limba fraceză, mai ales în pat. Brusc i am avut pe presari în cârcă. Și din toate scârbele alea de uși franțuzești, am ales o pe cea mai scârboasă și anume cea care se deschide spre biroul de recrutare al Legiunii Străine. Acolo m a primit un sergent care, râzând cu gura până la urechi, mi a arătat un formular. Afară, în stradă, mă pândeau sticleții. — Ce preferi? întrebă sergentul. Să fii liber la noi sau o ședere prelungită la fortul Saint Martin de Re? — În aceeași clipă, continuă Legionarul, unul din caralii băgă capul pe ușă, ceea ce hotărî tot cursul vieții mele viitoare. Alah alese. După patru săptămâni haleam nisip lângă Casablanca. O uitasem pe Jeanette, găsisem una pe care o chema Aischa. Același temperament, numai că locuia în cartierul indigen. Se trânti pe un pat de lângă fereastră și răcni la un rezervist: — Mă jigodie, curăță mi echipamentul, dar dă i bătaie, și să te păzească sfântul dacă n o să lucească totul ca un sfanț nou atunci când isprăvești. Și aruncă o cizmă recrutului înspăimântat, un bătrânel de 63 de ani, care avea să moară ca un erou pe țărmul Niprului, la nord de Kiev. PLECAREA PE FRONT A doua zi, un regretabil eveniment se produse în timpul ședinței de tragere cu muniție de război a companiei. Feklwebel ul Brandt fu omorât în adăpostul standului de ținte. Patru gloanțe îl loviră exact îIn mijlocul frunții. Ofițerul de serviciu pe poligon fu arestat timp de câteva ore, după care fu însă eliberat. Când mortul fu așezat tn camion, printre lăzile goale de muniție și materiale de curățat armele, Micuțul îi spuse cu satisfacție lui Porta: — E de necrezut ce greu poate fi un cadavru. Acum, că și a dat duhul, ar fi trebuit să devină mai ușor. Amândoi urcară în camion. Porta scoase o pereche de cărți. Se instalară de o parte și de alta a mortului, pe care l folosiră drept masă. Porta extrase din buzunar o sticlă cu rachiu și i o oferi Micuțului. — Julius și cu mine am tras exact In același moment, zise fără să roșească Micuțul. Am fost la înălțime, ce mai! Bău și se șterse la gură. Slavă Domnului c am scăpat de dobitocul ăsta. Porta râse încetișor. — I ai văzut pe ceilalți șobolani de garnizoană cum s au albit la față? Știu că am făcut o dinadins, dar nu pot s o dovedească. Pe ce pariezi că diseară o să putem bea câtă bere vrem fără să scoatem un ban din buzunar? Scuipară la unison pe cadavru. — Crezi că acum e în iad? întrebă Micuțul. — Fără îndoială, replică Porta. Bunul Dumnezeu nu l ar primi. — Da' pe noi crezi că ne ar primi bunul Dumnezeu, Porta? — Mai taci din gură și joacă. Nu vorbi de așa ceva. — Þărușul țintei era plin de creierii lui. — Prea mulți tot n a avut, zise Porta. — Era căsătorit, continuă Micuțul. O să i fac o vizită nevestei sale și o să mă culc cu ea. În felul ăsta nu va pierde nimic. — Ai inimă bună, Micuțule, glăsui Porta. Goliră împreună sticla și o azvârliră afară din camion. Porta trânti o carte pe burta cadravului și anunță triumfător: — Atu! Când sosiră la cazarmă, se făcuse târziu de tot și de comun acord hotărâră să lase cadavrul peste noapte în camion. După două zile, tocmai când regimentul primise ordinul să se pregătească de plecare, un mic detașment de trupe proaspete defilă prin curtea cazărmii. Noi eram cu toții la ferestrele dormitorului companiei a 5 a. Brusc, Bătrânul tresări: — Ia te uită! Alfred, ai văzut cine e al doilea în rândul trei? Micul legionar râse cu glas tare. — Alah e înțelept, Alah e drept! E Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt. Fie binevenit! "Vierul" ridică privirea, îl recunoscu pe Legionar și pe Bătrân, păli și dădu una cu cotul "Hultanului", care era alături de el. — Zău dacă n am nimerit chiar la poarta iadului. Să l ferească sfântul pe Stever dacă o să l întâlnesc vreodată după ce vom fi pierdut războiul. — Stahlschmidt, știu despre ce anume vorbești și știu la ce te gândești. Dar în același timp bagă ți bine în cap: eu unul nu te mai cunosc. Porta scoase deodată un urlet: — Heil S.S.! Iată te la noi. Și încă cu cinci minute înainte de plecarea trenului. În mijlocul coloanei, un ostaș cu fața lividă își ridică ochii. Pe gulerul verde al tunicii sale de bumbac se mai vedeau urmele petlițelor negre ale S.S. ului. Vântul făcea să fluture cele câteva fire de ață cu care fuseseră cusute. O trompetă de argint cu dragonul galben al cavaleriei îi atârna pe umăr. Era fostul șofer al Standartenführer ului S.D., Paul Bielert. Hauptfeldwebel Edel îl primi pe nou veniți după tipicul obișnuit. — Șleahtă de chiulangii decolorați! Fiți bineveniți la noi. O să faceți ceva bale înainte de a ajunge pe frontul de est. Sunt bun și înțelegător cu cei pe care i iubesc, dar uite că pe voi nu vă iubesc. Mâine și poimâine sunteți cu toții de corvoadă la latrine. Precizez de pe acum că scaunele de la closete la vreau strălucitoare ca soarele! Colonelul Hinka se apropie agale. Mantaua sa de piele cenușie lucea de umezeală. Sub viziera chipiului un zâmbet de băiat bun îi lumina fața. Dădu din cap. Edel se răsuci, pocni călcâiele, salută și răcni ca un subofițer cu multă experiență ce era. — Domnule comandant, Hauptfeldwebel ul Edel din compania a cincea, împreună cu 20 de oameni, completare proaspătă, se află la ordinele dumneavoastră. Hinka râse încetișor și aruncă o privire piezișă spre ferestrele la care stătea. — Mulțumesc, Hauptfeldwebel. Încălzește i puțin pe băieți, ca să se simtă ca la ei acasă. Cred că o să i dăm comanda sergentului major Alfred Kalb. — Bine, domnule comandant, strigă Edel, gata întotdeauna să îndeplinească un ordin. Micul legionar se și afla în ușă, echipat pentru instrucție. Îl salută impecabil pe colonelul Hinka, care răspunse la rândul său. — Subofițer, băieții ăștia trebuie încălziți puțintel ca să se simtă bine aici, la noi. Dar mai întâi să le dăm bună ziua. Cu pași rari trecu trupa în revistă, urmat de Legionar și de Hauptfeldwebel. În dreptul "Vierului" se opri. — Numele? — Să trăiți, domnule colonel, Stabsfeldwebwel ul... Hinka îl întrerupsese după ce aruncase o privire în dosar: — Vii de la închisoarea militară! Ai mulți ani de serviciu, pe front n ai fost încă, dar ai să mergi! Suntem un regiment de linia întâi și suntem prezenți totdeauna acolo unde i mai greu. Dădu din cap. Ai fost destituit pentru că îi tratai prost pe deținuți? — E o greșeală, domnule colonel, protestă "Vierul" cu voce stinsă. — Bineînțeles, Stabsfeldwebel, râse Hinka. La noi se vine întotdeauna numai din greșeală. Legionarul îl fixă pe "Vier", închise un nasture de la buzunarul drept al vestonului și zâmbi tăios. Își urmară drumul. Hinka se opri în fața "Hultanului". — Încă unul de la închisoarea militară. Au făcut curățenie, nu glumă. Continuară să înainteze agale prin fața șirului de ostași aliniați. Când Legionarul trecu prin fața "Hultanului", îi șuieră printre dinți: — Tu. Afară din rând. Te prezinți la Obergefreiter ul Porta. Corvoadă la closet. Hinka se opri în fața fostului S.S. ist și arătă spre trompetă. — Știi să cânți? — Da, domnule colonel. Sunt Unterscharführer ul Rudolf Kleber, fost trompet în regimentul de cavalerie S.S. "Florian Geyer". — Trompet? repetă Hinka. Pentru ce ai nimerit la noi? — Bursă neagră și furt. — Ce ai furat, ostaș? — Cartofi și zahăr. — Observ, ostaș, că ai uitat să adaugi "domnule colonel". Așa se obișnuiește în armată. Subofițer Kalb, învață l pe tipul ăsta să fie politicos. — Da, domnule colonel. Soldat, 20 de culcări! șuieră el printre dinți și, fără să mai stea să verifice executarea ordinului, făcu exact 16 pași în urma comandantului regimentului. Toți oamenii fură interogați unul după altul. Colonelul Hinka se informă pe scurt de motivul venirii lor la regimentul 27. Peste unii trecu repede, la alții se opri mai îndelung. După aceea le adresă un salut neglijent și dispăru urmat de Hauptfeldwebel ul Edel. Micul legionar își înclină cascheta pe sprânceana stângă visând că este chipiul alb al Legiunii Străine. Contrar regulamentului, își înfipse o țigară în colțul gurii, după moda franceză. — Ascultați aici, ăștia nou veniții! lătră el fără să și miște țigara din gură (de așa ceva e în stare numai un francez!). Vă sfătuiesc, șleahtă de lepădături, să mă ascultați cu atenție. Am fost ostaș în Legiunea Străină. După aceea trei ani în batalionul special al închisorii militare din Torgau. Ostaș, ascultă comanda la mine! Pocni de din călcâie, își înclină și mai tare chipiul și și aprinse o nouă țigară. — Drepți! La dreapta! În coloană de marș, cu ocolire la stânga, marș! Porniră în pas de defilare către terenul de instrucție din spatele remizelor, acolo unde nu puteau fi văzuți de nimeni. Văzându i dispărând, Bătrânul râse încetișor. — "Mergi ori Crapă" e în largul său. Are ceva personal de răzbunat. Micul legionar începu prin a i alerga de a lungul și de a latul pistei presărate cu pietriș. Obosit, colonelul Hinka se rezemase de blindajul acoperit de un strat de ciment al unui tanc "Tiger" și privea la exercițiul care se desfășura comandat într un amestec bizar de franceză și germană. Ceea ce se petrecea nu era întrutotul conform regulamentului. Acolo, printre bolovanii cazărmii, se materializau ani lungi de educație rigidă, opt la francezi și șase la prusaci. — Detașament, înainte! Pas alergător, șuieră Legionarul. Îi puse să se târască prin noroi, gata gata să se înece în el. Le ordonă să sară șanțul cu apă. Rânjea numărind capetele care răsăreau la suprafață. Urlă: Pe toți dracii, e o datorie! Nu mi o luați în nume de rău, camarazi! O să vă fac mai tari ca stânca Gibraltarului! Culcat! Botul în noroi, o să respirați după aia! Hinka râse. Edel râse. Asta era Legiunea Străină. Asta era rețeta după care se fabricau cei mai buni soldați din lume. — Hai, camarazi. Mai iute, pas alergător! răcnea Legionarul cățărat pe o ladă goală. Îi goni în toate părțile peste bolovani. Se nfundau în noroi ca niște obuze. — Saperllipopette! , mișcați vă mai repede, bandă de puturoși! Brusc i se făcu frică că și ar putea pierde glasul și atunci înhăță fluierul. Mai întâi le explică însă semnificația fiecărui semnal. Primul fluierat: pas alergător, al doilea: culcat; al treilea: săritură pe loc. Fluieră așa două ceasuri încheiate. Oamenii începură să se clatine. Legionarul înjura pe franțuzește. Colonelul Hinka râdea. Edel râdea și el, zicându și că i de datoria lui să țină isonul colonelului. Făcu semn Legionarului să se oprească. N aveau chef de decese la regiment în timpul exercițiilor speciale. Legionarul încheie cu o oră de marș în pas de defilare prin nisip, în jurul cazărmii. Cei douăzeci de oameni fură repartizați prin dormitoarele cazărmii. "Vierul" eșuă la noi. I se dădu un dulap unde să și așeze lucrurile. Nădușeala îi șiroia pe față. Era tăcut și morocănos. — Þi ai pierdut cheile! râse careva. "Vierul" preferă să nu răspundă. Legionarul intră și se apropie de el. — Să nu te amăgești în legătură cu cele petrecute azi. Þie îți era rezervat totul și nu ălorlalți. L ai văzut pe șeful nostru murind, dar înainte de asta l ai maltratat. — N am fost eu, se apără "Vierul". Legionarul avu un zâmbet sinistru. — Ascultă mă bine, Stahlschmidt, puțin îmi pasă de ce ai făcut. N am izbutit să l înhaț pe ortacul tău, mai exact, n am izbutit încă. El v a pus pe făgaș, pe tine și pe "Hultan". Era mai șmecher ca voi. O să facem din tine un erou, un erou de mâna întâi. Când mi te adresezi, trebuie să mi spui domnule sergent major, înțeles? — Bine, domnule sergent major! abia suflă "Vierul", pocnind din călcâie cât se pricepea mai bine. Legionarul se răsuci și ieși. "Vierul" continuă să și aranjeze efectele. Din nebăgare de seamă, lovi cizmele Micuțului. — Te ai atins de cizmele mele, mârâi acesta așezat pe patul de sus și ocupat să mănânce un cârnat. — Fac ceva pe cizma ta, replică provocator "Vierul". Micuțul dădu din umeri și continuă să înfulece din cârnat. După ce termină, își șterse gura cu dosul palmei, își mută alene picioarele și sări cu îndemânare jos. Cu o grohăitură surdă, se ndreptă spre "Vier", își întoarse capul, pumnul Micuțului despică aerul și ateriză sonor în bărbia acestuia. Urmă apoi o ploaie de lovituri care nu se opri decât atunci când "Vierul" ajunse să se zbată pe jos ca un țipar. Micuțul îl răsturnă pe burtă și sări de câteva ori cu picioarele pe fundul său. Apoi urcă înapoi pe patul său, scoase două sticle de bere de sub saltea, le decapsulă cu dinții și bău simultan din ambele, tur de forță de care numai el era capabil. Sticlele goale le aruncă în capul "Vierului" care își revenea cu încetul în simțiri și bombăni: — Șobolan de închisoare, ai vrut să ai de a face cu cizmele mele, poftim, ți am împlinit dorința. "Vierul" nu suflă o vorbă și se băgă în pat stâlcit de lovituri, abia suflând. Pentru el începea o nouă eră: venise rândul său să încaseze. Porta și S.S. istul părăsiră cazarma împreună. Fură văzuți în nenumărate cârciumi, unde discutară pe șoptite cu diverse târfe și peștii lor. Făcură și curse cu taxiuri. Erau grăbiți. Noaptea târziu urcară agale poteca ce șerpuia pe Landungsbrucke, până la școala de marină din spatele spitalului militar. În vârful colinei era o bancă pe care cei doi se așezară. Gânditori, contemplau portul ascultând păcăniturile nituitorilor de la arsenal și privind ploaia de scântei, ca niște focuri de artificii, țâșnită din aparatele de sudură. — Dacă știi să cânți atât de bine precum te lauzi, zi mi ceva, ceru Porta. Dacă vrei să te faci iubit de colonelul nostru Hinka, trebuie să cânți așa încât până și îngerii să te asculte. Fostul S.S. ist Rudolf Kleber dădu din cap în semn că e de acord și scoase trompeta sa de argint din tocul așezat alături de bancă. Trase apoi din buzunar muștiucul, învelit în câteva foițe de hârtie de mătase, suflă în el ca să l încerce, apoi îl fixă, cu o reculegere aproape religioasă, la trompetă. Era un muștiuc scump de tot. Duse instrumentul de argint la gură aruncând totodată o privire piezișă lui Porta, care, cu totală indiferență, urmărea scânteile aparatelor de sudură. — Am fost trompet la regimentul F6, explică Kleber. Știi, ăia care au numai cai rotați. Am cântat și la parada cea mare de la Nürnberg. — Trăncănește mai puțin și cântă, răcane! Nu cred să fii atât de bun cum zici. Kleber trase adânc aer în piept. Primele măsuri răsunară deasupra colinei Landungsbrücke. Era un semnal de cavalerie. Porta nu se lăsă impresionat. Urmă unul de infanterie. Nici acesta nu l impresionă defel pe Porta. S.S. istul îl privi: —Ce ai vrea să asculți, Joseph Porta? Spune, ce vrei? — Da' tu ce știi? întrebă Porta expediind un șut indiferent unui dop de sticlă aflat la picioarele sale. S.S. istul se uită la fluviul învăluit în întuneric. — Ce ai zice de un blues? Un blues interzis, așa cum le place ălora de dincolo de mare. Porta făcu semn că da. — În regulă, dar încearcă să nu l strici. Sunt o groază de indivizi care pretind că știu să cânte bluesul. Kleber duse trompeta la gură. tși puse tot sufletul. Știa ce riscă. Notele urcară spre bolțile sumbre ale copacilor. Era ca și cum întregul Hamburg se trezea din somn ca să asculte. Trompetul se ridică de pe bancă bătând măsura cu piciorul drept; schiță un pas de dans înălțând trompeta către cer. Scăpând de după norii mișcători, luna apăru, reflectându se în luciul trompetei. — Așa mai merge, zise Porta. Continuă. Un polițist apăru din senin. Casca îi lucea. Reprobator, Kleber înaintă câțiva pași spre el cu mâna întinsă și continuă să cânte fără să se lase deranjat. — "Memphis Blues", o arie veche, murmură polițistul bătând și el măsura. Își scoase casca, își trecu mâna prin păr și se așeză lângă Porta. Două "păsări de noapte" își făcură și ele apariția. Kleber cânta de parcă ar fi fost în joc propria i viață. Aruncă o privire spre Porta. — Nu i rău, zise acesta. Fredonă câteva note. Pe ăsta îl cunoști? S.S. istul duse trompeta la gură și începu să cânte "Deep River". Trompeta suna de parcă toate insectele s ar fi pornit să cânte într o noapte de vară. În tufișuri, păsările își mișcau aripile și și înălțau ciocurile către luna ce strălucea pe catifeaua cerului. Polițistul și cele două târfe dansau înlănțuiți. Simțeai în văzduh ritmul prizonierilor puși în fiare în lagărele de muncă. Pașii infanteriștilor. Tropotul cailor cavaleriei. Scânteierea săbiilor în razele amurgului. Tunetul tancurilor care și încălzeau motoarele. Uruitul camioanelor. Baletul grațios al zveltelor dansatoare. Sfârșit, se opri. — Ești mulțumit, Obergefreiter Porta? Porta zâmbi. — Nu i rău, dar ar putea fi și mai bine. — Fir ar să fie! Ce Dumnezeu se ntâmplă? întrebă polițistul punându și la loc casca pe cap. — Crezi că e destul de bine ca să devin trompetul companiei voastre? întrebă Kleber, fără să binevoiască să i arunce măcar o privire polițistului. Cele două fete și agentul se priviră. Amuțiră. Intuiseră. Aici se petrecea ceva ce nu puteau să priceapă. Era vorba să fie ales cineva care să facă moartea mai lesnicioasă celor umili. Avură dintr o dată revelația unei lumi care nu era a lor, o lume în care bărbați tari ca stânca deveneau copii exact o secundă înainte de a primi sărutul de gheață al morții. — Știu să cânt și "Moartea Muzicantului". "Viva la Muerte", propuse entuziasmat S.S. istul. Porta fi făcu un semn: — Dă i drumul! Acum trompeta plângea, gemea, își spunea nesfârșita sa nefericire, vorbea de moarte, de moartea muzicantului care cântase până când plesniseră strunele viorii. S.S. istul se aplecă înainte și suflă spre pământ, de parcă ar fi vrut să încălzească mormântul rece al muzicantului mort. Apoi se lăsă ușor pe spate, dându și capul pe ceafă, și și trimise notele spre norii călători. — Viva la Muerte! Viva la Muerte! Muzicantul e mort — S a făcut, hotărî Porta bătându l pe umăr. Vei fi trompetul nostru. — Mulțumesc, murmură S.S. istul. Trompeta e viața mea. Se sculară și plecară fără să le dea vreo atenție polițistului și celor două fete. Ocoliră institutul B. Nocht. Străbătură fără grabă tot drumul până la cazarmă, oprindu se din când în când și fredonând câte o arie. — Da' pe asta o cunoști? Astfel se succedară toate marile titluri ale jazz ului. — Uite, asta îmi place. Porta se opri sus pe colină, în fața bisericii bombardate pe Konigins Alee, scoase din carâmbul cizmei fluierul său și începu să cânte "Rapsody in Blue". Kleber îl secondă cu trompeta. Un polițist care i deranjă printr un urlet în maniera prusacă fu expediat la pământ de Porta, fără ca cei doi să se oprească o clipă din cântat. Opt zile mai târziu, regimentul 27 tancuri primi ordinul de plecare. În întreaga cazarmă domnea o activitate febrilă. Nu ne fusese încă desemnat noul șef. Se spunea că va fi unul care ne va sosi mai târziu, pe parcurs. Colonelul Hinka veni personal să și ia rămas bun de la noi. Cândva, fusese și el comandantul companiei a 5 a. Îi știa bine pe cei vechi. Frecându și gânditor bărbia, primi raportul Hauptfeldwebel ului Edel, în timp ce dintr o aruncătură de ochi îi examină pe cei 175 de oameni. Apoi, lipindu și călcâiele, făcu să răsune glasul său de comandant: — Compania a 5 a, la dreaptaaaa, v aliniați! Bătrtaul și Barcelona verificară alinierea. Hinka se legănă ușor din genunchi. — Drepți! În coloană de marș, cu ocolire la dreapta, marș! Companie stai! Trompetul companiei, la flancul drept! Din ultimul rând, unde se afla, Kleber se repezi în capul coloanei. Se opri la trei pași înainte de primul șir. De trei ori la rând ridică și iar lăsă trompeta, apoi sună semnalul de rămas bun în timp ce întreaga companie încremenise mută. Adio, bătrână cazarmă, Adio, dormitoare împuțite. Trompeta, reveni lângă șoldul stâng. Zâmbind, colonelul Hinka comandă: — Pe umăr, arm'! Înainte marș! Kleber sună din nou. Notele se repercutară de zidurile cenușii. Porta aprobă din cap și i dădu un cot Legionarului. — Avem din nou un adevărat muzicant, ce zici? Lunga garnitură de vagoane de marfă părăsi încet gara Hamburg. Furăm cât pe aci să plecăm fără Porta. Se dusese să și ia rămas bun de la trei fete după un balot de paie. Când reveni, avea, în chip de fular, chiloții albaștri ai uneia din ele. În aceeași clipă, în vagonul de stat major, colonelul Hinka rupse sigiliile plicului în care se afla ordinul de misiune. Fără o vorbă, întinse foaia aghiotantului său, locotenentul Wegener. Wegener citi în tăcere: GEKADOS Misiune specială pentru regimentul 27 tancuri. Regimentul intră în subordinea directă a OKW , ca rezervă a grupului blindat de asalt în sectorul MONTE CASSINO. — |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate