Cartea aceasta este dedicată celor uciși în
mănăstirea și fortăreața Monte Cassino.






Doamne, cum mai ploua! Cu găleata. Un potop. Eram așezați sub pomi. Prinsesem cu nasturi mantalele între ele pentru a întocmi un soi de cort. Mantale SS de calitate mai bună decât cele ale noastre. Apa pătrundea și așa. Dar sub el eram aproape uscați.
Micuțul își deschisese și el umbrela. Până la urmă am izbutit să aprindem focul în mașina de gătit pe care o găsisem în vilă. Ne pregăteam să ne ospătăm în lege. În țepușe se perpeleau vreo patruzeci de mierle. Porta pregătea chiftele cu măduvă. Două ore încheiate râcâisem măduva din oasele a doi boi morți. Aveam până și pătrunjel proaspăt. Gregor Martin se pricepea să facă ketchup. Amesteca sosul într o cască americană. Căștile astea erau foarte practice. Le puteai folosi la o grămadă de treburi, numai la ceea ce fuseseră hărăzite, nu.
Deodată am izbucnit în râs. Pentru că Micuțul rostise un citat clasic fără a și da măcar seama.
Porta și a înălțat apoi jobenul, făgăduind să ni l lase moștenire. Alte hohote.
Heide se ușură din greșeală împotriva vântului. Ne tăvăleam de râs. În clipa în care ne a surprins o salvă de obuze ne sufocam încă de atâta râs, alergând care încotro cu mâncarea.
Odată l am auzit pe un preot militar întrebând un ofițer superior:
— Cum pot oare să râdă atâta?
În ziua aceea făceam haz pentru că Micuțul își înfășurase în jurul gâtului chiloții pe care îi luase de la Luiza Amărâta. M am înecat cu un cartof, iar ceilalți au fost nevoiți să mă lovească pe spinare cu un obuz. Veselia putea deveni primejdioasă!
— Dacă nu ar râde pentru toate fleacurile, a răspuns ofițerul, nu ar putea să reziste.
Porta era neîntrecut în privința chiftelelor din măduvă. Nu frigea niciodată decât câte zece deodată. Altfel ni s ar fi aplecat. Le mânca pe ale sale treptat, pe măsură ce le făcea. La ora nouă mâncasem peste șase sute de chiftele. Era mult și cu asta ne am petrecut toată noaptea.
Doamne, cum mai ploua!


DEBARCAREA

Bubuitul tunurilor se auzea până la Roma, la două sute cincizeci de kilometri. Nu puteam zări marile nave de luptă dar, de fiecare dată când trăgeau o salvă, marea clocotea ca pe jar. Întâi o sclipire orbitoare, urmată apoi de un bubuit ca de tunet.
Îi făceau piftie pe grenadierii noștri. În câteva ore, regimentele de blindate, slab înarmate, au fost nimicite. De la Palinuro și până la Torre del Greco toată coasta era în flăcări. Sate întregi au fost rase în câteva clipe. Ceva mai la nord de Sorrento, un buncăr, un mastodont de câteva sute de tone, a fost azvârlit în aer și o dată cu el o întreagă baterie de coastă cu plutoanele ei cu tot.
Din sud și din vest au apărut roiuri de Jabo . Zburau la mică înălțime, bombardând șoselele și drumurile, nimicind totul în calea lor. Șoseaua națională 19 a fost distrusă pe o lungime de o sută cincizeci de kilometri. Orașul Agripoli a dispărut de pe suprafața pământului în numai douăzeci de secunde.
Printre stânci erau camuflate cu o iscusință diabolică tancurile de apărare. Împreună cu noi, sub tancurile grele se găseau adăpostiți grenadierii regimentului șaisprezece. Urma să fim o gustare aleasă pentru băieții de dincolo atunci când o vor porni spre plajă.
Mii de obuze răscoleau pământul, explodând și schimbând în noapte neagră lumina zilei.
Un infanterist urcă panta în fugă, dând din mâini ca un nebun, beat de frică.
Îl urmăream nepăsător: ceva la ordinea zilei. În zorii aceleiași zile, eu însumi cunoscusem acea spaimă care te paralizează, îți cuprinde mațele și te face să ți strângi fesele. Încremenești, sângele îți îngheață în vine, chipul ți se face alb ca varul, ochii ficși, ești mai mult mort decât viu! Îndată ce camarazii bagă de seamă ce se întâmplă, tabără asupra „bolnavului". Dacă pumnii nu ajung, se trece la loviturile date cu piciorul și cu patul armei. Atunci te prăbușești hohotind de plâns, iar ceilalți lovesc întruna. Tratamentul este brutal dar reușește de cele mai multe ori.
Încă mai aveam obrazul plin de vânătăi, căci Porta mă cotonogise zdravăn. Îi eram recunoscător. Dacă ar fi dat mai cu milă, aș fi fost numai bun pentru cămașa de forță.
Mi am îndreptat privirile înspre Bătrân: sta întins între șenilele tancului; zâmbi și îmi făcu un semn de încurajare.
Porta, Micuțul și Heide jucau zaruri. Acestea se rostogoleau pe covorașul cel verde șterpelit de Porta din bordelul Idei Gălbejita.
O salvă de artilerie grea, trasă de pe cuirasate, nimeri în plin o companie de infanterie care tocmai cobora muntele. O mână uriașă i a măturat pe toți. O sută șaptezeci și cinci de oameni făcuți chiseliță împreună cu catârii lor!
Ne am pomenit cu „ei" la asfințit, pe când soarele cobora orbindu ne dinspre orizont: o mulțime de șalande speciale de debarcare, răspândindu și peste plajă pușcașii marini. Vechi marinari trecuți prin multe, ostași de meserie, dar și tineri recruți speriați, chemați sub arme în urmă cu două luni. Noroc că mamele lor nu i puteau vedea în clipa aceea.
Infernul lui Dante ar fi fost un parc de distracții pe lângă ceea ce îi aștepta.
Bateriile noastre de coastă fuseseră lichidate, dar în spatele fiecărei stânci, în fiecare gaură de obuz stau la pândă grenadieri, vânători de munte și parașutiști, gata să deschidă focul cu armele lor automate. Mitralierele grele și ușoare, mortiere, grenade antitanc, aruncătoare de flăcări, tunuri, carabine cu repetiție, mine, cocteiluri Molotov, bombe incendiare cu benzină, grenade cu fosfor. Nume... nume... nume, dar câte chinuri fără nume pentru marinarii de asalt!
Apărați de tirul artileriei navale, „ei" prind frânghii de stânci, se cațără ca maimuțele, ca apoi să cadă înapoi rostogolindu se. Cete întregi aleargă în cerc pe plaja albă în timp ce fosforul le rărește rândurile. Toată plaja e în flăcări. Nisipul s a preschimbat în lavă.
Privim în tăcere: interzis de a trage, până la noi ordine.
Primul val de debarcare este nimicit. N au izbutit să înainteze nici măcar două sute de metri. Ce priveliște îi așteaptă pe cei din valul al doilea, care urmează imediat! Sunt și ei la rândul lor transformați în torțe vii. Dar sosește cel de al treilea val. Þinând armele ridicate deasupra capului, marinarii se avântă prin valuri, se aruncă cu burta pe plajă și încep să se joace cu armele automate. Dar de înaintat nu înaintează nici măcar un metru.
Apoi apar avioanele care aruncă fosfor și petrol. Flăcări gigantice, gălbui, se înalță către cer.
Soarele apune. Se aprind stelele. Nepăsătoare, Mediterana nu dă pace cadavrelor calcinate, legănându le ușor.
Debarcă apoi cel de al patrulea val al infanteriei marine. Obuzele trasoare urcă pe cer. Și acești oameni mor în câteva minute.
Puțin înainte de a răsări soarele, o adevărată armada de pontoane de asalt se năpustește asupra coastei. Aceștia sunt soldați adevărați, companiile de pușcași marini bine instruiți care urmează să pună stăpânire acolo unde ceilalți au deschis doar drumul. Totul trebuie luat de la început. Obiectivul lor numărul unu: ocuparea șoselei naționale numărul 18. Tancurile se opresc la marginea plajei prefăcute în făclii. Dârji, pușcașii înaintează. Sunt veteranii Pacificului. Ucid tot ce le apare în cale, trăgând până și în morți. Pe carabinele lor de asalt sunt montate baionete scurte. Mulți dintre ei poartă atârnată de curea câte o sabie de samurai.
— Ãștia s marines americani, mormăie Heide, grenadierii noștri o vor afla pe pielea lor. Tipii ăștia n au pierdut nici o bătălie de o sută cincizeci de ani încoace. Oricare dintre ei face cât o companie întreagă. Comandantul Mike s ar bucura să și revadă vechii camarazi din Far West.
E prima oară când dăm ochii cu ei. Fiecare s a înțolit după cum l a tăiat capul.
Un soldat tropăie pe nisip; de raniță are prinsă o umbrelă deschisă, de un roșu aprins. În urma lui pășește un sergent înalt care poartă peste cască o pălărie chinezească. Un ofițer scund, care aleargă în fruntea unei companii, poartă pe cap o pălărie de pai, gen Maurice Chevalier. De panglica albastră ca cerul îi atârnă vesel un trandafir.
Se năpustesc înainte fără să le pese câtuși de puțin de tirul ucigător al grenadierilor noștri.
Un infanterist german încearcă să fugă. O sabie de samurai îi desparte dintr o singură lovitură capul de trup. Un soldat american strigă ceva camarazilor săi, ridică deasupra capului cumplita sabie și sărută lama însângerată.
Un cârd de bombardiere Heinkel se aruncă asupra lor. Plaja se înalță parcă toată către cerul limpede. Pe nisipul înnegrit de fum, soldatul cu sabia se zvârcolește întro baltă de sânge.
Locotenentul Frick, șeful grupului nostru, se apropie târându se.
— Plecați unul câte unul. Ne retragem până la punctul Y.
Pozițiile noastre au fost ocupate de marines. La mal sosesc mereu alte șalande. Tancuri amfibie acostează zgomotos. Pe cerul senin de vară, vânătorii și bombardierele duc o luptă pe viață și pe moarte.
Un pluton de grenadieri se predă. Este secerat fără cruțare. Câțiva marinari jefuiesc cadavrele punând mâna pe insigne și decorații.
Porta spune în bătaie de joc:
— Printre ei sunt și unii care au nevoie de semne exterioare de bărbăție!
— Bun, acum știm cu cine avem de a face. Să vezi și să nu crezi, zise Legionarul.
Ne am retras cu câțiva kilometri mai la sud de Avelino. Comandanții germani își închipuiseră că vor putea respinge forțele invadatoare chiar din clipa debarcării lor. Își imaginaseră o bătălie cam de soiul celei de la Cannae , fără a ține însă seama de uriașa superioritate materială a aliaților.
Mareșalul Alexander și generalul Clark nădăjduiseră să obțină un cap de pod... Acum aveau un adevărat front. Pozițiile noastre cădeau una după alta, dar unitatea noastră nu intrase încă în luptă. Regimentul nu avea decât puțini morți și răniți. Ne am retras la nord de Capua. În timpul marșului am mai apucat să golim o pivniță la Benevento, iar la Caserta am dat o mână de ajutor la îngropatul a câtorva sute de morți. Regimentul nostru a săpat tranșee acolo unde Via Appia se desparte de Via Casilina.
Panther ul nostru era pe jumătate îngropat în pământ. Pe capota motorului era așezată o bărdacă cu vin de Caserta. Un pivnicer italian ne ajutase să i punem canaua. De turelă atârna un purcel făcut la frigare.
Întinși pe burtă, dădeam cu zarurile pe covorașul verde de la Ida Gălbejita.
— Ce ați spune dacă l am împușca pe Papă și am da foc împuțitului ăstuia de Vatican? întrebă Barcelona în timpul unei rafale.
— Ne supunem ordinelor, răspunse Porta scurt. Dar ce ți veni să l împușcăm pe Sfinția Sa? Ar trebui să știm și pentru ce.
— Firește că știm! exclamă Barcelona, mândru de a cunoaște o taină. Zilele trecute, pe când eram la raport la Chiorul, am citit la ofițerul cu informațiile o notă a Departamentului Politic al corpului de armată. Cei din Prinz Albrecht Strasse încearcă pe toate căile în clipa de față să l facă pe Papă să ia deschis apărarea evreilor. Avem și noi micii noștri provocatori la Vatican. În clipa în care Preacuviosul va cădea în plasă, vom da foc la șandramaua lui din Roma. Să ardă cu popi cu tot. Și vă mai pot spune că la cuvântul de ordine Rabat, va fi trimis un regiment disciplinar de blindate, cu geniști și cu crema SS ului, sprijiniți de unități speciale de întărire. SS Dirlewanger va face curățenie! Stă cu piciorul pe scara avionului, pe undeva la răsărit de Polonia. Acțiunea va fi pusă pe seama comuniștilor. Catolicii din unitățile care vor lua parte la atac vor fi lichidați.
Barcelona ridică o sprânceană:
— Cunoașteți cumva și alte regimente în afară de al nostru în sud? Un sfat prețios pentru cei înscriși drept catolici: să declare că și au pierdut credința și că au devenit liber cugetători.
— Doar n o să l omoare pe Papă! strigă Heide uluit.
— Ba pot face chestii și mai și, îl încredință Rudolph Kleber, muzicantul, fost SS ist. Acum șase luni, un prieten care lucrează la Departamentul de cercetări biblice mi a spus că grozav ar mai avea chef să i lichideze pe popi, de a valma. Pentru cei din Prinz Albrecht Strasse, Papa este cel mai mare dușman al lui Adolf...
— Mă doare n cot de toate astea... i o tăie Barcelona. Dacă ați primi ordin, v ați duce să l umflați pe Papă, ori ba?
Șovăiam: nătărăul ăsta de Barcelona, cu obiceiul lui de a pune întrebări tâmpite.
Micuțul, înalt de doi metri, analfabetul din Hamburg, ucigașul cel mai cinic al tuturor timpurilor, ridică un deget ca la școală:
— Stați puțin, măi ticniților! Cine i catolic printre noi? Nimeni. Cine crede în Dumnezeu? Nimeni.
— Ia o mai domol, bătrâne! îl preveni Legionarul ridicând mâna.
Dar odată pornit, Micuțul nu mai putea fi oprit.
— Mergi sau crapă, te știu eu că ești de partea lui Allah, iar eu îți zic ție precum Isus, fiul lui Saul — Micuțul încurca întotdeauna puținele sale cunoștințe de religie — dă mi ce este al meu și dă i câte ceva, colo, și cezarului. Tare aș vrea să știu dacă Pius ăsta al nu știu câtelea, cu care îmi tot împuiați urechile în ultimul timp, este pur și simplu căpetenia tuturor preoților, un fel de general al Bisericii, sau este cu adevărat reprezentantul pe pământ al șefului ăl mare din ceruri, așa cum îmi spunea într o zi dama aia care mi a oblojit cu pomadă ochiul bolnav.
Porta a înălțat din umeri. Heide și a întors privirile spre zaruri. Barcelona își aprinse îngândurat o țigară. Eu am schimbat capsa unui obuz rachetă. Bătrânul își plimba degetele de a lungul țevii tunului.
— Bănuiesc că pesemne este într adevăr solul Cerului, murmură el gânditor.
Micuțul își lovea dinții cu unghiile.
— Se pare că nimeni nu e prea sigur de lucrul ăsta. Sunteți pe un teren alunecos. Eu, caporalul șef Wolfgang Ewald Creutzfeldt, sunt un dur. Un mort mai mult sau mai puțin nu înseamnă nimic pentru mine. Trag în oricine! Pușcaș ori general, târfă sau regină, totuna. Dar de chestiile cu Doamne Doamne nu mi place să mă ating. Dacă șeful Vaticanului are cumva o linie directă cu Dumnezeu, admițând bineînțeles că există Dumnezeu, nu trebuie să fii prea isteț pentru a ghici că am da de naiba dacă i am împușca vreodată întreaga bandă. Vechea scăpare cu „executarea ordinului" n ar cântări prea mult la Petru de la Poarta Raiului, când vom zornăi din oase pe acolo. Nu mi aș risca viața de apoi.
— Dumnezeu există, afirmă Legionarul. Dacă te legi de un credincios, te atingi de Dumnezeu. Papa e mare, mai mare decât oricine. Dar mai bine să așteptăm întâi ordinul în loc să ne batem capul cu ce vom face. Vom găsi o scăpare. Am putea, de pildă, întoarce tunurile și să pictăm o pereche de chei pe turelă.
— Bați câmpii! îi râse Porta în nas. Ar trimite împotriva noastră câteva unități SS și praful s ar alege de noi cât ai bate din palme!
— Ideea Legionarului nu i chiar atât de rea, făcu gânditor Bătrânul. Vaticanul are post de emisie propriu. Vă dați seama ce s ar întâmpla dacă s ar auzi că un regiment german de blindate apără Vaticanul împotriva unui atac german? S ar face vâlvă în lumea întreagă și lucrul ăsta n ar fi tocmai pe placul Berlinului.
— Ești bătut în cap, constată Heide în batjocură. N ai priceput că la Vatican sunt agenți provocatori? Crezi că vor da buzna în beci când va începe tărăboiul? Aș! Þâști la stația de radio, anunțând lumii întregi că Sfântul Părinte a cerut protecția germanilor. Iar după o scurtă vizită în Prinz Albrecht Strasse, Papa va juca așa cum îi va cânta SS Heini. Chiar și pentru plămânii unui Papă, cu acidul nu i de joacă. Iar noi, dacă primim ordin, îl executăm, pentru că suntem soldați. Ne am băga și dinamită n fund să țâșnim spre lună, dacă ni s ar ordona. Și chiar dacă ne am încuia în latrine și ne am... ca niște nepricopsiți discutând plimbarea, și tot am face o!
— Ați luat o razna, interveni Porta. Până una alta stăm aici și așteptăm o bandă de yankei fioroși. Pun la bătaie patruzeci și cinci de țigări cu opiu, cincizeci cu marihuana și treizeci de grifa pentru cine dă de trei ori șase. Asta pentru că astăzi sunt milos. Puneți jos de două ori pe atâta, pentru a putea da de șase ori cu zarurile.
Pentru aceste șase aruncări de zaruri l am uitat până și pe Papă. Șase zaruri de aur masiv însemnate cu briliante, pe care Porta le "împrumutase" dintr un tripou franțuzesc. În seara cu pricina purta pistolul său mitralieră, iar chipul îi era ascuns sub un ciorap de damă. Poliția militară s a dat de ceasul morții un an întreg să l găsească pe vinovat, care era mai aproape decât și ar fi putut închipui.
Recurgeam la tot felul de fițe pentru a atrage norocul de partea noastră. Agățat în mâini, cu zarurile în gură, Barcelon se răsuci de patru ori în jurul tunului, dar nu obținu decât cinci șesari, ieșind primul din joc.
Micuțul rămase fără nici o pipă și pierdu pe deasupra și naganul său.
O grupă de infanteriști depăși în goană poziția noastră.
— Par cam grăbiți, făcu Porta. De parc ar fi dat peste un strigoi, pe cuvântul meu!
O a doua ceată alerga ca și cum ar fi mânat o dracu' din urmă.
— Poate că s a semnat pacea și se trag oamenii spre vatră, visă Micuțul, fericit.
Bâtrânul se urcă pe tanc, duse binoclul la ochi și îl îndreptă spre sud.
— Mi se pare că se cam strică vremea. De la Kiev n am mai văzut o asemenea debandadă.
— Să le ardem o pereche de grenade peste bot, propuse Heide, pus pe moarte. Dezertează, ticăloșii...
— Am face mai bine s o luăm și noi din loc, strigă vesel Porta, urmăm plutonul din frunte, direcția Berlin. Experiența m a învățat că este mai bine să te lași dus de apă decât să înoți împotriva curentului.
Chiorul, urmat la un pas de locotenentul Frick, sosi ca o vijelie.
— Beier! urlă el foarte agitat către Bătrân.
— Prezent, Chiorule, răspunse Bâtrânul, așa cum cerea să fie numit generalul Mercedes în timpul bătăliei.
— Þii poziția. Porta, dă mi o dușcă de rachiu.
Porta îi întinse o ploscă enormă, șutită în Franța. O ploscă ce făcuse războiul din 1870.
Voinicul general bău și își șterse gura cu dosul palmei.
— Șliboviță, mormăi el cunoscător. Să nu vă mirați dacă vă pomeniți deodată cu japonezi în față. Batalionul 100 este alcătuit din japonezi naturalizați în America. Nu i lăsați să se apropie. Culcați i la pâmânt. Au săbii de samurai și se bat la fel de bine ca fanaticii lor compatrioți din Pacific. Sunt și marocani printre ei. Zburați le creierii. Veți da ochii și cu negri gurka. Băgați vă bine în cap că aici ducem un război crâncen. Voi ați rămas acum singurul punct de rezistență al armatei din sud. Toate celelalte unități se destramă.
— Chiorule, cârâi Micuțul făcând pe speriatul și ridicând ca de obicei un deget, e adevărat că diavolii ăia negri taie urechile?
Generalul Mercedes încuviință din cap.
— Cu atât mai bine! trâmbiță Micuțul. De acum înainte, îi sfătuiesc pe cei din mahalaua de peste drum să și încotoșmăneze bine tărtăcuțețe, că și eu colecționez foi de varză!
— Eu mă mulțumesc cu dințișorii de aur, declară Porta. Ascultătoarele nu au valoare comercială.
— Veți vedea apărând întreaga haită, la țol festiv, urmă generalul. Și să vă ferească Domnul să îndrăzniți cumva s o luați la sănătoasa.
— Știm lecția, Chiorule, mârâi Porta: până la ultimul om și până la ultimul glonte!
Chiorul aprobă și continuă:
— Ce bucurie pe capul lor când vor da peste tancurile noastre Panther. Până acum nu au făcut cunoștință decât cu blindatele P III și P IV. Astea i au făcut să se prăpădească de râs. Trebuie să pice și o divizie de SS iști. Vă vor înlocui... dacă va mai rămâne ceva de înlocuit. Atenție la avioane. Pustiesc șoselele. Au și parașutat o jumătate de milion de oameni. Două treimi dintre ei nu fac nici două parale. Boboci, soldați de paie. Ceilalți însă! Veterani ai Pacificului care vă cunosc, chiar dacă nu știu de ce material dispuneți. Așa încât să fiți cu ochii în patru. Să nu vă grozăviți dacă vedeți zece mii de inși luând o la fugă. Unul singur dintre cei duri face cât cinci sute dintre ceilalți și v ați trezi cu ei în spinare cât ai clipi dacă ar afla unde vă ascundeți. Vă vor scopi dacă le veți da cel mai mic prilej. Încă o dușcă, Porta!
— Îmi datorezi un litru, Chiorule, preciză rece Porta, întinzindu i pentru a doua oară plosca.
Apoi solidul general se făcu nevăzut după o întăritură de pământ, urmat ca o umbră de locotenentul Frick.
Porta împături covorul verde de la Ida, își netezi jobenul cu mâneca și intră în manloh. Mi am reluat locul în spatele periscopului. Micuțul așeză grenadele la locul lor. Am verificat întreaga instalație electrică. Porta dezlănțui caii putere mișcând puțin tancul înainte și înapoi. Apoi puse motorul în punctul mort.
O grupa de gardieni ne depăși în fugă. Cei mai mulți dintre ei fără arme și fără căști. Porta declară batjocoritor:
— Precum se vede, eroii au obosit! Și eu care am crezut întotdeauna în vorbele lui Adolf. Imită glasul lui Hitler:
„Femei și bărbați germani, barbarii noștri dușmani pretind că armata noastră se retrage; dar soldatul german rămâne acolo unde se află..." Porta rânji: dacă nu am orbul găinilor, soldatul german e pe cale s o roiască. Aha! Abia acum pricep. E vorba de ceea ce Göbbels numește „apărare elastică"; dar odată întorși la Berlin, unde naiba ne vom mai duce?!
— Nici o problemă! i o întoarse nepăsător Micuțul, vom alerga mai departe în jurul cozii.
Un plutonier de infanterie suflând ca o locomotivă se opri lângă noi:
— Grăbiți vă! strigă el.
Și sprijinindu se obosit de partea dinainte a tancului:
— N aveți cumva o picătură de apă? Mi au măcelărit întregul pluton; morți ca șoarecii în găurile lor. Au mii de tancuri. N avem nici o șansă de scăpare. Bău cu lăcomie din plosca lui Heide.
— Ia mai las o! făcu liniștit Bătrânul. Ai vedenii, fără îndoială. Povestește ce s a întâmplat.
— Să povestesc! râse amar plutonierul. Dintr o dată au apărut în spatele nostru, în fața noastră, deasupra noastră; o grămadă afurisită de tancuri și avioane. În zece minute întreaga divizie ne a fost strivită și oamenii făcuți terci în găurile lor, sub șenilele tancurilor. Nu iau prizonieri, chiar și pe răniți îi curăță. Am văzut un pluton care s a predat; geniștii din divizie. I au primit cu aruncătoare de flăcări. Doar nu s nebun. Erau japonezi. Comandantului companiei mele i au crăpat capul cu o sabie din acelea japoneze. L am înjunghiat pe tipul care a făcut treaba asta. Avea într adevăr ochii teșiți și înalt de o șchioapă.
— Din ce divizie faci parte? întrebă la fel de liniștit Bătrânul.
— Divizia 16 de blindate, regimentul 46 grenadieri.
— Și unde sunt acum ai tăi din 46?
— În iad, arși de aruncătoarele de flăcări și de napalm. Nici nu vă puteți închipui câte chestii au în traistă blestemații ăștia de peste ocean. Și se reped peste cuiburile noastre de mitralieră de parcă am trage cu zahăr tos. Ne au strivit chiar înainte de a mai apuca să facem stânga mprejur. Regimentul 2 Panzer nu a mai avut timp nici să și scoată P urile IV din poziție. Ne au turnat o grămadă de șmecherii arzătoare în cap. Sunt sătul. Am șters o!
— Uite, colo, autobuzul direct pentru Berlin, râse cu cinism Porta. Poate găsești vreun loc pe platforma din spate, dacă dai puțin din coate. Mi s a spus că la volan ar fi chiar Adolf...
— O să ți piară ție cheful de râs, șuieră plutonierul furios, când îi vei vedea pe diavolii galbeni și pe Yankei. Vei face și tu în pantaloni, ca toți ceilalți. În trei zile nu va mai rămâne nici un soldat german viu în toată Italia, pun mâna în foc. Și toți alde Bodoglio care au început să tragă în noi de pe acoperișuri. Până și țațele aruncau după noi cu ce apucau.
— Haide, haide..., făcu Bătrânul împăciuitor.
— Dar urniți vă odată și luați o din loc! sfătui plutonierul.
— Nu putem, surâse jalnic Porta.
— N aveți benzină?
— Nu de benzină ducem lipsă, dar Adolf zice să rezistăm. Iar noi facem ce ni se spune, ca niște copii ascultători ce suntem.
— Lua i ar dracu! urlă cu hotărâre plutonierul, fără a preciza dacă e vorba de Hitler sau pe Porta. De i ați fi văzut pe marinarii noștri de apă dulce, bănuiți că trebuiau să apere fortificațiile de coastă! Primii japonezi care au picat i au pus pe grătar cu napalm. Până să apuce să și ridice flintele, grenadierii noștri s au trezit îngerași. Yankeii n au timp de luat prizonieri. Îi lungesc fără multă vorbă, la pământ.
— Ia spune, nădragii tăi nu curg? De câte ori te ai scăpat în ei de când ți a ieșit în cale primul lingător de Coca Cola? întrebă ironic Porta.
Locotenentul Frick se apropie de noi. Zărindu l pe plutonierul scos din fire, zâmbi pe sub mustață. Auzise ultimele cuvinte ale lui Porta.
— Câte tancuri ai văzut, Feldwebel, și de ce tip? întrebă el liniștit.
Scoase o hartă de stat major și o despături pe botul tancului.
— Arată mi, unde ai văzut ultima oară camarazi de ai noștri?
Plutonierul se aplecă peste hartă, privind nervos către sud. Fără îndoială că regreta amarnic că se oprise la noi. Dar acum nu mai avea ce face.
— Aveam o poziție la nord de Bellona. Au trecut peste Voliturno fără să prindem măcar de veste.
— Dar fluviul nu poate fi trecut prin vad! se împotrivi Frick.
— Domnule locotenent, poate nu mă credeți, dar l au trecut cu adevărat.
Frick își aprinse gânditor o țigară.
— Ai văzut tancurile străbătând fluviul?
— Da, domnule locotenent, și camioane de asemenea.
— Camioane obișnuite?
— Da, camioane grele. Și doar știu că apa e adâncă.
— Partizanii, gândi Frick cu voce tare — poduri subacvatice. Ce porcărie!
Îl privi pe plutonier;
— Și când au trecut, voi ați întins o?
— Totul s a petrecut foarte repede, domnule locotenent. Îi doboară pe toți... Fără prizonieri.
— Câte tancuri aveau?
— Câteva sute, domnule locotenent.
Porta izbucni.
— Aiureli! Pesemne că nu poți deosebi un tanc de o broască râioasă!
— Așteaptă puțin să vină să ți turtească fesul. Eu am fost la Stalingrad. Dar un război ca ăsta n am mai văzut!
Frick îi întinse zâmbind o țigară.
— Liniștește te și gândește te bine: unde se aflau sutele acelea de tancuri?
— La Alvignano.
Frick privea pe hartă.
— Iar noi unde eram? Adunați în mijlocul satului, nu? întrebă Porta cu nevinovăție. Piața Sfântului Petru, ce naiba! Sau poate că erau îngrămădiți în straturi, unii peste alții! Câte tancuri vezi aici? O mie? Ești sigur că nu vii de la Roma și n ai rătăcit drumul?
— Tacă ți gura! zbieră plutonierul, scos din fire. Erau atâtea, încât nici nu le puteai număra. Aveam, cel puțin zece pe urmele mele.
Ne am dat seama. Infanteria vede întotdeauna dublu atunci când este hărțuită de tancuri. După toate probabilitățile, plutonierul nu văzuse mai mult de douăzeci și cinci de care.
Cu ochii holbați, îi explica locotenentului Frick cum trecuseră tancurile în zigzag printre case, strivind totul în calea lor. Fără îndoială că trăise un coșmar. Nu i nici o plăcere să fii surprins de un atac frontal al tancurilor de asalt!
— Vino, Beier! Mergem să vedem ce se întâmplă. Iar dumneata, Feldwebel, ne vei arăta drumul, ordonă locotenentul. Celălalt încercă în zadar s o șteargă.
— Dar bine, domnule locotenent, americanii sunt în sat!
— Vom vedea, a fost singurul răspuns al locotenentului Frick.
— Domnule locotenent, sunt și japonezi cu săbii de samurai.
Locotenentul râse încetișor. Îndepărtă cu mâna o scamă imaginară de pe crucea de fier de la gât. Era cel mai maniac ofițer din toată divizia. Uniforma sa neagră era întotdeauna fără cusur. Cizmele sale înalte erau oglindă. Mâneca stângă îi flutura goală. Își lăsase brațul la Kiev, rupt sub răsuflătoarea turelei, când tancul său fusese atins de un obuz de 100. Se întoarse spre noi.
— Doi voluntari după mine!
Legionarul și cu mine am făcut câte un pas înainte. Nu aveam de ales. Era rândul nostru: eram voluntari cu schimbul. Mi am săltat în spate mitraliera ușoară. Mergeam prin șanț. În frunte era locotenentul Frick.




Eram la Milano să aducem materiale noi. În timp ce alții trăgeau din greu, noi ne făceam de cap. La Biffi și la Gran Italia făceam pe fanții, luându ne la harță cu ofițerii de diferite naționalități. Nu ne înghițeau. Puțeam a hoit și vorbeam cu grosolănie în gura mare. Dar ne am împrietenit cu Radi, băiatul care servea cafeaua. El ne a întocmit menu ul. Asta se petrecea la Biffi, peste drum de La Scala.
Printre galerii, pe terase, am băut fresa cu buchet de fragă.
Heide și Barcelona au devenit melomani. Se duceau în fiecare seară la Scala, închipuindu și că lucrul acesta era tot ce putea fi mai subțire: întregul Milano se întâlnea acolo.
M am îndrăgostit. Așa se mai întâmplă atunci când bei fresa la mescioarele din galerii. Ea avea douăzeci de ani. Nici eu nu aveam mai mult. Când ne a prins în patul conjugal, tatăl ei ne a azvârlit jos. Dar când mi a văzut uniforma s a mai înmuiat; de frică și nu din dragostea pe care o purta uniformei germane. Așa era pe vremea aceea în cea mai mare parte a Europei. În orice caz, nimeni nu ne vorbea de rău când s ar fi putut întâmplă să ne ajungă la urechi.
Mă hotărâsem să dezertez. Din păcate însă m am îmbătat; și taman cu fresa. M am destăinuit lui Porta. Începând din clipa aceea nu am mai avut dreptul să ies singur. Auzi, să dezertezi! Așa ceva nu se făcea, pur și simplu!
Am jucat un meci de fotbal împotriva unei echipe de pifani italieni. Partida s a terminat la egalitate. Jucătorii și publicul s au încăierat.
Când ne dădeau afară de la Biffi, făceam dragoste pe după coloanele galeriilor, iar apoi ne bețiveam pe acoperișuri cu cei de la apărarea antiaeriană.
Se spunea că la Milano s ar petrece unele lucruri nu tocmai curate. N am observat niciodată așa ceva. Te pomenești că tocmai pentru că beam chianti și fresa împreună cu partizanii?
După ora închiderii plecam de la Biffi și ne duceam cu plăcere la Radi acasă, împreună cu colegii săi. Își avea cotlonul într un beci cu zidurile mucegăite. Din fotoliile putrede răsăreau arcurile.
Radi își descălță pantofii lustruiți și își turna apă minerală pe picioare. Zicea că i face bine.


BLINDATELE ATACÃ

Înspre sud vest era lată rău. Pocnetul sec și rău al tunurilor de pe tancuri se auzea prin necontenita răpăială a mitralierelor, în spatele copacilor fulgerau lumini.
Locotenentul Frick își purta P.M. ul sus, de a curmezișul pieptului, pentru a nu și murdări uniforma. Deslușeam uruitul sinistru al șenilelor.
Pe șosea apăru, mergând în zig zag, un tanc amfibiu. Frână atât de brusc încât derapă mai mulți metri înainte de a se putea opri. Din el sări jos un colonel având insignele roșii de ofițer de stat major. Era plin de noroi din cap până în picioare. Chipiul îi era împodobit cu Edelweiss ul vânătorilor de munte.
— Ce dracu' căutați aici? urlă el furios. Sunteți din regimentul 16?
— Patrulă de recunoaștere, domnule colonel, răspunse locotenentul Frick. Plutonul doi, compania a 5 a, batalionul special de blindate.
— Aha, Panther ele, exclamă mulțumit colonelul. În sfârșit! Unde vă sunt trotinetele?
— În pădure, domnule colonel.
— Perfect, locotenente. Înaintați cu ele și trageți în plin asupra gangsterilor. Hai, dați i zor, domnilor. Divizia trebuie scoasă din încurcătură.
Locotenentul Frick pocni din călcâie.
— Regret, domnule colonel, dar nu e chiar atât de simplu. Trebuie întâi să văd ce se petrece, apoi să raportez situația comandantului companiei. Un tanc de luptă, domnule colonel, nu poate ataca orbește. Iertați mă, domnule colonel, nu încerc să vă învăț pe dumneavoastră.
— Sper și eu, dragul meu, altfel ți ar pieri cheful s o mai faci.
Glasul colonelului era răsunător. Un glas făcut să dea ordine. Până și un general i ar fi dat ascultare. De centironul său lat atârna un pistol greu, ofițeresc. Fără îndoială că l ar fi scos din toc la cei mai mic semn de nesupunere și că l ar fi culcat la pământ cu plăcere pe recalcitrant. Era tipul brutei.
Locotenentul Frick examina harta.
— Există un pod, domnule colonel, dar va suporta el oare Panther ele noastre care cântăresc cincizeci de tone?
— Cu ușurință, i o reteză colonelul sigur pe el. Tancurile mele de asalt l au trecut de câteva ori.
— Permiteți mi să vă atrag atenția, domnule colonel, că între un car de asalt și un Panther este o mare deosebire. Tancurile noastre sunt aproape de două ori mai grele decât ale dumneavoastră, iar șenilele noastre sunt de trei ori mai late.
Glasul locotenentului devenise mieros.
— Îți spun un singur lucru, mă locotenent de trei parale. Dacă nu apari cu tancurile cât ai bate din palme pentru a curăța satul ăsta de gangsterii americani, ai de a face cu mine. Sunt ochitor bun. Scoți tancurile? Da ori ba?
— Îmi pare rău, domnule colonel, comandantul batalionului meu mi a ordonat o misiune de recunoaștere. Trebuie să execut ordinele sale și nu pe ale dumneavoastră.
— Ai înnebunit? zbieră colonelul cu o voce răgușită de fumător. Livretul dumitale militar!
— Mi este cu neputință să vi l prezint, domnule colonel. Nimic nu dovedește că sunteți dintre ai noștri. Mă numesc Frick, locotenent, comandant de pluton în compania a 5 a a regimentului special de blindate... iar regimentul nostru, domnule colonel, depinde direct de comandantul șef al armatei din sud.
— Pentru moment te afli sub ordinele mele! Sunt șeful statului major divizionar al acestei regiuni. Îți ordon să aduci aici imediat compania voastră nenorocită. Refuzul dumitale miroase a lașitate.
— Domnule colonel. Îmi este cu neputință să execut ordinul.
— Arestați l! lătră colonelul, nebun de furie.
Cum nimeni nu se mișcă, se adresă Legionarului.
— N ai auzit? Arestează l imediat!
Legionarul pocni alene din călcâie și răspunse în franceză:
— N am înțeles, domnule colonel.
Chipul roșu și brutai al ofițerului luă o expresie bovină.
— Pentru numele lui Dumnezeu!
Și întorcându se spre mine:
— Pune mâna pe locotenent!
Când i am răspuns în daneză, privindu l nătâng, uluirea sa atinse culmea. Își ieși din pepeni, trase o lovitură cu piciorul într o piatră, apoi se întoarse din nou către Frick. Acum nu mai zbiera, dar se bâlbâia cu glas șuierător.
— Locotenente, ordonă tâlharilor dumitale să te aresteze! Adunătură de bezmetici, dar faceți odată ceva! De nu, veți vedea voi.
Înjura, spumega, amenința.
Locotenentul Frick s a săturat dintr o dată. Luându și din nou pistolul mitralieră sub braț ne a ordonat:
— Grupă de recunoaștere, în șir câte unul, după mine!
Dintr o singură mișcare colonelul își ridică revolverul.
Zbieră:
— Opriți vă, sau trag!
Răcnetul său ar fi putut stăvili fuga unei divizii. Ne am oprit o clipă. Apoi am pornit mai departe fără a întoarce capul.
Colonelul își golea încărcătorul.
— E într o ureche, comentă Legionarul în timp ce gloanțele ne șuierau pe la urechi.
Colonelul urla în urma noastră ca un sălbatic. O nouă serie de gloanțe.
Am aruncat o privire peste umăr. Omul înnebunise de a binelea. Lovea cu piciorul în roțile tancului amfibiu apoi sări în el, încercă să demareze, fără însă a reuși. Apăru din nou, ținând în mână un pistol mitralieră.
— Atenție, am strigat aruncându mă în șanț.
În aceeași clipă m am pomenit cu locotenentul Frick și Legionarul lângă mine.
Dintre toți, doar plutonierul cel străin de compania noastră nu a mai avut timp să se adăpostească. A primit întreaga salvă în spate. Se prăbuși, în timp ce sângele îi curgea în valuri din gură, iar casca i se rostogoli pe șosea.
— N am mai văzut o asemenea vită, blestemă Legionarul. Omoară l Sven!
Am scos afetul puștii mitralieră.
— Nu, șopti locotenentul Frick, ăsta i asasinat.
— Închideți ochii, domnule locotenent, sugeră Legionarul, sau dați i ultima alinare camaradului nostru care este pe moarte.
Am sprijinit patul armei în umăr, am reglat înălțătorul și am introdus banda răsucind pușca mitralieră.
Colonelul își reîncărcase pistolul. Asupra noastră se abătu o salvă de gloanțe. Silueta sa uriașă se găsea tocmai pe linia mea de ochire.
— Punct de ochire la mir, i am zis râzând Legionarului.
Am tras prea scurt. Proiectilele au căzut pe drum, la câțiva metri în fața ofițerului. Scoase un urlet și sări la adăpost în spatele carului.
— Răzvrătire, urlă el.
Ne asurzi un fluierat ascuțit. Deasupra noastră trecu o umbră. Ne am rostogolit în șanț. Un avion de vânătoare cobora în picaj chiar deasupra noastră. Tunurile sale trosniră. Carul colonelului fuse lovit în plin de două proiectile rachetă. Colonelul fu aruncat în chip de torță la peste o sută de metri, într un pâlc de arbori în flăcări. În scurt timp, din colonel nu a mai rămas decât o mumie calcinată.
Locotenentul Frick se ridică în picioare.
— După mine, ordonă el.
Am rupt în două insigna aghiotantului mort și am luat o jumătate.
Când am sosit în sat, infanteriștii și artileriștii noștri fugeau în dezordine, urmăriți de americanii victorioși.
Un șef de escadron de blindate ne a picat drept în brațe.
— S a sfârșit, hohoti el. Regimentul a fost măcelărit. Ne au luat toate blindatele. Am izbutit în ultima clipă să sar pe fereastra biroului în care mă aflam împreună cu aghiotantul meu. Grenadele ne țiuiau pe la urechi. Sunt singurul care a scăpat teafăr. Întreg colectivul a fost ucis dintr o dată.
— N ați luat măsuri de pază? întrebă mirat locotenentul Frick.
Ofițerul își scoase chipiul.
— Ne credeam în siguranță. Ieri seară erau la o sută și cincizeci de kilometri. Fuseseră respinse două regimente de ale lor. Luasem prizonieri americani din regimentul 142 de infanterie marină și nu era mare lucru de capul lor. Ne pregăteam să sărbătorim victoria. Nu am pus decât numărul regulamentar de santinele. Tunurile noastre de acoperire erau în spatele caselor, cu acoperitoarele pe gura țevilor. Iar obuzele erau îngrămădite în camioane.
— Dar santinelele? stărui locotenentul Frick. Ar fi trebuit să i vadă.
— Americanii i au sugrumat cu cablurile. Băieții noștri nu au mai apucat să zică nici pâs. Am fugit spre un atacator crezând că este unul dintre oamenii mei; mantalele verzi ale americanilor seamănă cu ale noastre. Avea pe umeri o pelerină germană, iar pe cap o cască de a noastră. Dacă ar mai fi întârziat încă două secunde înainte de a trage, m ar fi nimerit.
— N ai fost în Rusia, constată locotenentul Frick.
Comandantul escadronului se prăbuși sleit în mijlocul nostru. Era un bărbat în vârstă, cu părul alb, care până în clipa aceasta crezuse în invincibilitatea trupelor germane. Era un om cult, profesor la universitatea Freiburg, din Breisgau. Unul dintre acei savanți care îi socotesc drept copii pe toți cei sub treizeci de ani. Soldații americani de douăzeci de ani îi arătaseră că se înșelase. În mai puțin de o jumătate de oră, văzuse patru mii de oameni dispărând ca fumul. Iar acum ședea în spatele unui zid, pe cale de a fi interogat de alți băieți de douăzeci de ani. Un puști în uniforma neagră a tanchiștilor, cu o medalie atârnată la gât, îi dădea sfaturi.
— Nu trebuie niciodată să te crezi în siguranță, zâmbea locotenentul Frick. De multe ori, când mă culc seara, țin pușca mitralieră în brațe. Prin ce ai trecut dumneata acum, noi am trecut adesea, în Rusia. Așa i la război.
Ofițerul de vânători își privi crucea de fier din primul război mondial.
— În '14—'18 era altfel. Făceam parte dintre ulanii contelui Hötzendorf. M au mobilizat din nou acum trei luni. Războiul ăsta de acum este o porcărie.
Locotenentul Frick aprobă.
— Și cred că l vom pierde, șopti comandantul de escadron.
În loc să i răspundă, Frick privea spectacolul care se desfășura înaintea ochilor săi. Lăsă binoclul jos.
— Domnule căpitan, ce s a întâmplat? Fiți scurt, vă rog, nu avem timp de pierdut.
Legionarul aprinse o țigară și i o puse locotenentului Frick în gură.
Comandantul escadronului rămase cu gura căscată. Nu mai văzuse asemenea soldați. Un subofițer, cu o cicatrice îngrozitoare, să și pună țigara băloasă în gura superiorului său. Ce se întâmpla cu armata germană? Pe când fugea din sat, ascuns pentru o clipă într u tufiș, mai auzise un simplu soldat american strigându l pe comandantul de batalion pe numele mic și îi văzuse bind din aceeași ploscă. Înainte, în vremurile bune ale împăratului, așa ceva nu s ar fi putut întâmpla. Clasele de jos își cunoșteau lungul nasului. Iar dacă nu, erau destule mijloace pentru a i învăța să respecte distanța.
— Domnule căpitan, ce s a întâmplat?
— Au apărut din senin.
Frick a început să râdă.
— Ne am lămurit.
Comandantul batalionului i a aruncat o privire dojenitoare. Explică, desenându i cu un băț pe nisip.
— Cred că au pătruns pe aici.
Locotenentul Frick clătină din cap.
— Desigur. Și eu tot pe acolo aș fi intrat. Apoi s au ocupat de tancurile voastre de asalt, tot conform planului, domnule profesor.
— Fără îndoială.
Își ascunse obrazul cu mâinile înmănușate.
— Nu înțeleg cum de am putut scăpa. Aghiotantul meu zăcea prăbușit peste masă cu spatele sfârtecat. Era un tânăr profesor universitar de mare viitor. Kant nu avea taine pentru el.
Râsul locotenentului Frick deveni tăios.
— Ar fi fost mai bine să se fi priceput la tunuri și la manevrele de acoperire a flancurilor! Astăzi avem nevoie de soldați, nu de filozofi.
Căpitanul și a ridicat privirea.
— Va veni o vreme, tinere...
— Bineînțeles. Dar dumneata nu vei mai apuca s o trăiești, așa cum n a apucat nici aghiotantul dumitale.
— Ai de gând să mă denunți pentru neglijență în timpul serviciului? întrebă nervos comandantul de escadron.
— Nici prin cap nu mi trece așa ceva, răspunse Frick cu nepăsare. Dacă ai ști cât de puțin îmi pasă mie de dumneata și de aghiotantul dumitale, filosoful! Din partea mea vă puteți propune și pentru Crucea de Fier, clasa întâi, dacă scăpați. Singurul lucru care mă interesează acum este cum să opresc ofensiva celor din fața noastră și la asta îmi poți fi de folos. Sunt locotenent dintr o companie de blindate și am sarcina să dau iama prin americani și să i împiedic să înainteze cu hodoroagele lor. De altceva puțin îmi pasă. După ce ne vei povesti tot ce știi, poți să lepezi țoalele lui Adolf și s o întinzi, dacă ai chef. Nu ne privește. Câte tancuri sunt în văgăuna asta, după dumneata?
— Cel puțin o unitate.
— Hm?! pufni pe nas locotenentul Frick. De necrezut, dar hai să zicem. Îți dai seama cât loc îi trebuie unei unități de blindate? Optzeci până la o sută de bucăți, bașca buleandrele. Un carambol care i ar face părul măciucă și celui mai priceput polițai din Paris.
— Erau foarte multe, sughiță căpitanul. Au distrus cu o singură salvă douăzeci de tancuri de asalt...
— Asta nu înseamnă nimic, i o reteză Frick. E o chestie de îndemânare. Și noi am făcut așa ceva de multe ori.
— Și un pluton poate face treaba asta, interveni cu mândrie Legionarul. E destul să ai un țintaș în turelă și un pilot care să n aibă orbul găinilor.
— A fost un măcel, se apără căpitanul. Am văzut un Sherman trecând peste ordonanța mea. Era student la drept, dintr o familie vieneză foarte aleasă. În escadronul meu aveam mulți băieți care promiteau; tinerețea studioasă, morți cu toții. Alcătuiam un fel de facultate. Comandantul nostru era și el profesor universitar. Păstram spiritul universitar...
— Nu sunt în măsură să judec asta, rosti sec locotenentul Frick. Dar, după părerea mea, ar fi fost mai înțelept să fi avut spirit militar. Ați fi putut salva jumătate din escadron. — Îndepărtă din nou firul de praf imaginar de pe crucea sclipitoare de cavaler. — Nu ți poți respinge inamicul filozofând.
— Dumneata, locotenente, ești soldat, decorația dumitale dovedește că ești curajos. Totuși, ești încă foarte tânăr.
— Da, sunt soldat, din clipa în care m au scos de la școală. În ochii dumitale nu sunt decât un băiețandru, dar copilul acesta va scoate acum castanele din foc pentru dumneata și cei de teapa dumitale. Uite, aici în spatele meu este un soldat de treizeci de ani. Și a învățat meseria — ei bine, da — la francezi, sub steagul Legiunii Străine. Tipul cu mitraliera este și el dintre cei pe care îi disprețuiți, a fost adunat de pe maidan. Nici el și nici subofițerul n au auzit vorbindu se de Kant și nici de Schopenhauer, dar cunosc legea aspră a lui Marte. Voi, profesorii universitari și aristocrații, în zilele fericite de pace, uitați de soldații aceștia înnăscuți. Þineți prelegeri savante despre legionarii lui Cezar, dar ce știți despre ei? Baliverne! Nici nu vă închipuiți măcar cum erau bărbații aceia care luptau pentru gloria Romei. Vă băteați joc de garda rusească. Ați râs de poveștile cu soldați ale lui Rudyard Kipling. Îl amintiți pe curajosul soldat din Legiune, care se lasă de bună voie pradă dogoarei deșertului, doar pentru a l numi pe criminalul fugit. Dar, domnule profesor, dintr un criminal nu iese niciodată un bun soldat. Există o mulțime de cauze care îl fac pe un flăcău să se înroleze: foamea, mizeria, patriotismul, convingerile politice sau gustul pentru aventură. Un criminal care se ascunde în rindurile armatei dezertează la primul atac. Noi, soldații adevărați, ne lăsăm uciși fără a crâcni. Dar dumneata și colegii dumitale de la universitate ce faceți? Vă împuiați capul cu o filozofie care nu este de nici un folos în lupta pentru viață. Vă închipuiți poate că i ucidem din plăcere pe cei de dincolo? Nu, dar ne am învățat să executăm un ordin, oricare ar fi el.
Căpitanul îl fixa pe tânărul locotenent. În colțul buzelor îi miji un zâmbet:
— Þi ai omorî propria mamă dacă ți ar ordona comandantul dumitale?
— Fără doar și poate... Tot așa cum aș trece peste trupul ei dacă mi s ar așeza în calea tancului.
— Sărmană omenire! murmură profesorul în uniformă de ofițer, care își închipuise că poți purta un război discutând despre Kant. Dumneata, locotenente, nu ești decât un copil devenit peste noapte adult.
Se ridică aruncându și pistolul și chipiul în șanț și porni de unul singur înainte.
Legionarul îl urmărea cu privirea în timp ce își aprindea o nouă țigară de la cea pe care o mai avea încă în gură.
— O dată cu nătărăul ăsta drăgălaș și naiv se stinge o generație.
Locotenentul Frick își pipăi decorația primită pentru nimicirea unei unități de tancuri de asalt rusești.
— N are decât să creadă ce vrea. Să crape o dată cu iluziile sale. La întoarcere vom ticlui un raport frumos zicând că l am găsit, singurul supraviețuitor al escadronului, în spatele unui tun. Pentru părinți este mult prea dureros să descopere că fiii lor sunt mai înzestrați decât ei. Ducă se în pace!
— Allah știe ce face! a murmurat Legionarul.
Ne am întors pe drumul din vale trecând prin albia secată a unui mic râu.
Comandantul Michael Braun, zis Mike, noul nostru șef, care făcuse armata înainte de război la infanteria marină americană, ne a ascultat raportul în tăcere. Se întoarse râzând spre Barcelona, radiotelegrafistul, și ordonă cu vocea sa groasă, de băutor de bere:
— Chemi regimentul și ceri parola pentru dezlănțuirea generală a măcelului. Scuipă un ghemotoc de tutun mestecat drept pe coada unei șopârle care se făcu pe dată nevăzută după un bolovan.
Barcelona începu apelul prin radiofonie:
— Sunt Rinocerii, Rinocerii cheamă Scroafa. Terminat!
— Aici Scroafa, Vorbiți Rinocerii, vă ascult. Terminat!
Era rândul lui Barcelona. Noi toți ne aplecasem capetele pentru a auzi mai bine convorbirea. Curată chinezărie pentru cei neinițiați.
— Aici Rinocerii, transmit către Scroafă. Punctul 12 AZ, apa 4/1. Cățeii fătați, înecați. Patru mămici. Poate chiar mai multe. Mistreți difuzi. Cerem parola, Mike. Terminat. Vă ascult.
— Aici Scroafa. Dați i drumul, Rinocerii. Mike răspunzător parolă și misiune. Fără mistreți suplimentari. Baftă! Terminat.
— Ce noutate! rânji Mike. Comandantul unității e răspunzător! De parcă n aș mai fi auzit ca boss ul să fie răspunzător, de o sută de ani de când fac meseria asta!
Se așeză în fața tancului 523, tancul nostru.
— Să vină încoace șefii de echipaj. Își vârî în gură una din uriașele sale țigări de foi.
Comandanții tancurilor s au apropiat fără grabă. Fularele lor de mătase străluceau în toate culorile curcubeului. Fiecare echipaj avea culoarea sa.
Mike își bălăbănea picioarele sale mari, număru' patruzeci și opt lăbărțate ca la un rățoi. Privi deasupra noastră.
— Curu' la pământ și ochii la mine. Să nu mă faceți să vorbesc de două ori. Iar dacă printre voi e vreo pușlama, care nu pricepe de prima oară, îl țin eu minte. Vechii mei prieteni, yankeii, ne au prăjit câteva regimente. Acum tocmai le crestează fundurile cu baioneta. Se pregătesc să și pună tunica victoriei. S au apucat să scrie cărți poștale povestind despre izbândă. Succesul ăsta rapid li s a urcat la cap. Îi vom face să și piardă încrederea asta frumoasă.
Își dădu drumul la pământ.
— Scoateți hărțile. Trebuie să cădem peste ei ca trăznetul. E o spărtură aici — arătă el pe hartă — pe acolo vom pătrunde. Trei kilometri de străbătut prin spatele pădurii, la loc deschis... păcătoasă treabă. Dar trebuie să o facem; cu orice preț. Și nimeni nu va veni să ne ajute. Suntem singuri. Cowboy i au dărâmat totul.
Se învălui într un nor de fum albăstrui.
— Iată ce vom face. — Trabucul se mișca la stânga și la dreapta. — Patru Panthere coboară în viteza a patra și apar dintr o dată în sat. Îi vom lua pe băieți pe nepusă masă. Scoase trabucul din gură și îl ridică amenințător. Trebuie însă ca yankeii să nu și dea seama de prezența noastră până în clipa în care vom fi lângă ei, administrindu le doctoria.
Mike ridică una dintre sprânceneie sale stufoase și negre.
— Nici un foc, piedicile puse la toate armele. Și mai trebuie ca nici yankeii să nu poată trage.
— N ar fi mai bine să le trimitem o carte poștală? își dădu cu obrăznicie părerea Porta, așezat în ultimul rând.
— Gura! și ascultă. Primele două tancuri străbat cloaca și închid ieșirea în cealaltă parte a văii. Priviți pe hartă că altă cale de ieșire nu mai e. Vor face apoi stânga mprejur: cu tunurile îndreptate în partea opusă. După ce a închis ieșirea, șeful formației va trage un trasor roșu. Vor urma apoi alte patru tancuri. Cu opt tancuri Panther ar trebui să curățăm cu ușurință cuibul ăsta. — Se întoarse către locotenentul nou venit care ne picase cu patru zile în urmă. — Tu rămâi aici, Herbert, la marginea pădurii, cu ultimele tancuri. Nu ne vei urma, asculta bine ce ți spun, decât atunci când vei vedea o stea galbenă. — îl apucă pe tânărul locotenent de guler. — Dar dacă te miști cumva înainte de a fi văzut steaua galbenă strălucind pe cerul bunului Dumnezeu, voi veni să te dezmorțesc cu mâna mea și vei ieși cu pielea tăbăcită!
Locotenentul Herbert, care nu avea decât nouăsprezece ani și descindea dintr una din cele mai nobile familii din Germania, roși până la urechi. La Școala de Război din Potsdam nimeni nu i vorbise în felul acesta. Dar despre câte nu li se vorbise nici o dată elevilor din Potsdam! Nici unul dintre instructori nu cunoscuse vreodată un comandant Mike sau un general Chiorul.
Nici unul dintre ei nu văzuse un pușcaș din marina americană debarcând cu o umbrelă roșie și nici vreun soldat german din trupele de blindate cu un joben galben pe cap.
Comandantul Mike scuipă mucul trabucului și scoase din buzunar o cutie metalică, puțin ruginită. Mirosi zdravăn, scoase un hârâit din gât, scuipă, deschise cutia, scoase din ea o bucată lungă de tutun de mestecat și mușcă din ea răsfrângându și buzele, apoi i o trecu Bătrânului.
— Ia ți o bucată, Beier.
Dintre noi doar ei doi mestecau tutun. Comandantul își punea întotdeauna cocoloșul între buza de jos și dinți. Bătrânului îi plăcea mai mult să și l lipească pe falca dreaptă. Părea că are un abces enorm.
— E nemaipomenit, lăudă Bătrânul.
— L am lăsat să fermenteze două săptămâni în zeamă de prune, îi explică comandantul Mike tot răsucindu și bucata de tutun ca pe un melc.
O puse înapoi în cutia lui ruginită.
— Trebuie întâi să te obișnuiești. La început îți dă amețeli și ți curg ochii, dar tabacul fermentat în zeamă de prune e cel mai bun leac împotriva tusei cât și împotriva furnicăturilor din picioare. Un bătrân pescar de sardele din San Pedro mi a vândut pontul.
Locotenentul Herbert clătina din cap. Iată un comandant, un ofițer german, împărțindu și tutunul cu un plutonier, un calic din mahalalele Berlinului. De acum încolo te puteai aștepta la orice. Dacă i ar povesti tatălui său, acesta nu l ar crede nici în ruptul capului.
Cu mâna sa păroasă de gorilă, Mike își scoase bascul și ochelarii de tanchist, aruncându i la picioare. Se scărpină sârguincios prin părul său negru, își isprăvi toaleta suflându și nasul cu degetele, culese bascul și goni câteva viespi.
— Cum vă spuneam, ajungem cât putem de repede în sătuc și, din clipa în care primele două tancuri dau semnalul roșu curățăm bordelul. Trageți în tot ce mișcă.
Se scobi cu degetul în ureche.
— Ceva îmi spune că divizia de cowboy e pe verde, dar dacă vreunul dintre voi face un pas greșit, o vor schimba pe roșu. Brandt, te așezi în poziție cu mașina radio în albia secată a pârâului. Te ții lipit de al patrulea tanc. Te camuflezi imediat. Scoți antena. Asculți, până când îți vor cădea urechile. Și zvârle naibii pozele porno să nu te distrugă. Dacă mă faci să aștept măcar o secundă, ai să primești și tu vești de la mine. Îți vei putea lua rămas bun de la prieteni.
Mike mai scuipă o dată cu putere o bucată mare de tutun care căzu pe o stâncă, ceva mai departe.
— Patru tancuri în sat. Primele două îl străbat. Închid ieșirea. Se trage în tot ce mișcă. Semnalul roșu: deschiderea balului. Steaua galbenă: atacați pe toată linia! Opt tancuri de rezervă. De semnal de retragere nu i nevoie. Ori îi lichidăm pe cowboy, ori ne lichidează ei pe noi. Întrebări?
Porta făcu un pas înainte. Comandantul se foi neliniștit.
— Iosef Porta, te dobor pe loc dacă îți bați joc de mine.
Porta făcea pe timidul, ștergându și mâinile pe pantaloni.
— Aș vrea să știu, domnule comandant, dacă cei bolnavi de inimă sunt scutiți să ia parte la petrecere?
— Întinde o! Fără boli de inimă și fără fudulii pe moațe. Alte întrebări?
Din ultimul rând Micuțul ridică un deget. Aproape că ne așteptam să l auzim zicând: „Îmi dați voie până afară, dom'le?".
— La dracu'! Ce mai e? mârâi Mike. După cât se vede, pricepi cam anevoie.
— Domnule comandant, după regulamentul din 1925, cel al generalului Blomberg, orice soldat care a servit mai mult de șapte ani, poate fi scutit să ia parte la lupte. Domnule comandant, eu sunt de nouă ani sub arme. Cer voie să mă strecor pe scara din dos.
Micuțul se pregătea să și scoată livretul militar pentru a și întări spusele. Mike îl opri cu un gest.
— Chiar dacă ai fi servit o sută de ani, îți vei așeza fundul tău ăla mare pe locul servantului, în numărul 523, iar cu regulamentul generalului Blomberg ți l poți șterge. Dacă mai aveți și alte întrebări, păstrați le pentru Crăciun.
— Amin, a murmurat Porta, cu ochii spre cer.
Mike își puse din nou bascul jegos pe cap și ordonă scurt:
— La posturi! Porniți motoarele.
Încălecând peste rezervorul suplimentar, Micuțul strigă:
— Porta, o pornim iarăși la război! Și când mă gândesc că sunt voluntar! Pesemne că aveam ceva la scufiță în ziua în care m am prezentat.
Se aplecă peste containerele cu grenade dinăuntrul turelei. Îndesă în spatele bateriei haina sa neagră de tanchist, și își scoase cămașa care urmă aceeași cale. Își înnodă apoi în jurul gâtului combinezonul roz pe care i l dăduse Luiza Amărâta în timpul ultimului chiolhan de la Ida Gălbejita. Prinse doi purici de pe pieptul său păros și îi strivi de periscop.
— Iar războiul, măi Porta, e o treabă primejdioasă. Poți s o încurci rău de tot, dar te și poți îmbogăți ca n basme. Porta, ți ai luat cleștele de dentist?
— Te cred, rânji Porta, scoțându și instrumentul din cutie. Se aplecă apoi asupra aparatelor sale, verifică nivelul benzinei și pe cel al uleiului, ambreiajul, frânele, pornind apoi tancul cel greu roată împrejur.
Mike se cățără pe tancul comandant. Rămase o clipă călare pe turelă, cu picioarele larg desfăcute, tare ca o stâncă. Își lansă ghemotocul de tutun în direcția apărătorii de pe gura tunului. Spre marea noastră uimire, o atinse tocmai în capătul ei. Un adevărat scuipat de campion pe care nimeni nu l ar fi putut imita. Își puse ochelarii de protecție și se strecură prin manloh. Îl auzeam ciorovăindu se cu echipajul. Capul său apăru din nou. Brațul drept vâsli prin aer: semnalul de plecare. Mai strigă către Bătrân:
— Beier, te ții scai după mine! Urmează apoi Legionarul și Barcelona. Ceilalți pe diagonală. Blin da aate, înainte!
Porta apăsă accelerația până la refuz și începu să cânte:

Wozu sind die Straussen da'
Zu marschieren, zu marschieren.

Miile de cai putere nechezau. Se cutremura pământul. Întreaga pădure fremăta de grozavul huruit. Tancurile au intrat în formație unul după altul. Un copac se afla drept în calea noastră. Căzu, strivit.
Comandantul ne îmbărbăta din turela sa. Își luă încă o bucată de tutun de mestecat.
Legionarul i a răspuns din turela lui: și a aprins apoi o țigară înnodându și în jurul gâtului un fular cu tricolorul francez.
Barcelona și a trecut din buzunarul drept în buzunarul stâng vechea sa portocală sfrijită de Valencia.

Pe drumuri parte ne a fost dat
Să mergem, să mergem în marș forțat.

Porta se aplecă, scuipă pe accelerator și desenă cu degetul două cruci în praful de pe tabloul de bord. Eu am legat o jartieră de periscop.
Micuțul și a fixat pe lampa semnalizatoare tubul cu roșu de buze, purtător de noroc.
Heide se încredință că firul de alimentare al aruncătorului de flăcări funcționează cum trebuie. Puse piedica la armă, își potrivi cartușiera, apoi își agăță în jurul gâtului un mic elefant din stofă albastru deschis.
Am verificat toate aparatele de emisie recepție. Lucrul acesta era foarte important: trebuiau să funcționeze perfect. De aparatele radio depindeau o mulțime de lucruri.
Agățați de țevile tunurilor, servanții îndepărtau apărătorile.
— "Gata pentru misiune", anunță pe rând fiecare tanc.
— Rinocerii gata de luptă, tună în radio glasul lui Mike.
Am ieșit din pădurea care până acum ne mascase. Americanii păzeau cu trei tancuri ieșirea dinspre nord a satului, iar până acolo era câmp deschis. Ne am repezit asupra lor în viteza a patra, fără să ne ferim; Porta cânta nepăsător:

Eine kleine Reise im Frühimg mit dir
Sag' mir, bitte, leise,
Was gibst du dafür...

Cu tine primăvara vreau să mă plimb.
Șoptește mi la ureche,
Ce mi dai în schimb...

În picioare, conducea nebunește. Ne așteptam ca tancul nostru să se sfărâme din clipă în clipă. Nimeni nu se putea ține după noi. L am auzit pe Barcelona înjurând înspăimântător în radio.
— Caramba, Scheisserei, Puta di Madona. Cum îl poate face să alerge în halul ăsta?
— Doar Allah o știe, i a răspuns Legionarul, blestemând în sinea lui pe propriul său șofer.
Totul depindea acum de viteză. La prima tură, cele trei tancuri Sherman de la intrarea în sat nu au reacționat în nici un fel. Dumnezeu știe ce și au închipuit. Orice s ar spune, le lipsea experiența: n au tras nici un foc.
Cât ai clipi, am fost în mijlocul satului, noi cei din primul tanc, urmați de aproape de comandantul Mike. Legionarul, la o sută de metri în spatele nostru, văzu turelele celor trei Sherman uri începând să se rotească. Se opri. Tunul său se întoarse fulgerător: zece secunde mai târziu toate cele trei tancuri inamice erau în flăcări.
— Mergem înainte, șuieră Legionarul. Își aprinse o nouă țigară, o grifa. Simțea nevoia să râdă.
Apoi totul s a petrecut foarte repede. Am străbătut ulițele întortocheate ale satului: oricine purta insignă sau stea albă era culcat la pământ. Trăgeam de la câțiva pași. Ar fi fost cu neputință să greșim ținta.
Scuipând foc la câțiva pași, dintr o fundătură ieși un tanc echipat cu aruncător de flăcări, un M—5, care se năpusti spre noi. O grenadă se înfipse în el; explodă în mii de bucăți.
Din grădina de portocali, a ieșit clătinându se un T—14 de patruzeci și două de tone. Turela se mișca încoace și încolo. Nu mai știau încotro să se îndrepte.
— Foc, pentru Dumnezeu! urlă Bătrânul.
Am apăsat pe trăgaci. În clipa următoare, tancul inamic luă foc. Din el țâșnea un fum negru, des și grețos. Prin manlohul pilotului își scoteau limbile flăcări roșii. Un locotenent încerca cu disperare să iasă din turela al cărei capac căzu în față. Rămase agățat de ea. Flăcările săreau pe uniforma sa, îi cuprindeau părul. Se ridică pe jumătate scoțând un strigăt înfiorător. Încerca să stingă focul cu mâinile goale. Din manloh au țâșnit din nou flăcări. Își duse mâinile în dreptul obrazului care ardea încet. Apoi dispăru în iadul din tanc.
Simțeam în nări un miros înăbușitor de carne arsă. Cineva se avântă cu o grenadă în mână. N a mai apucat să o arunce spre noi. În clipa următoare zăcea strivit sub șenilele tancului nostru.
Câțiva infanteriști stăteau lipiți de un zid, în speranța prostească că vor putea trece neobservați.
Heide râse cu răutate. Mitraliera sa lătră. Infanteriștii au căzut grămadă cu burțile găurite.
Un bucătar fugea prin piață, încercând să se adăpostească în spatele unui Sherman care ardea. O rafală din mitraliera turelei și omul se opri scurt, ca și cum s ar fi lovit de un zid, își duse mâna la cap și scoase un strigă ascuțit. Casca i se rostogoli în praf. Se răsuci, apoi se prăbuși; picioarele i se mișcau încet. Dintr un tufiș apăru zgomotos un Sherman și îi smulse un braț care rămase agățat de șenile. Aveai impresia că face semne de rămas bun cadavrului. Sherman ul fu lovit de două obuze de 8,8 și explodă. Turela a fost aruncată în aer și a căzut înapoi cu un urlet strident. Þeava lungă a tunului se înfipse în pământ.
Apăru un nou Sherman. O lovitură bine țintită i a smuls turela, aruncând o drept într o casă. Se putea vedea înăuntrul tancului. Din comandant nu mai rămăsese decât partea de jos a trupului. Fusese tăiat net, la mijloc. Agățate între podea și locașurile grenadelor atârnau rămășițele trăgătorului. Câteva intestine erau răsucite în jurul a ceea ce fusese cu câteva minute mai înainte periscopul.
Tancul lui Mike, care avea montate pe turelă două aruncătoare grele de flăcări, prăji un detașament de infanteriști. Unii ridicau mâinile în semn de predare. Au murit sub șenile. Tancurile nu pot lua prizonieri. Nu te poți târgui cu aceste unelte ale războiului. Le distrugi sau ești distrus de către ele. Capetele de mort rânjite de pe gulerele noastre simbolizează cum nu se poate mai bine arma noastră.
Apoi totul s a terminat, totul s a sfârșit. „Ei" nu avuseseră timp să tragă nici măcar un singur foc și nu ne scăpase nici unul de al lor. Căzusem peste ei la fel de neașteptat precum surprinseseră ei infanteria noastră cu câteva ore în urmă. Ne răzbunasem.
Am ieșit din tancuri. Cu ochelarii de protecție ridicați pe frunte, de la fântâna din piață am băut așa cum beau caii însetați și am încercat să ne curățăm chipurile de ulei și praf. Aveam ochii injectați de sânge din pricina aerului acru din interiorul tancurilor. Răsuflăm cu greu. Ne durea gâtul și pieptul.
Câțiva supraviețuitori au răsărit nu știu de unde. Ne priveau speriați. Unul dintre ei știa câteva cuvinte germane.
— Nicht schissen, kamerad, Wir nicht Juden, nicht Japsen. Wir von Texas. Wir O.K.
După două minute, eram prinși într o discuție însuflețită. Ne arătam fotografii, începeam să râdem împreună, să schimbăm amintiri. Noi nu pierdusem decât un singur om. Trăgătorul tunului din tancul locotenentului Herbert. Se închisese ermetic și nimeni nu observase că ventilatorul avea un scurt circuit. Murise sufocat. Aveam și doi răniți. Unul era șeful echipajului tancului 531, plutonierul Schmidt. Avea brațul drept rupt. Se aplecase să ridice o hartă de pe podeaua turelei, chiar în clipa în care tunul reculase. Brațul lui Schmidt fusese redus la un fel de terci. Din umăr îi ieșeau așchii de os.
Unul dintre prizonieri, un infirmier american, i a făcut o transfuzie de sânge chiar acolo în piață, lângă fântână. Făcusem cerc în jurul lor, privind cu interes. De fapt plutonierul Schmidt avea noroc. Pentru el războiul se sfârșise. Asta însă nu l ar fi împiedicat pe Schmidt să moară, golit de sânge, dacă nu ar fi fost acolo americanul, cu banca sa portativă de sânge.
Celălalt rănit era un servant, venit de scurt timp la noi. Fusese atins în plămâni de o salvă de automat. Comandantul său de tanc, plutonierul major Brett, a vrut să și reîncarce pistolul mitralieră. Scăpase rafala și îl lovise pe servant. Povestea aceasta avea să l ducă pe bietul om până în fața consiliului de război.
După trei luni am aflat că Brett a fost condamnat la moarte. La puțin timp după aceea a fost executat la Torgau. Servantul a murit după două săptămâni într un spital din Roma. Se zvonea că împușcătura nu fusese întâmplătoare. Dar poliția militară a cercetat timp îndelungat, fără a putea găsi vreodată probe suficiente. Oricum, sfârșitul a fost același pentru Brett. Nimic nu putea fi dovedit împotriva servantului. A murit singur în colțișorul lui.
La apelul prizonierilor, l am făcut pierdut pe infirmierul american — un caporal din Lubbok — cel care îi făcuse transfuzia lui Schmidt. După patru zile l am luat în tancul nostru pentru a l ajuta să ajungă în liniile americanilor. I am învinețit un ochi cu unt încins și i am scos un dinte: un dinte îmbrăcat în aur, pe care, lucru destul de ciudat, nici Porta și nici Micuțul nu l au vrut. Apoi l am bătut cu lovituri de centură peste fluierele picioarelor, care s au umflat zdravăn. Era pe jumătate evreu. Dichisit în felul acesta, va fi desigur trimis înapoi în Statele Unite și nu se va mai întoarce niciodată pe front. Avusese o idee bună când ceruse să l lovim. Trebuie să fii prost să te duci voluntar pe front. Dar adevărat este că și voluntarii aveau partea lor bună. N aș putea spune că îi disprețuiam. Și noi fusesem voluntari aproape cu toții, aveam deci admirație pentru oamenii aceia aspri care nu se dădeau înapoi de Ia nimic și care aveau curajul răspunderii faptelor lor.
Mulți visau să se aleagă cu un Heimatschuss . Cel mai bine era un soldat dușman să ți tragă un glonț acolo unde trebuie.
Lucru ușor pentru un trăgător de elită înarmat cu o carabină cu lunetă. Dacă glonțul se oprea într un os, puteai fi sigur că treaba e ca și făcută. Dar înainte de toate trebuia să ai un unghi bun de tragere, pentru ca nimeni să nu poată mirosi vicleșugul.
Circulau adesea povești despre câte un rănit scos din patul său de la spital și pus la zid pentru mutilarea voluntară.
Într o zi, grupa noastră a fost desemnată pentru o astfel de execuție. Era vorba de un subofițer. Se folosise de o grenadă, dar socotise greșit distanța. Trebuiseră să i amputeze amândouă picioarele de la șold. L au legat de o targă pe care au sprijinit o de zid. O execuție mișelească.
Toate execuțiile sunt ticăloșii, dar aceasta era mai cu moț decât toate! Așa cum spunea Porta pe când mergeam să ne luăm tainul suplimentar — o sticlă de secărică de cap de om — era ca și cum ai da cu piciorul într un biet caporal pe moarte, care îți cerșește o bucată de pâine. Bătrânului i se făcuse rău, dar lui i se întâmpla adesea. Nu va fi niciodată un soldat adevărat. Dar ne uluise faptul că se poate înfuria unul cu tovalul gros ca Julius Heide, el care de obicei executa orice ordin fără să pună vreodată întrebări.
— Să tragi într un bolnav, ce treabă spurcată! exclamă el dând cu cizma într o marmită. Ar trebui mai întâi vindecat și apoi împușcat. Așa ar fi corect. El însuși subofițer, știa că omul o făcuse într adins și că își merita soarta. Un bun soldat nu face așa ceva. Unor asemenea lași le tai capul, dar e pur și simplu o murdărie s o faci înainte de a ieși din spital. Dar chiar așa, să aduci în fața plutonului de execuție un om legat pe brancardă! Ar fi putut să mai aștepte câteva luni. L am fi adus într o mașinuță. Atunci da, l aș fi doborât cu plăcere. Dezertor ticălos! Ca și cum pentru el ar fi fost mai rău decât pentru noi!
Într un fel, Heide avea dreptate. Dar Barcelona îi luă apărarea tipului cu grenada.
— Nu judeca niciodată atât de pripit. Oamenii au întotdeauna câte o scuză atunci când fac prostii. Legea e cu două fețe. Un țânc de patru ani fură din cămară pentru că îi e foame, iar cele mai multe crime sunt făcute de oameni disperați. Un dezertor se apucă de prostii pentru că îi vine deodată să lase totul baltă sau i se face dor de ducă. Statul îi trage cam tare cu execuțiile capitale.
Consiliile de război ale armatei germane nu căutau niciodată scuze unui om. Judecătorii nu cunoșteau decât cele mai aspre articole din cod. Făceau întreceri între ei: cine va obține mai multe capete. Într o zi, am auzit într un restaurant patru judecători lăudându se cu numărul condamnărilor la moarte pe care le pronunțaseră. În întreaga lume, nici o altă armată nu avea atâtea consilii de război ca cea a lui Adolf Hitler. Erau adevărate uzine.
I am întins pe răniți pe drum. Am anunțat prin radio tancurile amfibii și SPW urile. În ele am înghesuit oamenii însângerați care gemeau.
Porta și cu mine am ridicat un trăgător de la blindate. Printr o gaură mare din spate îi ieșea plămânul.
Micuțul apăru ținând în brațe un caporal. Jumătate din craniu îi crăpase; se vedea creierul.
În spatele unei grămezi de bălegar, am dat peste un ofițer cu obrazul smuls de o schijă de obuz.
Mai rele erau arsurile. Când le atingeai, carnea cădea de pe oase fărâmițându se. Mulți dintre răniți mureau în mâinile noastre. Unii ne mulțumeau, alții ne blestemau. Un negru încercă să l ucidă pe Micuțul cu cuțitul.
Am făcut două grămezi mari cu morți. Unii dintre ei nu mai erau decât niște mumii carbonizate.
Mii de muște bâzâiau în jurul cadavrelor. Nu am săpat prea adânc groapa comună. Atât doar cât să acoperim leșurile cu pământ. Mirosul lor dulceag ne făcea rău.
Pe partea din față a tancului comandantului Mike era așezat un sergent de stat major. Îl cinstisem cu rachiu și era puțin afumat. Se porni să trăncănească: regimentul său nu era în stare de alarmă deoarece crezuseră regiunea curățată.
Camarazii lui îl priveau cu scârbă. Citi apoi și în ochii noștri disprețui, își dădu seama că ceea ce i scăpase era un lucru îngrozitor. Dintr o săritură înșfăcă pistolul lui Barcelona și l vârî în gură și apăsă pe trăgaci. Creierul fu împroșcat până pe țeava tunului. L am fi putut împiedica lesne, dar nimeni nu făcuse nici o mișcare.
Comandantul Mike lovi disprețuitor cadavrul cu vârful bocancului.
— Și când te gândești că era cătană bătrână!
— Ce, era un veteran? întrebă mirat locotenentul Frick.
Mike trimise un jet lung de tutun gălbui pe chipul mortului.
— Insignele pe care le are pe mânecă ticălosul ăsta arată douăzeci și cinci de ani de serviciu militar. Mai bine ar fi putrezit la Barrack Fields. Și a condamnat la moarte proprii lui camarazi!
— Scârbos lucru mai e și războiul ăsta, mormăi Bătrânul.
Comandantul mâzgăli un raport pentru subofițerul cu transmisiunile.
— Rinocerii către Scroafa. Șeful. Treizeci și șase care de luptă, zece camioane, șaptesprezece mașini distruse. Numărul morților și răniților necunoscut. Pierderile noastre: un mort, doi răniți, un sergent și un subofițer. Aștept întâlnire cu regimentul de blindate inamic. Continui operația pe proprie răspundere, întrerup contactul. Terminat.
Noi zâmbeam, pricepusem. Mike avea de gând să nimicească, de unul singur, regimentul inamic. Comandantul ieșit din rândul trupei dorea să strălucească în fața dumnealor. Voia să le arate celor ce purtau insignele roșii ale statului major că nu numai ei își cunoșteau meseria. Să întrerupi contactul era un lucru destul de cutezător. Nimeni nu ne va mai putea auzi în următoarele trei sau patru ore. Juca o carte mare Mike. Dacă va izbuti, va fi acoperit de glorie. Dacă nu, va sfârși la Torgau, presupunând că se va întoarce viu. Asta era legea aspră a războiului. Așa cum spunea adesea micuțul Legionar:
— Încearcă ți norocul, flăcăule. Abia atunci vei afla dacă ești un erou sau un ucigaș. Nu în fiecare zi te poți alege cu o medalie într o luptă hotărâtă de dumnealor. De multe ori lucrul ăsta este rodul unei porniri în care pui totul pe o singură carte. Și mai ales, mă nțelegi, lasă te pe seama lui Allah.
Micuțul Legionar era un tip ciudat. Era cel mai credincios dintre noi, dar totodată și cel mai crud. Odată i a spintecat burta unui S.D. foarte încet, folosindu se de lungul său cuțit arab. Și asta pentru că omul trăsese într o troiță veche de la marginea drumului. Sfârșindu și treaba de măcelar, Legionarul se mai înverșuna să lovească testiculele victimei sale, șoptind:
— Nu trebuie să te atingi de lucrurile sfinte... Nu trebuie să le atingi...
— La posturi, comandă Mike. Blindate, înainteee — marș!
Aplecați pe jumătate peste trapele deschise, am trecut prin tufișurile scunde, apoi prin albia unui râu, plină cu apă stătută și noroi puturos. Din hoiturile vitelor se înălța un miros respingător.
Mașina locotenentului Herbert se împotmoli.
Comandantul Mike se porni să înjure ca un păgân. Ieși din tancul său. În noroi până la genunchi, dădu cu piciorul într un șobolan mort, și îl țintui cu privirea plină de mânie pe locotenent în turela lui.
— Neisprăvitule! ce ai făcut?
— Accident neprevăzut, mormăi locotenentul.
— La mine nu țin accidente de astea, zbieră Mike scos din fire. Nu ești la plimbare pe Kurfürstendamm. Ești la război și răspunzi de un tanc care valorează un milion de Reichsmarks. De milion mă lipsesc, dar de ladă am nevoie. Cine i tontul care te a făcut locotenent? Scoate l de acolo, Beier!
Micuțul și trăgătorul nefericitului tanc agățau cablurile de remorcare.
— Strânge l bine în chingi, râse Micuțul.
Cablurile groase de oțel cântau întinzându se ea strunele unei viori. Puteau să se rupă în orice clipă și de ar fi nimerit pe cineva l ar fi ucis pe loc. Nu ar fi fost pentru prima oară. Cel însărcinat cu remorca deveni nervos. Dădu drumul cablului din mână și fugi la adăpost în spatele tancului. Neavând la îndemână altceva, Micuțul îi aruncă o mână de noroi în obraz.
— Pun eu mâna pe tine, nemernicule! Urcându se peste cablu îl ținu apăsat cu toată greutatea trupului său pe cârligul de remorcaj.
— Dacă nu rezistă cablurile, s a zis cu el, șopti Bătrânul.
— Bun soldat, încuviință Legionarul.
— Dar prost ca noaptea, râse Porta.
— Asta i valabil pentru toți soldații viteji și tocmai asta îi împiedică să aibă noțiunea riscului.
— Bagă de seamă, amenință Heide. Cred că nu vei pretinde totuși că eu sunt un prost? De douăzeci de ani nu s a mai pomenit un subofițer care să aibă note atât de bune ca mine la terminarea școlii. Care dintre voi mă poate bate la tactică?
— Dar ce, tu ești curajos, măi aspirant de general?
Heide își lovi crucea mare din aur agățată pe pieptul său.
— Îți închipui poate că am primit o la bordel?
Crucea germană din aur era mândria lui Heide. Nu se despărțea de ea nici atunci când se scălda.
— Bine, bine interveni Bătrânul, dar curajul tău nu este ca cei al Micuțului. Tu te bați din plăcere. Îți place să ucizi. Micuțul nu prea știe ce face. El omoară fără să gândească. De aș fi în locul bunului Dumnezeu, Micuțului i aș opri un loc în raiul meu, iar pe tine te aș azvârli afară. Astăzi te bucuri să i ucizi pe cei pe care îi numim dușmanii noștri. Când războiul se va sfârși și vei putea să faci pe al dracului prin curtea vreunei cazărmi, te vei aranja să i poți perpeli la foc mărunt pe recruți atunci când tipii te vor călca pe coadă sau vor avea o mutră care nu îți convine. Ești un asasin sadic, dar nimeni nu ți poate face ceva. Legea te apără. Sunt puțini cei cu note atât de bune ca ale tale. Ești un subofițer trăznet, un soldat fără frică, corect până în vârful unghiilor. Când vom înceta să ne batem, vei fi mândria diviziei, un exemplu pentru cei noi. Dar, pe cinstea mea, mi e silă de tine!
— Amin și noroc! strigă Porta ridicându și paharul. Predica pastorului Baier s a terminat.
Julius Heide era stacojiu la față. Doar Bătrânul își putea permite așa ceva. Oricare altul ar fi fost răsplătit cu o lovitură de cuțit în spate cu primul prilej.
— Hai, hai, mai repede! strigă comandantul Mike, fluturându și brațele.
Am început să scoatem încet tancul din mocirlă. Micuțul se lungi cu burta peste cablurile de oțel. Comandantul îl ajută să le țină să nu scape din cârlige. Blestema ca un surugiu, îl făcea cu ou și cu oțet pe locotenentul Herbert, care ne privea neputincios din turelă.
Îndată ce tancul a fost repus pe pământ, Herbert fu nevoit să părăsească turela, unde îl înlocui Lehnert, un subofițer. Dar nimeni nu și bătu joc de bietul tinerel. Mai văzusem un căpitan pus pe liber și înlocuit în fruntea companiei sale în plin atac de către un simplu plutonier. În timpul bătăliei de la Bielgorod, un colonel a fost despuiat de comanda regimentului său. Rămăsese întins între picioarele telegrafistului său cât timp a durat bătălia. Locul său din turelă a fost luat de un tânăr comandant. Colonelul ăsta o sfârșise rău. Trimis înapoi în Germania, condamnat să facă cinci ani la Torgau. Când rușii au cucerit orașul, a fost ucis din greșeală de către unul dintre deținuți.
— Rămâi pe loc! mă preveni Porta.
Jabo ul dezlănțuit descrise un cerc. Trecu peste noi razant. Credeam că își va agăța tinicheaua. Dar se urcă din nou și se mistui după munte o dată cu camarazii săi.
— Un Julius Heide canadian, făcu Porta cu răutate. Peste câteva minute se va lăuda la popotă că a omorât doi nemți de la blindate.
— Crezi că a riscat atât doar pentru asta?
— Te cred! ținea neapărat să aibă sânge de neamț pe avionul său. Dacă dau vreodată ochii cu el seara la cârciumă! Þinea morțiș să și bată joc de noi înainte de a se face nevăzut. Dar dacă bunul Dumnezeu e cu noi, vom fi răzbunați. Dacă lichidăm tancurile care trebuie să treacă pe aici și dacă patronii domnilor de adineauri își dau seama că au zburat pe deasupra pozițiilor noastre...
Nu m am putut abține să nu râd, în ciuda spaimei.
— Da, ai dreptate, cu siguranță că se va lăuda că a doborât doi friți de la blindate.
— Iar la urmă șeful său de divizie va încheia socotelile, se bucură Porta, iar Julică canadianul va da de dracu.
Comandantul Mike chema echipajele. Ne am așezat în jurul lui printre tufișuri.
— Aveam înaintea noastră trei kilometri de drum descoperit. Când se vor arăta americanii, primul tanc va înainta până la curbă, acolo unde drumul pătrunde în pădure. Acesta va fi tancul tău, Beier. Rămâi pe flancul stâng. Frick, tu stai pe dreapta. Te vei ocupa de ultimul tanc din coloană, în clipa în care acesta va ieși din curba, de după deal. Dar vă previn, să nu faceți pe deștepții! Dacă vreunul dintre voi se apucă să tragă prea devreme, îl dobor cu mâna mea.
Fu cât p aci să și înghită trabucul și urmă jovial:
— Cele șaisprezece tunuri vor trage toate deodată. Fiecare obuz drept în țintă. După prima salvă, terenul va fi împărțit în zone. Fiecare tanc face curățenie în fața lui.
Scuipă lung în direcția unei păsări care ciugulea, o atinse și pe față îi apăru un rânjet lat.
— Am atins o! spuse el cu mândrie.
Mușcă din ghemotocul său de tutun și îl trecu, ca de obicei, Bătrânului.
— Trăgătorul care trimite un obuz în vânt, s ar putea să o ia pe urmele lui, dacă pun mâna pe el. Păstrați vă mintea limpede, băieți, lăsați i pe americani să înceapă marele pelerinaj la Muntele Părerilor de Rău. Habar n au de prezența noastră și nici nu ne pot repera. Proba: cele trei avioane de adineauri. Rămânem ascunși aici.
Privi bănuitor în jurul său și întrebă, mieros:
— Nădăjduiesc că printre trăgători nu sunt boboci. Dacă sunt, să fie înlocuiți imediat cu oameni antrenați. Așijderea și tinerii comandanți de tanc. Aici nu e vorba de grad, ci de experiență. Puțin îmi pasă cine se cațără în turelă, cu condiția să fie un maimuțoi bătrân. Unul singur să facă pe el și ne jupoaie cowboy ii de vii. Se ridică, ordonă scurt:
— La posturi, în poziție de luptă!
Ne am strecurat pe locurile noastre. Am încercat aparatul de radio, am verificat dispozitivul electric de tir. Heide se întreținu cu glas scăzut cu radiotelegrafiștii celorlalte tancuri. Plutonierul Slavek se însurase prin procură. L am felicitat. Fu nevoit să povestească tot ce făcuse cu logodnica sa pe care n o cunoscuse decât cinsprezece zile. O întâlnise în cursul ultimei sale permisii.
Pentru un soldat de meserie, însurătoarea era un lucru înțelept. Cei mai mulți dintre răcanii vechi se însurau. Soția primea astfel întreaga soldă, dacă nu, aceasta trecea în contul ajutorului de iarnă. Nu aveam prea multă considerație pentru această operă de binefacere, după cele trăite pe frontul de est.
Jucam zaruri pentru a ucide timpul. Deodată, Micuțul întrebă cu fățărnicie:
— Ia spune, Porta, cine e moștenitorul tău? Dacă vei fi vreodată ucis? Eu îți las ție totul, doar știi, se grăbi el să adauge. Aurul, pe care îl port în săculețul verde din jurul gâtului, este al tău, dacă într o bună zi voi trece pușca pe stânga.
În colțul buzelor lui Porta miji un zâmbet și el rostogoli zarurile, scuturând paharul deasupra capului.
— Tare șmecher te mai crezi! Voi avea aurul tău? Știu eu la ce te duce mintea. Ia spune, ai scornit asta singur, din căpâțâna ta?
— Doar nu mi poți ghici gândurile! se împotrivi Micuțul indignat. Pe cuvântul meu de cinste, vei avea aurul meu. Mi am făcut testamentul, la fel ca doamna aceea din cartea pe care am citit o zilele trecute.
— Mulțumesc, rânji Porta. Nu ți face griji pentru mine. În Balcani, un tip bine, ziua paznic de cai, iar noaptea haiduc, mi a prezis viitorul. Într o seară pe când beam cafea stropită cu șliboviță, mi a propus să mi citească în cafea. Era de a dreptul neliniștitor. Deodată, după ce s a holbat vreo zece minute bune în zaț, în timp ce eu mă gândeam la o puicuță pe care mi o pusesem de o parte numai pentru suflețelul meu, iată că se pornește deodată să sporovăiască:
— „Porta, văd aici chipul tău strălucitor, cu un nimb de glorie. Ah! Nu! Mă înșel, e neon, nemaipomenit! Numele tău deasupra Berlinului. Vei fi un mare om de afaceri. Nu vei face nici un rău târfelor. Vei da codoașelor ce li se cuvine. Vei fura fără să fii prins. Vei trece printr un război crâncen. Prietenii și dușmanii îți vor purta sâmbetele, dar vei scăpa. Vei supraviețui tuturor; vei vedea o mulțime de înmormântări, dar a ta este atât de departe în viitor încât nici n o văd în ceașcă. Vei ajunge să trăiești o sută de ani. Nu văd moartea."
— Crezi că ar trebui să mi dau în cărți? întrebă Micuțul interesat, mângâindu și săculețul verde.
— Asta n ar strica, încuviință Porta. Dacă vor să te facă să înghiți aiureli urâte, le tragi o mamă de bătaie. Dacă sunt chestii plăcute, le dai un ban și crezi cu neclintire în palavrele lor. Un sfat, Micuțule! Ferește te de testamente. E un lucru primejdios, mai ales atunci când moștenitorii tăi îți bănuiesc bogăția.
Micuțul își încreți fruntea. Era atât de adâncit în gânduriule sale, încât uită și de zaruri și când i am amintit a fost degeaba.
Privea în gol, trecându și mecanic degetul mare de a lungul lămpii de control de deasupra închizătorului. În sfârșit, izbucni:
— Ticălosule, nepricopsitule, lepădătură, ai fi în stare să omori un prieten pentru o mână de aur?
Porta ridică din umeri.
— Nu sunt decât un om slab, iar banul este ochiul dracului. Te împinge să faci lucruri ciudate. Dar cum spuneam: testamentele nu fac nici două parale.
Micuțul zornăi zarurile, lovi cu piciorul într o grenadă și urlă scos din fire:
— Îți bați joc de mine! Acum am priceput. Vă bag în mormânt pe toți, pe cuvântul meu! Puse mâna pe o grenadă. Am cerut unui tip de la birouri să mi facă o hârtie precum că ți las tot ce am, dacă bineînțeles nu te moștenesc eu pe tine când vei muri. Dacă nu, vei lua de pe jos.
— Toate astea mi se par cam încâlcite, rinji Porta. Atunci când îți faci testamentul, în primul rând trebuie să te asiguri împotriva spiritelor întunericului. Îmi spui că sunt moștenitorul tău. Eu sunt omul de afaceri, iar cei de teapa asta, cu tot gulerul lor alb și unghiile lor lustruite, sunt niște indivizi tare ciudați. Dacă unul dintre ei îți dă un trabuc, o face cu nădejdea că i vei pasa o cutie întreagă. Oamenii de afaceri au toți câte un fir direct cu Satana. Asta trebuie negreșit, din pricina concurenței. Așa i legea junglei. Bagă ți asta bine în căpățână, caporal Wolfgang Creutzfeld, doar cei tari ajung. Mulți au încercat meseria asta, dar puțini sunt cei aleși. Concurenții te pândesc, ascunși printre tufișuri, gata să ți smulgă cămașa de pe tine. Dar dacă știi să te descurci, gologanii ți se vor scurge singuri din buzunar. Iar toți prietenii, cu toate că te vor urî, îți vor cânta în strună. Cu cât vei fi mai mare și mai urât de toți, cu atât mai multe plecăciuni îți vor face. Scuipă pe covorul din casa dușmanului tău: va spune că ai haz. Telefonează la ora două noaptea unui președinte de tribunal și ia l la zor: ți se va da dreptate. Flutură le pe sub nas un teanc de bancnote, toți vor fi la picioarele tale. Dar să nu stai prea mult să ți alegi mijloacele. Trebuie să ai câțiva oameni de încredere, care să fie în stare să pună la cale un mic accident. Să tai cu ferăstrăul axul din față al Jaguarului rivalului tău, nu e nici asta o idee prea rea.
— Păi ăștia sunt gangsteri! se împotrivi Micuțul.
— Așa i dacă vrei să fii om de afaceri. Trebuie de asemenea să ai o groază de spioane: le bagi în paturile adversarilor tăi. Cu capul pe pernă spui tot. Puicuțele astea sunt cam ca cercetașii din armată, te informează.
Chipul Micuțului se destinse.
— N ai decât să organizezi toată chestia, așa cum fac militarii.
— Întocmai. De asta sunt foarte atent la cursurile de tactică. Directorii tăi comerciali sunt trupele de blindate. Oamenii tăi secreți, de încredere, sunt comandourile de șoc.
— Iar infanteria mea?
— Toți amărâții care trudesc pentru o leafă de mizerie. Stropitorii de cerneală din birouri. Când vreo târfă ți a făcut serviciu mare, îi dăruiești un palton de astrahan.
— Habar nu am ce e asta exclamă Micuțul. Cum arată așa ceva?
— Negru și buclat.
— Aha! Chiorul se plimbă cu așa ceva.
— Ce neghiob, mârâi Porta cu dispreț. Ce are el sunt zdrențe de pudel roase de molii, pe care un șarlatan i le a plasat drept astrahan.
Aparatul de radio zbârnâie:
— Tancuri inamice. Toți la posturi. Întrerupeți legătura radio cu exteriorul.
Îmi iau locul în spatele periscopului. Porta pornește dinamul. Micuțul verifică piedicile de siguranță. Introduce o grenadă antitanc în chiulasă.
— Executat încărcarea, anunță mecanic, ținând o nouă grenadă în mâini. Buncărele cu muniție stau deschise. Grenadele lungi lucesc, bine rânduite. Au un aer nevinovat, dar peste câteva minute ele vor răspândi groaza și moartea, vor scuipa foc, vor face să țipe de durere oameni înspăimântați. Prin trapele lăsate deschise, puteam urmări cu privirea mulțimea de tancuri inamice care înaintează în formație strânsă pe drumul asfaltat și bătut de soare.
Apăs ușor pe pedală. Motorul electric vibrează. Turela se rotește fără zgomot. Doi ochi exact printre cei doi copaci în clipa în care voi începe tragerea.
Comandantul Mike pândește la nivelul turelei sale, cu binoclul așezat în fața lui, ascuns de o tufă de iarbă. Când va veni clipa să deschidem focul, va face semn cu cascheta.
Un întreg regiment de care blindate. Visul oricărui comandant de tancuri. Ne era servit pe o tipsie de argint.
— De necrezut, șopti Bătrânul. Dacă nu ne zăresc, în două minute s a zis cu ei.
O ciocârlie își înălță trilul sub cerul albastru. La marginea pădurii o cireadă de vite privește curioasă toate tancurile acestea. Așezați pe o șaretă de cărat bălegar, doi țărani beau vin de chianti, își mai trag sufletul, nebănuind ce se află în spatele digului. În câteva clipe se vor trezi prinși la mijloc în lupta dintre doi uriași.
Fac zâmbind semne către americani, care le răspund voioși.
Suntem atât de încordați încât nimeni nu îndrăznește să vorbească. Ochii îmi sunt lipiți pe cauciucul din jurul vizorului periscopului.
Peste câmp aleargă un câine. Unul dintre țărani aruncă un băț după el. În jurul florilor care ascund tunul, zumzăie albine. Pe turelă se plimbă o șopârlă. O stăncuță ciugulește un melc mare.
Cei de dincolo cântă acum. Cel care îi conduce are un frumos glas de bariton.
Iată primul tanc în câmpul meu de ochire. În afară de pilot, întreg echipajul mi se înfățișează drept țintă.
Mike își înalță cascheta.
— Foc! ordonă Bătrânul.
Cele șaisprezece tunuri grele scuipă foc toate deodată. Deplasarea aerului culcă la pământ tufișurile. Toate cele șaisprezece grenade nimeresc în plin. Oamenii sunt azvârliți în aer. De peste tot izbucnesc flăcări uriașe.
Următoarea salvă incendiază alte tancuri.
Rotesc turela. Micuțul împinge încărcătura cu fruntea. Pieptul său gol este scăldat de sudoare. Tragem grenadă după grenadă.
Caii de la șaretă se cabrează. Unul dintre țărani rămâne agățat. Vitele forțează țarcul și se năpustesc drept înspre foc.
Toate carele inamice ard pe șosea.
— Cu obuze explozibile, foc! ordonă comandantul Mike.
Obuzele explodează în mijlocul oamenilor, care urlă înnebuniți de durere. Până și morții sunt azvârliți în aer și sfârtecați din nou. Pentru a încheia tragem cu obuze S.
Drumul pare acum o mare de flăcări.
— Porniți motoarele, comandă Mike. Blindate, înaintee marș!
Este rândul militarilor și al aruncătoarelor de flăcări.
Înaintăm de a lungul acestui iad arzător. Turelele se rotesc, mitralierele latră. Răniți și morți sunt sfârtecați de proiectile. Dintr o grămadă de cadavre se ivește un soldat înnebunit, cu mâinile întinse înainte cu gura larg deschisă, cu ochii încremeniți. Flacăra unui aruncător îl linge cu limba sa galbenă de foc. Soldatul se carbonizează într un nor de fum negru.
Mike face semn de încetare.
— În coloană marș! Direcția: regiment!
Își freacă mâinile.
Restabilim contactele prin radio. Râdem. Yankeii nu au tras decât un singur foc. Datorită unui bătrân sergent american prea limbut am exterminat un regiment întreg fără nici o zgârietură de partea noastră.
Comandantul Mike a chemat statul major al regimentului. În glasul său se simțea mândria și bucuria.
— Rinocerii cheamă Scroafa. Vă ascult.
— Aici Scroafa. Vorbiți, Rinocerii.
— Șeful Rinocerilor. Regimentul de blindate inamic, lichidat. Fără prizonieri. Nu avem pierderi. Preț: o mie și cinci sute de grenade, opt sute de obuze explozibile, trei sute de obuze S. Pentru cercetarea aeriană: harta nr. 3, drumul 6, punctul A2. Terminat. Vă ascult.
— Scroafa către Rinocerii. Felicitări. La raport. Comandantul. Terminat.




— Mie îmi place mai mult retragerea decât înaintarea, declară Barcelona. Iată ne sorbind fresa. Dacă mâine înaintăm, va trebui să ne bălăcim prin ochiurile de apă scârboase. Când înaintăm ne scot sufletul. Și apoi m am săturat până în gât de fetele de la Ida. Au devenit un fel de tovarășe de front. Le cunosc fiecare fir de păr. De două luni ne tot promite Ida prospătură. Minte de îngheață apele.
— Mâine, strigă Porta cu ochi strălucitori, înfățișându ne două chiftele din măduvă. Mâine vreau să dorm în patul împăratului Abisiniei, să siluiesc regina și toate prințesele.
— Poate că vor fi de acord, spuse visător Gregor Martin. Poate că și lor le plac puțin bruftuiala și vlăjganii care put a hoit.
— Suntem în plin epos, decretă Bătrânul. Într o bună zi, toate astea se vor termina și va trebui să ne spălăm.
— Când vom ajunge la Roma, vreau să mă înec în șampanie, să beau până îmi va ieși pe nas și pe urechi, spuse Porta. Vreau să torn în mine până când voi plânge cu șampanie, iar apoi mă voi duce să i caut pricină unui anumit individ și să l desființez. Un nemernic căruia nu i plac nici berea și nici fetele.
— Dacă vom avea timp la Roma, spuse Heide, dacă ceilalți nu ne vor zori prea tare, vreau în primul rând să mă bag într un pat mare cu baldachin și perne de mătase. Și așa jegos cum sunt vreau să mă dezbrac. Apoi vreau să dorm și să nu mă trezească nimeni. Voi ieși apoi în oraș și îmi voi dibui o cuconiță adevărată, cu dessous uri elegante. Și voi face dragoste cu ea, ba chiar de mai multe ori. După aceea mă voi îmbăta și apoi nu avem decât să ne retragem din nou.
— Mai vreau fresa, strigă Porta. S o ducem așa întruna. Să le golim butoaiele, să ne culcăm cu femeile lor, să le spurcăm culcușurile. Roma, Milano, Innsbruck și, pentru a încheia, ne vom da poalele peste cap la Berlin.
Șuieratul unui fluier ne a chemat la realitate.
— La posturi! Adunarea în fața tancurilor, ordonă comandantul Michael Braun.
— Mor de somn, mârâi Porta.
Am ajuns împleticindu ne până la tancurile noastre. De patru zile nu mai închisesem ochii.
— Voi adormi în timpul mersului, amenință Porta.
Mike zbiera cu ochii injectați de sânge din pricina oboselii.
— Voi arunca în aer o coloană întreagă, dacă adorm, zise Porta.
— Regina n o să te mai vrea, dacă ți e somn în halul ăsta! făcu Heide.
— Puțin îmi pasă mie de regină, bolborosi Porta. Vreau să ațipesc.
— Nu va fi mulțumită, urmă Heide, care era pus pe ceartă.
Pornisem la drum.
Două tancuri s au răsturnat în șanț: piloții adormiseră.


COMANDANTUL MICHAEL BRAUN

Au apărut sute de Jabo, măturând totul în calea lor. Un singur tanc să fi trecut descoperit și se repezeau câte două în picaj asupra lui.
Avioanele semănaseră panica în batalionul al 2 lea. Atacul lor durase două ore. Compania noastră a pierdut toate Panther ele și jumătate din oameni.
Porta a fost nevoit să se rostogolească pe povârniș să și stingă uniforma care ardea.
Ridicasem tabăra în munți și așteptam întăriri. Carele lor blindate sosiseră, tancuri Tiger de șaizeci și opt tone cu tunurile lor de mare putere de 8,8 cm. Cei noi nu soseau ca de obicei în formații strânse, printre ei nu erau boboci, ci numai vulpoi bătrâni, trecuți prin multe. Mare parte din ei mai purtau încă uniforma de pe frontul de est.
I a luat în primire plutonierul major Hoffmann, cea mai mare lepădătură dintre toți Hauptfeldwebeln. Îi plăcea să și audă glasul și se umfla în pene la cel mai mic prilej. Când voia să facă pe binevoitorul, îi boteza pe subofițeri cu nume biblice. Când era furios, din gură îi ieșeau numai murdării. Când era normal, adică precum o vită, se folosea de denumiri misterioase; taur de bălegar, căpățână de iepure, șoarece de umbrelă etc.
Hoffmann avea două ordonanțe, cu toate că nu avea dreptul la nici una. Unul dintre oameni era pe post de valet. Pe vremuri, înainte ca soarta vitregă să l facă să ajungă în serviciul majorului, fusese maître d'hôtel într unul din cele mai mari hoteluri din Berlin. Celălalt era om la toate și paharnic, însărcinat și cu servirea mesei atunci când Hoffmann mânca singur.
Într una din zile, Micuțul fumase în front și Hoffmann îl pusese să se cațere de douăzeci și patru de ori până în vârful unui stejar. De fiecare dată când Micuțul ajunsese sus, Hoffmann îi ordona să croncăne.
Hoffmann avea un favorit: Vierul, fostul Stabsfeldwebel de la închisoarea militară din Hamburg Altona, aruncat acum în chip de șef de birou la companie. Încercasem să l încondeiem la Frick și Mike. A fost zadarnic. Vierul nu se clintea de acolo, precum un melc din cochilia lui, sfidându ne.
Într o noapte i am făcut o glumă urâtă. L am înșfăcat în timp ce sforăia. Cât ai clipi, l am legat, cu ochii acoperiți, de un copac. Am ațintit apoi asupra Iui o pușcă mitralieră italienească.
Dimineața, când a fost eliberat, Vierul era ca o cârpă.
Lui Hoffmann i se păruse că povestea are haz, tratându i pe autori drept glumeți. Dar în ziua în care o grenadă dezamorsată a fost aruncată în fața lui, pe masă, glumeții au devenit ca prin farmec, ucigași, sabotori și mai știu eu câte.
Alarmă poliția secretă, care delegă un comisar de la secția criminală; acesta după ce umblă beat timp de trei zile datorită pivniței dosite a lui Hoffmann, se duse fără să fi rezolvat nimic. Nu uită însă să ia cu el patru cartușe de Camel și două șunci de miel afumate, făgăduindu i lui Hoffmann că se va întoarce curând să și continue ancheta.
Hoffmann i a răspuns mârâind. Se plânse la conducerea regimentului, unde drept mângâiere i s a amintit că el însuși făcuse apel la poliția militară. Jură că de acum înainte va urma sfatul bătrânesc: nu trezi niciodată autoritățile, lasă le să doarmă în pace, căci e mai greu să le adormi la loc!
Eram adunați în fața punctului de comandă și ne era frig. Spilcuitul întârzia ca în fiecare dimineață. Pentru a ne enerva puțin. Cei vechi purtau câte o salopetă peste uniformă. În felul acesta eram siguri că vom fi aleși pentru serviciul tehnic. Singurul loc unde nu ne putea controla nimeni. Porta ținea în mâini un clește și patru chei franceze. Din buzunar se ivea o cutie cu bujii ce sărea în ochi. Micuțul strângea sub braț o pompă de benzină. De cinsprezece zile o tot căra cu el. Hoffmann încă nu mirosise vicleșugul.
Noii veniți erau înșirați pe partea stângă cu ranițele în fața lor. Aveau mantalele și măștile de gaze noi nouțe agățate pe după umăr, iar de centură le atârnau căști de oțel.
Porta ascundea în căușul mâinii țigara aprinsă. Dacă Hoffmann l ar fi văzut, ar fi turbat.
Acesta a ieșit de la punctul de comandă urmat de aproape de Vier care ținea ordinul de zi și cele șase creioane colorate. Se ținea exact la trei pași de plutonierul major, oprindu se și înaintând în același ritm cu el.
Hoffmann se înfipse cu picioarele rășchirate în fața companiei. Deschise gura cât o șură scoțând un soi de muget sălbatec:
— Companie, drepți! La dreapta!
Așteptă câteva clipe să vadă dacă cineva îndrăznește să miște și rânji mulțumit.
— Pe loc repaus, ordonă. Și așa, zebre rozalii, vă închipuiți că va ține mereu chiulul cu serviciul tehnic? Astăzi e ultima oară, adunătură de puturoși! Tehnicienii să iasă din rânduri! Două treimi din oameni au făcut câte un pas înainte. Ceilalți au rămas pe loc cu ochii pierduți în gol.
Hoffmann se îndreptă către ei, urmat mereu de Vier.
— Tu, cel de colo, strigă el, țintind cu degetul întins un caporal șef, de unde ai pistolul ăla care ți se bălăbănește pe fund?
Caporalul a fost nevoit să i dea pistolul. Spilcuitul era încântat. Să iei pistolul unui soldat, înseamnă să i l smulgi din suflet.
Invocând ținuta neglijentă și lipsa de disciplină, ordonă oamenilor trei exerciții prin mlaștină. De fapt, voia să și arate puterea absolută.
Când, năclăiți de noroi și de mătasea broaștei, oamenii au luat din nou poziția de drepți în fața lui, era în al noulea cer.
— Măi păduchioșilor, cred că știți acuma unde vă aflați; într o adevărată companie prusacă, unde domnesc ordinea și disciplina. Vă dați seama acum, urmă el plin de siguranță, că nu faceți nici cât o ceapă degerată. Aici eu comand, doar eu. Dacă am chef să vă turtesc căpățâna, v o fac piftie. Dar dacă vreunul dintre voi, lucru care m ar umple de mirare, dovedește că are un dram de inimă în burtă, îl fac subofițer.
Nici nu și dădea seama că minimaliza importanța subofițerilor strigând în gura mare că este suficient să ai puțină inimă în burtă pentru a primi un galon. Cei de teapa lui Porta înțeleseseră lucrul ăsta de o veșnicie și nu ținteau deloc un asemenea grad: doar proștii vor să fie avansați, cei isteți stau în banca lor, îi plăcea lui Porta să spună.
Dintre noii veniți, trei au fost trecuți la secția noastră, printre care un caporal șef cu opt ani de serviciu. Ranița din spate îi era plină cu lucruri furate. Se îndreptă către Bătrân.
— Tu ești șeful secției? Sunt fostul șofer al comandantului suprem al Veneției. Am fost instruit special pentru serviciul de intendență... Habar n am de serviciul de pe front... de altfel nici nu vreau să l cunosc. Dacă îmi ceri să ți aduc uniforma comandantului de divizie, n ai decât să mi spui și ți o aduc pe loc. Mă cheamă Gregor Martin. Sunt caporal șef. Înainte de a apăra palma aia de pământ care se cheamă patrie, eram șofer pe o dubă cu mobilă. Am fost cu mașina prin toată Europa. Am intrat cam în toate marile case, livrând mobilele mele de epocă, proaspăt ieșite din fabrică. Patronul mă învățase să falsific marfa și te pot face să crezi că un scaun din lemn încă verde i a folosit fundului lui Napoleon.
— De ce n ai rămas la generalul tău de la Veneția? întrebă Porta curios.
— Vechea poveste: o femeie, lămuri Gregor Martin cu suspine în glas. Mi a făcut semn de peste Canal . Am vrut s o văd mai de aproape, am trecut podul Rialto. Eram grăbit și, așa cum poate știți, pe afurisitul ăsta de pod e mare înghesuială. Poți întâlni pe el pe cine nu gândești. M am trezit față în față cu un idiot de locotenent de marină. Mânca l ar rechinii sau peștișorii roșii! N am căzut la învoială în privința felului în care trebuie să salute un caporal șef. N am știut să mi țin limba în frâu.
— Ce i ai spus? întrebă Micuțul plin de curiozitate, suflându și nasul cu degetele.
— Nu mi mai aduc bine aminte, dar în orice caz i am zis să nu confunde Podul Rialto cu curtea unei cazărmi. M a luat de guler vrând să mă înhațe. Nici nu știu cum s a întâmplat, dar l am lungit la pământ cu o dreaptă. L am și burdușit puțin când s o întind. Asta să mi fie învățătură de minte să nu stau de vorbă pe un pod, căci deodată au apărut copoii, tăindu mi amândouă ieșirile.
— Eu m aș fi aruncat în apă, spuse Porta.
— Þi ai găsit, pe Rialto! Au ridicat niște chestii în amândouă părțile. Marinarul de apă dulce mă amenința că mă doboară cu Walter ul său; a trebuit să l oprească copoii. După aceea au vrut ei să mă curețe, deoarece în învălmășeală i am scăpat unuia dintre ei o scatoalcă peste mutră iar altor doi le am turnat un ghiveci cu flori în cap. M am refugiat într o cârciumă. Ca să glumesc puțin, am zbierat din ușă: trăiască Frontul Roșu, jos cu Mussolini!
— E adevărat, naziștii au luat o pe coajă? mugi barmanul scoțând strigăte de bucurie.
— Acum câteva minute, i am răspuns și nu mințeam, erau lungiți pe Rialto printre flori.
Ne am pornit să sărbătorim pe loc victoria. Patronul a făcut ciriste cu șampanie. Eram atât de grăbiți încât nu mai aveam timp nici să desfundăm sticlele, le spărgeam pur și simplu de tejghea. Am dat foc fotografiilor lui Hitler și ale lui Mussolini în mijlocul încăperii. În timp ce toată lumea cânta: Qu'on est bien dans les bras d'une blonde...
Doi dezertori s au repezit să și scoată uniformele și puștile din pivniță. Au început să tragă pe fereastră. Un sticlete se zorea să și lepede țoalele într o ladă de gunoi de sub poartă. Se întoarse apoi la noi să ne dea o mână de ajutor la sărbătorirea victoriei.
Ne a spus că de multă vreme avea legături cu partizanii. Iată că și pune deodată o brasardă roșu alb verde și se numește singur șef al poliției din Veneția, începând chiar din clipa aceea. Era un lucru hotărât de multă vreme. Ne atribui tuturor câte o funcție.
Eram la umblătoare când a izbucnit tărăboiul. Aud focuri de pușcă, comenzi bine cunoscute. Latrinele din Italia nu au aproape niciodată ferestre. Încerc deci să mă strecor ușurel, dar mă vede un găinar. M au băgat la răcoare la Mestre, apoi la Chioggia. Dar primul nostru, o secătură de colonel, nu m a vrut. Nu i plăceam nici lui, nici lui Porsche și nici generalului meu.
— Ce are a face Porsche în toată treaba asta? întrebă Barcelona care nu mai înțelegea nimic.
— Aflasem încă de pe vremea când generalul și cu mine eram în Rusia, lângă Kerci, că bătrinul, mă înțelegi, avea o slăbiciune pentru mașinile de curse. M am gândit bine și mi am zis: Gregor, camionagiule, nu scăpa prilejul! Dacă ești în stare să hurducănești un cinșpe tone peste crestele munților și să faci dintr un lucru nou unul antic, te vei descurca tu și cu automobilele sport. Am început să mă laud cu o cursă de automobile la care luasem parte — în vis, se înțelege! Am povestit că l cunoșteam personal pe Sir Malcolm Campbell. Până la urmă, bătrânul n a mai putut. A pus să mă cheme și m a poftit să iau loc pe canapeaua lui... Să mor dacă mint!
Bătrânul era într atât de curios să asculte descrierile mele despre mașini, încât a fost cât pe aci să uite că trebuia să străbată trecătoarea Kerci cu divizia lui.
L am făcut să înnebunească după un Porsche. A făcut el ce a făcut și a dibuit două. Trebuie să recunosc că generalii știu niște trucuri care nu sunt de nasul nostru. Pe scurt, iată mă ajuns șoferul său favorit. Ce mă mai îmbuiba când ne repezeam la Graz și Innsbruck. Bătrânul uita de divizie. O lăsa pe seama primului, secătura de colonel. Aveam regim special. Trei oameni mă ajutau la întreținerea mașinilor. Când eram surprins dormind ziua în amiaza mare, n aveam decât să spun: ordin de la general să mă odihnesc înainte de a pleca cu dânsul. Aveam uniforme făcute pe măsură. Uitați vă, mi a mai rămas una. Ce timpuri! Eram plin de bani. Vindeam benzina la negru. Ce i o fi venit țărăncii ăleia să treacă pe lângă Rialto!
Colonelul m a dus la general, la Lido. S a pornit să mă facă albie de porci, dar a încercat să mă scape. Puteau să mă învinovățească de orice, puțin îi păsa generalului. El voia să alerge cu Porsche și știa că se putea încrede în mine. Doar că, ce vrei, o cămașă neagră mă văzuse urinând pe Mussolini... adică pe fotografia lui. Atât a trăncănit încât bătrânul a făcut un semn poliției noastre militare să l ia pe individ să facă o mică plimbare. Când l au adus înapoi după câteva zile, îi vâjâia capul. Eram de față și i am zis:
— Asta te va învăța minte, blegule, să învinovățești oamenii de încredere ai Wehrmacht ului. Ba am și aruncat cu o piatră după el, tocmai când să dea colțul, gândindu mă: nu l voi mai vedea pe prostul ăsta. Dar mă înșelam. Feciorul ăsta de târfă avea un babac care cunoștea la Roma un pârlit care îl cunoștea pe mareșalul Kesselring. Așa am aflat cât de mici suntem. Generalul meu mi a uitat până și numele. M a lăsat în voia soartei ca pe un gunoi. M am prăbușit din ce în ce mai jos: M au băgat la răcoare, cu cătușe la mâini între doi cai din jandarmeria italiană! Nu se cade să faci așa ceva unui șofer. Dacă m ar fi pus să alerg în spatele unei mașini, n aș fi avut nimic de spus. Dar între două gloabe! Ah! Asta nu! Și acum iată mă la voi!
Vierul se îndrepta spre noi.
— Ordin pentru adunare, șopti el.
— Și pentru ce, mă rog? întrebă Porta încetișor.
— Comandantul vrea să vă dea bună ziua și să i vadă pe cei noi. E în toane rele în dimineața asta. I a scos pe furieri de cinci ori la raport.
— Iar eu, știi ce voi face? rânji Porta cu blândețe. Te voi lua într o zi cu mine în prima linie și te voi trimite apoi dincolo, la Gurka sau la Mauri, cu un deget sau două tăiate în buzunar. Come triste la vita!
Vierul se făcu repede nevăzut.
Rudolf Kleber, muzicianul nostru, fostul SS ist, sună cu trompeta o măsură din Stingerea.
— Mii de draci! Nu apucă ăsta zile multe, râse Legionarul.
Iată ne plecând la adunare, nu fără să fi avut grijă să ne dăm puțin pe mâini cu unsoare murdară. Eram doar echipa tehnică a lui Hoffmann, îi putea trece prin minte să ne controleze mâinile. Comandantul Michael Braun sosise înaintea noastră. Sprijinit cu spatele de un zid, își tot trecea trabucul său mare dintr un colț al gurii în celălalt. Despre comandantul Michael circulau zvonurile cele mai ciudate. Unii susțineau că n ar fi german ci american. Julius Heide, bine informat ca de obicei, știa că fusese caporal în infanteria marină americană. Se născuse la Berlin. Emigrase în Statele Unite împreună cu cei șapte frați și surori și cu bunicii săi, imediat după primul război mondial. Maică sa se măritase a doua oară cu un om de afaceri american, care nu se interesa decât de business și de femei. Pentru acesta, Statele Unite însemnau lumea întreagă. Cine nu era de aceeași părere nu putea fi decât un negru murdar. Când Michael Braun s a întors din garnizoana din Hawai cu capul plin de noi idei politice, tatăl său vitreg l a dat pe loc pe ușă afară, cu aceste cuvinte în chip de bun rămas:
— Ești o pată pe onoarea Statelor Unite.
Michael o scoase la capăt un timp, trăind din prima de debarcare. Apoi, deveni peștele unei actrițe din Los Angeles, care avea o oarecare faimă. Dar într o seară, fiind la o petrecere într un drugstore din Lincoln Road, Mike vorbi prea mult. Întorcându se acasă la cucoană, o găsi pe aceasta foarte pornită după nouă whisky uri, două ginuri, trei rachiuri de ienupăr și după zvonul pe care îl aflase la telefon. A avut loc o scenă violentă, toate mobilele au fost făcute bucățele, iar Mike s a trezit din nou în stradă.
Ajuns la fundul sacului, încercă meseria de văcsuitor de ghete. Din nenorocire încă nu învățase ce înseamnă prudența. Se culcă cu nevasta unui polițai, o mexicană cu părul ca smoala, căreia îi plăcea din când în când să și facă de cap. Polițaiul, care era irlandez, nu prea se descurca. Plătea doi japonezi din Yokohama să se ocupe de micuță. Unul din ei avea o spălătorie pe Little Street. Celălalt era ajutor de cofetar la un emigrant austriac ce făcea prăjituri vieneze, pe care nici un vienez nu le ar fi putut recunoaște vreodată.
Michael s a încurcat într o orgie filmată cu aparate de filmat ascunse. Totul s a sfârșit printr un mare scandal.
Michael nu avea noroc. Se trezi la închisoare acuzat că el ar fi făcut fotografiile. Puțin noroc tot a avut. Ar fi putut lua zece ani. Nu se alese decât cu unul singur, deoarece judecătorul tocmai mâncase bine la prânz și era bine dispus. Apreciase fotografiile care constituiau dovezile acuzării. Ele au fost copiate în mai multe exemplare pentru a fi distribuite judecătorului, procurorului, avocatului, înalților funcționari din poliția criminalistică.
Ieșit din închisoare, Michael Braun plecă la New York, călătorind clandestin cu un tren de marfă. Se duse să se prezinte la oficiul de recrutare al armatei, pe Washington Road. Ajunse acolo foarte sigur pe sine. Doar era un vechi marinar cu stagiu! Dar un afurisit de sergent cu o tinichea pe piept — era un veteran din luptele de pe Somme — îi ceru un certificat de bună purtare. Michael încercă să l ducă. Aici, pentru prima oară în viața lui, a fost snopit în bătaie. L au făcut să "înțeleagă" că în armată nu au ce căuta deținuții.
Se duse pe Millwall Dock, se ascunse pe bordul lui Brême, din linia maritimă Hapag. L au descoperit în larg, la 375 mile marine de Halifax. Fu uluit de numărul de farfurii pe care le poate spăla un om într o singură zi! Cum spărgea una, avea dreptul la o lovitură de scândură peste scăfârlie. O dată cu sosirea sa la Hamburg, fu predat în mâinile poliției. Loviturile celor trei sergenți de la oficiul de recrutare din New York nu erau decât niște mângâieri, în comparație cu cele încasate în Standthausbrücke nr. 8.
Petrecu nouă luni la Fuhlsbüttel, în grija Pocitaniei, Obersturmbahnführer ul SS, cel mai nesuferit dintre cizmele lungi. Instinctul îi spunea că dacă vrea să și scape pielea trebuie să plece spinarea și să jure credință. Se mângâia la gândul că „din jale s a întrupat Electra". Vechiul său instinct de soldat l a mânat către un flecar din celulă. Scăpă câte un cuvânt ba ici, ba colo, în legătură cu infanteria marină americană; despre garnizoana de la Shuffield; despre munca prizonierilor la cariere; despre marșuri disciplinare ucigătoare sub arșița soarelui. Vorbi în treacăt despre noua carabină automată M 1, lăsând să se înțeleagă că ar cunoaște și pușca 276 Garand a lui Pedersen.
Pocitania începu să se intereseze de el. Mike rămase două ore în poziție de drepți, așa cum numai un pușcaș din marină este în stare să facă. Pocitania dădea din cap mulțumit. A fost pus la încercare. Mike dezarmă cu mâinile goale trei SS iști, dintre cei trei duri. Asta s a petrecut în curtea ce dă spre aerodrom, acolo unde l au executat pe Andre.
Pocitania era uluit. Urmărea scena ascuns după o perdea, de la etajul al doilea. Mike fu pus apoi să alerge trei kilometri, și asta după ce postise timp de șase zile. L au băgat apoi în camera frigorifică de unde l au scos aproape congelat. După aceea l au legat cu frânghii pe un radiator, aruncându i peste față câte o găleată cu apă rece ca gheața din sfert în sfert de oră. Lui Mike începuse să i se facă dor de închisoarea garnizoanei din Shuffield, unde domnea Crestatul, cel mai ticălos dintre toți ticăloșii de sergenți.
Pocitania îl scuipă pe Mike, dar în capul acestuia răsunau trompetele de la Shuffield. Pocitania făcuse o greșeală. Aplicase unui vechi soldat tratamentul deținuților politici. Mike se puse ca prin ceață în poziție de drepți și îl privi drept în ochi. De patru ori îl scuipă Pocitania drept în față.
După șaptezeci și trei de zile. Mike a fost mutat într un lagăr de muncă, în apropiere de Eisenach. Pe căi întortocheate își făcu relații în sânul familiei partidului nazist. Se împrieteni cu un Gauleiter. Amândoi aveau spirit de afaceri, mai ales pentru cele deocheate. Mike deveni șef de companie într un timp record, într o Allgemeine SS Kompanie. Cineva îi șopti la ureche că poliția face cercetări. Cei de sus erau mirați că mare parte din rațiile de alimente din Eisenach dispăreau fără urmă. Mike și a dat seama că sosie timpul să schimbe birtul. În câteva fraze sforăitoare, aduse la cunoștință ca datoria îl silește să se pună la dispoziția armatei. Șeful său, SS — Gruppenführer ul Nichols, înghițea cu lingura mare asemenea cuvântări patriotice.
Într o zi rece și ploioasă de aprilie, Mike se prezentă la regimentul 131 de frontieră, la Tibor Lager, dar căpitanul Tilgner, de la compania a 2 a, nu l prea înghițea pe acest ciudat jumătate de neamț. L au trimis într un colț îndepărtat, la Tapiau, în Prusia Orientală, în apropiere de frontiera cu Polonia, unde servi timp de șase luni în batalionul 31 de mitraliori. Acolo, se remarcă prin precizia tirului său. Câștigă concursul de trageri cu mitraliera. Când comandantul îl întrebă ce grad avusese în infanteria marină, a răspuns cu îndrăzneală:
— Locotenent, domnule comandant!
S a trimis un raport la Berlin în legătură cu Michael Braun. După opt zile, acesta era numit caporal, având pe umeri insignele de elev ofițer de rezervă. După alte trei luni era aspirant clasa a doua, și după un an aspirant clasa întâi și prevenit ca din întâmplare că aveau de gând să l trimită la Academia Militară din Postdam. Acolo șarlatania sa ar fi ieșit la iveală în câteva ore. Dădu de veste, pe diferite căi, cunoscuților săi din partidul nazist.
Mike călători din nou. Petrecu un timp la Stettin, la batalionul 2. Învăță să construiască plutoane și, de fiecare dată când venea vorba de Academia Militară, se descurca și se făcea nevăzut. În 1939, la izbucnirea războiului, puține erau garnizoanele pe care să nu le cunoască. La sfârșitul campaniei din Polonia se afla la Lwow, cu grad de locotenent, comandând o companie. Era bine văzut.
Mike se certă cu superiorul său, care își pusese în gând să l trimită cu de a sila la Academia Militară. Până la urmă Mike a fost vărsat la regimentul 79, iar în livretul său militar a mai apărut o notă care spunea: „Nedisciplinat, fire certăreață și nesupusă; nu este recomandabil a i se încredința o comandă independentă".
O asemenea recomandare nu înlesnește începuturile într un regiment în care pășești pentru prima oară. Timp de șase luni, Mike străbătu regiunea în lung și în lat ca șef al unei companii, la coloanele de camioane. Într o bună zi, a apărut la Eisenach împreună cu camioanele sale, iar jumătate din încărcătură se făcu nevăzută în depozitul prietenului său, Gauleiter ul.
În felul acesta stagiul locotenentului Michael Braun la coloanele auto ale armatei a luat sfârșit. Cu o repeziciune uimitoare deveni căpitan și, cinci luni mai târziu, comandant; toate acestea datorită prietenului său Gauleiter ul. Lucrul cel mai de mirare este însă faptul că Michael Braun — comandantul — nu se apropiase niciodată de vreo școală de ofițeri la mai puțin de o sută de kilometri. În toate bătăliile, lui i se încredințau misiunile cele mai grele problemele fără ieșire. Se descurca într un fel sau altul, dar onoarea izbânzii revenea altora. Ultimul colonel îi mai înscrise încă o notă neplăcută în livret, așa că Mike a fost expediat într un regiment disciplinar. Pricina era gravă. Beat, zvârlise o halbă de bere drept în portretul lui Hitler urlând: În sănătatea ta!
Prietenul său, Gauleiter ul, nu mai putea face nimic pentru el. De vreo două luni spărgea pietre pe șantierul unei noi autostrăzi. Simplul fapt de a l cunoaște devenise periculos. Mike se grăbi să l uite.
Iată deci personajul, comandantului Michael Braun, cel care dorea să i salute pe noii sosiți în companie. Era în stare să înjure câte o oră și jumătate fără a se repeta vreodată.
— Neisprăviților! tună el. Eu sunt șeful vostru. Nu vreau chiulangii pe aici! Dacă vreunuia dintre voi îi vine poftă să mi tragă un glonț în ceafă, mai întâi să și facă testamentul. Am ochi la spate și un radar în fund.
Îl ținti pe Micuțul cu degetul:
— Creutzfeldt, care i cel mai al dracului șef de companie pe care l ai văzut în viața ta?
— Tu, Mike.
Pe chipul comandantului se lăți un zâmbet. Arătă spre Legionar.
— La dreapta mea, se află subofițerul Kalb. Ascultați i sfaturile și poate că așa veți reuși să scăpați teferi. A fost pe la crescătorii de capre și știe multe! Tâlharul ăla mare cu fularul galben, din stânga, din primul rând, care are neobrăzarea să poarte stelele de plutonier, este Marlow. A fost în comandourile mareșalului Göring. Se jucă puțin cam mult cu șișul. De asta a și fost dat afară. Vă va iniția în tehnica luptei corp la corp. Subofițerul Julius Heide vă va arăta ce este ordinea și disciplina. De la căpitanul Willie Beier, zis Bătrânul, veți învăța arta de a conduce oamenii precum și despre umanism. Acest ultim punct nu vă va fi de mare folos. Caporalul șef Joseph Porta vă va da lecții de furat. Dacă aveți cumva nevoie de o vorbă bună pentru pacea sufletului vostru, adresați vă preotului nostru, părintele Emmanuel. Nu l judecați greșit, e în stare să doboare un taur cu mâna stângă.
Comandantul își ridică pistolul greu, calibru 38.
— Așa cum puteți vedea, eu port un pistol automat, nu un Walther, una din jucăriile acelea pe care le preferă cei mai mulți dintre ofițeri. Dacă printre voi se află vreo lepădătură care dă cel mai mic semn de lașitate atunci când vor sosi americanii, îl culc la pământ cu mâna mea. Și să nu vă închipuiți că pe la noi se împart cruci de fier. Cei din SS trebuie să fie propuși de două ori până să primească o decorație. La noi trebuie să fii propus de șase ori. Sunteți scursoarea omenirii, dar veți deveni cei mai buni soldați din lume.
Răsuflă adânc și băgă pistolul la loc în toc.
— Luați lecții de la oamenii despre care v am vorbit. Întorcându se către caporalul șef Hoffmann, Mike ordonă: Două ore de exercițiu special la râu. Cel care ucide un camarad va primi o permisie de trei săptămâni. Un cartuș din zece și o grenadă din douăzeci sunt de război. Vreau să văd cel puțin o mână ruptă. De nu, încă patru ore de exerciții.
Începu atunci unul dintre exercițiile favorite ale lui Mike, care ne făcea să l urâm, dar adevărul este că numai datorită lor deveneam duri, inumani. Un soldat adevărat trebuie să știe ce este ura. Trebuie să poată ucide un om așa cum ar strivi un purice. Avusesem mulți șefi de companie și comandanți, dar germano americanul, comandantul Michael Braun, care nu pusese vreodată piciorul într o școală de ofițeri, ne învăța acest lucru mai bine ca nimeni altcineva. La ora 11 ne urla disprețul său scuipându ne în obraz; la amiază ne punea să ucidem; dar la ora 13 bea whisky și juca zaruri cu noi.
Făcea super soldați din oameni scoși din mocirlă. Ne obliga să mergem în pas de gâscă prin mlaștini în care ne scufundam în noroi până la genunchi. Și cu muzica în frunte: zece trompete, zece flaute, zece tobe. Obținuse ca muzicienii noștri să poarte o fâșie de blană în jurul căștilor.
Multe gloanțe fuseseră retezate și puse deoparte pentru ceafa sa. Lucru care nu a împiedicat ca Porta și Legionarul să l aduca până acum de două ori înapoi, rănit, din no man's land. Nici măcar nu le mulțumise. Dacă o misiune era deosebit de grea: să te strecori prin surprindere în spatele liniilor inamice; să arunci în aer un obiectiv important; să acoperi în grupuri retragerea; să dezamorsezi mine; să înoți împreună cu geniștii sub apă; să pui mâna pe un general inamic, Mike lua aproape întotdeauna poarte ca simplu soldat. Într o zi a adus în spate trei răniți, iar în ziua următoare s a dus să l caute pe al patrulea care, cu ochii scoși, rămăsese agățat între firele de sârmă ghimpată.
Nu puteam uita prea ușor nici povestea cu Lukas. Îl căutasem timp de trei zile. Îl auzeam chemându și mama de acolo din no man's land. Era culcat cu capul în iarbă, deci greu de reperat. Ne înnebunise cu țipetele sale. Îl căutam cu toții, atât noi cât și cei din fața noastră. Aruncam cu grenade nădăjduind să l nimerim, ca să ne lase odată în pace. Mike și a scos echipamentul și s a strecurat prin sârma ghimpată. L a căutat pe Lukas patru ceasuri încheiate. Noi îl acopeream cu opt mitraliere. Mike îl găsi pe nefericit îl luă în spate și se întoarse mergând în picioare. Atât noi cât și cei din față l am ovaționat. Uitasem că suntem dușmani. Strigam ura și aruncam căștile în sus. Mike sări în tranșee și îl predă pe Lukas în mâinile preotului Emmanuel să l ducă la postul de ajutor principal. Apoi ne făcu cu ou și cu oțet pentru că nu trăsesem asupra americanilor care se descoperiseră.
Mai era și povestea cu ziua în care artileria noastră trăgea prea scurt. Mike se târî până la observator, care era rănit, îl puse sub stare de arest pentru neglijență și îi luă locul. Timp de două ore a condus tirul bateriilor drept asupra țintei, lucru care ne a îngăduit să cucerim pozițiile inamice, aproape fără pierderi. Altă dată a amânat cu zece minute un atac poruncit de către statul major. Atacul a izbutit peste toate așteptările, mulțumită comandantului Mike.
Se putea foarte bine întâmpla să ne lase uneori în picioare în apă până la gât, într o noapte friguroasă, doar pentru a ne antrena în mânuitul armelor. Dar avea întotdeauna grijă să ne aștepte cu paie uscate atunci când ne întorceam din primele linii.
Și vai de bucătarul care nu și aducea bucătăria de campanie până la combatanții din prima linie, chiar dacă ar fi avut de străbătut un tir de baraj ce se întindea pe trei kilometri în spatele liniilor!
Mike era o vită, dar era cinstit. Făcea ce credea el de cuviință, fără ocolișuri. Și, mai ales, nu se cruța niciodată. Mike era singurul comandant fără ordonanță pe care l am cunoscut vreodată. Cât ai bate din palme, era în stare să înmoaie o pereche de cizme tari ca fierul și să le facă moi ca untul. Știa să cucerească o tranșee cu câteva grenade; cunoștea jeturile scurte cu maximum de efect ale aruncătorului de flăcări. Când plecam la atac, avându l pe Mike în fruntea noastră, ne simțeam pe jumătate salvați. Mike era, la fel ca noi toți, un fel de câine vagabond care, în lipsă de ceva mai bun, aterizase la armată, într un regiment al cărui drapel nu era decorat.
Plăcerea sa cea mai mare era să pună întrebări.
— Care sunt cei mai buni soldați din lume?
Știam răspunsul pe care l dorea: pușcașii marini americani, dar ne plăcea să l necăjim. Bineînțeles că legionarul răspundea:
— Legiunea Străină.
Mike răspundea întotdeauna la fel:
— Drojdia scursorilor din Europa!
Și de fiecare dată Legionarul se făcea alb la fața. Dacă Mike îl întreba pe Barcelona, răspunsul nu se lăsa așteptat:
— 4. Ingeniero del Ejercito Espanol, cei mai viteji dintre toți.
Comandantul rânjea, măsurându l pe Barcelona din ochi.
— Am auzit că încă mai visezi portocali! Cum ai nimerit în războiul civil?
— Navigam pe unul dintre vapoarele acelea mari pe care cuconițele bogătașilor se bronzează la soare încercând să mai uite de soții lor neputincioși.
— Le mai dădeai și tu câte o mânâ de ajutor muierilor acelora?
— Se mai întâmpla uneori, domnule comandant. În ziua în care generalul a debarcat în sud, eram la Barcelona. La început s a râs. Ziceau că i o glumă bună. Dar era treabă serioasă.
Comandantul ridică capul.
— Ia povestește ne, Feldwebel, cum ai ajuns în armata spaniolă?
— Cum spuneam, eram la Barcelona și m am trezit dintr o dată într un camion împreună cu o șleahtă întreagă. Ne au trimis la Madrid, unde ne au pus să învățăm pe dinafară o grămadă de chestii, dar asta nu ne a folosit la mare lucru atunci când eram lungiți în tranșeele din fața Madridului. Într o bună zi am șters o împreună cu un camarad. În timpul luptelor din cetatea universitară.
— Erai pe Ebru, Feldwebel? Ah! de ați fi avut cu voi unul singur dintre batalioanele de infanterie marină. Asta ar fi grăbit lucrurile!
Barcelona nu avea chef să protesteze. Cum ar fi putut explica unui militar fanatic grozăvia unui război civil? Pentru Mike, Guadalajara nu însemna decât un nume. Nu ar fi putut înțelege cât de îngrozitoare fusese dimineața aceea în care apele Ebrului se coloraseră în roșu. Regimentul lui Barcelona era în frunte. Cu o zi înainte, cămășile negre, vlăjgani de douăzeci de ani, încercaseră o ofensivă. Ar fi vrut ca victoria lui Franco să se datoreze lui Mussolini. Lucrul acesta îi făcea să râdă pe generalii spanioli, dar i au lăsat în pace. Tinerii italieni nu știau că pe celălalt mal al râului se aflau unii dintre cei mai buni soldați din lume, fanaticii politici, oameni care își sacrificaseră soțiile și copiii pentru praful roșu al Spaniei.
Cămășile negre au încercat să treacă Ebrul într o vineri, dar n au izbutit. Băiețandrii s au retras în fugă. Ba își lepădau și bocancii pentru a putea fugi mai repede... Panică generală. Spaniolii din amândouă taberele mureau de râs. Sâmbătă seara, la asfințitul soarelui, legionarii din Ceuta, având în frunte un general spaniol, străbătură Ebrul și prinseră picior pe malul nordic. Se sfâșiau unii pe alții ca fiarele. Soldații învingători de pe Ebru nu au primit nici o medalie. Înaintau către nord pe drumuri pline de praf, în etape lungi, umezind cu sudoarea lor tranșeele uscate și având drept rație zilnică câte o portocală sfrijită.
— Cât a costat războiul civil din Spania? întrebă într o zi comandantul.
— Un milion de morți, domnule comandant.
Mike nu a mai întrebat nimic. Un milion de morți este mult, chiar pentru o țară mare.
Stătea acolo, cu picioarele depărtate, în fața companiei.
— Nici unul dintre regimentele voastre nu ajunge nici până la genunchii pușcașilor marinei americane, se grozăvi el.
Se lovi mândru peste pieptul mușchiulos.
— Eu, conducătorul vostru, sunt mândru că am făcut parte dintre pușcașii marini!
Într o zi, după o asemenea declarație a comandantului, Bătrânul rânji furios:
— Mike e un tip periculos. N are decât un singur Dumnezeu: armata. Îl admirăm când străbate un foc susținut pentru a culege câte un rănit. N o face pentru rănit, ci pentru că așa îi e firea. Asta este megalomanie, boala profesională a militarilor. Dacă ne am descotorosi de el și de cei de teapa lui, lumea ar face un mare pas înainte către pacea veșnică. Un singur Mike este mai primejdios decât un întreg corp de armată de recruți.
— E un tip bine, spuse Mike.
— Da, un tip bine, întări Ole Karlsson.
— Vedeți, strigă Bătrânul. Asta dovedește că am dreptate. Este un asasin patentat al Statului, îi place să se întoarcă acoperit de sânge de pe front. Fără îndoială că i ar place să agațe scalpurile dușmanilor la el în odaie. Nădăjduiesc din inimă să fie ucis înainte de terminarea războiului.
— Vor fi zece de felul lui care să l înlocuiască, râse Porta. Găsesc că este un om cumsecade. Nu te am văzut refuzându l niciodată atunci când îți oferă tutun de mestecat. Bun! Cine vine la umblătoare pentru o partidă de cărți?
Se îndreptă către colină, unde se aflau, așezate în cerc, căldările noastre.
Ne am așezat confortabil. Porta avea o surpriză pentru noi, un butoi plin cu fasole roșie. Ne am scos cuțitele din cizme. Butoiul cu fasole a fost așezat în așa fel încât să fie la îndemâna tuturor. Fasolea era rece, dar lucrul acesta nu avea nici o importanță.
Barcelona scoase din buzunar o țigară și o rupse în trei bucăți, trăgeam câte un fum pe rând.
Porta împărți cărțile.
— Ia spuneți, băieți, zâmbi Bătrânul. Nu găsiți că stăm bine aici pe deal, jucând foițe, cu un butoi de fasole în față, știindu ne la adăpost de obuze?
Și noi gândeam la fel. Ce bine ar fi fost dacă am fi putut rămâne aici pe hârdaiele noastre personale, războiul ar fi putut dura atunci și o sută de ani din partea noastră. Nu aveam, cei mai mulți dintre noi, nici douăzeci și cinci de ani. Uitasem viața civilă de o veșnicie. Cel mai mare lux al nostru erau aceste tihnite umblătoare de pe colină, sub cerul liber. Erau sute de feluri de a ucide. Le învățasem în curtea cazărmii. Când ucideam, o făceam mai ales de frică. Dacă vedeam un rus, un american sau un englez mort într un șanț, puțin ne păsa. N am fi fost mai impresionați nici dacă ar fi fost vorba de un german sau italian.
Într o bună zi, am ajuns într un sătuc în apropiere de Cassino. Jandarmii din poliția militară, pe care nu i puteam suferi, veniseră să ridice trei prizonieri de război care evadaseră și se refugiaseră într o casă. Un englez și doi australieni. Pe englez l au omorât cu paturile armelor. Apoi, fiind foarte cald, pe australieni i au împușcat pur și simplu. Pentru a i pedepsi pe țăranii din sat care i ascunseseră pe prizonieri, jandarmii au îmbrâncit într un puț părăsit trei femei bătrâne și câțiva copii. Apoi i au silit pe țărani să astupe puțul cu pământ.
Oare lucrul acesta ne a lăsat indiferenți? Fără îndoială că nu. Dar am făcut ceva? Nu! Am ucis cu priviri și cuvinte incendiare — șoptite — poliția aceasta militară blestemată de toți. Lașitate? Poate. Bătrânul numea asta înțelepciune. Până și partizanii din munți nu ne ar ajuta dacă am fugi.
Mai văzusem dezertori trecând la partizani. Furnicile n au mai lăsat din ei decât craniile curățate și câteva zdrențe de uniformă.
Odată partizanii au legat pe o roată doi vânători de blindate; i au stropit cu ulei și cu benzină, apoi au împins roata la vale să se rostogolească până la pozițiile germane. Un comando SS se răzbună crunt asupra unui mic sat din munți. Apoi, la primul prilej, partizanii au răspuns. De fiecare dată era mai rău. Cum spunea Bătrânul, lumea era plină de răutate.




Două plutoane de tancuri erau ascunse pe via di Porta Labicana.
— Sbricatevi, per Bacco, strigau prin întuneric voci răgușite.
Oameni inspăimântafi săreau din șarete. Mișunau agenți fasciști și de la Siguranță. Câinii lătrau întărâtați. Copiii plângeau. O fetiță și a pierdui păpușa. O bătrână s a împiedicat. Bocancii cu ținte împărțeau lovituri. Porțile grele erau ferecate cu lanțuri de fier. Locomotiva scuipa aburi.
— Ticăloșii, mârâi careva. Toate vagoanele sunt ticsite de lume. Nici nu pot să se așeze.
— Ce ar fi să aruncăm câteva grenade în ticăloșii ăștia de la Siguranță? propuse Micuțul cu voioșie.
— Ar fi zadarnic, șopti Bătrânul, furios.
— Când i au ridicat pe evrei la Varșovia era mult mai rău, începu să povestească Porta. Pe aici nu se folosesc bicele. Își fac treaba doar cu lovituri de cizmă.
— De ce nu încearcă să fugă? se miră Barcelona.
Au apărut alte vagoane și s au umplut cu oameni tăcuți.
— Mă întreb dacă îi ucide pe toți? întrebă muzicantul, fostul SS ist.
— Ba bine că nu! râse Heide. Direcția Polonia, punctul terminus: camera de gazare!
— Oamenii nu pot face una ca asta altor oameni, șopti naiv Bătrânul.
— Nu știi oare. explică Porta, că floarea creației se numește om, acest ticălos.
În noaptea aceea, erau deportați evreii din Roma. Două plutoane de tancuri ale armatei germane asigurau încărcarea lor în gara principală. Evreii au fost vânați ziua în amiaza mare până sub zidurile Vaticanului. La Vicolo del Campanile avusese loc o luptă scurtă și violentă, după ce fuseseră arestați un bărbat și două femei. Una dintre femei a fost târâtă de picioare până la vagonul de marfă care era tras pe via della Conciliazione.
Acțiunea era condusă de către însuși șeful Gestapoului din Roma, Obersturmbahnfürerul SS Kappler. Încercau să provoace un protest oficial din partea papei. Aceasta ar fi însemnat împlinirea vechiului vis al lui Hitler, Himmler și Heydrich, vis pe care îl nutreau încă de pe vremea venirii la putere: lichidarea papalității.
Dacă Vaticanul ar fi protestat în ziua aceea, și ar fi semnat condamnarea la moarte. La Berlin, la biroul central al Siguranței, mâinile se întindeau spre telefoane și buzele se pregăteau să rostească cuvântul de ordine „Rabat", care urma să declanșeze operația.


SPELUNCA LUI PORTA

Aveam parte de câteva zile liniștite, întrerupte doar noaptea de organizarea pozițiilor și de plantarea minelor. Desigur, mai pierdeam câte un om ici și colo. Dar cu toate acestea erau timpuri bune. Munca nu era prea grea pentru noi. Doar într o singură noapte am avut cu adevărat necazuri. Surprinși de un foc susținut de artilerie, ne am rătăcit și am depășit liniile noastre. Asta ne a costat patruzeci și trei de morți și de două ori pe atâția răniți. Dar noi, cei vechi, ne am întors teferi. Ba am și râs de Heide care fusese pe jumătate scalpat de o schijă de obuz. O parte din părul său negru și lins, de care era foarte mândru, fusese smuls. Ne au trebuit două pachete cu pansamente să i oblojim pielea însângerată. Era atât de furios, încât înjurăturile sale se auzeau pesemne până în iad. Fu cât pe aci să tragă în Micuțul când acesta se apropie cu o oglindă uriașă, șterpelită din salonul unui castel din apropiere. Dar a trebuit să avem grijă să nu spargem oglinda, căci asta ne ar fi atras șapte ani de nenorocire, așa cum o știe oricine.
Blestemam afurisita asta de oglindă. Devenise o adevărată pacoste. O ofeream la toată lumea, dar nimeni nu voia s o ia. Până la urmă am cărat o până la Ida Gălbejita.
Am izbutit s o prindem de tavan într una din odăi. Aveam sentimentul că scăpasem de o piază rea. Ida Gălbejita zicea că e și la loc sigur, tavanele fiind înalte în coșmelia ei.
Porta dibuise o casă singuratică, așezată printre pini, la adăpost de privirile curioșilor. A deschis acolo un tripou în care trona un motan, închis într o colivie pentru păsări, deasupra capului lui Porta. Motanul avea în chip de pat o pernă roșie care înainte folosise uneia dintre fetele de la Ida. Micuțul o adusese într o seară când ne bătusem cu italienii din regimentul 7 vânători de munte. Nu i puteam suferi. De altfel, nici nu prea știam de ce.
Porta „găsise" o masă elegantă de joc. Micuțul se așeza pe o găleată, cocoțat pe masă. De acolo supraveghea pe jucători în caz că s ar fi încurcat lucrurile; și întotdeauna se încurcau. Zarurile erau bineînțeles măsluite, dar cu mare artă. Dacă doreai, puteai să te uiți la ele mai de aproape, dar rareori se întâmpla să i vină cuiva pofta, văzându l pe Micuț instalat cu un automat pe genunchi și cu o măciucă de sticlete american atârnându i neglijent în încheietura mâinii.
Plutonierul major Wolf, șeful garajului, era în mână în seara aceea. În fața lui, grămada de bani se mărea întruna. Cânta Drei Lilien, mândru și foarte bucuros.
— „Domnul" are noroc, zâmbi cu finețe Porta.
— Voi face să sară banca, râse Wolf fără a da atenție șușotelilor dintre Micuțul și Porta.
— Vrei să am grijă de nărodul ăsta când pleacă?
Porta făcu semn că nu. Micuțul nu mai înțelegea nimic. Ar fi fost cel mai simplu lucru să i tragă lui Wolf o măciucă în cap și să l ușureze de câștig după ce va ieși din cabană. Dar în seara aceea, Porta avea un plan cu totul deosebit.
Wolf se sculă, strângându și banii. Avea buzele umflate. Scoase un pistol din cizmă și îl roti în jurul degetului.
— Bănuiesc că știți că jucăria asta este un Colt 11? Ca să fie mai cu folos, vă previn că știu să mă servesc de el... Am luat lecții de la unul dintre oamenii de la garaj... un vechi gangster care pe vremuri se îndeletnicea cu hold up uri la San Francisco. A scăpat de închisoare din cauza războiului. Dacă vreunul dintre voi deschide ușa la mai puțin de cinci minute de la ieșirea mea, se va trezi cu o gaură în plus față de cele pe care le are din născare. Și vorbesc mai mult pentru tine, Creutzfeldt.
Rânjind cu toată gura, cu revolverul în mână, ieși de a ndărătelea. Dezlegă cei doi uriași câini lupi pironiți de un pom. Două animale fioroase care îl urmau întotdeauna. Într o zi, aproape că erau să l sfâșie pe Micuțul când acesta voise să șterpelească un Jeep pe care Wolf avea de gând să l păstreze pentru el.
Wolf sosise triumfător, la urletele Micuțului. Drept pedeapsă, acesta fu silit să trudească timp de trei săptămâni la garaj și se jurase să l piardă pe Wolf. Dar lucrul acesta nu era ușor, plutonierul se ferea. Fusese auzit descărcându și automatul prin ușă, înainte de a păși în cotlonul său. Încercasem zadarnic să i otrăvim jigodiile, dar nu mâncau decât ce le dădea stăpânul lor. În afară de câini, Wolf mai avea drept gardă personală doi soldați prizonieri. Erau doi asiatici pe care îi numea Wong și Thung, pentru că nimeni nu era în stare să pronunțe numele lor adevărat. Cei doi au surprins o dată un subofițer din compania a 3 a pe când acesta încerca să l împuște pe Wolf. A fost găsit legat de un copac, cu sârmă ghimpată. Medicii au cârpacit șase săptămâni la el până să l pună din nou pe picioare. Subofițerul zicea că partizanii îi făcuseră festa, dar toată lumea știa care era adevărul.
Oamenii de la garaj alcătuiau o bandă de gangsteri. Nu se știe cine îi dăduse voie lui Wolf să folosească prizonieri de război. Dar de fiecare dată când erau aduși prizonieri, personalul său se înmulțea văzând cu ochii. Și i alegea înainte de sosirea ofițerului de la Siguranță. Cei aleși erau întotdeauna vlăjgani care avuseseră neplăceri cu legea în propria lor țară. Cu cât era vorba de fapte mai grave, cu atât mai mulțumit era Wolf.
„Un bărbat nu este demn de numele acesta decât dacă a trecut pe la pușcărie, spunea, la fel precum o târfă care nu a fost dusă la Moravuri, nu i o târfă bună".
Wolf petrecuse el însuși doi ani la Torgau și un an la Glatz, înainte de război. Și dintre toți, doar el fusese la răcoare la Torgau. Nu vorbea niciodată despre asta. O aflasem de la Vier.
Îndată ce Wolf aflase că Vierul face parte din companie, se arătase atât de bucuros încât părea de a dreptul ciudat. Îl „împrumutase" pe Vier de la birouri și îl trimisese cu două blocuri motor ruginite pe acoperișul unui coteț de găini de unde nu l lăsase să cobore până când piesele nu au devenit lucitoare ca argintul. Treaba asta durase patruzeci și opt de ore. După ce Vierul isprăvise, Wolf i a șoptit la ureche:
— Pe data viitoare, Stahlschmidt, ăsta nu i decât un început. Noi doi avem de încheiat anumite socoteli.
Vierul pocnise călcâiele cu zgomot și strigase:
— La ordin, domnule plutonier major.
L am hărțuit cu întrebările dar n am putut scoate nimic de la el. Nici după ce Micuțul l a înțepat cu baioneta în fund.
Râsul lui Wolf se auzea printre lătrăturile javrelor sale, în timp ce se îndepărtau pe drumeagul dintre pini.
Micuțul sări de unde era cocoțat și se năpusti spre ușă. O deschise și se trezi nas în nas cu mutra galbenă a lui Wong.
— Tu nu ieși. Șeful garaj nu dat voie!
Micuțul s a dat înapoi din fața pistolului mitralieră a cărui țeavă era îndreptată direct spre burta lui. Ceva mai încolo, printre pini, se zărea Thung.
Micuțul trânti ușa zgomotos și se întoarse la căldarea lui.
— Ce mai parșiv și Wolf ăsta, exclamă el indignat, să asmută ucigașii împotriva unor oameni cumsecade! Numai să apară el pe front, măcar câteva minute!
— Nu va face niciodată una ca asta, profeți Porta. Domnilor, faceți jocurile! Sună dintr un clopoțel de argint.
Micuțul a lovit cu măciuca o potcoavă de fier agățată de tavan făcând o să se legene. Porta a aruncat zarurile. Erau măsluite, așa cum am mai spus. Când apăsai într un anumit fel, se mișca o greutate, ceea ce avea drept urmare faptul că zarurile cădeau așa cum o dorea crupierul.
— Pot să joc și eu cu voi? întrebă sfios Vierul din colțul său.
Micuțul coborî de pe găleată și îl făcu K.O. cu o lovitură de măciucă.
— Golește i buzunarele, porunci Porta, a jucat și a pierdut tot ce avea. Asta l a amețit.
— Paznicul ăsta de latrine are doi dinți de aur, observă Micuțul, cercetându l pe fostul plutonier major ce zăcea în nesimțire.
— Nu pentru multă vreme, hotărî Porta. Pe aici, vă rog!
Micuțul smulse dinții de aur.
— Ce nevoie are un tip ca el de dinți de rezervă? râse Porta cu nerușinare. Cei doi dinți de aur s au făcut nevăzuți în săculețul de pânză unde se mai aflau și alții.
— De fapt, câți dinți ai strâns până acum? întrebă curios Heide, trăgând cu ochiul spre săculeț.
— Ce ți pasă ție? Asta nu i de nasul tău.
Scuipă peste Vier, care începea să se miște.
— Ia uitați vă la animalul ăsta. Acum trei luni era mare ștab. Haupt und Stabsfeldwebel, făcu el în batjocură. Îmi dădea picioare în fund și mă înjura de mă treceau apele. Se ținea pe la porțile închisorii umflându se în pene și crezându se general, lepădătura! Ridică o mână a Vierului.
— Își făcea manichiura, porcul. Credea că asta va face din el un domn!
— Hai să l trimitem la americani, cu un degețel tăiat în buzunar, propuse Marlow.
— Ce nărod mai e și ăsta, strigă Legionarul. De ce nu s a trezit să i facă asta pe vremea când era la putere în pușcărie. Aiureli!
Vierul se ridică greu. Își șterse fruntea joasă și își pipăi ceafa, acolo unde îi răsărise un cucui.
— M ai lovit zbieră el întorcându se către Micuț.
— Da, și ce i cu asta îi râse acesta în nas. Ce ți închipuiai? Ai încercat să ne furi după ce ai pierdut.
— Pierdut, murmură Vierul gâtuindu se și scotocind prin buzunare, cu o expresie uluită pe chip.
— M ați furat. Nici măcar n am jucat, urlă.
— Fii atent ce vorbești, îl preveni Porta. Nu ești gradat.
— Nu înțeleg nimic. Sunt sigur că n am jucat. Am fost buzunărit. Ceasul meu! zbieră Vierul scos din fire.
Þipetele sale au devenit hohote care îți sfâșiau inima:
— Inelul meu de argint cu vulturul Reichului, pe care mi l a dăruit gauleiterul Lemke!
Deschise gura. În ochi i s a ivit privirea ce se poate vedea uneori la cei care, după ce au făcut o lată într o seară, se trezesc dintr o dată într o celulă capitonată. Își plimba limba cleioasă prin gură.
— Nu se poate, șopti, refuzând să și creadă limba.
Cu înfrigurare, își vârî degetul jegos în bot. Încet, a înțeles. Cei doi canini de aur, de care era atât de mândru, dispăruseră.
— La dracu' Unde îmi sunt dinții de aur? lătră aruncând priviri disperate în jurul său.
I au răspuns doar râsete grosolane, pline de triumf.
— Doar nu puteți smulge dinții așa din gura oamenilor!
— Nu ți e bine? îl întrebă Porta cu răceală. De care dinți vorbești?
— Știi tu bine, se smiorcăi Vierul. Aveam doi dinți de aur, nici nu sunt zece minute de atunci.
Cu o ultimă încercare, se întoarse spre Marlow și Barcelona.
— Sunteți amândoi plutonieri. Trebuie să mă apărați de tâlharii ăștia. Asta i într adevăr lucrul cel mai de necrezut care mi s a întâmplat vreodată! Voi depune plângere!
— Caramba, râse Barcelona încântat. Nu te va crede nimeni dacă vei pretinde că ți s au furat dinții.
Marlow râdea ținându se cu mâinile de burtă.
Vierul scutură din cap. Tare ar mai fi avut chef să țipe, să facă gălăgie, mijlocul care pentru un subofițer se dovedise de atâtea ori a fi cel mai bun pentru a ieși din încurcătură. Dar ceva îl îndemna să fie prevăzător. Mutrele celor din spelunca asta plină de fum nu i plăceau de loc. Ah! frumoasele zile de la închisoarea garnizoanei din Altona. S ar fi mulțumit să fie din nou măcar la Neumunster, la regimentul 46 infanterie. Glasul său poruncitor era cunoscut, invidiat și admirat. Cum se ivea, cei noi făceau pe ei. Acolo nimeni nu și ar fi bătut joc de el! Să smulgi dinții de aur unui caporal șef prusac și membru al partidului nazist! Nu și iară nu. Era prea de tot. Ce ar spune Führerul despre așa ceva. Vierului îi făcea plăcere să se gândească la una ca asta. Se și vedea ducând întreaga companie a 5 a la Neuengamme.
— Micuțule, scoate l pe dumnealui de aici, porunci Porta.
Micuțul puse jos, măciuca și automatul, coborî de pe tron, deschise ușa, îl puse pe Vier în dreptul ei, se dădu puțin înapoi și îi trase un picior de care nu i ar fi fost rușine nici unui jucător din echipa națională.
Vierul zbură printre pini.
Ne am apucat iarăși să jucăm.
După un sfert de ceas, a apărut plutonierul major Hoffmann, cu un aer energic.
Cum nimeni nu se învrednici să strige: „Drepți", o făcu el. Bineînțeles că nu se mișcă nimeni. Hoffmann era uluit și nu era de destulă vreme în companie pentru a și da seama că trebuie să nu se încreadă în Porta.
— N ați auzit că am ordonat drepți? Apoi, arătându l cu degetul pe Porta: Dă ți jos jobenul ăla galben!
— Cu neputință, domnule plutonier major. N am decât două mâini. Într una țin zarurile, în cealaltă ciomagul. Dacă le las jos, se strică jocul.
Hoffmann mugi:
— Revoltă! Nesupunere! Ne zise în fel și chip încheind: „Vă interzic jocurile de noroc!"
Porta scoase un carnet uriaș din buzunarul dinăuntru și după ce și umezi degetul mic, îl răsfoi gânditor. Își potrivi monoclul spart cu un gest caraghios.
— Dar... să vedem... falsificare de acte... incest. Răsfoia paginile... Furt de bunuri ale Wehrmacht ului, nu, viol...
Hoffmann deschise și închise gura de câteva ori. Nu pricepea nimic.
Porta urmă, dus pe gânduri:
— Escrocherie, mărturie falsă, căutat pentru paternitate.... Intendentul Meissner, ce mai lepădătură și ăsta; o va sfârși la Torgau.
Porta răsfoia încet caietul său negru. Își aținti asupra lui Hoffmann o privire plină de devotament.
— Domnule plutonier major, serviciul meu de informații mi a adus la cunoștință că un anumit colonel Engel, care pierde vremea pe la statul major al diviziei, a câștigat acum o săptămână zece mii de mărci. Domnii aceia de la statul major jucau ghicind numărul de hârtii de o sută de mărci dintr un teanc. Între două jocuri hotărau noi atacuri, pe care le așteptam cu toții.. Lucrul acesta este strict secret, domnule plutonier major. Colonelul Engel este un om înzestrat. Câștigă de fiecare dată.
Porta se trase de ureche și îi împinse lui Hoffmann o bucată de tutun de mestecat din cutia sa de argint.
Hoffmann refuză, furios la culme. Obrazul său se făcu încet încet violaceu.
— De necrezut câte poți afla, urmă Porta voios. Chiar în dimineața asta, am auzit vorbindu se despre un anumit plutonier major din preacinstitul nostru regiment disciplinar. Închipuiți vă că se pare că acest domn ar fi trimis soției sale mătase de parașută. Curtea Marțială numește așa ceva pur și simplu furt de material militar. Urmări neplăcute... degradare. Torgau, fortăreața de la Gemersheim sau de la Glatz... Plictisitor lucru. Să riști una ca asta pentru un capăt de mătase! Drace! Am tras concluzia că singurii băieți cinstiți din Wehrmacht sunt plutonierii majori!
Porta își mângâie cele două galoane de pe mânecă. Închise carnetul la loc, lăsă să i cadă monoclul și își puse un trabuc gros în gură.
— Din Brazilia, zâmbi el. Mi l au dat când am fost ultima oară oaspete la englezi. Băieții ăștia au relații. Au linii directe cu Rio. Asta îmi aduce aminte de domnul Balum. Otto, după numele mic. Locuia...
Hoffmann clănțănea din dinți ca un măgăruș cuprins de febră. Din violaceu, chipul i se făcuse galben. Bâlbâi:
— Cap...Cap... Caporal șef Porta. Ceva se întâmplă. Da! Asta nu mai poate să dureze... Se răsuci în jurul lui însuși și fugi clătinându se. Mai apucă să l audă pe Porta destăinuindu se Legionarului:
— Curând vom avea alt putonier major.
— De ce? s a mirat Bătrânul.
— Ei! mârâi Porta. Încă n ai aflat că trebuie să deschizi mereu ochii și urechile! Asta trebuie neapărat; într o țară civilizată, dacă ții la pielea ta, trebuie să afli câte ceva și despre alții. Tu, Bătrânule, găsești că tot ce face Adolf e bine? Ești de părere că i un ticălos, nu i așa?
— Desigur, mormăi Bătrânul.
Porta râse, își scoase iar carnetul negru și luă notă grijuliu.
— Iată o pată urâtă pe care doar înfrângerea necondiționată a armatei germane o poate șterge. În locul tău, m aș duce la preot să mă rog ca băieții din infanteria marină americană să defileze cât de curind prin Berlin. Puse mâna pe flaut și cu toții am început să cântăm.

De Hitler puțin ne pasă,
Iar de Goering la fel,
Pe trădători îi slăvim,
Șmecherii nu i suferim.

— Sunteți nebuni, râse Marlow. Hoffmann se va răzbuna.
Porta i a dat motanului din cușcă o bucată de cârnat.
— Dacă se întoarce, va juca aici cu noi. De acum încolo, îmi va lustrui cizmele dacă îi vor cere. Îi știți perna sa verde, cea cu căprioare, de care e atât de mândru. Mâine va fi a mea.
— Cum de nu ești plutonier! se miră Marlow.
— Neghiobule! zise Porta. Încă n ai priceput că eu, caporalul șef, sunt șira spinării a armatei? Eu hotărăsc dacă un superior va avea sau nu dureri de măsele, de șale, sau altele. În Ucraina, aveam un oarecare căpitan Meyer, decorat cu stele, căruia îi plăcea să treacă drept învățător. A murit.
— Ce i s a întâmplat? vru să știe Gregor Martin.
— S a așezat pe o mină T, îl lămuri cu amabilitate Porta. Haideți, domnilor! Faceți jocurile! unul la o mie, dolarul sau lira pentru marca lui Adolf!
— Primești și bani de ai lui Churchill? îl întrebă curios Gregor Martin.
— Desigur, dacă ies din Bank of England. Din partea mea, puteți veni și cu ruble, yeni, zloți și coroane. Mandea și bursa din New York hotărâm cursul. Dar atenție la marcă, scade văzând cu ochii. Perlele, lucrurile de aur și alte obiecte sunt evaluate în dolari. Nu i nevoie de certificat de proprietate. După ce vom isprăvi de jucat, oricum toate vor fi ale mele.
Și zarurile se rostogoleau. Ceasurile se scurgeau. Soarele a asfințit. Þânțarii bâzâiau, înțepând brațele goale și gâtul. Nu simțeam, nu vedeam decât zarurile. Încăperea era plină de fum. Flacăra de la felinarul de furtună tremura: lipsă de oxigen.
Perle, inele, tablouri, bancnote din cele două emisfere, pistoale rare și arme albe treceau dintr o mână în alta, într o bojdeucă din Italia.
Plutonierul Marlow a ieșit să dea o raită cu puțin înainte de revărsatul zorilor. S a întors cu trei cupoane de mătase. Un locotenent italian de la bersaglieri, un conte autentic, zvârli un teanc de hârtii în fața lui Porta, certificatele de proprietate ale unui castel din apropiere de Veneția.
— Douăzeci de mii de dolari, mormăi.
Porta trecu hârtiile Legionarului. Acesta le cercetă cu grijă, sfătuindu se cu glas scăzut cu Porta, care se uita pieziș la conte.
— Îți dau șaptesprezece mii cinci sute, deoarece ești italian; de ai fi un Graf prusac cu crucea de fier și cea de „Merit" în jurul gâtului, n ai fi primit decât zece mii.
— Optsprezece mii, făcu contele pe un ton pe care și l ar fi dorit nepăsător.
— Șaptesprezece mii, zâmbi prietenos Porta.
— Bine, dar adineauri erau șaptesprezece mii cinci sute!
— Adineauri da, domnule conte, dar evenimentele se desfășoară repede. Mâine castelul dumitale va fi poate luat de mămăligari și cine credeți că va putea vinde un castel ocupat?
Contele înghiți în sec.
În clipa aceea, un caporal de vânători a dat lovitura. Strânse cu ochi învăpăiați un teanc mare de hârtii.
Contele se uita hipnotizat la jobenul galben al lui Porta, apoi privirea i a alunecat spre pisica din cușcă și, în sfârșit, surprinse o a doua lovitură norocoasă a vânătorului. Italianul nici nu bănuia că asta făcea parte dintr o tactică psihologică. S a convins la repezeală că de fapt castelul venețian nu mai era decât o ruină. Cu un strigăt răgușit, primi oferta lui Porta, strângându și pălăria cu pene în mână. Zarurile au fost arucate și iată că nu mai era decât fostul proprietar al unui castel de lîngă Veneția. Înainte ca Micuțul să i golească buzunarele, mai avu totuși timp să blesteme pe anumiți indivizi.
— Sunt ofițer al armatei regale italiene, zbieră el cu fața către soarele care răsărea.
— Cu atât mai bine pentru tine, a fost răspunsul Micuțului, după care trânti ușa după el.
Contele plecă pe drumeag, supărat foc. Înainte chiar de a ajunge în dreptul celor trei stejari, s a întâlnit cu o patrulă mixtă de jandarmi comandată de un căpitan fascist italian și de un locotenent neamț. Contele își uitase în bojdeucă portofelul și toate actele sale. Lucrurile s au limpezit repede. Tocmai fusese proclamată legea marțială, deoarece foarte mulți se lăsau la vatră de capul lor.
— Ticălos de al lui Badoglio! strigă căpitanul cu ciudă, silindu l pe conte să îngenuncheze.
I au zburat pălăria și epoleții. Cu o clipă înainte de a fi împușcat strigă ceva despre „un tripou clandestin și jefuire".
— Ce nemernic, șuieră căpitanul fascist, scuipând pe cadavru. Auzi, să numești tripou Italia lui Benito!
În mai puțin de un ceas castelul contelui decedat atât de brusc schimbă de patru ori proprietarul. După o săptămână, Porta a dat actul drept plată unui tocilar care nu a crezut nici o clipă în autenticitatea documentului. Se lăsă pe vine într un șanț și se șterse cu el, blestemând Wehrmacht ul. După terminarea războiului și după ocupația americană, statul italian a preluat castelul. Astăzi el servește drept reședință unor înalți funcționari. Portretul nefericitului conte se mai găsește și astăzi agățat pe unul dintre pereți: simbol al eroului ucis de hoardele fasciste.
În cursul după amiezii, un medic aspirant, care venise să ne viziteze, își pierdu la joc spitalul militar. Mărinimos. Porta i l a împrumutat până la sfârșitul războiului.
Când soarele asfinți din nou, Porta porunci o întrerupere de trei ore. Urlete de împotrivire din partea asistenței, dar Micuțul îi potoli cu ajutorul măciucii.
Porta constată cu mulțumire că banca nu suferise nici o pierdere... Ba dimpotrivă.
Toți aveam chef să sărbătorim câte ceva. Am proclamat deci că este ziua de naștere a motanului. Cât ai bate din palme, am făcut rost de toate cele de trebuință pentru festivitate: băutură și femei.
Micuțul și Porta „găsiră" un porc mare și gras.
L am numit locotenent și membru de onoare al partidului nazist.
Doi inși au plecat la depozit. O sticlă de coniac și amenințarea unui denunț la jandarmi sau Gestapo l au convins pe plutonier să le dea cea mai bună uniformă pe care o avea. Mantaua de aghiotant îi venea destul de bine porcului... Doar gulerul îi era puțin cam mic, dar porcul zbiera din pricină că era silit să poarte uniforma germană. L am legat bine de un scaun pe care l am sprijinit de perete și iată acum porcul stând așezat, semănând leit cu un ofițer de carieră german care a mâncat prea mult.
Bătrânul râdea atât de tare încât, până la urmă și a scrântit falca. Micuțul i o puse la loc cu un pumn. Când să i punem bocancii blestematului de porc, a trebuit să ne lăsăm păgubași și fu nevoit să se mulțumească doar cu pantalonii, cu chipiul și cu mantaua de aghiotant.
Marlow îi petrecu în jurul gâtului un anunț pe care era scris: Eu, locotenentul porc, sunt singurul porc cumsecade dintre toți porcii din Wehrmacht.
— Dumnezeule, blestemă Heide. Vă atrag atenția că nu vreau să am nimic de a face cu toată treaba asta. Ne poate costa capul. E mai mult decât o bătaie de joc. Este o adevărată jignire adusă armatei germane.
— Ei și! șterge o, dacă ți e frică, îl sfătui Porta sfidător. Nu te reținem.
— Idiotule, mormăi Heide jignit, știi bine că nu mă pot despărți de voi.
— Vreți să i scap una peste scăfârlie întrebă Micuțul agresiv, ridicându și măciuca.
Heide scoase o grenadă din cizmă.
— Loveșete,dacă îndrăznești, matahală ce ești.
Micuțul începu să și legene brațele. Cuvântul „a îndrăzni" îl scotea întotdeauna din sărite.
Medicul împreună cu Wolf, șeful garajului, aduceau un butoi de bere ajutați de către furierul Krabbe. Acesta era un rival primejdios al lui Porta. La Krabbe puteai să cumperi orice, până și un crucișător blindat, dacă aveai cumva nevoie. Porta și cu el se urau în chip sălbatic, dar își vorbeau întotdeauna politicos.
— Phii! strigă Porta zărind butoiul cu bere trecând pragul. Krabbe, nu cumva l oi fi furat?
Krabbe își ridică semeț capul.
— Îți dai seama că vorbești cu un caporal, Obergefreiter Porta? Berea asta este adunată din economiile pe care le am făcut pentru un prilej deosebit și cred că seara aceasta este un asemenea prilej.
— Krabbe, ești oaspetele nostru, dar înainte de toate, du te și adu mi l pe Vier. Am nevoie de o ordonanță.
— Asta i simplu! se amestecă și Micuțul în vorbă. L am înhățat adineauri. Ieșea bălăbănindu se de la comandantul regimentului cu un raport lung în mână. L am legat acolo pe grămada de gunoi, cu niște izmene jegoase în gură... Se pornise pe zbierat urât de tot, când i am spus că mâine dimineață îi vom da foc de bucurie.
— Să fie adus, porunci Porta.
Vierul a fost adus. Ajutat de bocancii Micuțului, se rostogoli ca o ghiulea de tun la picioarele lui Porta.
— Drepți, calicule îi ordonă acesta. Și nu mai clipi din felinare ca un neghiob. Dar mai întâi salută l pe șeful de colo de pe scaun... și ia un loc lângă dânsul.
Vierul fu obligat să salute porcul în uniformă. Mai întâi de cinci ori trecând prin fața lui. Apoi din față. La fiecare grohăit al porcului trebuia să spună:
— Ordonați, domnule locotenent.
I am încredințat o căldare cu bere și apă minerală; la fiecare sfert de ceas trebuia să i dea de băut porcului apoi să tragă o dușcă din aceeași oală.
— Ce e bun pentru un porc e bun și pentru altul, râdea Porta mulțumit. Între două înghițituri îți așezi fundul tău cel mare pe scaun, în fața locotenentului și saluți.
Vierul se împotrivi, dar Micuțul îl făcu să înțeleagă că era mai bine să fie înțelegător.
— Asta îmi amintește de popa din Pistolenstrasse. Voia să se plângă de episcop, Excelența sa Niedermayer, începu Porta să povestească. A scris trei zile în șir...
— Tacă ți gura, Porta strigă Bătrânul. Nu astăzi!
Porta ridică puțin capul și se adresă Vierului.
— Iată la ce folosesc plângerile, măi turnătorule! Istoria nu ține seama de așa ceva. Dacă te ții de turnătorii, gândește te că ai găsit ce ai căutat. Poartă te bine și viața ți se va scurge poate mai liniștită. Dacă nu ești mulțumit, te dau pe mâna Micuțului. Te va face să pârâi ca o rachetă în noaptea de Anul Nou, cu cinci minute înainte de miezul nopții.
Alb la față, dar resemnat, Mistrețul s a pus pe treabă.
După cea de a treia halbă de bere, Porta o întrebă pe una dintre fete, de ce poartă un slip. După cea de a patra, Marlow ceru un cântec.
— Un cântec de război, zbiera el solemn, lovindu și crucea de fier.
Au început cu toții:

In Afrika rollen die Panzer...

Dar schimbasem puțin textul:

Über die Scheide, den Maas und den Rhein,
Rollen die englischen Panzer herein.
Vorwärts, US Marineinfanterie
Die Nutten warten în Berlin.

După cea de a cincea halbă de bere, Krabbe propuse să jucăm un poker. Berea simplă nu ne mai ajungea. Nu avea destul efect. Butoiul cel mare, pe jumătate golit, a fost completat cu tot ce mai aveam: whisky, chianti, vodcă, rachiu de ienupăr. Pentru a îmbunătăți amestecul, am mai adăugat și o jumătate de litru de sos picant. Porta zicea că așa se face în lumea bună.
Mistrețul trebui să rostogolească butoiul de două ori până pe creasta dealului, pentru ca amestecul să fie uniform.
Când îl cobori pentru a doua oară, avea lacrimi în ochi.
Apoi am cântat:

Es geht alles vorüber
Es geht alle vorbei.
Den Schnaps vom Dezember
Kriegen wir im Mai
Zuerst fällt der Führer
Und dann die Partei.

După câteva pahare din amestecul nostru venise vremea cuvântărilor. Porta a fost al patrulea care a luat cuvântul. Se ridică greu. L am ajutat să se urce pe masă, unde ridicasem un fel de tribună din bidoane goale de benzină. Pe cap avea un slip roșu în chip de pălărie. Pe deasupra hainei sale de camuflaj purta o vestă din piele de capră. Din pantalonii descheiați ieșea un capăt de cămașă albastră.
— Camarazi, începu el, așa cum se face la asemenea prilejuri, cred că v ați dat seama că suntem într un război al dracului de serios. Ne vom bate în buricul pământului. Blestematul ăsta de munte de la sud de Monte Cassino! Dușmanii noștri sunt sălbatici, vânători de capete, păzitori de struți, canibali, piei roșii, călăreți pe canguri, codoși, gangsteri și alți tipi bine. Vor să ne omoare. Asta i în regulă, căci și noi vrem să i omorâm. Nu asta mă doare. Înțelegeți mă bine, camarazi (Sughițând, trânti un bidon de benzină în capul Mistrețului care încetase o clipă să salute).
„Nu, ceea ce mă scoate din sărite este faptul că nu mai există morală. Sentimentul de responsabilitate a dispărut! Semn de proastă camaraderie. Führerul nostru, Dumnezeu să l ocrotească, și ar băga cinci dește în fund dacă ar ști ce se petrece. Nu face pe șmecherul, Marlow, tu ești dintre cei mai răi. Și, tu Gregor Martin, trebuia să fii spânzurat de mult. Încotro mă uit nu văd decât fețe de fese. Nu vă gândiți decât la femei și la băutură. Iată, de pildă, Vierul. (Porta îl pocni din nou cu un bidon de benzină peste față.) — Iată l așezat pe fundul său mare față în față cu locotenentul Porc. Cum se poate să mai existe încă un asemenea ins! Cum de nu s a ales încă praful și pulberea de el. Asta dovedește că nu aveți un pic de vână în voi. Dacă pe vremea când eram un simplu recrut, vreun caporal șef mi ar fi șoptit la ureche: nu l pot înghiți pe tipul ăsta, ei bine, atunci păduchiosul ar fi dispărut de pe suprafața pământului în două secunde. N ar fi trebuit decât să mă gândesc că răsuflarea lui mă deranjează, pentru ca tipul ăsta să înceteze să mai răsufle. Și totuși, iată că pretutindeni dau peste șobolanul ăsta râios care se îngrașă pe zi ce trece, din oră în oră. Spurcăciunea spurcăciunilor, sunt un om dezamăgit.
Micuțul se ridică, îl puse pe Vier în picioare și făcu un laț dintr o frânghie.
— Totul are un sfârșit, spuse el cu voioșie, aruncând lațul în jurul gâtului Vierului. Frânghia asta este zdravănă. Ieși afară și arată ne că ești bărbat. Caută un copac bun și spânzură te!
Omul nostru se îndreptă tropăind spre ușă, urmat de Micuțul. Scoase un schelălăit când o lovitură de picior îl trimise pe pantă în jos. Frânghia zbură după el.
— Cum ajungi jos, zbieră Micuțul, găsești un copac numai bun pe stânga.
— Asta a fost o treabă faină, aprobă Porta râzând. Micuțul are sufletul, care vouă vă lipsește. Beat și sughițând; rotund ca o bute, doctorul îi făcu curte furierului pe care îl lua drept Greta Garbo.
— Pantalonii dumneavoastră sunt dintr o țesătură aspră, Miss Garbo.
Krabbe îl pocni peste degete cu latul baionetei.
— Jos labele, specialist în spălături!
Doctorul izbucni în plâns. Chipul său aprins de băutură se lumină apoi ca după înmormântare. Scuipă pe jos.
— Să ți fac un certificat de deces.
Scrise pe un jupon: „Fostul caporal Stabsfeldwebel Stahlschmidt a decedat. Sinucidere". Se prăbuși apoi peste Marlow, care bea culcat.
— Ești un cadavru, zbiera doctorul cu încăpățânare. Nu vreau să văd un mort care se îmbată. Mortule, du te pe iarbă, sau chem die Feldgendarmerie să te ia.
— Popa n are voie să i dea Vierului binecuvântarea, urlă, Heide.
— Ah de ar îndrăzni cumva să se întoarcă vreodată viu, făcu Porta amenințător, din capul mesei. Camarazi, să i mulțumim Domnului.
Heide sări să bată măsura imnului.
Cântam în picioare ținându ne cu toții de braț. Mișcat, Micuțul plângea.

Mulțumim cu toții bunului Dumnezeu
Din inimă, din gură fi din mâini:
Acest Dumnezeu care ne trimite nouă
Prinosul,
Care încă de la sânul mamei
Și din copilărie
A avut grija noastră
Și ne a dat nouă,
Cu mărinimie, din toate!

Am trecut apoi la salutul ritual. Superiorii îi salută pe subordonați. Dacă se întâmplă ca doi să aibă același grad, cel care are mai multe decorații îl salută pe celălalt. A început Porta. Își ridică halba către doctor, care ce i drept era aspirant, dar un aspirant adevărat.
— Te ai strecurat în asociația noastră, când ai ieșit de la universitate. Porți o uniformă și nici măcar nu știi să deosebești o mitralieră de o praștie. Nu ești în stare să comanzi unor hămesiți să meargă la masă. Te salut.
Medicul s a ridicat în picioare, clătinându se și a golit halba așa cum o cere ritualul. Porta, cel care saluta, abia își muie buzele în halba sa.
Apoi Heide îl salută pe medic. După aceea, Marlow. Când îi veni rândul Bătrânului, doctorașul nu mai putea să înghită nici o picătură. Se prăbuși ca o paiață dezmembrată. L am scos afară în sunetul unui marș funebru și l am depus pe grămada de gunoi.
Wolf, șeful de garaj, voia să l salute pe Porta, dar a fost trimis la plimbare cu semeție. Porta își mângâie mândru pieptul înstelat de decorații.
— Drept cine mă iei? Adu mi întâi un smoc de păr de la un pușcaș din infanteria marină și apoi vom sta de vorbă; bietul de el credea că războiul e o chestie de transport. Era atât de mândru de dungile roșii de pe nădragii lui încât și le a pictat și pe coapse, pentru a le putea admira și în pat. Fetele de la Ida au vândut pontul în ziua în care le a cerut să i zică „domnule general".
— Bine, atunci iartă mă, sughiță Wolf.
Încercă să facă o plecăciune, dar se poticni. Căzu în fața porcului în uniformă pe care l luă drept o tânără fată.
— Domnișoară dragă, sunteți indecentă, strigă Wolf. Faceți trotuarul goală, într un loc public. Vă voi duce în Prinz Albrecht Strasse.
Sărută porcul pe rât, râse prostește și strigă:
— Buzele tale sunt reci și ademenitoare. Apoi deveni bădăran.
Deodată zări medaliile de pe uniformă. Salută cu stângăcie, ținând degetele larg desfăcute.
— La ordinele dumnevoastră, domnule locotenent. Sunteți un porc, domnule locotenent". În clipa acea îl zări pe Micuțul și se hotărî să l salute de două ori, apoi se întinse pe jos cu un suspin lung.
O nouă înmormântare. L am purtat până la grămada de gunoi și l am depus lângă doctor, cântând:

Adâncit în grijile de zi cu zi
Nici nu știi cât de aproape
Þi e sfârșitul vieții.

Apăru părintele Emmanuel. Rămase o clipă lângă ușă cu capul ridicat. Marlow îl pofti să intre. Micuțul se ținu după el, dar se prăbuși grămadă peste gunoi. Văzând trupul inert al doctorului, Micuțul fu cuprins de disperare și ceru iertare că l ucisese, jurând că nu va mai face niciodată. Zărindu l apoi și pe șeful de garaj Wolf, mâhnirea sa nu mai avu margini și se porni să hohotească.
— Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sunt un ucigaș! Își aminti deodată toate câte îl făcuse Wolf să îndure și scuipă pe așa zisul cadavru care alese tocmai clipa aceea să se ridice. Micuțul scoase un țipăt de groază, scoase pistolul și îl descărcă, dar nici unul din gloanțe nu nimeri ținta.
— Drace! urlă Wolf, smucind o grenadă.
O aruncă asupra Micuțului, dar din fericire uitase să i scoată siguranța.
Micuțul se întoarse în colibă ca o furtună.
— Afară i un mort care zvârle cu grenade! Mă duc acasă. M am săturat de războiul ăsta.
Wolf s a întors clătinându se. Îl arătă pe Micuțul:
— Ucigașule!
Micuțul își ridică P.M. ul. I l am smuls din mână, dar nu se liniști până când Wolf nu consimți să l salute.
Porta i a explicat de ce ne aflăm în Italia.
— Ne batem în fundul pământului. Asta ne arată cât de important este. Ai mai văzut pe cineva, trăind în fundul pământului? Fundul e la fel de important ca traheea.
În clipa aceea, doctorul se arătă pe ușă. Fiind specialist, se simți dator să adâncească această interesantă discuție.
— Traheea, sughiță el scuipând pe jos — îl arată pe Micuțul cu degetul, ca și cum despre el ar fi fost vorba — traheea, repetă el cu încăpățânare — este canalul care duce direct la plămâni, care sunt formați din doi saci, unul lângă celălalt, și care au nevoie de un aflux constant de oxigen. (Clătinându se primejdios, își ridică arătătorul. Barcelona îl repuse politicos pe picioare). Tubul digestiv se află puțin retras. În partea inferioară a corpului se află anusul, evacuarea omului, numită popular, de către anumite ființe inferioare, gaura fundului.
— Dă i la cap! porunci Porta. Ce neghiob!
Micuțul îl lovi de două ori cu halba, dar medicul se împotrivea.
— Lovești pe cineva care i aproape ofițer, strigă el după prima lovitură.
— Ești un găinaț de doctor, tună Porta.
Își urmă apoi cuvântarea savantă despre luptele noastre de la Cassino.
— Cu noi e la fel ca și cu cei din infanteria marină. Burghezii își aduc aminte de noi doar atunci când se îngroașă gluma în război. Și eroul ăsta de aspirină nazistă, distribuitorul ăsta de țucale, ofițerul ăsta de trei parale, care nu știe cum și a luat diploma, îndrăznește să ne numească ființe inferioare pe noi, eroii. Dă i înainte Micuțule, dă i la cap!
— Jurământul de medic îl cunosc, strigă fără nici o legătură doctorul, înainte de se cufunda în întuneric.
Porta îi explica motanului un punct important de strategie din timpul unui atac de blindate.
Barcelona vorbea despre o chestiune de înaltă trădare cu un culegător de portocale italian.
— Alarmă, tancuri! urlă Marlow.
Într o clipă, ne am dezmeticit și am pus mâna pe arme. Auzeam cu toții zgomotul de oțel binecunoscut care făcea să le înghețe sângele în vine și celor mai curajoși.
— Americanii, spuse Porta rânjind cu toată gura. Prinse patru grenade în jurul unei sticle pline cu benzină.
— Ce Dumnezeu, au aflat desigur că facem chef! râse Legionarul.
Ușa s a deschis cu putere. O santinelă cu casca pe cap își arătă fața și exclamă:
— Ia te uită, și voi! Toți din companie sunteți beți turtă. Mike sforăie în coteț cu o muiere. La posturi! Zgomot de tancuri dinspre vale!
— Bine, micule. Ne descurcăm noi.
Micuțul căuta în patru labe o grenadă antitanc pe sub pat.
Am ieșit afară clătinându ne puțin. Auzeam acum și motoarele. Bătrânul mergea în frunte ținând câte un ciorchine de grenade în fiecare mână. În urma lui pășea Marlow, cu o mină T.
— Motoare Maybach, constată plutonierul major Wolf.
— Șenile de Tiger, răspunse Porta sigur pe el.
— Ceva nu se potrivește, urmă Wolf. Nu avem tancuri în garaj și suntem singurul batalion de Tiger din acest sector de front.
Ne strecuram prin pădurea de pini. Erau cel puțin cinci sau șase tancuri. Se auzeau glasuri înjurând în germană.
— Schimbă viteza, boule!
Pinioanele scrâșneau în cutiile de viteză. Motoarele se ambalau. Porta și Wolf s au uitat unul la celălalt.
— Începători, șopti Wolf.
— N au învățat niciodată cum se conduce un Tiger, spuse Micuțul. Nu sunt de pe la noi, pe cuvântul meu.
— Vor avea de a face cu mine, i o întoarse Barcelona, ridicând amenințător un cocteil Molotov.
Heide se aruncă în spatele unei vechi pietre de măcinat care nici nu visase vreodată să folosească drept reazem unui aruncător de grenade. Își înfipse arma strivindu i fundul de piatră. În felul acesta efectul era mai mare dar era interzis de regulament. Dacă lovitura da greș, putea omorî un om la cincizeci de metri. Dacă însă reușea, tancul inamic era făcut fărâme. Unul dintre trucurile primejdioase pe care le născocesc soldații pe front. Toate armele pe care le primeam aveau defecte, iar noi le îmbunătățeam cum ne pricepeam. Foarte primejdios, dar eficace. Ne era în joc viața. O ratare ne putea fi fatală.
Îl priveam pe Heide strivind fundul aruncătorului. Părintele Emmanuel venise lângă noi. Își făcu semnul crucii. Era singurul din toată compania care nu era beat.
— Dumnezeu să ne ocrotească, șopti el.
Nimeni nu l a întrebat de ce ne ar ocroti Dumnezeu.
Porta se înfipse cu picioarele depărtate în mijlocul drumului. Se scărpina pe piept cu o grenadă. În mâna stângă ținea o ceașcă cu alcool de orez.
Zgomotul de șenile devena asurzitor. Barcelona își adăposti mitraliera în spatele unui arbore căzut. Ceruse zadarnic să fie ajutat. Înfipse cele trei picioare ale afetului în pământ, verifică linia de ochire, corectă puțin înălțătorul, apoi așeză lângă el trei cocteiluri Molotov.
Marlow și Wolf au prins o grenadă de 7,5 cm pe un pom, legând o bine cu fire electrice. În câteva clipe se transformase într o capcană extrem de primejdioasă. Vai de nefericitul care ar atinge unul dintre fire.
Legionarul se afla ceva mai sus pe pantă, cu două aruncătoare de flăcări legate la un loc. Cine ar fi înaintat s ar fi dus la moarte sigură. Ar fi fost nevoit să străbată un zid de foc.
În curba foarte strânsă se ivi primul car. Am văzut apărând întâi ascunzătorul de flăcări al tunului. Apoi turela. Era un Tiger II, ultimul nostru model, cu turela pe o parte. Prin trapa deschisă, se vedea un om în uniformă neagră. Dar făcuseră o mare greșeală trimițând oameni din Comando. Comandantul de tanc din turelă purta un basc, acoperitoare pe care nici un soldat de la blindate n a mai purtat o din 1942. Duceam câteodată câte unul acasă în permisie, să ne fălim cu el.
Greu, lat, uriaș, Tiger ul urca dealul legănându se. Îl urma cel de al doilea, imediat în spatele lui.
Porta rămase înfipt în mijlocul șoselei. Ridică mâna spre monstrul de oțel, aflându se drept în fața gurii tunului de 8,8 și spuse zâmbitor comandantului de tanc care se apleca peste turelă.
— Fiți bineveniți!
Comandantul tancului îi răspunse politicos:
— Bună ziua. Greu am mai dat de voi! Bănuiesc că sunteți compania a 5 a a regimentului 27. Sunt plutonierul major Brandt din la compania a 2 a. Noile tancuri aruncătoare de flăcări. Știați de noi?
Porta trase o înghițitură de alcool din orez și sărută pisoiul care i se urcase pe ceafa.
— E la marele fix, nu, motanule? S ar putea duce și la circ!
Micuțul începuse să se joace cu o grenadă.
— Astâmpără te, șopti Porta. Ochii săi aruncau fulgere.
— Animalul ăsta de saxon e al meu, mârâi Micuțul jucându se cu inelul de porțelan al grenadei.
Bătrânul îl dădu la o parte pe Micuț și pe Porta. Mergând liniștit se apropie de tancul cel mare.
— Salut! Parola?
— Scharnhorst, răspunse comandantul râzând.
Marlow îi dădu un cot pe ascuns lui Heide.
— Ai văzut că netrebnicul ăsta poartă pe guler capetele de mort ale SS ului? Dacă ăștia sunt pușcașii lui Mike, îmi vine să mor de râs.
— E o porcărie, șopti Legionarul. Parcă ar avea orbul găinilor!
Primul tanc a fost îndreptat către barajul de pe drum, unde se aflau cele opt mine T. Ne am cățărat pe el.
Căpitanul, deveni neliniștit văzând cocteilurile noastre Molotov.
— Vrei un trabuc? îi oferi amabil Porta, întinzându i o grenadă. Inelul de porțelan se legăna amenințător în știftul deșurubat.
Cel de al doilea Tiger, un Tiger I, se opri chiar în spatele primului. Vechea greșeală tactică! Nu ne venea să ne credem ochilor când am văzut celelalte patru tancuri făcând la fel.
— Aveți fete pe aici? întrebă comandantul primului tanc.
— Avem tot ce ne trebuie, zâmbi Porta.
— Veniți de la Roma? întrebă Marlow aruncând o grenadă în sus ca ca și când ar fi fost jongleur de meserie.
— De ce aveți tancuri de toate soiurile? întreba Porta pe un ton inchizitor. Dacă sunt pentru noi, vă previn că de trei luni nu ne mai folosim de I. Unde ți ai făcut ucenicia, drăguțule?
— La Eisenach, la regimentul 2 blindate.
Bătrânul mă împinse înainte cu un ghiont.
— Uite niște camarazi de ai tăi din regiment.
Eu zâmbeam, făcând pe camaradul.
— Nu mi mai amintesc de tine. În ce companie erai?
— Într a patra.
— Aha, șeful vostru era căpitanul Krajevski. Cine era comandant?
— Maiorul von Strachwitz.
Era bine informat. Contele era într adevăr șeful batalionului I.
Bătrânul îmi dădu un cot. Nu prea știam ce voia. Am întrebat la noroc.
— Îți mai aduci aminte numele aghiotantului major al regimentului? Îmi scapă mereu numele lui...
— Locotenentul von Kleist, râse plutonierul.
— Când ai plecat de la compania a doua?
— Imediat după Ratibor.
— Știi unde se află acum contele von Strachwitz? i am întrebat.
Omul nu și mai putea ascunde neliniște.
— Ce v a apucat? strigă el supărat. Dați vă la o parte din drum să putem trece. Suntem în misiune specială.
Ne întinse niște documente, arătându ne cu degetul un sigiliu.
— Vedeți, venim direct de la OKH. Dați ne drumul!
— Ia o mai domol, îi rise Porta în nas. Nu i nici o grabă. Trebuie să vezi pe unde calci. Ieșiți din tancuri. Ne vom ocupa noi de ele. Comandantului Mike îi place mai mult să vadă chipuri cunoscute în turelă.
— Ãsta i comandantul care a fost la infanteria marină?
— Da, drăguțule. Shuffield Barracks, Hawai.
Comandantul străin înghiți o înjurătură.
Micuțul dădu ocol tunului. Puse o grenadă în țeavă, jucându se cu inelul ca un copil fără minte.
— Ce naiba vă închipuiți? urlă plutonierul major. Spuse echipajului ceva ce n am înțeles.
Am văzut mișcându se un aruncător de flăcări. Legionarul, care se așezase pe partea din spate, privi plin de interes înăuntrul turelei.
— Tăiați le fuduliile își întoarse degetul gros, arătând în jos. Automatul său porni să tragă în aceeași clipă.
Comandantul căzu cu fața înainte, ciuruit. Prin trapele deschise zburau cocteilurile Molotov.
Wolf duse brațul înapoi. Cu o aruncătură de campion plasă o mină T sub turela celui de al treilea Tiger.
O explozie îngrozitoare. Cinsprezece tone de oțel au zburat până în pădurea de pini. Trupuri sfârtecare se împrăștiau în toate părțile. Herbe de benzină aprinsă, o explozie după alta: era ca și cum ar fi erupt un vulcan.
În mijlocul iadului acesta, doctorul se bălăbănea ținându și trusa în mână. Era acoperit de sânge peste tot și îi lipsea o jumătate din nas.
Căldura ne izbi ca o lovitură de pumn. Uleiul aprins, benzină și miros grețos de carne arsă.
Cele șase tancuri ardeau.
— Trădătorilor, murmura doctorul, aruncându se la adăpost alături de Porta.
— Americani născuți în Germania, corectă Porta. La război ca la război. Dacă bobocii ăștia ar fi dat peste o companie cu tancuri în reparație și nu ar fi ales un regiment disciplinar, le ar fi izbutit lovitura.
— Ar fi trebuit să poarte capetele de mort reglementare pe guler, mârâi Micuțul. Oricine știe că la blindate nu există SS iști.
Porta se ridică privind nepăsător stratul de ulei în flăcări.
— Bun! Eu mă întorc la fete! ne vesti el.
Am sădit printre pini patruzeci și doi de mesteceni cu numele celor din comando ul blindat american. După faptă și răsplată.




MONTE CASSINO, un nume, o mănăstire aproape uitată, undeva la sud de Roma? Nu, un iad; atât de neînchipuit încât omul cu imaginația cea mai bogată nu i ar putea zugrăvi grozăvia. Un loc în care morții mor de câte cinci ori. Un ținul al foamei, al setei, al morții. Un cimitir pentru tinerii între 20 și 30 de ani.
Cadavrele se îngrămădeau în tranșee. Sunt atâtea încât am renunțat să le mai înlăturăm. Călcăm peste ele, fiindu ne cu neputință să le evităm. Tresărim înghețați de groază când mortul scoale un „a a ah!" apoi un alt „a a ah!" Iartă mă, camarade, te credeam mort!
Camaradul este mort. Strigătele îi ies din burta umflată de gaze.
Ce e mai rău? Focul? Foamea? Setea? Baionetele strălucitoare, uleiul aprins al aruncătoarelor de flăcări? Sau șobolanii uriași, mari cât pisicile? Nu pot spune. Dar ceea ce nici eu și nici ceilalți combatanți de la Monte Cassino nu vom uita niciodată este duhoarea. Mirosul dulceag de hoit și de clor. Răniții păstrau mirosul timp de luni de zile, dându le amețeli medicilor și infirmierelor. Ardeam uniformele, duhoarea însă parcă pătrunsese până în oase: duhoarea de la Monte Cassino.
Nouă coloane de aprovizionare din zece rămâneau pradă morții. Poți mânca scoarță, frunze, da, chiar și pământ când ți e foame, dar setea! Ne sfâșiam ca fiarele sălbatice pentru o groapă de obuz plină cu apă. O haită de șobolani bea cu lăcomie. Aruncăm cu o grenadă în ei pentru a i împrăștia și, fără să mai așteptăm, ne repezim să bem, bem, bem.
După amiază, explozia câtorva grenade a golit groapa, pe fundul ei mai multe cadavre umflate. Sunt acolo de mult. Vărsăm și sufletul din noi. Dar în ziua următoare descoperim altă groapă cu apă și bem din ea.
Acesta e Monte Cassino, muntele sfânt.


COMANDO SECRET

Crestele munților erau ascunse de o ceață deasă și albăstruie. Înaintam prin valurile de ceață. Peste un cadavru părăsit s a lăsat un cârd de ciori. Un pescăruș mare le a pus pe fugă. Voia ochii: un adevărat ospăț pentru pescăruși. Pușcașii din infanteria marină urăsc pescărușii.
— Cu ce poftă mănâncă! Porta privea cu interes pescărușul cel mare care își întindea gâtul pentru a înghiți mai bine un ochi.
— Afurisită jivină. Nu pot să i sufăr, spuse Gregor Martin scârbit aruncând cu un tub gol de grenadă în pasăre.
Eram prost dispuși, obosiți după o noapte de trudă la fortificații. Treaba asta ne costase 12 oameni. Unul dintre ei fusese atins drept în ochi. Alerga în cerc. A trebuit să l ucidem. Strigătele sale ar fi putut da alarma. Era un băiețandru de șaisprezece ani. N ar fi trebuit să trimită băieți atât de tineri într un regiment special. De câtăva vreme încoace primeam adevărați boboci. Curată crimă!
Și încă de data aceasta avusesem noroc. Ultima dată când lucrasem la fortificații pierdusem jumătate din efectivul companiei.
Au început să cadă primele obuze. Afurisitele de 105. Plesneau cu un zgomot de poartă de fier trântită. Spre norocul nostru nu erau cu șrapnele. Altfel am fi fost curățați cu toții.
Porta și cu mine tocmai desfășuram un rulou de sârmă ghimpată când a început să plouă cu blestematele de obuze. Am rămas timp de două ore în plin no man's land. Atacau. Valuri ale infanteriei. Nu luasem cu noi arme grele, din cauza lucrului. A trebuit să ne folosim de rulourile de sârmă ghimpată și de pari în chip de arme. Un par de oțel bine ascuțit face cât o baionetă. Am avut destule pierderi. Infanteria noastră trăgea prea aproape: ne luau drept englezi.
Mike îl făcu K.O. pe comandantul companiei străine. Când am sosit la pozițiile noastre, locotenentul Ludwing s a prăbușit în fața comandantului lor. Dintr o rană mare, deschisă îi ieșeau mațele, Ludwing nu avea decât optsprezece ani. Era prima sa ieșire. Comandantul străin înjura.
Lucrul la fortificații era de florile mărului, puțin cam ca gărzile de noapte. Nimeni nu se prea dădea în vânt după ele. Dar trebuia să le înghiți: întotdeauna erau câțiva morți. Treaba asta cădea în sarcina plutoanelor în refacere.
Înspre nord se întindea un tir de artilerie. Asta putea să însemne că era mișcare înspre Forli. Când ni se vorbea despre nimicirea vreunei divizii întregi, nici nu ne mai păsa. Nu i cunoșteam. Devenisem egoiști. Războiul ne făcuse nepăsători la durerea altora.
Când am sosit la locul în care trebuiau să ne aștepte camioanele, acestea nu erau acolo. Furioși, am dat cu căștile de pământ, blestemând din inimă pe cei de la transporturi. Îi uram pe tipii ăștia care stăteau la adăpost, la fel ca și pe bucătari.
Locotenentul Frick s a ivit din ceață însoțit de doi ofițeri de la aviație. Au trecut încet în revistă compania, scoțând dintre rânduri pe unii, cu ordinul de a lua poziție de drepți pe cealaltă parte a drumului.
Bătrânul ridică capul.
— Iară vreo treabă grea de tras. Miroase a comando.
Aproape tot plutonul 2 trecu drumul: șaptesprezece oameni cu totul.
— Drace! înjură Legionarul tremurând de frig. Ciudată gustare de dimineață.
Locotenentul Frick îl luă pe Bătrân deoparte. Își vorbiră în șoaptă. Apoi Gregor Martin și Marlow trecură și ei lângă noi.
— Ehei, nu se pot lipsi de noi, râse Marlow așezându se alături de Legionar.
Ofițerii aviatori ne inspectau cu grijă, unul după altul. Soseau în sfârșit și camioanele.
— Compania a 5 a, urcați! Cei aleși, la stânga! comandă Mike.
Cei norocoși s au cățărat bucuroși în camioane. Ne făceau semne cu mâna. Le am răspuns scuipând. Micuțul nu se mulțumi să scuipe, aruncă și o piatră după ei.
— În șir câte unul după mine! Înainte marș! ordonă locotenentul Frick.
Am fost duși la Teano în camioanele aviației militare. Acolo ne am petrecut ziua, așteptând în spatele gării. Soldatul își petrece jumătate din viață așteptând.
Jucam zaruri. Spre amiază am spart un vagon cu provizii care era tras pe o linie moartă. Două lăzi de coniac ne au redat încrederea. Porta dibui pe undeva patru purcei de lapte. I am pus la frigare.
— Pentru treaba asta te vor spânzura, mormăi Bătrânul.
— Puțin îmi pasă, i a răspuns Porta. Cel puțin voi crăpa cu burta plină!
Ne au trezit la miezul nopții și ne au dus într o pădurice în care erau cinsprezece camioane SS. Am înlemnit. Toate camioanele aparțineau diviziei 20 SS de grenadieri, alcătuită în cea mai mare parte din soldați din țările baltice. O singură dată ne întâlnisem cu divizia asta în Bielorusia. În camioane se aflau căști și mantale SS.
— Pentru numele lui Dumnezeu! mârâi Bătrânul, uluit. Acum vor să ne bage și în SS.
Barcelona și Micuțul se și apucaseră să încerce voioși mantalele. Micuțul pusese mâna pe una care purta gradele de Unterscharführer.
Se răsti semeț la Bătrân, care îl privea cu gura căscată.
— Ridică te, hodorogule, când trece un Unterscharführer. Sau poate ai chef să dai o raită printr un lagăr de concentrare ca să mai înveți cum trebuie să te porți? Eu sunt un erou și mă pot mândri că l am pupat în fund pe Führer! Nu uita asta!
Apăru locotenentul Frick.
— Gura, Creutzfeld, și scoate repede mantaua asta!
— Bine, musiu Untersturmführer, Unterscharführer ul Creutzfeld raportează că e gata de plecare.
Aruncă casca și mantaua în camion și se întoarse în fața locotenentului Frick pocnind călcâiele.
— Domnule locotenent, caporal major Creutzfeld la ordinele dumneavoastră.
Locotentul Frick dădu din mână plictisit.
— Așază te în colțul unui camion, cât mai departe de mine și fă mi plăcerea și culcă te.
Cu puțin înainte de zori, am sosit în piața din fața mănăstirii de pe muntele Cassino. Acolo se și afla un oarecare număr de camioane grele de la Luftwaffe. Câțiva ofițeri din Panzerdivision Hermann Göring au sosit în fugă și ne au ordonat să camuflăm camioanele și să ne adăpostim sub avioane. Soldații parașutiști se și apucaseră să ascundă armele aduse de camioane.
Micuțul nu și mai găsea locul de neastâmpăr. Îmbrăcase iarăși o manta și o cască SS. Un comandant de la aviație îi trase o săpuneală, amenințându l cu toate nenorocirile din lume dacă va mai îndrăzni să se arate în asemenea ținută.
Am așteptat toată dimineața, fără ca să se întâmple nimic, în afară de bombardierele aliate care brăzdau cerul. Prevăzusem că așa se va întâmpla și luasem cu noi proviziile șterpelite din vagon.
— Vom arunca toată hardughia în aer, ne vesti Micuțul cu fața strălucind de bucurie.
— Pe toți dracii, înjură Porta. Treaba asta trebuia s o facă pionierii. Diseară e bairam mare la Ida. Vin fete subțiri, din alea care miros a apă de trandafiri, aduse special de la Roma.
Micuțului i se aprinsese imaginația. Îi lăsa gura apă de plăcere.
— Colo, înăuntru, sunt maici faine!
Heide făcu cu ochiul.
Micuțul înghiți în sec și se linse pe buze.
— Þi ar plăcea să prădezi fără să fii pedepsit, ai?
Porta se amestecă în vorbă:
— V am povestit de vremea când eram grădinar la maici?
Râzând, ne am strâns mai aproape sub camion, cu cutiile măștilor de gaze sub ceafă, pentru a sta mai comod.
— Asta se întâmpla pe vremea când erai la Dubovila? întrebă Bătrânul.
— Nu! Era în timpul când mă împrumutaseră regimentului 2 Panzer!
— Nu mi mai aduc aminte, făcu Bătrânul, privind pieziș.
— Memoria ta n a fost niciodată prea grozavă, i o scurtă Porta. Cum spuneam, regimentul 2 și cu mine eram acolo. Într o zi mă plimbam singur, căutând ceva important.
— Căutai fese? se informă Micuțul.
— Numai asta îți umblă prin minte! făcu Porta clătinând din cap. Înfrângerea, asta căutam. Tocmai ascultasem postul de radio englezesc anunțând că înfrângerea era pe aproape. Luptele de pe valea Strumei urmau să fie hotărâtoare. Cercetam deci fiecare palmă de loc. Deodată, aud țipăt de femeie. Ia te uită, îmi zic, unii au și început să se predea. Dar, judecând după țipete, nu steagul fusese coborât. Þipetele veneau dinspre mănăstirea de călugărițe. Mă cațăr pe zidul împrejmuitor și arunc o privire! Și ce mi văd ochii? Bravele noastre trupe de întărire erau pe cale să le salveze pe bietele maici. Nu mai țin minte ce am spus, dar bravele noastre trupe de întărire au luat o la sănătoasa. Am aterizat într un rond de lalele și am fost primit regește.
— Ceva asemănător mi s a întâmplat și mie, în Bernhard Nocht Strasse, lângă pod, întrerupse Micuțul. Eram cu încă doi. I am azvârlit pe tipi în Elba. Apoi le am băgat pe fete în curtea Școlii Navale. Dar mai bine nu m aș fi amestecat. Pentru că ieșind de acolo, ne au înhățat. Ne au percheziționat la postul din Davidstrasse. Știți cum se întâmplă. Nu poți da totdeauna socoteală de tot ce ai prin buzunare. Și ne au trimis cu duba la Fuhlsbüttel, împreună cu o târfă de cincizeci și opt de ani. Am vrut s o consolez, dar iată că se pornește să zbiere după ajutor. Brigadierul Burg mi a tras o chelfăneală de mi a pierit graiul. Dar stricata aia și a primit pedeapsa. Într o bună seară au dat o afară dintr o cârciumă, la Bremerreihe, strigându i că nu i decât o pațachină bătrână la care nu s ar uita nici măcar un papagal vicios. A mai încercat ea să dea din fund și prin altă bombă de pe lângă teatrul Hansa. Au dat o afară și de acolo. S a apucat atunci de turnătorii pe la „Moravuri". Au găsit o moartă în fața garajului din Hansa Platz. Poliția m a luat la scărmănat, dar nu aveau dovezi. Acuma știu: trebuie să te mulțumești cu târfele de meserie.
— Gata, ai terminat? întrebă Porta în batjocură. Îmi dai voie să urmez? A!, că veni vorba, știți cum te poți descotorosi de un dușman?...
— Ce are a face cu grădinăritul tău la călugărițe? a vrut să știe Bătrânul.
— Ai dreptate, uitasem. Deci, femeile astea cumsecade nu erau chiar atât de sfinte precum păreau. Nici nu erau călugărițe adevărate, ci făceau parte din Rezistență. Într o bună zi, poliția militară a golit șandramaua și...
Interesanta povestire a lui Porta a fost întreruptă de locotenentul Frick.
— Drepți, strigă.
Ne inspecta un locotenent care purta insignele albe ale diviziei de blindate Hermann Göring.
Deasupra mănăstirii trecea mereu un avion de observație.
— Observator de artilerie, spuse Heide. Dacă ne reperează înseamnă că vom avea musafiri.
Călugării ne au adus ceai fierbinte. Am vărsat jumătate și l am înlocuit cu rom. Încă nu știam pentru ce eram acolo.
Dinăuntrul mănăstirii se auzea zgomot de ferăstrău și de ciocan. În depărtare, tirul neîntrerupt al artileriei.
— Plouă cu obuze dincolo de munți, spuse Bătrânul gânditor. Veți vedea, curând ne vine și nouă rândul, o simt în oase.
Prezicerile Bătrânului se îndeplineau întotdeauna. Era obișnuit de multă vreme cu frontul, simțea dinainte loviturile grele.
— Ce naiba căutăm noi aici? mormăi Heide, dârdâind de frig.
— Habar n am, i a răspuns Bătrânul strâmbând din nas. Nu mi plac toți ăștia, cu insignele lor albe... și nici uniformele SS din mașini. Toate astea nu mi miros a bine. Ne au amenințat de sute de ori cu câte în lună și în stele să nu ne apropiem de mănăstire și iată ne aici, înarmați până în dinți. Nu i cumva începutul prigoanei împotriva catolicilor?
— Ah! Numai asta nu! strigă Barcelona. Ne am scălda până la gât în sânge.
Bătrânul își aprinse încet pipa.
— Vă mai amintiți de călugărițele pe care le am găsit ucise, împușcate cu pistolul în ceafă?
— Mda... și au fost curățate cu pistoale de 0,8, calibrul preferat al băieților de la S.D, sublinie Porta.
— Toate astea nu mi plac. Cred că au și început să intre în acțiune comando uri speciale, spuse Bătrânul, neliniștit.
După ce noaptea s a lăsat peste munți, am înaintat cu camioanele până la poarta mănăstirii.
Iluminatul era interzis cu strășnicie. Un locotenent de aviație destul de vârstnic ne a ordonat să depunem armele în cabinele camioanelor.
Nici un om înarmat nu avea voie să treacă de poartă.
Ne am aruncat pistoalele automate în cabină, mârâind printre dinți. Fără arme ne simțeam parcă în pielea goală.
Micuțul încercă să tragă chiulul; din buzunar îi ieșea pistolul său de calibrul 38. Locotenentul îl luă la rost cu asprime.
— Să mergi la război fără flintă, asta i nebunie curată, nu se putu abține Bătrânul să mormăie.
— Dumneata, Obergefreiter, să taci din gură, i o reteză locotenentul, dacă nu, consiliul de război te așteaptă, am eu grijă.
Legionarul, cu o țigară în gură, se apropie nepăsător, bătându și joc pe față de locotenent. Marele său pistol automat, de fabricație rusească, se legăna provocator peste piept.
— Consiliul de război, domnule locotenent? Ei drăcie! Poate glumiți!
— Ce ți a venit? țipă locotenentul, furios.
— Eu vă întreb asta, domnule locotenent. Aș fi curios să aflu ce ar avea de zis un consiliu de război dacă ar ști ce se petrece aici. (Legionarul își aprinse liniștit o nouă țigară, suflându i ofițerului fumul în ochi.) Refuzăm să depunem armele, domnule locotenent și nu facem nici un sabotaj. Iar în ceea ce privește consiliul de război, dumneata și camarazii dumitale aveți fără îndoială mai multe pricini a vă teme decât noi!
— Ai înnebunit? urlă ofițerul cu glas nesigur. Ce vrei să spui?
Legionarul, cu un rânjet de lup pe buze, se întoarse cu fața spre noi, care îl ascultam atenți și spuse o grosolănie.
— Te am auzit, nemernicule! Locotenentul nu și mai putea stăpâni mânia.
— Du te dracului! râse Legionarul.
Locotenentul pleznea de ciudă. Am crezut că îl va strânge pe Legionar de gât.
Acesta cerceta liniștit încărcătorul pistolului.
Rămăsesem cu gurile căscate, fără a înțelege nimic.
Legionarul era un adevărat soldat. Era îndrăzneț, nimic de zis, dar niciodată nu sărea peste cal. Prin urmare știa ceva. În două clipe ne am luat pistoalele și grenadele înapoi și am făcut cerc în jurul Legionarului. Locotenentul se făcu nevăzut pe scară.
— Vom da de greu, șopti Rudolf Kleber. Asta îmi amintește de masacrarea lui Florian Geyer.
— Nu se va întâmpla nimic, afirmă Legionarul cu hotărâre. Dacă ne calcă prea rău pe bătătură îi curățăm. Pentru asta am primit Crucea de Merit.
— Ce știi? întrebă Heide. Povestește, pentru numele lui Dumnezeu. Mor de curiozitate. Își ridică pistolul automat cu un aer sălbatic. Un pistol italienesc Beretta.
Porta ridică rezervorul aruncătorului de flăcări și își prinse chingile în spate.
— Să i prăjim!
— Gura! îl potoli Legionarul Dacă va trebui să împușcăm șleahta asta de civili, eu voi trage primul.
— E dandana mare. Sabotează un ordin dat chiar de Führer și de Kaltenbrunner!
Un grup de ofițeri cobora repede pe scări. Locotenentul nostru Frick zâmbind ușor, se ținea puțin deoparte. Ne cunoștea. Nu avea de gând să se amestece.
Micul locotenent de aviație cotcodăcea ca o găină pe cale să ouă. Un comandant lat în umeri îl făcu să tacă. Nici unul dintre ei nu avea arme, nici măcar centiron.
Câțiva dintre noi ne am postat în spatele coloanelor. Legionarul, sfidător, s a înfipt lângă marginea puțului, chiar în mijlocul curții. Þinea degetul pe trăgaci.
Comandantul cel lat în umeri se apropie. Era de două ori mai înalt decât Legionarul. Bluza îi era descheiată. Se vedea că nu este înarmat.
Se uitau țintă unul la celălalt, în tăcere.
Porta se juca neatent cu aruncătorul său de flăcări.
— Ei bine, domnule comandant? Ce mai e nou? Consiliul de război?
— Aș vrea să ți vorbesc între patru ochi, caporal!
Legionarul zâmbi într un fel ciudat.
— Nu, domnule comandant. Nu am chef să mă trezesc cu un glonte în ceafă, prin vreo pivniță întunecoasă. Am mai auzit eu de ceea ce se cheamă consiliul ofițerilor. Nu sunt ofițer, ci un necunoscut oarecare din Legiunea Străină.
Porta fredonă:
— Doar un biet soldat de care îți poți bate joc...
— Ce adunătură! scuipă Marlow cu dispreț înspre ofițeri.
Un căpitan făcu un pas înainte. Comandantul îl opri cu mâna.
— Îți dau cuvântul meu că nu ți se va întâmpla nimica
— Cuvântul unui ofițer dat unui simplu soldat? Legionarul ridică din umeri.
Comandantul răsuflă adânc. Chipul începea să i se înroșească.
Micuțul tocmai se pregătea să toarne gaz peste foc. Porta însă îl potoli dându i o lovitură în fluierul piciorului.
Legionarul, foarte destins, își aprindea altă țigară.
— Unde vrei să ajungi, caporal? Să vezi o civilizație milenară nimicită, doar pentru că a ordonat un nebun?
— Un nebun? Cuvântul ăsta vă poate costa capul, domnule comandant.
Comandantul făcu un pas înainte, gata să și pună mâna pe umărul Legionarului.
Acesta se feri și îl împinse pe ofițer îndărăt, cu țeava automatului.
— Un subordonat trebuie să rămână la trei pași de superiorul său, domnule comandant.
Căpitanul vru din nou să intervină.
— Þi am mai spus să stai liniștit, tună comandantul. Caporal, urmă el întorcându se spre Legionar, știi ce este muntele Cassino? Știi că aici se află prima mănăstire a benedictinilor și că în spatele acestor ziduri se află cele mai prețioase relicve ale creștinătății? Ai vrea ca o bibliotecă cuprinzând 70 000 de cărți neprețuite să fie dată pradă flăcărilor? O colecție de lucrări pe care benedictinii le au adunat în decursul a câtorva veacuri? Ca să nu mai vorbesc de tablourile unor pictori celebri, de crucifixurile antice, de bijuteriile vechi de sute de ani. Ai putea să nimicești toate astea cu cugetul împăcat? Ești un soldat bun și curajos, caporal, știu asta. Ești mândru că ai luptat sub steagul francez, într un corp de armată celebru, faimos pentru vitejia lui. Dar nu uita că tocmai armata franceză a apărat timp de secole credința creștină. Tocmai dumneata, un soldat francez — căci ai rămas un soldat francez — vrei să împiedici să ducem aceste comori la loc sigur. Dumneata și camarazii dumitale puteți ucide pe toți cei ce se află în mănăstire... Începând cu mine și sfârșind cu părintele Diamare. Nu numai că nu riscați nimic, dar veți fi și decorați pentru această frumoasă faptă de arme. Te încredințez însă că armata franceză te va renega. Nu vei mai avea dreptul să porți panglica roșie care îți împodobește pieptul. Nu mi e frică de moarte, caporal. Și nici ofițerilor mei. Știm că ne riscăm viața și totuși suntem hotărâți să ne împotrivim nimicirii acestei comori. Nu suntem decât oameni. Noi putem fi înlocuiți, dar din ceea ce se află aici, nici un fragment, nici un document nu va putea reconstituit. Sfântul Benedictus s a adăpostit aici în 529. În curind muntele acesta va fi centrul unor lupte crâncene. Zidurile, statuile, bazilica, toate lucrările acestea minunate!...
Ridică brațele spre cer, în semn de neputință. Vântul îi flutura bluza și părul argintiu.
— Nu putem salva pietrele de la distrugere. Dar aceste comori de neprețuit le putem transporta în câteva nopți la Roma, unde vor fi în siguranță.
— Iar dacă vom fi prinși, domnule comandant? zâmbi Legionarul. Vrem să vă ajutăm, dacă țineți neapărat, dar nu vrem să fim bruftuiți și amenințați de ofițerii dumneavoastră. Așa cum ați spus, noi suntem soldați. Și suntem de atâta vreme soldați, încât nu mai știm să facem altceva decât să ucidem, să dăm foc, să jefuim, asta e meseria noastră. M am născut în gunoiul militar și tot acolo voi muri. Dar să apari în fața consiliul de război pentru a fi sabotat un ordin al Führer ului, e cu totul altă poveste. Să nu ne credeți proști. Ne vom deghiza SS iști pentru a duce la bun sfârșit un transport ilegal. Această plimbare de plăcere va costa câteva mii de litri de benzină, domnule comandant. Tancuri Tiger din batalionul nostru duc mare lipsă de benzină. Risipirea câtorva litri de benzină poate să ne coste scump. Și nu avem chef să cădem în laba celor de la Gestapo, Via Tasso din Roma. Am auzit vorbindu se de Sturmbahnführer ul Käppler care domnește la fostul departament cultural. Nici prin gând nu ne trece să fim împușcați pentru un vraf de fleacuri sfinte! Dacă ne dați libera trecere sub forma unui ordin în toată regula, suntem ai dumneavoastră.
— Foarte bine! tună glasul lui Porta.
— Dacă toate merg bine, gândea Micuțul cu voce tare, poate că ne vor ridica o statuie. Mi ar place să mă așez acolo, să admir priveliștea acestei preafericite văi.
— Mai bine te ai așeza pe clopotniță să i ții locul cocoșelului, râse Porta.
— Tăceți din gură. șuieră Legionarul.
— Bine! Voi întocmi un ordin de misiune. Aparțineți regulamentar de divizia mea. Dacă dăm de bucluc, nimeni nu va putea să vă învinovățească.
— Să nădăjduim, murmură Legionarul. Nu sunt chiar atât de sigur. Am văzut noi multe.
Ofițerii au dispărut pe scara dinspre bazilică.
Legionarul își ridicase automatul. Ne am oprit răsuflarea. Credeam că va trage în ei. Râse răutăcios.
— Suntem niște fricoși. Dacă i am culca pe toți la pământ și am povesti istoria asta, ne ar avansa. Ba poate ne ar trimite în spatele frontului. Tot ghiveciul ăsta nu mi spune nimic bun. M am întâlnit cu unul care face pe călugărul. E de la S.D., face parte din băieții care, conform planului lui Heydrich, au intrat în ordin pentru a l submina dinăuntru. Mi a vorbit de o misiune secretă.
— Cum l ai făcut să vorbească? se miră Bătrânul.
Legionarul râse cu viclenie, scoțând din buzunar o legitimație a partidului național socialist. O șterpelise SS istul care picase la noi pentru lașitate și căruia îi făcusem vânt într o prăpastie.
— Nu i de mult pe aici. A venit o dată cu refugiații, dar știe tot ce se petrece. Are misiunea de a veghea ca nimic să nu părăsească mănăstirea. Totul trebuie ars, distrus... dar de către cei de dincolo, bineînțeles.
Porta șuieră admirativ.
— Nu i rea socoteala. Bătălia hotărâtoare va avea loc aici, pe muntele sfânt. Noi apărăm mănăstirea de pocnitorile colegilor de peste drum. Și pesemne că Goebbels a și pregătit o cuvântare lungă despre atrocitățile comise de barbarii veniți de peste ocean să distrugă comorile civilizației europene. Desigur că noi am fi vrut să mutăm comorile acestea și să le punem la adăpost, dar ne a împiedicat artileria acestor sălbatici! Și toți cei de bună credință o vor lua de bună. Goebbels nu va avea decât să repete: oare obuzele noastre au distrus mănăstirea? No, Sir, ale celorlalți. Nu m ar mira deloc dacă data următoare i ar veni rândul Vaticanului... Ceva îmi spune că muntele sfânt este doar o încercare. Dacă ține, papa s a ars.
— E un sâmbure de adevăr în cele ce spui, interveni Marlow. Vechea poveste. Chipul său strălucea de însuflețire. Pe vremea când făceam parte dintr un comando de vânătoare înainte de a veni la voi, în timpul antrenamentelor secrete ne au spus că îndată ce o vom termina cu coroiații, ne vom ocupa de popime. Și vă voi spune chiar mai mult; Heydrich, adevăratul conducător al comandourilor de vânătoare, urăște sutana și pe sfântul părinte din Roma mai mult decât pe toți evreii la un loc. Odată, în timpul unui instructaj special din Amiral Schröder Strasse, ne a zis: „Pe evrei știi totdeauna de unde să i iei, pe când popii se strecoară peste tot; ăștia sunt cei mai mari dușmani ai noștri".
— Nu poți niciodată să știi când dai peste tipi din comandourile de vânătoare. Se împopoțonează cu toate uniformele din lume. Niște camarazi de ai noștri, care erau în misiune într o mănăstire, au fost prinși în flagrant delict. Cum afacerea nu putea fi mușamalizată, i au băgat la pușcărie și au fost dați în judecată cu forme în regulă. Bumbăciseră câțiva călugări. Consiliul de război era format din ofițeri. I au condamnat pe toți la moarte. Comandantul pieții, un general de brigadă, a semnat condamnarea. În ziua execuției apare un detașament special de la Torgau, cu ordinul să i ia. Nu au ajuns niciodată la Torgau. Eu însumi făceam parte din detașament. I am dus la Mathausen. Au rămas acolo o vreme la răcoare, după care au apărut din nou în alt comando. Toți doisprezece, ba chiar înaintați în grad. Comandantul pieții și întreg consiliul de război au aterizat însă într adevăr la Torgau. Clericii din mănăstire au fost trecuți prin ciur. Au răscolit în trecutul lor. Întotdeauna se găsește ceva, dacă scotocești bine. Au fost executați în zori, cu toții, în cariera din spatele canalului cel mic. Larsen de la Dachau a fost cel care a condus operația. Pe vremea aceea eram prieteni la cataramă.
— Larsen de la Dachau, l am cunoscut bine, interveni Micuțul. Am dat de el la Minsk. Făceam parte amândoi din brigada lui Dirlewanger. Larsen! Partizanii l au îngropat împreună cu Hauptsturmführer ul Lessner... Știam că o va sfârși în felul ăsta. Ne o spusese Wanda, fata care făcea curat în biroul comandantului și care avea legături cu partizanii. Scotocea prin coșurile de hârtii.
— Cine o fi trădat o pe Wanda? gândi Porta cu glas tare. Era foarte isteață. Păcat că au ucis o...
Legionarul se scărpină în bărbie și își urmă predica:
— E foarte primejdios. Cred că ofițerașii ăștia nici nu și dau seama în ce măsură! Își închipuie că în cel mai rău caz ne așteaptă consiliul de război și spatele la zid. Dar nu astfel se vor petrece lucrurile. Ne vom ruga de moarte. Și îi vom implora să ne ucidă! Când un om cade în mâinile unui artist, poate îndura foarte mult. Kaltenbrunner a scornit lovitura asta cu mănăstirea. E un mâncător de popi și mai lacom decât Heydrich. Băieții din Via Tasso ne ar face să murim la foc mărunt!
— Am văzut odată un ofițer căruia în timpul unui interogatoriu i au pleznit burta cu aer comprimat. Alteori folosesc apa, precizează Micuțul.
— Schimbă placa, Micuțule, se răsti Bătrânul.
— Iată ce propun, urmă Legionarul. Micuțul și cu mine îl vom răci pe tipul de la S.D. I am făgăduit să vestesc S.D. ul din Roma și am întâlnire cu el în curând, în spatele vechiului crucifix. Micuțul se va apropia de el pe la spate și îi va trece o frânghie pe după gât, îl vom pasa apoi sub un camion. Va fi fost călcat din greșeală, bietul de el! Nimeni nu va bănui ceva. Apoi, cred că e mai bine s o ștergem cât mai curând de aici. Nu trebuie să ne așteptăm să primim mulțumiri. Felicitările le vor primi ofițerii. Pe noi ne vor uita.
— Pe de altă parte, spuse în încheiere Porta, găsesc că ar fi o prostie să lăsăm să fie nimicite lucrurile de preț. Sunt unii care ar da oricât pe fleacurile astea vechi. Ce ar fi dacă s ar pierde câteva în timpul transportului? Înțelegeți ce vreau să spun?
— Asta ne ar aduce numai belele la sfârșitul războiului, îi atrase atenția sec Bătrânul. Vă înșelați dacă gândiți că semnăturile câtorva generali vor fi de ajuns ca să se sfârșească totul; abia atunci va izbucni tărăboiul. Fiecare se va grăbi să iasă basma curată, iar oalele sparte tot noi le vom plăti, bieții de noi!
— Ai dreptate, sergent, încuviință Legionarul.
— Curci plouate ce sunteți! izbucni Gregor Martin. Eu și generalul meu, când vizitam câte un muzeu, plecam întotdeauna cu câte un tablou sau două mai de preț sub braț.
— Bravo! au strigat într un glas Marlow și Porta.
Legionarul îi făcu semn Micuțului.
Acesta pocni sălbatic cu lasso ul său. Se îndreptară către poartă și se mistuiră în beznă pe potecă.
— În ce porcării te poți vârî când ești în război, spuse Heide nervos.
Am început să ne apucăm de treabă încărcând lăzile în camioane. Sticlele cu rachiu treceau din mână în mână. Rudolph și Heide au băut dintr un potir. Legionarul și Micuțul se întoarseră. Din buzunarul Micuțului ieșea pe jumătate lațul.
— Ce mai tevatură și cu S.D. ul ăsta, începu să ne explice, dând din rnâini. S a prins despre ce i vorba înainte să apuc să mi aranjez sforicica. „Mergi sau crapă", a trebuit să i strice tărtăcuța. I am făcut vânt nătărăului la vale, până la Neapole nu se mai oprește.
— Nu mai face atâta tărăboi, îl sfătui Legionarul. Privea neliniștit prin toate colțurile criptei în care răsuna glasul Micuțului.




Stăteam tolăniți pe jos. Tancurile erau pe jumătate îngropate în pământ. Eram la adăpost de privirile inamicului. Din când în când cădea câte un obuz. Deasupra noastră, camioanele care treceau pe drum stârneau nori de praf care se lipea de uniformele noastre, ce păreau pudrate cu făină.
La picioarele muntelui șerpuia fluviul. Unda era albastră ca cerul.
Aveam gamelele pline cu spaghete. Cei mai îndemânatici se pricepeau să le răsucească în jurul furculiței. De pildă Heide, care se pricepea la toate. Porta își ridica furculița de care spânzurau spaghetele și le înghițea zgomotos. Micuțul, care nu avea tacâm, mânca cu mâna.
De fiecare dată când un obuz cădea pe undeva, ne aruncam cu burta la pământ, ținând gamela în brațe. Apoi, după ce trecea alarma, râdeam în hohote si ne număram.
Porta arătă cu mâna două hoituri putrezite care pluteau pe apă. Puțeau până la noi.
Barcelona râse.
— N are a face cu cine stai la masă, numai haleala să fie bună.
Porta linse o bucată de slănină, s o curețe de sosul de roșii și de ulei, apoi o puse în buzunar în chip de rezervă... Porta se gândea întotdeauna la ziua de mâine.
Nici unul dintre noi nu și mai amintea vreo meserie. Tocmai din pricina asta uram războiul. Pe de altă parte, uitasem cum era viața înainte. Doar Porta pretindea că își mai amintește câte ceva, dar Porta ăsta era un mare mincinos.
Aveam o damigeană de acid plină cu vin. E adevărat că avea un ușor iz, dar lucrul acesta nu avea nici o însemnătate. Dacă ne țineam de nas, puteam să bem aproape fără să simțim.
O serie de obuze biciuiau apa. Stropiturile ajungeau până la noi.
Micuțul lingea gamelele. În felul acesta nu mai era nevoie să le spălăm. Întotdeauna lingea cratițele mai mari. Niciodată nu era sătul. E adevărat că avea de hrănit ditamai burdihanul.
Ne am petrecut acolo toată dimineața. Era o ascunzătoare bună. Ne căutau desigur de câteva ceasuri. Puțin ne păsa. Nu noi trebuia să câștigăm războiul. Eram doar niște nimica toată.


UNTERSTURMFÜHRER S.S. JULIUS HEIDE

Micuțul, cu un crucifix foarte vechi pe genunchi, se afla împreună cu Porta în primul camion. Vorbea fără sfială despre prețul pe care l ar putea lua pe crucifix, „vândut unui colecționar bogat".
Între ei era așezată o călugăriță. Nu înțelegea nici o iotă din glumele lor grosolane și râdea cu seninătate văzându i prăpădindu se de râs.
Prima oară am fost opriți la Cassino. Erau polițaii. Razele lanternelor făceau să strălucească insignele SS de pe uniformele noastre.
— Ce poftiți? întrebă rânjind Porta, cu chipul dur sub masca de oțel.
— Comando special? mârâi un polițai.
— Chiar așa, i o întoarse Porta grijuliu.... Misiune secretă, sub directa comandă a Reichsführer ului SS.
Heide venea în pas alergător de a lungul coloanei, îmbrăcat cu o manta de Untersturmführer. Peste piept i se legăna pistolul automat.
— Pe toți dracii! Cine cutează să ne oprească? tună el.
Plutonierul polițai, puțin nervos, pocni din călcâie și izbucni:
— Ordin să cercetăm toate camioanele, Herr Untersturmführer.
— Fac ceva pe ordinul dumitale. Þi l poți pune unde știu eu, zbieră Heide. Nu cunosc decât un ordin. Al Reichsführer ului SS. (Își ridică amenințător P.M. ul.) Dă drumul camioanelor să treacă. Încetează să mai faci pe prostul. S ar putea să te coste scump. Nu uita că transportul nostru este strict secret.
— Bine, Herr Untersturmführer, bâlbâi polițaiul.
— Pe Herr, îl poți lăsa deoparte. De o veșnicie nu mai spunem așa în SS. Heide ridică arogant brațul și strigă în noapte: Heil Hitler!
Barajul fu ridicat și coloana de camioane s a pus din nou în mișcare.
Locotenentul Frick sări în mașina noastră.
— Julius a înnebunit de tot. Asta nu va putea să țină mereu, mormăi.
Pe drumul spre Roma am fost atacați de către bombardiere de vânătoare. Am descărcat camioanele la castelul San Angelo. Mai bine zis, alții le au descărcat în locul nostru, în timp ce noi ne odihneam la umbră bând vin. Porta dibuise o oală uriașă plină cu varză. Câțiva din „neamul lui Manivelă" au încercat să și capete partea lor. Nu le am dat nimic. Un furier făcu pe arțăgosul: s a ales cu doi dinți lipsă.
Am plecat înapoi spre Cassino la apusul soarelui. Ordinea noastră de mers fusese hotărâtă de către un căpitan de grenadieri din Panzerdivision Hermann Göering.
În drum spre mănăstire ni s a topit o bielă: un Bussing de zece tone a rămas în mijlocul unei curbe foarte strânse. Porta manevră cu dibăcie camionul său și izbuti să împingă în prăpastie Bussing ul care, odată ajuns jos, explodă. Pe locotenentul Frick îl treceau sudori reci. Pentru o treabă ca asta puteam fi spânzurați.
La cel de al doilea drum nu am fost opriți decât la Valmonte, la douăzeci de kilometri de Roma. Heide izbuti încă o dată să ne scoată din încurcătură făcând pe SS istul; doar că de data asta a fost ceva mai greu, deoarece am dat peste un locotenent polițai, o namilă de jandarm cu grenade agățate de curea.
— Ordinul de deplasare! ceru el cu obrăznicie. În privirea sa vedeam parcă lucind o spânzurătoare cu o frânghie groasă.
Heide, pesemne hipnotizat de uniforma sa SS, nu vedea primejdia. Se apropie de polițai țârșâindu și picioarele și își dădu pe ceafă chipiul cu cap de mort.
— Ce i porcăria asta! Ce te a apucat, nepricopsitule! Asta i a doua oară că sunt reținut în timpul misiunii secrete! Reichsführer ul va fi încântat când va afla!
Dar uriașul nu era dintre cei care să se înmoaie la un răcnet.
— Ordinul de deplasare, Untersturmführer! Reichsführer ul SS n ar fi încântat nici dacă ar afla că am lăsat să treacă fără a controla un convoi ca acesta.
— Dacă vrei să afli amănunte, locotenent, zbieră Heide, luând drept martori casele întunecate din Valmonte, unde se puteau ghici chipuri încordate îndărătul obloanelor trase — adresează te la „casa de cultură" din Via Tasso. Acolo băieții te vor învăța minte să nu mai sabotezi ordinele Reichsführer ului. Îți dau zece secunde să ridici bariera! După care vom trage și n aveți decât să vă numărați morții!
Jandarmul se muie puțin. Dădu nervos din mână, în chip de salut. Izbucnind, se întoarse către propriul său sergent major, care se rezema nepăsător de camion:
— Ridică barajul, idiotule! Ce stai ca o momâie! Ai cumva chef să sabotezi ordinele Reichsführer ului? Sau ți s a făcut de zăpezile frontului de Est?
Sergentul major se repezi. Zbieră la rândul său la șofer.
Pentru a și întări izbânda, Heide bău o înghițitură de rachiu fără însă a i da și locotenentului.
Cu picioarele larg desfăcute, cu chipiul cu cap de mort dat pe ceafă și cu degetul pe trăgaci, rămase înfipt parcă în pământ, urmărind camioanele ce treceau pe rând prin fața locotenentului și a patrulei sale. Ici și colo câte o lucire scurtă a lanternelor de buzunar luminau căștile de oțel umede.
Se porni să fluiere cu nepăsare, sfidându l pe ofițerul polițailor:

Ja wir sind die Garde,
die SS Standarte,
die Adolf Hitler liebt.

Locotenentul privea insigna de pe mâneca lui Heide, insignă pe care acesta o pusese cu de la sine putere:
Reichssicheitarhauptamt .
Heide își vârî brațul sub nasul ofițerului de poliție militară.
— Poate că nu ți place brasarda mea, locotenent?
— De ați fi spus de la început că sunteți de la RSHA, v aș fi lăsat să treceți fără o vorbă, dar pe aici poți vedea de toate: unii sunt înarmați cu hârtii de necrezut, semnate de generali lipsă. Dar cu băieții lui Heydrich e altceva!
Îi oferi lui Heide un trabuc.
— Unde mergeți? întrebă el curios. Aveți treabă cu pezevenghii din Vatican? Mi ar fi plăcut să iau și eu parte la operație. Gunoiul ăsta trebuia lichidat de mult.
— Ai ceva de zis împotriva Reichsführer ului SS? întrebă Heide pe un ton amenințător.
Locotenentul, care vădit că nu se simțea în largul său, începu să țopăie ca o găină cu capul tăiat.
— Pentru Dumnezeu, m ai înțeles greșit, camarade.
Heide își înclină capul.
— Nădăjduiesc pentru dumneata. Mulți au murit pentru că au fost greșit înțeleși!
Un Krupp de zece tone îi depășea încet. Locotenentul Frick, cu o cască SS pe cap, privea uluit din cabina conducătorului.
Salută din obișnuință. Dacă lui Heide i ar fi lipsit prezența de spirit, gafa aceasta ar fi putut fi fatală.
— Unde te trezești, te mai crezi în armată? Încă nu ai priceput că la noi nu se salută cu gesturi de Junker?
Se întoarse zâmbind cu toată gura către locotenentul polițai:
— O moștenire de la Luftwaffe! Nu știu ce ne vom face cu toți țâncii ăștia! La Harkov ne au pasat vreo zece mii de găgăuțe de soiul ăsta. Generalului Hausser trebuie să i mulțumim. La noi n ar fi putut fi niciodată comandant. Ah! Nu! Papa Eike, sau Sepp Dietrich, ăștia da, ar fi făcut treaba!"
— Din ce unitate faceți parte? întrebă ofițerul.
— Regimentul unu, divizia a 15 a SS de grenadieri.
Locotenentul fluieră lung.
— Cu siguranță că se va întâmpla ceva! Voi asigurați toate transporturile de evrei. Am făcut parte dintr un convoi spre Auschwitz, sub escorta băieților din regimentul I. Nu prea erau duși la biserică și asta spun eu, care am văzut mai multe decât cea mai mare parte dintre oameni. Eram la Kiev în ziua în care au fost uciși în două ore câteva mii de oameni!
— Reichsführer ul ține mult la noi, îl lămuri Heide cu mândrie. Executăm orice ordin la mare iuțeală.
Ofițerul se aplecă tainic spre Heide.
— Untersturmführer, oare Pius și a dat în sfârșit arama pe față? Oare i a venit vremea? Se spune că represaliile de aici împotriva evreilor nu au loc decât pentru a l provoca pe bătrânul vulpoi și pe cardinalii săi.
Heide izbucni în râs... Un râs care te putea face să crezi orice.
— Oh! păi să vedeți... Asta înseamnă să risc foarte mult, Untersturmführer (Namila se simțea din ce în ce mai puțin în largul său). Ordinul pe care l am primit din Via Tasso e și el secret.
Heide aplecă țeava automatului, care ținea acum buricul locotenentului.
— Reichsführer ul mi a ordonat să trag dacă voi fi reținut din drum!
— Waterloo! șopti locotenentul cu ochii lipiți de gura amenințătoare a P.M. ului.
Chipul lui Heide se lumină de un zâmbet larg.
— Și răspunsul?
— Brucher.
Heide lăsă în jos automatul.
— Mulțumesc camarade. Nu țin morțiș să curăț un coleg, dacă nu i neapărată nevoie.
Jandarmul deveni dintr o dată grăbit. Se năpusti către o magherniță mică din marginea drumului.
— Adunătură de neghiobi!
Îmbrânci un subofițer, pentru a ajunge mai repede la telefon. Învârti ca un apucat manivela aparatului, apoi șuieră în receptor, blestemând și înjurând, un șir de cuvinte codificate.
— Oberfeld, zbiera la interlocutorul său de la celălalt capăt al firului, dacă convoiul care trebuie să sosească în curând nu trece ca o rachetă prin baraj, vei fi spânzurat! Ordinul Reichsführer ului, vită! Fără întrebări tâmpite! Ai înțeles bine! Te ai săturat de viață? Am eu grijă să te trezești dintr o săritură pe frontul de Est! Agăță cu atâta putere receptorul în furcă, încât acesta se făcu bucățele.
Locotenentul își ridică capul, mângâindu și pistolul.
— La adunările secrete ale N.S.D.A.P. ului, în '34, ne au făgăduit că pacostea creștinității va fi nimicită.
— Știu, pe pământ nu i loc și pentru ei și pentru noi, mormăi Heide. Și nu vom fi noi cei care vor da înapoi.
— Mă bucur să aud una ca asta, râse locotenentul, frecându și mâinile sale mari.
— Nădăjduiesc! încuviință Heide. Altfel mi ar veni ideea să te iau cu mine.
Locotenentul râse stânjenit.
— Vă rog să mă înțelegeți bine, Untersturmführer. Știu că transportul vostru este o misiune secretă, dar mergeți la Roma?
Heide se încordă.
— Desigur că mergem la Roma.
Locotenentul își mângâie bărbia colțuroasă, păru că șovăie, apoi:
— Nu știți că mai trebuie să treceți prin încă două baraje? Au fost puse în urmă cu douăzeci de minute. Ordin din Via Tasso.
Heide își mușcă buza de jos și își strânse legătura de la cască.
— Pe Dumnezeul meu! Am eu grijă să fie pedepsiți cum se cuvine, dacă indivizii ăștia mă mai fac să pierd vremea! Îmi mai sună în urechi ultimele cuvinte ale Reichsfuhrer ului: „Folosește maniera forte, Untersturmführer, dacă ți se pun bețe în roate".
Ai face mai bine să mi dai parola, bătrâne. Adunătură de zăbăuci! Le arăt eu cu cine au de a face!
La marginea drumului aștepta mica mașină amfibie SS a lui Heide.
— Urmați mă, urlă locotenentul sărind în Kübel ul său mare, ascuns printre copaci. Cu motorul mugind, împroșcând cu noroi în toate părțile, mașina cea grea demara luând drumul spre Roma.
Heide se îndreptă spre mașina sa amfibie și îl îndemnă pe Gregor Martin, zâmbind cu viclenie.
— Þine te de fundul lui, Gregor; arată i că ești un vechi șofer camionagiu. Nu trebuie să ne scape. Dacă apucă să gândească, ne am ars. Nu găsești că sunt bine ca Untersturmführer?
— Ești nebun de a binelea, asta ești, mârâi Gregor Martin, apăsând accelerația până la refuz. Dar dacă își vâră dracu' coada, putem scăpa. Ah! ai văzut ce grozave sunt tablourile pe care le au pus în camionul al treilea?
— Ba bine că nu! rânji Heide. Nu mi plac poveștile astea cu Doamne Doamne. Prefer scenele de luptă, pe astea măcar le poți înțelege!
— N ai priceput nimic, cap pătrat ce ești. Puțin îmi pasă ce reprezintă. Mă gândesc la valoarea lor. Îți dai seama ce puțin loc ar lua, dacă le ai scoate din rame?
Heide scoase un fluierat plin de admirație. Chipul său deveni gânditor.
— Vrei să spui că ar trebui să șterpelim pânzele? Nu mă atrage. Ar putea să dăuneze carierei mele. Vreau să ajung ofițer în armata pe care o vom avea după război. Toată viața m am ținut departe de la așa ceva. Sunt singurul soldat care în opt ani de serviciu nu are măcar o singură notă rea.
— Nu ți ar place să fii bogat? întrebă Gregor Martin uluit.
— Nu, zâmbi Heide, nu mă atrage. Sunt soldat. Mă mulțumesc cu solda mea. Căminul meu este armata și e un cămin bun.
— Nu mai înțeleg nimic. Atunci de ce faci cu atâta râvnă transportul acesta care ne ar putea costa viața? Porta, Micuțul și cu mine am venit deoarece nădăjduim să punem deoparte câte ceva din care să putem trăi fără grijă după război; asta merită osteneală.
— Te credeam mai isteț, rânji Heide cu dispreț. Cu arătătorul pe nasul lui Gregor, explică: Cine asigură bunul mers al convoiului? Cine se zbate când dăm de baraje? Un SS Untersturmfürer RSHA! Sunt doar câțiva cei care au văzut o brasardă ca aceasta și e singură de felul ei în toată Italia. După ce războiul va fi câștigat de ceilalți, vor dori să l găsească neapărat pe cel care a izbutit că facă transportul acesta, blufând. Ofițerul acesta va fi căutat. Și când vor afla că nu e vorba de un ofițer, ci doar de un simplu subofițer, mă vor pricopsi. Academia militară îmi va deschide porțile. De când eram puști visam epoleți auriți.
— Dacă ai gologani, filozofa Gregor Martin, mulți gologani, poți intra în orice școală de ofițeri vrei. Mai bine să ciugulim puțin din toate astea în loc să le ducem la castelul Sant Angelo. Acolo vor fi oricum jefuite de... ceilalți! în câteva săptămâni bătrâna mănăstire de colo de sus va dispărea de pe suprafața pământului, cu călugării ei cu tot. L am auzit pe părintele Emmanuel pălăvrăgind cu paracliserul mănăstirii. Toți popii vor rămâne în vizuină. Nu și dau seama de primejdie. În curând nimeni nu va mai ști precis ce a ieșit din mănăstire. Și de asemenea, nimeni nu va putea dovedi că am înstrăinat cel mai mic lucru. Vor fi învinovățiți pisoii lui Hermann Göering. După terminarea războiului, doar faptul de a fi făcut parte din divizia această va fi o vină.
— Nu vreau să știu nimic, scuipă Heide.
— Pe cinstea mea, uiți că nu ești tu șeful, ci locotenentul Frick! De când ți ai pus chipiul și mantaua asta, ai început s o iei razna. Păzește ți oasele, bătrâne, s ar putea să ne vină ideea să ți facem felul!
— Încearcă doar, propuse Heide, jucându se nepăsător cu cuțitul său cu piedică. Le voi tăia beregata tuturor celor care mă vor împiedica să devin ofițer.
— Sunt o mulțime cei care știu că nu i poți înghiți pe evrei, Julius. Asta ar putea dăuna carierei tale viitoare, râse batjocoritor Gregor Martin.
— Iar tu ai fost șoferul unui general, Gregor! Sărmanul, cred că a fost tare mulțumit când s a văzut scăpat de tine.
Gregor scoase o înjurătură, evitând în ultima clipă ciocnirea cu un camion oprit. Ușoara mașină amfibie derapă pe o parte, de a lungul coloanei, se roti de două ori în jurul ei se opri în câmp.
Din camionul prefăcut într o grămadă de fiare cei care îl ocupaseră au ieșit teferi, înjurând în cor. Locotenentul cel voinic sosi în fugă, urmat de doi jandarmi. Slugarnic, se apucă să curețe uniforma lui Heide. Acesta îl respinse supărat.
— Ce înseamnă asta, locotenent? Mi ai oprit din nou convoiul? tună el. Voi raporta Gruppenführer ului, la Berlin. O vei păți după gradul dumitale!
— Totul e în ordine. Untersturmführer, convoiul are liberă trecere. Vinovatul acestei opriri, un pârlit de plutonier major, va avea de a face cu mine.
Pârlitul, care se afla chiar în spatele locotenentului încerca să bâlbâie o scuză.
— Gura! zbiera locotenentul furios. Nu ești decât un sabotor ordinar. Te vei duce să ți mai dezmorțești picioarele în Rusia, ca să te înveți minte. Până una alta, întinde o de aici.
Plutonierul major emise un gâlgâit nedeslușit.
Locotenentul își ridică pistolul.
— Ai de gând să taci odată, ori ba? De nu, te împușc pentru nesupunere.
Înfipt în mijlocul drumului, cu automatul de a curmezișul pieptului, Heide zâmbea cu toată gura. Himmler însuși l ar fi putut lua drept cel mai bun ofițer din garda sa. Heide părea făcut pentru rolul acesta... și într un anumit fel chiar era.
— De ce să nu fie pedepsit pe loc, locotenent? Soldații de paie nu au ce căuta în rândurile noastre.
Plutonierul dispăru cu iuțeală în întuneric, blestemând în sinea lui clica ofițerilor S.S. Câteva clipe doar și un admirator al regimentului s a prefăcut într un dușman.
— Ce ticălos! șopti unul dintre subordonați.
— Când vor veni americanii va întoarce foaia, obraznicul ăsta, mârâi plutonierul major. Mă voi prezenta voluntar la noua poliție militară pe care dușmanii noștri de astăzi o vor împuternici după victoria lor. Și nu voi face altceva decât să i vânez pe ticăloșii ăștia de ofițeri S.S.
Camionul amfibie ardea. Locotenentul propuse lui Heide cu generozitate să ia Kübelul său.
Heide primi cu mulțumiri, făgăduindu i să l lase la postul de control, la înapoiere.
Locotenentul Frick tremura de nervozitate. Era totodată și îngrozit de Heide. Dacă locotenentul de jandarmi ar fi început să bănuiască ceva, urmările ar fi fost de neînchipuit.
Porta râse cu nepăsare.
— În cazul acesta, ne ar căuta în cea mai apropiată divizie S.S.
— Și când își vor da seama că nu se află în Italia? întrebă Frick ridicând capul.
— Ne vor căuta prin munți, la partizani, domnule locotenent, răspunse Porta indiferent, pe când ridica o ladă grea. Nu le va trece niciodată prin minte să scotocească în regimentul 27 disciplinar. Nu uitați că pe noi ne cunosc doar câțiva oameni din Comandamentul Suprem din Sud.
— Prezența noastră în Italia este atât de secretă, mugi Micuțul în beciul castelului Sant Angelo, unde stivuia o ladă grea, încât până și noi nu suntem siguri dacă nu i decât un vis.
Izbucni o scenă de comedie bufă.
Barcelona se împiedică și scăpă o ladă uriașă, plină cu relicve, care se prăvăli pe scară, strivind două degete Micuțului. Acesta scoase un strigăt sălbatic și își retrase mâna cu asemenea repeziciune încât vârfurile degetelor rămaseră prinse sub ladă. Dintr un singur salt urcă scara și îi sări lui Barcelona de gât. Din mâna mutilată, sângele îi curgea șiroaie.
— Ai făcut o cu intenție, codoș spaniol ce ești! Smulgând un crucifix antic din mâinile lui Porta, se pregătea să l arunce spre Barcelona care fugea cuprins de spaimă.
Părintele Emmanuel, care se afla împreună cu doi călugări sub poartă, a înțeles într o clipă situația. Nu am aflat niciodată pe cine a vrut să salveze, Crucifixul sau pe Barcelona, fapt este că îi puse piedică Micuțului, care se întinse pe jos alunecând pe burtă. Călugării puseră imediat mâna pe crucifix.
Micuțul se ridică roșu de furie.
Heide care, cu mâinile la spate, făcea pe grozavul în uniforma sa de fals S.S. ist, a reacționat cu întârziere.
— Mi ai pus piedică, nemernicule, urlă Micuțul, năpustindu se spre el ca o vijelie.
Heide o luă la goană dar, pe mijlocul podului Sant Angelo, fu ajuns din urmă și aruncat în fluviu precum un obuz de mortier.
Un craul îndrăcit l a adus pe mal. Locotenentul Frick încercă să l sprijine, dar fu măturat din drum cu brutalitate.
Micuțul se înarmase cu un par gros.
Băteam din palme de încântați ce eram. Tocmai așa ceva ne lipsea: o adevărată luptă bărbătească.
Locotenentul Frick ne amenință pe toți cu consiliul de război dacă nu ne întoarcem imediat la lucru. Nu l asculta nimeni: o bătaie între Micuțul și Heide era un spectacol pe care nimeni nu voia să l piardă.
— Micuțule, aruncă Gregor sfidător, Julius a zis că nu l vei putea bate niciodată.
Micuțul scoase un muget de fiară și își mânji obrazul cu sânge de la mâna rănită.
— I se va scurge tot sângele, murmură neliniștit părintele Emmanuel.
— Fiți sigur că nu, râse Porta. Are sânge cu nemiluita. Până să și piardă el ultima picătură, Heide va fi sugrumat.
— Vânător de evrei, de mâna mea vei pieri!
— Bestie murdară, șuieră Heide. Þi a sunat ceasul. Culese de jos un retevei și îl aruncă în Micuțul.
Acesta se năpusti înainte, folosindu se de par ca de un berbec. Heide zbură prin poartă. Dar Micuțul își luase prea mult avânt și nu putu profita de avantaj. Se auzi un zgomot îngrozitor de sticlă spartă și de lemne rupte: Micuțul făcuse praf un oblon și o fereastră mare. Într o clipă a fost din nou în picioare și, apucând oblonul, începu să l învârtească deasupra capului, ca pe un ciocan uriaș.
Am crezut atunci că lui Heide îi sunase ultima clipă, dar chiar înainte ca scândura să se abată asupra trupului său întins în curte, el se rostogoli într o parte și duse mâna la cuțitul ascuns în cizmă. Micuțul abia apucă să se adăpostească în spatele ușii, când cuțitul s a și înfipt în ea.
Micuțul îi sări cu picioarele lipite pe burtă, lovindu l cu bocancii peste față. Îl apucă apoi pe Heide de glezne și l învârti. Dacă nu ar fi avut cască, i ar fi zdrobit capul de zid.
Cuprins de furie sângeroasă, avu o clipă de neatenție. Heide se folosi de aceasta și scăpă, punându se la adăpost sub unul dintre camioane. Acolo înșfăcă un extinctor, îl puse în funcțiune și îndreptă jetul asupra Micuțului, care într o clipă fu prefăcut într un fioros om de zăpadă. Orbit, pe jumătate sufocat, el apucă din greșeală pe Gregor Martin.
— Dă mi drumul, Micuțule, sunt eu Gregor.
În clipa următoare pumnii lui Heide îi doborau pe amândoi, fără părtinire.




Ce este moartea? Ea lovește repede. O așteptăm veșnic. A devenit o tovarășă, o obișnuință. Nici unul dintre noi nu este credincios. Nu am avut timp să devenim credincioși. Ni se întâmplă să vorbim despre ea. Nu știu dacă după moarte mai este ceva. Cum am putea ști?
La moarte e mai bine să te gândești ca la un somn veșnic, fără vise. Am fost de atâtea ori amenința cu executarea și cu consiliul de război, încât lucrul acesta nu ne mai impresionează. Ce ne mai poate păsa de către cine vom fi uciși, atunci când ne va veni rândul? De vom zace într o groapă, sub o cască ruginită, sau în vreun cimitir arătos, sub flacăra veșnică, chiar și de asta puțin ne pasă.
Singurul lucru de care ne pasă este ca moartea să vină repede, fără dureri. Plutonul de execuție este adesea preferabil fioroasei morți lente dintr un tanc cuprins de flăcări.
Cei mai mulți dintre camarazii mei au dispărut aici, în fața mănăstirii Monte Cassino, către Crăciunul anului 1943. Nu am mai rămas decât 33 din cei 5 000 care am plecat împreună în 1939.
Cei mai mulți au murit în mijlocul flăcărilor! Moartea clasică a tanchistului. Unii se târăsc, fără brațe și fără picioare. Unii sunt orbi. Pe unii i am vizitat, în trecere, prin spitale.
Printre ei era Schröder, cel mai fercheș dintre toți. Când și a pierdut amândoi ochii din pricina uneia dintre grenadele acelea care explodează de două ori, din disperare s a apucat să înghită nisip. Nu mai avea față.
Nici unul dintre noi nu va putea uita vreodată spectacolul care ni s a înfățișat la spital. Capul lui nu mai era decât un șir de găuri.
În locul ochilor găuri. În locul nasului o gaură, Gura era lipită de buze. Elegantul aghiotant Schröder nu voia să fie privit. Ne a aruncat în cap flacoane de medicamente.
Ne am așezat pe treptele din fața spitalului să mâncăm ciocolată și să bem vinul roșu pe care le adusesem pentru el. Ne au gonit de acolo, nu era voie de stat pe scara rezervată mutilaților.
În seara aceea, Micuțul stâlci mutra unui medic de la statul major. Asta ne a mai alinat puțin.


TRANSPORT PENTRU VATICAN

Eram așezați pe pietrele din teatrul roman. Deasupra capetelor noastre se înălța mănăstirea. Priveam spre Cassino, unde oamenii își vedeau de treburi fără a bănui că în scurtă vreme viața lor va fi nimicită. În fața hotelului Excelsior, câțiva ofițeri, italieni și germani, flecăreau adunați în jurul unei sticle cu chianti.
— Știi, Porta, am ochit o piesă frumoasă, începu Gregor, legănându și picioarele. De data asta ne vom duce la Vatican. Ne a surâs norocul. Îți amintești, compania de mecanici din P.D.H.G. execută cele mai multe transporturi și abia dacă bănuiesc că existăm. Așa cum spune Micuțul, prezența noastră este atât de secretă, încât nici măcar nu suntem siguri că nu e un vis.
Scuipă după o șopârlă care trecea drumul.
— Să profităm și noi de pe urma războiului ăsta. Până când se liniștesc lucrurile am putea oricând ascunde vechiturile la Ida. Muierea asta este plină de îndrăzneală. Nimeni nu ar putea bănui pe fiica unui tip cu teșchereaua plină de dolari. A ascuns doi dezertori din SS și unul de la Gestapo, care trebuia să se facă nevăzut. I au ticluit o grămadă de acte secrete din care reiese că a fost obligată să țină bordelul. Acum se ocupă cu ajutorarea patrioților. La eliberare, când vor fi în sfârșit eliberați, vor căpăta câte o brasardă uite atâta! Ida va sta la dreapta generalului Clark și se va îndopa cu purcel de lapte la frigare. Cred că babacul ei e cineva. Dictator, sau așa ceva, cum se zice pe la ei?
— Senator vrei să spui, bănuiesc, râse Porta. Auzi, dictator! nu pronunța niciodată cuvântul ăsta, e tabu. Va trebui chiar să l uiți, când vor fi aici. Dar crezi că ne putem încrede în Ida Gălbejita asta a ta? Unei fete care se poartă atât de bine cu toți, i ar putea veni pofta să ne tragă pe sfoară și să și păstreze câștigul numai pentru ea.
— M am gândit și eu la asta, râse Gregor sigur de el. Nici eu nu sunt de azi, de ieri. Nu uita că am fost șoferul unui general! Ida nu va îndrăzni să ne joace vreun renghi. S ar putea întoarce împotriva ei. Doar nu i nebună, viespea! E cea mai mare codoașă de pe partea asta a ecuatorului. Și nu i ar conveni să se afle în Statele Unite. De Julius însă trebuie să ne ferim. I a intrat în cap că transportul sacru îi va deschide porțile școlii de ofițeri. Și îl păzește ca și cum ar fi un bun al său. De când și a pus mantaua SS se crede ieșit din coapsa lui Jupiter. În dimineața asta și a tocit pingelele o jumătate de ceas în fața oglinzii. Doar că nu cere să fie salutat! Ai văzut cum ridică brațul drept? Nici Adolf n ar putea s o facă mai bine dacă o mai ține mult așa, intru cu camionul într un pom și l curăț pe Heide. Nu i pot înghiți pe cei care vor să se facă mai grozavi decât sunt. Nici generalul meu nu făcea atâta pe grozavul, cu toate că el ar fi avut de ce.
Barcelona și Micuțul se apropiau de noi.
— Ce tot puneți la cale? strigă Micuțul cu un glas care făcea să răsune munții. Ați găsit mijlocul de a șterpeli chestiile respective? Eu zic să ne punem deoaprte un camion întreg. Pe străzile mai dosnice sunt o groază de tipi care cumpără vechituri. Am ochit unele lăzi pline cu aur și argintărie.
— Nu mai țipa așa de tare, tâmpitule, mârâi Gregor.
Urcam încet spre mănăstire. Către sud se auzea tunetul artileriei. Un pluton din regimentul de blindate Hermann Göring intra în curtea mănăstirii în pas cadențat. Au încărcat la repezeală câteva camioane. Îi priveam în tăcere. Erau soldați care executau întocmai ordinele primite. Insignele lor străluceau. Lucrau într o tăcere apăsătoare, bine împărțiți în grupe: unii cărau, alții ridicau... Ce aveau de gând cu noi? Eram frământați de gânduri negre.
Un subofițer cu ochi de pește congelat și uniformă neverosimil de curată se îndreptă autoritar spre noi.
— Ia spuneți, vă credeți în vizită? cârâi el. Intrați imediat înăuntru! Vă așteaptă de lucru!
Legionarul apăru cu un aparat de radio în mână.
— Tacă ți gura, camarade, și mai bine ascultă ce povestesc prietenii noștri de dincolo! (Mări volumul la maximum).
— „Aici postul de emisie aliat Italia de Sud. Patrioți italieni, repetăm instrucțiunile noastre anterioare: Organizați vă împotriva bandiților care vă jefuiesc bisericile și mormintele. Chiar în clipa aceasta divizia de blindate Hermann Göring golește mănăstirea de la Monte Cassino, prădând comorile sale! La luptă, patrioți! Repetăm: sub comanda unui ofițer de stat major, divizia de blindate Herman Goering e pe cale să jefuiască mănăstirea de la Monte Cassino! un convoi a și plecat, ducând cu el comori neprețuite. Patrioți italieni, apărați vă bunurile! Nu i lăsați pe jefuitori!"
Legionarul închise aparatul.
— E groasă, băieți! Pentru nimic în lume nu aș purta astăzi insignele albe!
— Suntem aici din ordin, se împotrivi subofițerul; aroganța i se topise.
— Din ordin! chicoti Porta batjocoritor. Din ordinul lui Adolf?
— Pun rămășag unu' la o mie, strigă răutăcios Gregor, că cel puțin o companie de jandarmi e în drum spre noi!
— Comandantul nostru va ști să i primească, strigă ofițerul disperat. Nu sunteți decât o șleahtă de fricoși care nu se gândește decât să și ia tălpășița.
O grenadă îi trecu pe sub nas și cel puțin zece automate se îndreptară asupra lui.
— Ticălosule, dacă mai spui asta o dată ești un om mort! șuieră Porta. În grupul nostru avem mai multe cruci de fier decât fire de păr ai tu! Dacă dintre noi e cineva fricos, atunci voi sunteți, cu toate insignele voastre de potlogari.
— Să l împușcăm, propuse Micuțul, pus pe moarte de om. Altfel vom putea spune jandarmilor: treceam întâmplător pe aici, înțoliți pentru orice eventualitate și v am salvat comorile. Poate că ne vor da o statuie drept recompensă. Vom fi eroi!
Subofițerul se răsuci pe călcâie și se făcu nevăzut. Soldații săi priveau în jurul lor, stingheriți. Nu prea știau ce să facă. Un caporal mecanic întrebă precaut:
— Ce se întâmplă, camarazi? După câte am înțeles, este o treabă secretă.
— Ai dreptate, rânji Porta. Atât de secretă, încât nici măcar Adolf nu știe nimic. Colegii de dincolo se pare însă că sunt pe cale să i dezvăluie adevărul. Mândra divizie de blindate Hermann Göring s a transformat într o bandă de tâlhari. Mâine veți fi învinovăjiți că ați siluit călugărițele. Camarade, scoate ți insignele albe. În locul lor, îți vând unele roz. Nouă ne vor da drumul, voi însă veți fi spânzurați! N ași veni la voi nici dacă m ar face colonel. Sunteți leproși, ciumați. Nici un om cinstit n ar vrea astăzi să fie de al vostru.
— Ce i de făcut, camarade? mormăi caporalul. Toată viața am scormonit cărbuni pe sub pământ. Pentru a nu fi trecut într o grupă de mineri, am intrat voluntar în Panzerdivizion Hermann Göring. Între noi fie zis lua i ar dracu' pe grăsanul de Hermann. Își închipuie că suntem slugile sale.
Camarazii caporalului încuviințau din cap fără a scoate o vorbă.
— Ce prostie că ne am încurcat în treaba asta! Le am zis eu celorlalți că mie nu prea îmi miroase a bine. O companie de mecanici care trebuie deodată să ia parte la un transport! Asta nu e treaba noastră; e treaba celor de la transporturi. Mă pricep la tancurile Tiger și Panther. N aș putea să trec la voi?"
Strigau cu toții de a valma. Doi dintre ei și au smuls insignele albe de pe mâneci. Ne ofereau sume uriașe pentru a i primi la noi.
În fața mănăstirii s a ivit cu un puternic scrâșnet de frâne un Kübel, urmat de aproape de cinci camioane. Două plutoane de jandarmi, conduși de un locotenent, au dat năvală pe poartă. Plăcuțele în formă de semilună străluceau. Între bătrânele ziduri au răsunat comenzi nedeslușite.
Vânătorii de capete rânjeau mulțumiți. Operațiile de felul acesta erau plăcerea lor.
— Va să zică așa, prădați, adunătură de ticăloși ce sunteți! Asta vă va costa pielea. Nu mai apucați voi asfințitul soarelui!
Ne am aruncat pe burtă în spatele unor tufe de trandafiri.
— Grăbește te, șuieră Porta, întrucât eu nu izbuteam să deblochez destul de repede siguranța mitralierei mele. Doar printr o minune nu vom fi morți într un ceas!
Am încărcat, am dus arma la umăr și am aruncat o privire înspre Bătrânul, care se lungise îndărătul unui bolovan cu mitraliera lui grea.
— Trage, pe toți dracii, mi a șoptit Porta, scoțând inelul unei grenade. Dacă tot trebuie să ne dăm duhul, cel puțin să luăm câte un polițai cu noi în cer! Mătură curtea de la stânga la dreapta!
— Nu trag fără ordinul Bătrânului, m am împotrivit eu.
— Ești nebun de a binelea! mârii Porta, dându mi un picior în coaste cu asemenea putere încât am scăpat mitraliera din mâini.
O duse la umăr. De frică nici nu mai cutezam să respir. De la o distanță atât de mică Porta îi putea ucide pe toți, atât pe jandarmi cât și pe soldații cu insigne albe.
Legionarul, în genunchi în spatele unui copac, strângea la piept o grenadă anti tanc. Părea că are de gând s o trimită în mijlocul unei grupe de jandarmi din poliția militară. De la ferestrele mănăstirii, călugării și maicile urmăreau cu neliniște spectacolul acesta grotesc.
Apăru un comandant de la aviație.
— Ce se întâmplă? îl întrebă pe ofițerul de jandarmi. Purtarea voastră îi face nervoși pe oamenii mei. Le am ordonat să fie pe picior de alarmă împotriva partizanilor.
— Domnule comandant — ofițerul ardea de zel — am venit aici din ordinul nemijlocit al Comandamentului Suprem al armatei din Sud. Prin intermediul postului clandestin de radio al aliaților am aflat că trupe germane sunt pe cale să jefuiască mănăstirea. Am misiunea să verific ce se întâmplă. Trebuie să vă rog, domnule comandant, să mă însoțiți până la cartierul general. Văzând cele ce se întâmplă pe aici, sunt nevoit să admit că postul de radio inamic este bine informat.
— Din păcate nu am timp să te însoțesc, răspunse zâmbind comandantul. Părintele — abate Diamare poate depune mărturie că pe aici nu se prădează nimic. Dacă un soldat ar fura fie doar o așchie de lemn, ar fi executat pe loc.
Micuțul îi trase un ghiont lui Porta.
— I auzi! Și noi care slujim un zgârie brânză ca ăsta!
Porta râse și scuipă chiștocul.
— N ai băgat de seamă că a zis „așchie de lemn"? Nici prin cap nu ne ar trece să furăm surcele!
— Ba eu cred că vorbește și de tablouri, făcu Micuțul, bănuitor. Dar bine că mi aduc aminte, Gregor a ascuns unul sub roata de rezervă a camionului 5. Nu mi prea place. Nu vreau să mi risc pielea pentru o pânză veche.
— Nu te gândi prea mult, Micuțule, nu ți face bine. Lasă l pe Gregor să și vadă de treabă, surâse Porta cu înțeles. Atunci când va vinde tabloul suntem siguri că ne vom lua partea ce ni se cuvine. Până atunci însă nu știm nimic.
Micuțul plesnea de bucurie.
— Nemaipomenit, ăsta i război psihologic! Pricep! Nu l voi pierde pe Gregor din ochi. Chiar dacă s ar duce la spital, hop și eu după el!
Porta se prăpădea de râs.
— Fostul șofer de ștab va afla cât costă să fii bogat.
— Cred că lucrează mână n mână cu Ida Gălbejita.
— Nu i prea isteț, făcu Porta înălțând capul. Mai unghie în gât ca Ida nu se mai află. De ar lua un preț bun ar vinde și pe mă sa unui tractir arăbesc.
— Locotenente, urmă comandantul, poți raporta cartierului general că asigur securitatea mănăstirii. Peste câteva ore voi face personal un raport. Iar acum plecați înainte ca avioanele inamice să înceapă să se intereseze de aglomerarea aceasta de trupe.
Locotenentul și polițaii săi s au retras.
Am nădușit ore în șir cărând în spinare lăzile grele. Cu puțin înainte de a se întuneca primul convoi a pornit înspre mănăstirea La Vulgata, la San Girolamo.
Îndată după căderea nopții fu rândul transportului spre San Paolo.
Puțin mai târziu a început dansul. Văzduhul răsuna de vuietul primelor Jabo care zburau deasupra mănăstirii. În jurul nostru ploua cu bombe.
Porta, se afla așezat sub un camion încercând să golească în liniște o sticlă de spirt de orez, s a pomenit dintr o dată fără adăpost. Camionul cel greu fusese ridicat de la pământ ca din praștie, fărâmându se apoi într o viroagă. Un parașutist care dormea înăuntru trecu prin tavanul cabinei și fu sfârtecat în căderea sa peste puștile înmănunchiate în piramidă.
Deasupra noastră s a prăvălit cel de al doilea val. Părea că urcă din vale, la rasul pantei. Gloanțele trasoare țâșneau din boturile aparatelor.
Un caporal de la parașutiști care străbătea curtea în goană a fost tăiat drept în două. Mânat de avântul pe care și l luase, trupul mai făcu câțiva pași.
Porta rămăsese așezat în mijlocul curții, ridicând amenințător sticla goală deasupra capului.
— Dragă Charley, iată te din nou! striga către avioanele care se năpusteau în picaj. Ne a fost dor de tine, dragule. Am crezut că ai murit îndopat cu spaghete!
Obuzele explodau în jurul său fără să l atingă. Cânta în gura mare, fără să se sinchisească:

Ein Tiroler wollte jagen
Einen Gamsbock, silbergrau...

Rămăsese acolo singur, în mijlocul gloanțelor trasoare care transformau întunericul nopții în lumină de zi.
— E nebun, șopti un călugăr locotenentului Frick. Chemați l înăuntru!
Porta se ridică ținând în brațe mitraliera ușoară. Manevra destul de stângaci banda cu cartușe, apoi își puse cu grijă jobenul lângă el și își fixă monoclul spart.
— Foc! comandă.
Se împletici sub reculul violent al mitralierei care scuipa oțel fierbinte spre avioanele care atacau în picaj.
— Charley, Charley, te salut bătrâne!
Își încrețea nasul. Ochii îi râdeau în cap.
Era beat, nebun, ori amândouă deodată?
Introduse o nouă bandă de cartușe și se sprijinea de rămășițele unui camion.
O grenadă luminoasă lansată de un Halifax învălui totul într o lumină albă. Muntele sfânt părea înconjurat de o aureolă.
Tunurile bombardierelor de vânătoare și ale avioanelor Mustang ciuruiau piața cu focurile lor.
— Porta, strigă Bătrânul scos din fire, te vor ucide. Nu poți scăpa.
— Să meargă cineva să l aducă pe nebun, ordonă un ofițer de aviație. Trei zile de permisie celui care se duce!
O nouă grenadă luminoasă străluci pe cerul negru. Puțin mai la nord scânteia un chiparos.
Porta trase o dușcă din ploscă și își aprinse o țigară. Apoi îndepărtă afetul mitralierei, reglă aparatul de ochit și izbucni într un râs de bețivan.
— Hello, Charley! Nu vii? Te aștept.
Ai fi putut crede că era în legătură directă cu piloții inamici. Primul avion se ivi cu un vuiet asurzitor. O bombă explodă cu zgomot de tunet. Aparatul se clătină și descrise o curbă, de sub aripa stângă țâșneau flăcări lungi.
— Noapte bună, Charley! Mulțumesc pentru luptă! zbieră Porta țopăind un dans de război în jurul rămășițelor camionului său.
Două avioane au apărut unul după celălalt. Bombele făceau explozie. O mare de foc ni l a ascuns pe Porta, dar l am văzut apoi răsărind din norul de fum, teafăr, chircit de râs, ținând mereu mitraliera în brațe.
Se răsuci țopăind. După două clipe își îndreptă arma asupra unui Mustang. Apoi trase în colectorul eșapamentului.
O explozie îngrozitoare. Porta lovise pesemne bomba fixată sub carlingă. Aparatul se făcu fărâme.
— Noapte bună, Charley, strigă iarăși Porta. Voi trimite mamei tale o carte poștală!
— E fantastic, exclamă un ofițer de la parașutiști. Cine i? Un demon? un strigoi?
— Un soldat necunoscut care a băut prea mult Schnaps și care crede că războiul e o joacă, răspunse Bătrânul.
— Va fi ucis!
Dintre pini răsări un personaj uriaș târând un proiector. Doi oameni care rămăseseră în umbră făceau legăturile. Micuțul le sări în ajutor. Fără a ține seama de obuzele care explodau în jurul lor, s au salutat, apoi și au strâns mâinile ridicându și pălăria.
— În cinstea ta, Charley. Contact! urlă Micuțul înspre cei dintre pini.
— Nu se vor putea descurca singuri, strigă Heide. Mă duc și eu. Isuse, Maria, Iosif, ajutați mă!
Îndoit, străbătu în zig zag piața învăluită, într o lumină albă, neomenească. Se întinse sub proiector, adevărată placă pivotantă vie. Fascicolele de raze măturau cerul cu o lumină atât de vie încât i ar fi orbit pe piloți.
— L am prins, mișelul! trimbiță Micuțul, îți vei da duhul, Charley!
Pilotul primului avion muri într o mare de benzină aprinsă.
Stinseră proiectorul. De bucurie, Micuțul lovea pământul cu pumnii.
— Eu l am doborât! Eu l am doborât!
I se aprinse chica. Heide stinse incendiul cu mantaua sa.
Proiectorul lumină din nou cerul. Un Mustang, cu dinți de rechin pictați pe fuselaj, se repezi în jos.
— L am prins. Îi voi pârli botul.
Rechinul zburător cobora în vrie, încercând să scape de razele ucigașe.
Micuțul stinse aparatul, ascultă zgomotul motorului. Întâmplare, sau calcul drăcesc al unei minți care nu știa nimic despre matematică? Dar exact în clipa în care a reaprins proiectorul, prinse iarăși avionul care încerca să se înalțe și îl orbi pe pilot pentru tot restul zilelor sale.
Heide, în patru labe sub proiector, împingând cu umărul când într o parte când în cealaltă, urmărea efortul unui alt pilot care încerca să scape. L am urmărit apoi cum s a zdrobit de pământ cu cinci sute de kilometri pe oră. Acesta era al treilea!
Două Halifax și patru Mustanguri atacau cu un vuiet de tunet. Un șir de bombe s au abătut asupra muntelui sfânt, învăluindu l în flăcări.
Mugetul motoarelor se stinse în noapte. Ucigașii din California își terminaseră muniția; le mai rămăsese benzină doar pentru a se putea întoarce la bază.
Cu puțin înainte de plecarea transportului am auzit zgomot de cazmale pe podișul de la poalele mănăstirii, în locul în care, cu câteva luni mai târziu, divizia poloneză a generalului Anders avea să și găsească odihna pe veci. Erau Porta, Micuțul și Heide care săpau o groapă pentru scheletele calcinate ale celor trei Charley doborâți.
După ce au terminat groapa și i au lungit cu grijă unul lângă altul în pământul moale, fiecare cu câte un chipiu american între ceea ce fuseseră mâini înainte, noi cei din plutonul al doilea, cu părintele Emmanuel în frunte, ne am dus la ei.
Bătrânul aruncă primii bulgări de pământ pronunțând câteva cuvinte, care nouă ni s au părut serbede:
— Pentru mamele voastre și pentru Domnul.
Locotenentul Frick aruncă cea de a doua lopată, iar părintele Immanuel pe ultima. Ne a vorbit de bunul Dumnezeu și de o mulțime de lucruri pe care nu le înțelegea nimeni.
Am cântat Ave Maria. Mormântul a fost astupat repede. Peste cinci minute plecam.
A fost cel mai dur dintre cele două transporturi. În fiecare cabină a camioanelor erau câte doi, cu o mitralieră anti aeriană.
Roiuri de Jabo ne atacau din spate. Părea ca și cum de a lungul întregii Via Appia se așternuse un covor de gloanțe trasoare.
Din sens opus veneau convoiuri lungi de câțiva kilometri: artilerie, blindate, materiale de geniu, rezerve de muniție și ambulanțe.
Pe camioanele încărcate cu muniție cădeau bombele, făcând să explodeze conținutul lor în toate părțile.
Printre vehiculele mai grele se strecura o mașină mare Mercedes, având pe placa din față insignele de general, urmată de jandarmi pe motociclete.
— Þineți dreapta! zbieră un comandant de jandarmi. Era de soiul celor care doboară totul din calea lor.
Chiar în clipa aceea au atacat patru bombardiere de vânătoare. Micuțul le zări în clipa în care, ivindu se dintre nori, s au năpustit asupra noastră.
Am sărit pe capota motorului, pentru a mă putea sprijini mai bine; Micuțul mă ținea pentru ca reculul armei să nu mă arunce la pământ.
Heide trase primul. Era servantul camionului din urma noastră.
— Mișcă te blegule! urlă Porta din cabină. Nu văd nimic!
Se auzi un strigăt și un zgomot de fierărie: un comandant și motocicleta sa fuseseră striviți de roțile duble.
— Să l ia dracu'! chicoti Micuțul. Îi vom trimite lui Charley o scrisoare de mulțumire.
Din mașina generalului țâșnea foc. O umbră îmbrăcată în blănuri se ridică, încercă să iasă, dar recăzu în flăcări. Mașina se clătină, se răsuci și explodă. O ambulanță se ciocni cu un tun de 28. Ușa din spate se deschise. Opt tărgi se răsturnară pe șosea. Un rănit, cu amândouă brațele amputate, se târa încercând să se pună la adăpost. Pansamentul său se agăță de camionul lui Gregor Martin. Din ciotul său țâșni sângele. Pansamentul înroșit flutura pe bara din față ca un steag.
Un caporal rănit încerca să se răstogolească pe o parte, ferindu se de roțile grele ale camionului. Sub tunica sa plină de noroi pântecul îi era acoperit de un pansament lat. Nu mai avea decât un singur picior. Șenilele unui tractor i au trecut peste cap. Un polițai vru să oprească convoiul. Se prăbuși sub o salvă de mitralieră trasă de un Jabo în picaj.
Întreaga Via Appia era scăldată într o lumină crudă.
Un bombardier Halifax scuipa grenade luminoase.
— Atenție, strigă Porta. Părăsesc șoseaua. Zis și făcut, camionul greu se repezi în șanț strivind în drumul său o mașină amfibie.
Un locotenent de infanterie trase înspre noi dispărând apoi în jerba de foc a unei bombe explozive.
Cele patru camioane ale plutonului nostru îl urmară pe cel al lui Porta. Călugării care ne însoțeau, câte doi în fiecare camion, se rugau în genunchi, sus pe platforme. Am străbătut un cimitir, răscolind morminte de curând săpate.
Am dărâmat o mică capelă: un crucifix rămase atârnat de barele din față.
Camionul lui Barcelona se împotmoli. Primul cablu de oțel s a rupt precum o ață. Cel de al doilea nu ținu nici el mai mult de câteva minute. Nu e ușor să urnești dintr un cimitir un camion obosit cântărind douăzeci de tone.
Porta sări furios în cabină, aruncă o cască înspre Marlow și ceru un alt cablu.
Curând cablul a fost întins și Gregor îl prinse în mâini.
Văzând că poartă mănuși de protecție pe Porta l au apucat năbădăile.
— Drept cine se crede motanul ăsta spaniol? Scoate ți imediat tecile.
Gregor scoase un răget amenințându l pe Porta cu cablul de oțel rupt. În clipa următoare ne am încăierat printre morminte.
O bombă luminoasă arunca vâlvătăi. Pe cer apăru un avion de vânătoare. Un parașutist fugea în cerc. Nu mai avea cap. Altul se prăbuși din camion cu pieptul ciuruit de găuri din care țâșnea sângele. Un călugăr se frânse în două ca un briceag. Capota unui camion era în flăcări. Un popă încerca să stingă focul cu extinctoarele cu spumă.
Locotenentul Frick țipa la noi prin porta voce, amenințându ne cu Torgau, consiliul de război, execuția capitală.
Am scuipat doi dinți pe genunchii lui Heide. O fâșie de piele însângerată acoperea ochiul stâng al lui Porta. Heide se alese cu o lovitură zdravănă de cuțit în fesă. Micuțul avea gura spintecată până la urechi. Ce mai bătaie!
Caporalul infirmier și părintele Emmanuel ne au cârpăcit vreo două ceasuri. Preotul ne dojeni.
Am fixat cablul în jurul camionului obosit. Gregor și Porta își pansau reciproc rănile, apoi împărțiră conținutul unui bidon.
— Am plecat! strigă Porta din cabină. Îndepărtați vă de cablu.
Cu încetineală, cu o încetineală de neînchipuit, camionul se urni. Grenadele luminoase se stinseră. Lăsam în urmă cinci cadavre mutilate. Focul din camion fusese înnăbușit iar prețioasa încărcătură era neatinsă.
Via Appia era un adevărat iad. Părea că arde pe cel puțin o sută de kilometri.
Bătrânul și locotenentul Frick erau în frunte, într un Kübel, aplecați deasupra hărții pentru a găsi o scurtătură.
La San Cesara am fost atacați de o grupă de partizani. Am pierdut trei oameni, printre care infirmierul Frey.
O grenadă i a smuls amândouă picioarele, provocându i o hemoragie mortală.
Când am intrat în Roma, soarele se ivea la orizont.
O casă singuratică ardea. În mijlocul șoselei era întins cadavrul unui băiat de zece ani. Primul camion îl feri, dar următorul trecu peste el.
Din spatele unei mașini oprite au apărut doi bărbați în mantale lungi și înarmați cu pistoale automate.
Legionarul se porni să cânte:
— Vino, moarte, vino! își rezemă P.M. ul rusesc de marginea ușii.
O limbă de foc fulgeră zorile cenușii. Răpăitul sinistru se pierdu printre case. Cei doi bărbați se prăbușiră; o cască se rostogoli în rigolă. Balta de sânge se amestecă cu o baltă de apă de ploaie.
— Ce se întâmplă? întrebă un călugăr.
— Doi șmecheri au vrut să stea de vorbă cu noi, chicoti Porta.
Călugărul își făcu semnul crucii.
De a lungul Tibrului ne am încrucișat cu o coloană de grenadieri SS, o coloană din divizia musulmană. Purtau fesuri roșii, împodobite cu capete de mort argintii. Cântau:

Vom înainta, mereu înainte.
Astăzi Germania avem.
Mâine lumea întreagă a noastră va fi.

O motocicletă s a apropiat de noi, în ataș era așezat un Hauptsturmführer; în jurul gâtului avea atârnată crucea de fier, haina de piele lucea sub ploaie. Se ridică pe jumătate, cu mâna întinsă pentru salut.
— Heil Hitler! camarazi! De unde veniți? Unde mergeți? Unitatea?
Porta se pregătea să și turuie cuvântarea, dar Rudolf Kleber, fostul muzicant SS, i o luă înainte.
— Hauptsturmführer, comando special, sub ordinele directe ale Reichsfürerului SS. Batalionul mixt din divizia a 8 a de cavalerie SS Florian Geyer!
Hauptsturmführerul își împinse ochelarii de protecție în sus, pe fruntea încrețită.
— Florian Geyer, murmură. Ciudat! Ce escadron?
— Al 4 lea,Hauptsturmfuhrer.
— Cine i comandantul tău?
— Hauptsturmführer Gratwohl.
— De cât timp ești în Geyer?
— Patru ani, Hauptsturmführer.
— Când ai venit se numea divizia a 8 a de cavalerie?
— Nu. În 1941 a primit numele acesta. Înainte eram divizia de cavalerie SS!
— Cine a fost primul tău comandant?
— Brigadenfürerul SS Krämer.
— Unde aveți acum garnizoana?
— La Cracovia, Hauptsturmführer.
În sfârșit, Hauptsturmführerul păru mulțumit.
— E în regulă, camarade. Voiam să fiu sigur. Sunt unii care se plimbă deghizați în uniformele noastre și care se dau drept baltici. Dacă îi întâlniți, trageți în grămadă fără somație!
Ne întinse o circulară. O circulară care ne semnala pe noi!
— Drum bun. Noroc! Heil Hitler!
— Heil Hitler, Hauptsturmführer, au tunat într un glas Porta și Rudolf.
B.M.W. ul puternic dispăru în ploaie.
În Piazza di Roma, Porta greși drumul pentru prima oară. Am ajuns în Piazza Ragusa, unde am fost opriți de către o patrulă a armatei.
Am schimbat țigări și băutură.
Un plutonier de infanterie ne a spus să ne ferim de partizani în uniforme germane. Se spune chiar că ar purta uniforme de Feldgendarmerie!
— Trageți, dacă aveți cea mai mică bănuială, ne sfătui el, chiar dacă am pierde câțiva polițai, n ar fi prea mare pagubă!
— Vom trage de cum vom zări placa în formă de semilună, râse Porta. Îmi place foarte mult să dobor jandarmi!
— Păziți vă de macaronari, adăugă plutonierul. Au început să se țină după noi. Împușcați orice macaronar care vi se așază în cale. Devin din ce în ce mai îndrăzneți. Zilele trecute a trebuit să lichidăm un sat din nord: începuseră să sărbătorească victoria.
Ne am urmat drumul, de a lungul căii ferate. Apoi Porta se rătăci din nou. Întreaga coloană se luă după el. Nu mai știam unde ne aflăm, ne învârteam în cerc. Am întrebat pe drum două prostituate care făceau trotuarul la întretăierea dintre via La Spezia și via Taranto. Le am spus să se urce în cabină. Dar poliția le a dat jos pe via Nazionale.
Când greși pentru a treia oară drumul, Porta se înfurie. Era în apropiere de Piazza Barberini.
— Aveți dame pe aici? îl întrebă pe un italian care se afla pe trotuar.
Omul clătină din cap fără să înțeleagă.
Micuțul își încercă autoritatea.
— Mani în alto , purcel mistreț!
Bietul om ridică mâinile.
— Mascalzonata! Dice sul serio. Circolare!
Nu mai știa cărui sfânt să se închine și o luă la fugă.
Micuțul îl prinse din urmă și îl aduse înapoi la mașină.
— Diamine! Târfe, fete, depravare! tuggi! tuggi! urla Micuțul.
Barcelona îi sări în ajutor, pe spaniolă:
— Casa de putas, Signor?
Italianul înțelese în sfârșit, zâmbi ușor și se avântă în explicații ample, însoțite de gesturi.
Porta începu și el să fie interesat și opri. Cele patru camioane au blocat întreaga circulație! Locotenentul Frick făcea spume.
Porta nota spusele tipului, în legătură cu anumite așezăminte importante.
— Am înțeles făcu el fericit. Târfele din Roma sunt aciuate pe via Maria de Fiori, iar domnul Macaroni, aici de față, zice că sunt o grămadă!
Micuțului începură să i curgă balele.
— Hai repede să dăm o raită pe acolo!
Două matahale de sticleți de la circulație veneau în galop, strigând și dând din mâini. Zgomotul asurzitor al claxoanelor făceau să zăngăne geamurile caselor din apropiere.
Deodată răsunară sirenele de alarmă. Într o clipită, toată lumea dispăru ca prin minune. Autobuzele erau goale, părăsite. O tăcere de moarte se abătu asupra marelui oraș, ca și cum ar fi fost lovit de ciumă. Și tăcerea aceasta era atât de grea, încât am început fără voie să vorbim în șoaptă.
Se auzi pasul unui cal obosit. Apăru căruța unui strângător de zdrențe, trasă de o mârțoagă. Pentru ea nu era nici un adăpost subteran. Cuprins de panică, stăpânul ei fugise auzind sirenele. Bătrânul cal l a privit cu mirare și, cu instinctul sigur al animalului, a făcut singurul lucru înțelept: se reîntorcea acasă. Era limpede că îi plăcea liniștea străzii, al cărei singur stăpân rămăsese.
Îl urmărisem din ochi, în tăcere.
Picară un jandarm italian și un polițist german. Una din acele patrule mixte, bine cunoscute în timpul războiului în toate țările ocupate. Un cocteil la fel de urât și de unii și de alții.
— Cine e șeful convoiului? întrebă polițaiul, un subofițer, purtând pe piept medalia pentru douăzeci și cinci de ani de serviciu.
— Ce ți pasă ție? întrebă Barcelona.
— Bagă de seamă, tună polițaiul.
Barcelona, sprijinit cu nepăsare de camion, izbucni în râsul său sfidător.
— Mai vrei să știi și altceva, lepră?
— Numele și unitatea zbieră polițaiul, înfipt.
— E scris aici, îi răspunse Barcelona arătându i fundul său lat.
Pe polițai începură să l treacă nădușelile. Nu mai știa cum să iasă din situația aceasta.
— Doar am dreptul să știu cine sunteți, mai încercă el încă o dată.
— Dacă nu te cărăbănești imediat, vei avea dreptul la o mamă de bătaie, strigă cu obrăznicie Porta, din înălțimea cabinei.
Soseau locotenentul Frick și Bătrânul.
Polițaiul, observând imediat decorațiile, pocni călcâiele și salută.
Locotenentul se înfurie, ocărî pe cei doi polițiști și îl puse pe Bătrânul să le noteze numele.
— Dar ce am făcut, domnule locotenent? se împotrivi polițaiul.
— Asta o vei afla mâine când raportul meu va fi înmânat șefului dumitale, strigă locotenentul Frick. Șterge o și să nu te mai văd, că de nu îmi pierd blândețea mea de pomină?
— Pluton, pe locuri! ordonă el.
Și întorcându se către Porta:
— Ești un dobitoc! Îți închipui, că poate facem turism! De ce nu te ai oprit înainte de a te vârî în gaura asta? Acum, luați vă după Kübel! Pe toate camioanele steagul roșu ! În felul acesta nu vom fi opriți de nimeni.
Ne a dat semnalul de plecare. Coloana de camioane grele s au pus din nou în mișcare.
Deodată ne am trezit în piața Sfântului Petru. Micuțul privea cu gura căscată.
— Ah! Ia spune, nu i așa că i frumos? Aici își are cotlonul papa?
Nu i a răspuns nimeni.
— Oricum, nu prea îmi place chestia asta, urmă el gânditor. Ce ar fi dacă ar putea uneori să vadă totul, ca bunul Dumnezeu!
— Păi bine, dar tu nu crezi în bunul Dumnezeu, zâmbi Legionarul.
— Nu vreau să vorbesc de asta cât mai suntem pe aici.
Am făcut stânga împrejur, coborând pe bulevardul Borgo Vittorio până la via di Porta Angelica.
S a deschis o poartă mare. Se pare că eram așteptați. Trecând printr o nouă poartă am pornit pe o străduță îngustă. Doi elvețieni din gardă ne arătau drumul. Eram nervoși. Toate astea erau noutăți pentru noi. Până și Porta era tăcut. Nu se auzea nici o înjurătură. De obicei nu puteam spune trei cuvinte fără a trage o înjurătură. Așa e la război.
Am dat jos prelatele. Câteva ordine scurte și ne am apucat să descărcăm la iuțeală.
Am luat micul dejun la cazarma gardei elvețiene.
Porta și Micuțul au făcut ochii mari în clipa când una din gărzi intră cu o halebardă în mână.
— Asta i arma anti tanc a papei? chicoti Micuțul.
Un ofițer le făcu semn să tacă, dar erau cuprinși de voioșie.
— Sunteți soldați adevărați? întrebă Porta.
Micuțul nu mai putea de bucurie când i au dat voie să pună mâna pe o halebardă și să încerce o cască împodobită cu pene roșii. Avea un aer caraghios cu coiful pe cap. Nu prea mergea cu uniforma sa modernă. Oferi pistolul său automat și casca de oțel în schimbul coifului, dar nu era de vânzare.
Porta arătă cu degetul o halebardă:
— Cei din infanteria marină ar rămâne trăzniți dacă le aș crăpa capul cu așa ceva.
Întorși în curte, Porta și Micuțul au încercat încă o dată să achiziționeze un coif și o halebardă, dar gărzile clătinau din cap.
Porta ridică prețul. Scoase un pumn de țigări cu opiu, dar gărzile erau incoruptibile.
Micuțul mai puse și trei dinți de aur și o cutie cu tabac de prizat pe nas. Nici un om normal nu putea să reziste la o asemenea ispită!
Soldații papei refuzară târgul.
Porta și Micuțul nu și credeau ochilor. Și unul și celălalt și ar fi vândut și sufletul la asemenea preț...
Micuțul le arătă bocancii săi. Bocanci de aviator american. Din pielea cea mai moale. Era cel de al cincilea proprietar. Primii patru muriseră. Porta urma să i moștenească la rândul său. Întocmiseră un act în regulă.
Gărzile elvețiene nici nu se sinchiseau de bocanci.
Un ofițer din nobila gardă venise să i cheme pe părintele Emmanuel și pe locotenentul Frick. După un sfert de oră fu rândul Bătrânului. De atunci trecuse aproape o oră.
— Mă întreb ce fac ăștia trei, mormăi Porta. Dacă în zece minute nu sunt aici, ne ducem să i căutăm. Munițiile le avem în camionul 5. Pe elvețieni îi strivim repede.
— Ai căzut cumva în cap? se împotrivi Marlow. Dacă există cumva Dumnezeu, nu ne o va ierta niciodată.
— Eu voi lua conducerea, hotărî Porta. În felul acesta tu vei rămâne nepătat.
Marlow scutură capul.
— Dacă există Dumnezeu, atunci știe și că nici un plutonier normal nu primește ordine de la un păduchios de caporal!
— Fă te că ești nebun — propuse Micuțul cu îndrăzneală.
— Asta nu ține la bunul Dumnezeu. Când mă va privi în ochi, îmi va spune: „Locul tău nu i aici, Marlow". Și mă va zvârli în jos, la diavol, în mijlocul flăcărilor. Nu, trebuie să acționăm cu diplomație. Să trimitem pe Micuțul să le vorbească!
— Pentru nimic în lume, protestă Micuțul, dându se înapoi. Sunt gata să cuceresc orice tranșee americană, de unul singur, dacă mi o cereți. Dar în baraca asta nu pun piciorul! Sunt periculoși!
Au trecut două ore. Eram cu toții la capătul răbdării. Aproape toți ne luasem înapoi pistoalele și le ascunsesem în cizme.
Porta se juca cu o grenadă.
— S o întindem! sfătui Heide.
— Tacă ți gura, sămânță de nazist, mârâi Porta. Nu l vom lăsa pe Bătrân aici!
— Ca să nu mai vorbim de preot, adăugă Barcelona, care avea un mare respect pentru tot ce era catolic. Lucrul acesta îi rămăsese de pe vremea războiului civil, dar niciodată nu ne a dat vreo explicație și refuza întotdeauna să răspundă la întrebările noastre.
Bătrânul se întoarse în sfârșit. Era ciudat de liniștit.
— L am văzut pe Papă.
— L ai văzut? șopti Micuțul uluit.
Bătrânul încuviință, îndopându și pipa.
— L ai atins? întrebă Barcelona, privindu l acum cu respect.
— Nu l am atins, dar l aș fi putut atinge, atât de aproape eram.
— Ce uniformă purta? întrebă Porta. Semăna cu un cavaler?
— Era magnific, murmură Bătrânul, încă sub impresia marii aventuri.
— Ce a zis? întrebă Heide curios.
— Să vă transmit salutările sale. M a binecuvântat.
— Asta i bună, izbucni Heide, te a binecuvântat!
— Ai văzut vreun cardinal adevărat, în mantie roșie? întrebă Rudolf Kleber.
Întrebările plouau peste Bătrân.
— A auzit vorbindu se de mine? întrebă Micuțul.
— De tine în mod deosebit nu, dar știe de plutonul 2. Mi a dat un inel.
— Inelul e pentru plutonul 2?
— Da, am primit inelul așa cum un general primește medalia militară. Îl port pentru batalionul 2.
— Pot să. l încerc? întrebă Heide cu o privire care ar fi trebuit să i dea de gândit Bătrânului. Dar încă nu revenise la cruda realitate. Fără să bănuiască ceva îi întinse inelul lui Heide.
Heide ne făcu să admirăm inelul pe deget. Cum Micuțul voia să l atingă, se alese cu o baionetă peste mână.
— Dă mi inelul înapoi, spuse Bătrânul.
— Inelul tău? De ce l ai purta tocmai tu?
Bătrânul deschise și închise gura, uluit de a binelea.
— Păi e inelul meu. Mi l a dat papa.
— L a dat plutonului 2. Inelul acesta este al plutonului 2. Tu nu ești plutonul 2. Eu, Sven, Porta, pistoalele noastre 8,8, camionul 5, toate astea sunt plutonul 2.
Heide suflă apoi pe inel, frecându l cu mâna, îl făcu să strălucească.
— De când am văzut darul prea sfinției Sale Pius al XII lea, nu mai sunt tocmai atât de sigur că nu cred în Dumnezeu.
— Dă mi inelul, țipă Bătrânul scos din fire.
— Jos labele, mârâi Heide. Eu îl voi purta în numele plutonului 2. Dacă într o bună zi voi crăpa, îl vei putea purta tu.
— Ba nicidecum! strigă Porta hrăpăreț. Când vei da ortul popii, inelul va fi al meu. Bătrânul l a văzut pe papă, i ajunge.
Barcelona își scoase cuțitul din cizmă și începu să și curețe unghiile cu el. Nu fiindcă l ar fi stânjenit cumva murdăria, ci pentru a sublinia importanța celor ce avea să spună.
— Bagă de seamă Julius, să nu mori de tânăr!
Heide îi aruncă o privire întunecată dar își înfundă în buzunar mâna cu inelul.
Bătrânul se înăbușea de furie. Mai încercă o dată să l someze pe Heide să i înapoieze inelul. Dar acesta îi râse în nas. Se duse să se fălească în fața gardei elvețiene. Acolo a fost atacat întâia oară. O halebardă zbură la câțiva centimetri de capul său. Nimeni nu văzuse cine o aruncase, dar îl bănuiau pe Micuțul.
Heide se năpusti la camionul 5, își puse două pistoale încărcate în buzunar. Inelul binecuvântat ne învrăjbise. Era primejdios să l porți, dar fiecare și l dorea.
Cel de al doilea atentat avu loc cu douăzeci de minute mai târziu. Heide era întins în mijlocul curții, admirând inelul împreună cu doi parașutiști. Întoarse instinctiv capul. În clipa următoare pe locul pe care se aflase Heide și cei doi parașutiști trecea un camion de douăzeci de tone.
— Ciudat cum poate porni un camion așa, de unul singur! făcu Porta gânditor.
Heide își șterse fruntea și, cu mâinile în buzunare, chipiul dat pe ceafă, se apropie de noi:
— Bandă de ucigași! Doar n o să puneți mâna pe inelul meu. Nu mă puteți omorî așa cu una cu două.
— Cine știe? răspunse Barcelona.
— Vom trăi și vom vedea, zise sec micul legionar.
Când am părăsit Vaticanul, se înnoptase aproape și era să plecăm fără Micuțul. Cobora în goană pe via del Pellegrino, cu un pachet mare sub braț. Locotenentul Frick i l smulse. Apăru o minunată cască elevețiană.
— Am primit o, se apără Micuțul. Omul mi a zis că mi o dă pentru tot ce am făcut în ultimele zile.
Locotenentul Frick încruntă sprâncenele.
— Minți de îngheață apele, Creutzfeld. Ai furat o!
— Eu! sări Micuțul, n aș face una ca asta. Nu se fură din lăcașurile sfinte, domnule locotenent!
— Asta așa e, zâmbi locotenentul. Tocmai de aceea vom duce împreună casca înapoi, de unde ai împrumutat o.
— Păi am primit o, zise din nou Micuțul. Vă jur, domnule locotenent, e un dar.
— Hai, Creutzfeld, vino!
Au dispărut în întuneric, protestele Micuțului se auzeau din ce în ce mai puțin deslușit. Mai târziu, în timp ce ne îndreptam spre Roma, ne mărturisi disprețul său față de ofițeri.
— Să te silească să dai înapoi un lucru care ți a fost dăruit! exclamă, tremurind de furie. Dar tot voi avea o cască cu pene, chiar de ar fi să sugrum un om pentru asta!
Întorcându ne prin via Appia am pierdut trei mașini și șapte oameni. Marlow a fost grav rănit. L am pus într o ambulanță care trecea. Pielea sa începuse să capete culoarea pergamentului. Buzele îi erau vinete. Când Barcelona i a luat naganul, a mai avut puterea să se împotrivească.
— E al meu, lasă mi i!
— Îl vei primi înapoi când te vei întoarce, făgădui Bătrânul.
— Dă mi naganul. Voi avea grijă de el. Nu mă voi lăsa furat.
Dar știam la ce ne să așteptăm. Observasem pielea gălbuie, semnele morții pe care le cunoșteam bine și nu voiam să riscăm ca vreun infirmier oarecare să fure naganul, înainte chiar ca Marlow să se fi răcit.
Durul Marlow plângea. Micuțul călcă în străchini. Îi luă mantaua, chiar în clipa când urma să fie luat; o manta impermeabilă foarte bună, din cele cu care sunt dotați parașutiștii. Era bătaie pe asemenea țoale, iar Marlow avea aceeași talie ca Micuțul.
Marlow se căznea să iasă din ambulanță. Ne a împroșcat cu o ploaie de blesteme. Un infirmier îl împinse înăuntru și trânti ușa înjurând.
Am urmărit ambulanța cu privirile. Auzeam strigătele lui Marlow.
— Vreau să rămân cu voi! Nu vreau să mor! Dă mi naganul înapoi!
— Nu ajunge nici până la spital, spuse Bătrânul în șoaptă.
Clătinam din cap, în tăcere. Știam că Bătrânul spunea adevărul.
Marlow înțelesese și el. Nu erau douăzeci de minute de când își mai bătea joc de Micuțul, împreună cu noi!
Pornind motorul, Porta murmură:
— Mă bucur că a câștigat în ultimele două rânduri la poker.
Legionarul privea gânditor naganul pe care îl și schimbase cu Barcelona. Deodată îl încărcă și puse pistolul mare, bunul cel mai de preț al lui Marlow, în minunatul său toc de piele galbenă. Se ridică în cabina camionului lovind peste toc:
— Stă bine.
Se vedea că prețuiește pistolul cel greu. Îi dădea siguranță, așa cum îi dăduse siguranță și lui Marlow. Pe front este foarte important pentru un soldat să și simtă pistolul, este ceva cam ca sprijinul unei mâini prietenești. Iar naganul îți dă întotdeauna această impresie de siguranță. Ne plăcea foarte mult pistolul acesta. În plutonul nostru erau cinci și aveam mare grijă să nu le pierdem. Le luasem pe toate de la ruși, cu riscul vieților noastre. Odată mort bunurile rămâneau celorlalți. Cât timp era în viață, el și tot ce era al său aparținea plutonului 2. Stânjenitor era însă faptul că aproape întotdeauna muribundul își dădea seama că i se ia pistolul, acest pistol care era zălogul vieții sale. Dar nu ne puteam permite să fim sentimentali atunci când era vorba de un nagan.
În dimineața următoare am părăsit mănăstirea. Dar înainte de a pleca ne am dus cu toții la bazilică.
Părintele Gregorius Diamare era în fața altarului. Cu brațele ridicate, intona:

Gloria în excelsis Deo

În zece minute a celebrat o foarte impresionantă slujbă încât până și noi, vechi păgâni, eram mișcați.
La sfârșitul slujbei, călugării, maicile și orfanii au cântat un psalm care a răsunat între venerabilele ziduri.
Am plecat în tăcere, în formație de marș.
Barcelona și cu mine ne priveam. Aveam o taină despre care nu trebuia să se știe nimic. Și ar fi bătut joc de noi ceilalți. Fusesem de gardă împreună. Cu puțin înainte de zori, la capătul coloanei de camioane. Pe cer alergau norii. Din când în când strălucea luna. Ne adăpostisem pistoalele sub mantale pentru a le apăra de umezeala nopții friguroase. Priveam în tăcere pe deasupra zidului, având sentimentul acela de siguranță pe care ți l dă prezența unui camarad adevărat.
Nu mi amintesc care dintre noi a văzut o primul. S a ivit din spatele copacilor. Era o umbră, o siluetă înfășurată într o mantie lungă. O arătare gârbovită, grăbită.
— Un călugăr? întrebă Barcelona.
Deodată umbra s a oprit în loc descoperit, acolo unde mai târziu a fost îngropată divizia poloneză.
Umbra amenința mănăstirea. Purta ceva pe umăr, pe sub mantie.
Dintre norii în goană luna s a arătat o clipă. Atunci am deslușit limpede silueta și inimile noastre au încetat să bată. Vântul desfăcuse mantaua și am văzut Moartea cu coasa ei pe umăr!
Ne a înghețat sângele în vine. Un râs se înălță apoi către noi, un râs prelung de biruință.
Arătarea se mistui în negură.
Mi se muiaseră picioarele în timp ce ne întorceam în sala de gardă. Dormeau toți, Bătrânul, Porta și ceilalți. Nouă însă ne clănțăneau dinții în gură. Îmi pierdusem pistolul.
— Trebuie să te duci să l cauți, spuse Barcelona.
Nici vorbă de una ca asta! Am preferat să fur pistolul unui parașutist adormit.
Când s au ivit zorile ne am apucat să căutăm pistolul pe care îl pierdusem: nu l am mai găsit.
Ceilalți și au dat seama că ceva nu e în regulă, dar nu am îndrăznit să le povestim pățania noastră.
O clipă ne am gândit să ne ducem la preot, dar până la urmă am crezut că e mai bine să ne ținem gura. Așa cum foarte bine a spus Barcelona:
— Uneori e bine ca omul să știe să nu vorbească despre ce a văzut.
Moartea venise să vadă muntele sfânt pentru a și prețui recolta apropiată. Întâmplător, Barcelona și cu mine o văzusem și auzisem râsul ei de biruință.




Joseph Grapa era evreu. Dădusem peste el într o seară, când ne am dus să vizităm o ceată de dezertori. Erau în podul unei case din spatele gării de triaj. Se pătrundea acolo printr o trapă mascată din tavan. Una din fetele de la Ida fusese nevoită să se retragă din circulație.
Descoperindu i pe Grapa, lui Heide nu i veni să și creadă ochilor.
— Așa deci, ne jucăm de a baba oarba, Schmaus , strigă provocator. Cred că voi lua un preț ca lumea pe tine. Ce ai zice de un bilet, numai dus, spre via Tasso?
Porta începu să și curețe unghiile cu pumnalul său de luptă, iar Micuțul își rotea zgomotos praștia. Observând mișcarea, Heide se mai potoli puțin. Grapa și cu el se mulțumiră să și arunce în obraz, unul celuilalt, diverse acuzații.
— Întreaga mea familie și toți prietenii mei au fost deportați în Polonia, spuse Grapa liniștit.
— Nu te mai smiorcăi, Schmaus, râse Heide. Toți evreii care vor supraviețui vor avea parte de răzbunare. Voi veți fi vacile sacre, marii protejați. Și nu m ar mira să fie interzis a vi se zice jidani. Adolf ăsta vă face un mare serviciu. Apoi vă veți scoate pârleala pe seama catolicilor. Căci îi urâți la fel cum îi urăsc Heydrich și Himmler. Parcă văd că l veți acuza pe papă că a gazat evrei!
— Nici un evreu n ar face una ca asta, se indignă Grapa.
— Nu există evreu cinstit, rânji Heide, ținând un deget acuzator asupra lui Grapa. În schimb există o groază de documente ce ar putea fi folosite împotriva papei. Vaticanul e precum un purice prins între două unghii. Înțelege mă bine, nici eu nu am la inimă sutanele. Și aș da o mână de ajutor să scăpăm de ele. (Își frecă mâinile gândindu se la această perspectivă).
— De ce nu protestează Vaticanul! ridică glasul Grapa. Asta ar putea pune capăt deportărilor. N ar mai îndrăzni să continue.
— Să îndrăznească?! Cât poți fi de naiv! Îți închipui cumva că papa, cu întreaga lui șleahtă, inspiră cuiva frică? Măcar să se împace. Știi cine ar fi trebuit să protesteze? Președintele Statelor Unite! Regele Angliei! Toți cei care au o mare putere militară. Dar ce au făcut? Nici măcar un vânt n au tras când au aflat că sunteți pe cale de a fi măcelăriți! Lumea întreagă a știut ce se întâmplă în 1935, ca să nu mai vorbim de 1938. Lumea întreagă și a astupat ochii și urechile!
— Cum crezi tu că am fi putut împiedica genocidul? întrebă Grapa.
— Nu printr un singur protest izolat. Dar o blocadă economică în 1938, ar fi schimbat mult lucrurile. Adolf însă nu s a speriat nici de papă și nici de un ministru care da din mâini cu o umbrelă și, în afară de asta, cine pretinde că inamicii noștri de azi deplâng faptul că sunteți trimiși în camerele de gazare? N au fost nici măcar de acord să vă răscumpere pentru câteva camioane. Și nici micuțul de Stalin nu va plânge după voi. Eu habar nu am ce spune papa, totuși cred că el e singurul care vă ia partea. Dar protestele sale au acum efectul pe care l ar avea un porumbel alb gungurind în fața palatului Dogilor. Voi, evreii, sunteți în rahat și veți fi mereu. Se poate întâmplă să ieșiți pentru o vreme la suprafață, după care dintre voi se vor găsi alții care se vor umfla în pene și din nou o veți încasa. Cel mai bine ar fi să aveți propria voastră țară.
Porta își scuipă întreg disprețul pe podele.
— Animalul cel mai stupid de pe pământ rămâne tot omul!


CUVÂNT DE ORDINE „RABAT"

Berlinul aflase câte ceva despre faptele petrecute la Monte Cassino. Prin mii de fire mărunte zvonul ajunsese în Prinz Albrecht Strasse 8. Și într o frumoasă dimineață însorită, pe aeroportul Dell'Urbe, din apropiere de Roma, a aterizat un bombardier Heinkel.
Din avion a coborât, cu o geantă neagră sub braț, șeful serviciului personal al armatei, general de infanterie Wilhelm Burgdorf. Îndepărtă câteva scame imaginare de praf de pe manșetele sale stacojii și zâmbi, curtenitor ca întotdeauna. Generalul era un bărbat care considera lumea întreagă drept o singură și uriașă glumă. Cu același zâmbet ridica un colonel la gradul de general sau întindea unui mareșal fiola cu otravă.
Zâmbi cu bunăvoință comandantului aeroportului, interesându se de sănătatea sa... ceea ce îl făcu pe acesta să se înverzească la față. Generalul Burgdorf zâmbi larg.
— Dați mi o mașină, domnule comandant, cu un șofer care să știe să conducă. Nu mi pasă dacă e pușcăriaș de drept comun sau mareșal. Trebuie să ajung cât se poate de repede la comandantul armatei din sud.
Comandantul nu se simțea în apele sale, se vedea limpede. Vizitele neprevăzute ale lui Burgdorf erau urmate de obicei de o ploaie de sinucideri.
— Domnule general — comandantul pocni de două ori din călcâie — avem o companie disciplinară în cazarma din Vila Castro Preterio. Acolo am putea găsi un șofer de prima mână.
Au mers împreună până la biroul personal al comandantului. Nu se vedea nici un ofițer. Nimeni nu simțea nevoia să l întâlnească pe general. Unii credeau, și nu pe nedrept, că ar fi omul cu cea mai mare putere din întreaga armată. Cu un singur cuvânt putea să degradeze un general... Într un răstimp foarte scurt un locotenent tinerel putea să și schimbe epoleții argintii cu o tresă de aur. Un lucru era sigur: nici un ofițer nu era înălțat în grad fără știrea generalului Burgdorf.
Comandantul aeroportului dădea ordine. O vijelie străbătu toate clădirile. În cazarma trupelor blindate au răsunat zece telefoane deodată. Zece oameni au mâzgălit același ordin.
— Generalul Burgdorf, se șoptea cu spaimă.
Un locotenent și un comandant au intrat pe loc în spital pentru tulburări gastrice acute. Toți au început să respire ușurați când s a aflat că primejdiosul general nu dorea decât o mașină și un șofer.
Plutonierul major Hoffmann era să se înece cu un file de scrumbie când, lătrând cu mojicie în telefon, cum îi era felul, și a dat seama că la celălalt capăt al firului era comandantul cazărmii în persoană. Lătratul i se prefăcu într un miorlăit sfios. Plin de negre presimțiri, luă notă de ordinul neprevăzut. După ce îl agăță ușurel în furcă, rămase o clipă mut în fața telefonului negru. Apoi trecu la acțiune.
— Blegilor, zbieră, încă n ați priceput că generalul de infanterie Wilhelm Burgdorf tocmai a aterizat și vrea o mașină? Treziți vă, ce Dumnezeu, ori vă trimit pe front, fuga marș!
În clipa aceea în încăpere au intrat comandantul Mike și locotenentul Frick.
Hoffman își mugi raportul.
— Burgdorf, drace! murmură Mike. Vrea o mașină? Bun, să i dăm. Și un șofer? Îi vom da chiar mai mulți ticălosului ăsta arogant, deoarece va avea de străbătut o regiune primejdioasă în care mititeii de macaronari ar putea avea ideea minunată să l arunce în aer.
Întorcându se către locotenentul Frick, urmă râzând batjocoritor.
— Ce zici, Frick? Îi dăm Kübelul meu?
Locotenentul Frick râse cu răutate.
— Strașnică idee, Mike. Îl va avea șofer pe Porta.
Comandantul Mike ridică încântat capul.
— Și pe Micuțul drept escortă.
Plutonierul major Hoffman era alb la față. Greși de două ori numărul de telefon. Limba nu l mai asculta.
Mike și locotenentul Frick prinseseră rădăcini în fața biroului său și îl priveau cu vădită plăcere.
Izbuti în sfârșit să obțină pe șeful de garaj. După zece minute era în pat cu o durere de cap cumplită. Nu însă înainte de a fi încunoștiințat pe conțopistul șef că el nu era răspunzător de alegerea oamenilor.
Mike și locotenentul Frick au găsit de cuviință că era mai bine să se despartă și să plece în pribegie până când va trece primejdia.
Cincizeci de oameni s au pornit să i caute pe Porta și pe Micuțul care, conform planului, ar fi trebuit să fie de serviciu la garaj. În mod misterios, fuseseră însă detașați în altă parte.
Porta a fost găsit la depozitul de arme.
Pe Micuțul l au dibuit în dependințele cantinei, în tovărășia celui care ținea popota și a două fete de la bucătărie. Se îndreptă agale înspre garaj, cu o ladă de muniție în spinare. Îl zări pe Porta de departe.
— Vom întovărăși un general! îi strigă. Vizităm un mareșal!
Nu prea aveau aerul unor soldați de paradă. Comandantul aeroportului fu zguduit când îi văzu prezentându se. Generalul Burgdorf se amuza. Îi plăcea soiul acesta de soldați. Le dărui la amândoi un pumn de țigări de foi iar pe comandant nu l învrednici nici măcar cu o privire.
Au străbătut Roma cu o sută de kilometri pe oră. Aghiotantul lui Burgdorf, un căpitan, ținea ochii închiși și ar fi vrut să poată coborî din mașină; în schimb generalului îi plăcea viteza nebună. Dintr o singură ochire și a dat seama că Porta știa să țină volanul. Tresări totuși auzind cum Porta îl sfătuiește pe Micuțul ca, axul din față fiind rupt în continuare, să facă bine să supravegheze de aproape drumul și să i vestească gropile.
Au trecut la o palmă de două tramvaie, sub potopul de înjurături și blesteme ale conducătorului și pasagerilor.
Un agent de poliție, împroșcat de jos până sus cu noroi, nevoit să sară în lături pentru a nu fi strivit, se hotărî să intre chiar din noaptea aceea în mișcarea de rezistență.
Generalul, zâmbind, asculta cu mult interes discuția dintre Porta și Micuțul, care ședeau pe locurile din față. Trebuia să recunoască că erau ostașii cei mai duri pe care îi văzuse vreodată. Nu se putea spune că erau deosebit de impresionați de faptul că întovărășeau un general. Acesta înțelese din vorbele lor că se hotărâseră să fure un purcel. Ba mai mult încă, un purcel de la cartierul general.
Lui Burgdorf puțin îi păsa. Nu venise în Italia pentru asemenea fleacuri. Porta îi explica amănunțit Micuțului cum îi plăceau lui caltaboșii. Din când în când dădea drumul volanului și gesticula cu amândouă mâinile, pentru a fi mai lămurit.
— Trebuie să umpli bine mațele, zbieră el prin zgomotul motorului. Trebuiesc struguri stafidiți fără sâmburi. Iar când frămânți sângele, trebuie să faci mișcări regulate. Nu trebuie să pui prea multă făină și nici aiureli din acelea pe care le bagă de obicei țăranii nepricepuți. Apoi îl înmoi în melasă și îl presari cu zahăr ars și cu scorțișoară. Sunt unii barbari care îl halesc cu compot de mere. Nu te sfătuiesc să încerci una ca asta.
— Cum îți place mai mult caltaboșul, fierbinte ori călduț? întrebă Micuțul lingându și buzele. Mie îmi place mai mult să fie călduț, în felul ăsta îl pot mânca mai repede.
— Nu, nu! strigă Porta, trebuie să fie fierbinte bine. N ai decât să sufli pe el și să l stropești cu bere rece.
Scrâșnind din frâne, Kübelul se opri în fața cartierului general, la Frascati.
Un locotenent de aviație coborî treptele, practic în cădere liberă, deschise portiera și îi ajută pe general și pe aghiotantul său să coboare.
Generalul aruncă o privire către Porta și Micuțul care, uitând disciplina, rămăseseră așezați.
Ridică resemnat din umeri și urcă scara. Cei doi erau un vânat prea neînsemnat.
Locotenentul nu pricepea de ce râde generalul.
Când a sosit Burgdorf, la comandamentul armatei din sud tocmai avea loc o conferință de stat major. Trei ofițeri și doi subofițeri s au repezit să l ajute pe general să și scoată mantaua de piele murdară. Burgdorf îi opri cu un gest.
— Domnule general, doriți să fac un raport despre lipsa de ținuta a celor doi caporali din Kübel? întrebă locotenentul cu slugărnicie.
Generalul Burgdorf zâmbi batjocoritor.
— Locotenente, dacă voi dori să fac vreo observație, vei afla la timp. Buzunarul din dreapta de pe pieptul dumitale este descheiat, Domnule, și de când au dreptul să poarte pinteni locotenenții de infanterie? Oare eu, general de infanterie, port pinteni? Fii bun și înmânează aghiotantului meu, înainte de plecare, o notă privitoare la ținuta dumitale neregulamentară.
Locotenentul bolborosi câteva cuvinte nedeslușite. Înainte de război fusese învățător într un ungher de țară, pe undeva prin munții Boemiei, unde era spaima puștimii.
Burgdorf îl țintuia cu privirea semeață.
— Ai un pistol? îl întrebă.
— Da, domnule general, lătră locotenentul pocnind pintenii neregulamentari.
— Perfect, surâse Burgdorf. Vei ști desigur să te folosești de el. La revedere, locotenente.
Cei de față au devenit și mai palizi. Burgdorf atinse cu bastonul său de general umărul unui căpitan de infanterie.
— Ești bun să l anunți pe comandantul șef că doresc să mă întrețin cu dânsul între patru ochi?
— Domnule general, spre regretul meu trebuie să vă aduc cu respect la cunoștință că nu se poate, mareșalul este în conferință secretă de stat major. Tocmai se elaborează planurile viitorului atac și cele pentru apărarea liniei Gustav, adăugă căpitanul după o clipă de gândire.
Generalul Burgdorf râse din inimă constatând că ofițerul părea să nu știe că se află în fața celui mai puternic bărbat din Wermacht.
Se întoarse către un sergent major.
— Du te și adu mi pe cei doi oameni ai mei din Kübel!
— Am înțeles, domnule general!
— Ah! să nu uit, urmă Burgdorf — să și ia cu ei pistoalele automate.
După trei minute, Porta își făcu o intrare zgomotoasă, urmat de aproape de Micuțul.
Burgdorf zâmbi ușor.
— Voi, cei doi tâlhari, veți fi până la noi ordine garda mea personală. Dacă îmi arunc mânușile, înseamnă că trebuie să trageți în orice mișcă!
— Am mai făcut treaba asta o dată, domnule general.
Micuțul crezu de cuviință să dea și amănunte.
— Am însoțit o dată un general de corp de armată. Ne a spus același lucru. Doar că își arunca bascul, nu mănușile.
Burgdorf se făcu că nu aude șuvoiul de cuvinte al Micuțului. Se întoarse către cavalerist.
— Căpitane, sunt grăbit. Bănuiesc că ai aflat că suntem în război. Armata din Italia nu este decât o rotiță din mașinăria noastră. Du te și anunță comandantului dumitale sosirea mea.
Căpitanul se făcu nevăzut fără să se mai lase rugat.
Burgdorf se plimba încoace și încolo, cu mâinile la spate. Zâmbetul îi dispăruse. Haina sa lungă de piele flutura în jurul său.
Porta și Micuțul se țineau ca două coloane de piatră de fiecare parte a ușii mari cu două batanturi; cu pistoalele sub braț, cartușierele larg deschise.
Burgdorf se opri uitându se de aproape la îngerii ridicol de bucălați de deasupra ușii. Dacă cumva există îngeri, se gândi, desigur că nu seamănă cu aceștia. Pe peretele din stânga se afla un portret în mărime naturală a regelui Victor Emmanuel.
Generalul Burgdorf se înfipse în fața portretului pentru a l examina pe micuțul rege care purta pe cap chipiul său uriaș și grotesc.
— Cătană necioplită, mârâi el. Îți va sosi și ție rândul. În noua noastră lume nu mai e loc pentru regi.
Ușa se deschise brusc. Mareșalul Kesselring, lat, înalt, în uniforma gri bleu de aviator, umplea chenarul ușii.
— Dragul meu Burgdorf, ce surpriză! Bineînțeles că pentru dumneata sunt întotdeauna liber!
Generalul Burgdorf zâmbea privind cu atenție capătul aprins al țigării sale.
— Domnule mareșal, îți mulțumesc pentru primirea pe care mi o faci. Lucrul acesta îmi va ușura misiunea. Vreau să discutăm între patru ochi.
La un semn al mareșalului, ofițerii s au grăbit să iasă. Porta și Micuțul rămaseră.
— Domnule mareșal, la Berlin circulă cele mai extravagante zvonuri cu privire la trupele noastre din Italia. Ai început negocieri cu americanii? De pildă, pentru retragerea trupelor germane din Roma? Vreau să spun, ai cedat ideii fixe de a face din Roma un oraș deschis? Știm că un general american se află la Roma.
— Cu neputință, domnule Burgdorf, aș fi aflat și eu.
— Ba nu este cu neputință, domnule mareșal. Dar nu despre asta e vorba. Este vorba de a ști dacă ești la curent și dacă eventual te ai întâlnit cu acest general inamic.
— Îți dau cuvântul meu de onoare, Burgdorf, că nu este cazul.
— Te cred, dar poate niscaiva tratative secrete?
Mareșalul Kesselring negă clătinând din cap, dar chipul său ars de soare își pierduse prospețimea.
— Este adevărat că relicvele sacre de la Monte Cassino au fost ridicate. Cred că știi ce face generalul Conrad? Postul de radio aliat a anunțat lumii întregi, acum câteva zile, că divizia de blindate Hermann Göring tocmai prăda mănăstirea. Oricum, se pare că este vorba de un jaf despre care comandantul suprem nu știe nimic! Oare ofițerii noștri de la informații dorm? Propun a convoca un consiliu de război peste o jumătate de oră. La Berlin știm că locotenent colonelul Schlegel, din Panzerdivision Hermann Göring, a ținut o conferință cu Conrad; acesta i a dat mână liberă să saboteze ordinele Führerului, care dorea ca toate vechiturile din mănăstire să fie distruse de bombardamentele americane. Generalul Freyberg, din Noua Zeelandă, cerea bombardiere americane tocmai pentru a distruge mănăstirea. Însă colegii noștri din tabăra adversă nu sunt prea încântați. Din întâmplare, prietenul nostru din Noua Zeelandă este încăpățânat ca un catâr și va reuși cu siguranță să i convingă. Iar blestematul dumitale general de divizie, precum și un idiot de locotenent colonel, ne au stricat toate socotelile. Nu înțelegi ce vrem să obținem? Închipuiește ți manșetele tuturor ziarelor din lume! Gangsterii anglo americani distrug prețioasele relicve ale occidentului catolic! Avem pregătite până și trupele de comando care să l lichideze pe smintitul acela bătrân de Diamare. Până la urmă tot vor bombarda mănăstirea. Dar este deosebit de important ca toate comorile să piară cu același prilej. Călugării și clădirile pot fi înlocuite, nu însă și obiectele! Freyberg este încredințat că agenții noștri spun adevărul, atunci când povestesc că suntem pe cale să transformăm mănăstirea într o fortificație de necucerit. Și cu puțin înainte ca ceilalți s o pustiască, vom cere bunilor călugări să depună mărturie că nici un soldat german nu a pus vreodată piciorul în mănăstire. Nemaipomenită propagandă! Singurul folos de pe urma transportului lui Schlegen este faptul că avioanele de recunoaștere aliate au văzut și au fotografiat coloana de camioane. Asta chiar că este apă la moara lui Freyberg. În clipa de față trebuie să ne încredințăm că fiecare relicvă este la adăpost. Führerul este turbat de furie. Obergruppenführerul Müller a și sosit la Roma. Te afli cu un picior în fața consiliului de război, domnule mareșal. Va trebui să pretinzi că ai știut de blestematele de transporturi. De nu, lumea întreagă ne va acuza de jaf, lux pe care nu ni l putem îngădui acum.
Mareșalul era alb la față.
— Nu înțeleg, Burgdorf.
Acesta surise primejdios.
— Credeam că am vorbit totuși destul de limpede. Vrei să apari în fața Consiliului de război pentru înaltă trădare, sau vrei să scoți castanele din foc cu mâna dumitale? Gruppenführerul Müller este în via Tasso. I ar face nespusă plăcere să i pice în plasă un mareșal.
— Mă jignești, generale, mă insulți în mod grav, strigă mareșalul scos din fire.
— Concepția dumitale despre epoca actuală mă tem că e oarecum confuză. Germania de astăzi nu e cea de pe vremea împăratului. Suntem un stat național socialist. Pentru Reich, toate mijloacele sunt bune pentru a și atinge țelul. Führerul dorește să soluționeze problema evreiască. Personal, nu aprob toate ideile politice ale Führerului. Dar sunt ostaș și am jurat credință, la fel ca dumneata. (Trânti pumnul închis pe masa venețiană.) Dacă mi se dă un ordin, îl execut întocmai. Îmi plac copiii, mai ales cei mici, dar dacă peste un ceas mi se ordonă să ucid pe toți ștrengarii sub doi ani din Europa, ei vor fi uciși, oricare ar fi sentimentele mele personale. Iar dacă vreunul dintre ofițerii mei nu se supune cu strictețe ordinelor mele, l aș trimite în fața Consiliului de război. Convingerile dumitale religioase ne sunt cunoscute!
— Deci dumneata nu crezi în Dumnezeu, Burgdorf?
— Nu te ocupa de ceea ce cred eu. Sunt ostaș de la vârsta de șaisprezece ani. Iar meseria ostașului este războiul și la război ucizi. S ar spune că încă n ai înțeles lucrul acesta. Te previn. Avem în prezent treizeci și șase de generali la Torgau. Mâine dimineață vom executa câțiva dintre ei. Precum vezi, sunt însoțit de doi caporali. Au fost afectați în slujba mea întâmplător, cu o oră și jumătate în urmă. Aparțin unui Panzerregiment special al armatei dumitale. Sunt ostași care l ar crucifica și pe Hristos a doua oară, dacă li s ar ordoina s o facă. Burgdorf se apropie și își vântură amenințător chipiul prin fața chipului livid al mareșalului. Și nu ar șovăi de asemenea să ducă un mareșal, comandantul suprem al armatei, în spatele lăzilor de gunoi și să i tragă un glonte în cap.
— Burgdorf, te previn la rândul meu că voi raporta comportarea dumitale de neînchipuit Reichsmarschallului!
Burgdorf râse batjocoritor.
— Îți închipui poate că am venit aici de capul meu? Am un ordin direct de la Führer și nu sunt singur. În ceea ce l privește pe Reichsmarschall, să nu nădăjduiești nimic de la el. A căzut de mult în dizgrație. Între noi fie zis, Führerul nu l poate înghiți. De fapt, aviația nu prea e la loc de cinste în momentul de față. Führerul socotește că armata aerului este o adunătură de ratați.
— Parașutiștii mei se bat ca diavolii aici în Italia. Dacă o vor duce așa mereu, nu va supraviețui nici unul.
— Führerul nu va vărsa o lacrimă din pricina asta, i o întoarse Burgdorf sec. Aș putea să te iau cu mine la Berlin și să te închid. Iar acolo în zorii unei zile, te vei strecura tiptil în viața de dincolo, pentru a nu fi știut să împiedici afacerea aceasta a mănăstirii Monte Cassino. Mâine la ora unsprezece am o adunare foarte importantă cu doi generali de divizie și câțiva comandanți de regiment, în legătură cu operația „Rabat". Iar dacă la Vatican ajunge cel mai mic zvon, te voi face răspunzător pe dumneata, domnule mareșal. La serviciul de siguranță Oberführerul Müller stă ca pe ace. La Vatican avem agenții noștri care ne țin la curent cu toate. Vrem să l provocăm pe Pius al XII lea să protesteze împotriva persecuției evreilor și vom reuși!
— Arestarea papei? Dar e o nebunie! Cred că glumești generale!.
— Sunt cât se poate de serios. Crezi că îmi arde de glume?
— Cu neputință, gâfâi mareșalul cu glas răgușit, jucându se nervos cu crucea sa de cavaler.
— Ba este foarte cu putință, reteză Burgdorf cu dispreț. N ar fi pentru prima oară în istorie ca un papă să fie prizonier.
— Și ce se va obține?
— Același lucru ca atunci când se dă foc evreilor și sinagogilor. Sarcina dumitale constă în executarea ordinelor pe care le primești de la Berlin.
Burgdorf își sprijini mâinile pe masa venețiană.
— Îl vei ucide pe papă cu un glonț în ceafă, dacă ți se ordonă?
— Este diabolic, șopti mareșalul.
— Îi voi transmite Führerului cuvintele dumitale, când îi voi prezenta raportul. Nu știi că Führerul este deasupra oricărei critici? Avem mai mulți care te ar putea înlocui. Pe scurt, îți vei respecta, da ori ba, jurământul. Doar ești credincios, ai depus jurământul pe Biblie.
— Generale, nu mi voi renega jurământul făcut.
— Nici nu ne am așteptat la altceva de la dumneata domnule mareșal. Berlinul va ști cum să justifice lichidarea papalității. Catolicismul este inamicul nostru cel mai primejdios.
Burgdorf își plezni cizmele strălucitoare cu cravașa sa lungă. Dungile roșii ale pantalonilor săi luceau ca de sânge.
— Războiul pe care îl purtăm nu este un război național. Dacă îl pierdem, s a sfârșit cu rolul nostru de mare putere, ba poate ar lua sfârșit însăși existența noastră. Din pricina aceasta îl ducem cu o asprime și o brutalitate nemaivăzute. Pentru a ne atinge țelul, nu dăm înapoi de la nimic, așa cum am mai spus. Când Berlinul îți va transmite cuvântul de cod „Rabat", datoria dumitale de comandant suprem al armatei din sud este să asiguri executarea sa. (Burgdorf privea gânditor pe fereastră.) Planul „Rabat" este cu desăvârșire secret, nu există nici un document care să dovedească existența lui. (Zâmbi și își plesni puternic cizmele cu cravașa.) O operație trebuie să fie suficient de nemăsurată pentru a părea cu totul de necrezut. Chiar dacă unele minți lucide sunt convinse că ea a avut loc, nu are nici o importanță, o dată ce marea masă este prea uluită pentru a putea să și o imagineze măcar. Iar când adevărul istoric va începe să iasă la iveală, oamenii vor striga sus și tare că i o minciună!
Mareșalul îl privea pe Burgdorf ca și când s ar fi gândit că generalul era fie nebun, fie solul diavolului.
— Dacă vom pierde războiul, spuse cu glas spart, adevărul istoric ne va judeca după meritele noastre, cu toată asprimea.
Burgdorf clătină capul.
— Berlinul va ști să acționeze într atât de eficace încât lucrul acesta va depăși orice imaginație. Omenirea va fi la început sub efectul șocului. Apoi va veni îndoiala și, după nici zece ani, burghezia va refuza pur și simplu să recunoască faptele. Papa se teme de Hitler, și pe bună dreptate. Îl vom duce la Berlin. Motivul oficial: asigurarea protecției sale.
— După ocuparea Vaticanului de către trupele germane? întrebă mareșalul neîncrezător. Nimeni nu ne va da crezare.
— Crezi că noi, cei de la Berlin, suntem chiar atât de neîndemânatici? Burgdorf râdea cu dispreț: Trupele germane vor ataca Vaticanul în urma atacării acestuia de o bandă de partizani. De ce crezi că am ordonat aducerea unui batalion disciplinar la Roma?
— Dar nu există riscul ca oamenii aceștia să ne denunțe? întrebă mareșalul neliniștit.
— Nu va supraviețui nici unul dintre ei. De asta va avea grijă regimentul special de blindate.
— Soldații germani vor trage asupra unor soldați germani?
— Regimentul Panzer nu va trage în soldați germani ci asupra unor tâlhari în uniforme italienești.
— Lumea nu va permite niciodată exterminarea catolicilor, continuă mareșalul cu încăpățânare. Va avea loc o reacție violentă.
— Exterminarea a și început, răspunse Burgdorf. La Dachau, am executat o mie două sute de preoți. Și la Plötzensee sunt și mai mulți care își așteaptă sfârșitul apropiat. Ai auzit vreun protest? Eu nu.
— Dar concordatul? Ce însemnătate are?
— Fără nici o valoare, răspunse Burgdorf. La fel ca făgăduielile noastre făcute evreilor! Dacă vrei să eviți panica în turma care urmează a fi măcelărită, trebuie să liniștești animalele înainte de tăiere. La 12 iunie 1933, Führerul a spus: „Concordatul nu mă interesează în nici un fel, dar el ne asigură că putem duce în liniște lupta noastră împotriva evreilor și ne va fi de folos mai târziu, pentru alte proiecte".
— Nu înțeleg cum a putut semna Vaticanul un contract care se poate întoarce mai târziu împotriva sa.
— Ei și! Vaticanul era nevoit să riște asta, răspunse Burgdorf enervat. Pentru a putea împiedica unele lucruri cu mult mai cumplite decât moartea a câtorva milioane de evrei. În Germania sunt treizeci de milioane de catolici și gândește te câți sunt în alte țări.
— O nimica toată pentru Reichsführer. Avem zece milioane de liber cugetători fanatici, care le ar tăia cu plăcere beregata catolicilor, dacă Reichsführerul SS le ar porunci mâine.
— Eu tot nu înțeleg, de ce la Berlin se ține atât de mult ca papa să protesteze împotriva persecuției evreilor?
Burgdorf zâmbi îngăduitor.
— Totuși e limpede și mă tem că cei de la Vatican bănuiesc ceva. Dacă papa ar protesta astăzi, ar încălca legile siguranței statului. Faptul acesta ne va da, deci, un motiv minunat să ne asigurăm persoana sa, deoarece și ar fi exprimat în mod oficial atitudinea ostilă. Odată papa îndepărtat de la Roma, ne am putea ocupa și de rest.
— Asta înseamnă un război împotriva a patru sute de milioane de catolici înfocați. Este o monstruozitate irealizabilă!
— Nimic nu este irealizabil, cu condiția să nu faci umanitarism rău înțeles. Suntem încă într un stadiu experimental, sub presiunea unor elemente nedorite.
— Lumea se va revolta când va afla, strigă mareșalul cu disperare.
Burgdorf înălță capul.
— Cifrele sunt de pe acum ridicate și nu mai sperie. Omul de rând nu le poate crede. La Kiev am suprimat în două zile treizeci și patru de mii de evrei și țigani. În Polonia executăm zilnic între patru și șase mii de persoane. La Oswiecim am lichidat 600 000, la Auschwitz în jur de 800 000. Începând din 1940, am ucis două milioane de evrei. De am fi avut timp, am fi ucis 6, 10, sau 20 de milioane. Lumea cunoaște acum cifrele acestea înspăimântâtoare. Ziariștii care le au publicat au fost tratați drept mincinoși de către populație. Dimpotrivă, dacă am fi executat 800 de copii în loc de 135 000, lumea întreaga ar fi izbucnit în strigăte. Deoarece opt sute este o cifră care spune ceva oricărui cretin.
Burgdorf își puse cravașa sub braț, își încheie mănușile și își puse chipiul pe o sprinceană.
— Domnule mareșal, urmă el, dacă conștiința dumitale îți interzice să ți respecți jurământul, scrieți ne și veți fi eliberat imediat din funcția de comandant. Nu mai este nevoie să vă amintesc urmările pe care le ar avea un asemenea gest. Un ostaș nu trebuie să judece ordinele pe care le primește, trebuie doar să le execute. Se mai întâmplă uneori ca un soldat să fie nevoit să facă o treabă urât mirositoare. Pentru noi însă nu contează decât ordinele Führerului. Voința lui este voința noastră. Încrederea sa în victorie este încrederea noastră în victorie.
Burgdorf ridică cravașa, salută scurt și plecă.
Părăsit în mijlocul încăperii, mareșalul privea în urma spilcuitului general.




Porta întinse coarda arcului. Săgeata cea lungă își luă zborul. Pătrunse în gât și ieși prin ceafa voinicului și deșelatului căpitan american. Acesta se clătină și se prăbuși cu fața înainte. Săgeata se frânse.
Porta se umfla în pene.
— Sunt o căpetenie. Dacă o mai duc mult așa, îmi vor spune Ochi de Șoim.
În decursul următoarelor două zile repetă de opt ori isprava.
Americanii ne au strigat. Vroiau să afle cine este arcașul. Un negru dezertase din liniile lor. Îl bănuiau pe el și ofereau o grămadă de lucruri doar pentru a l trimite înapoi.
— Printre noi nu sunt negri, zbieră Heide, și nici afurisiți de evrei.
Le am făcut semne cu cârpe albe înnodate la capul baionetelor. Porta ieși din tranșee.
— Îndepărtați vă ofițerii, mugi Heide, Ochi de Șoim nu trage decât în ofițeri!
Porta își agita jobenul galben. Părul său roșu strălucea în soare.
— Salut ție, Față Palidă, strigă.
Americanii își aruncară căștile în sus în semn de veselie. Un sergent de statură uriașă se ivi deasupra tranșeei americane.
— Aici Ursul Cenușiu din Alaska. Câți ani ai făcut, Ochi de Șoim?
— Opt ani.
— Þângăule! Eu am douăzeci și patru de ani de serviciu militar! L am ucis pe lepădătura de babacu tău la Verdun!
— Asta i o minciună sfruntată, strigă Porta. Bătrânul își face al treilea an de pârnaie la Moabit, celula 840, secția disciplinară; e un dur, unul dintre cei adevărați.
Sergentul își puse un chipiu peste cască.
— Măi Kraut tâmpit, te ai împopoțonat cu un nume de piele roșie. Eu reprezint aici tribul meu. Dacă nimerești în chipiul ăsta te vom saluta preaplecați. În regimentul nostru suntem trei indieni. Dacă nu nimerești chipiul, la noapte te vom căuta și îți vom tăia fuduliile.
Porta scoase o săgeată din tolba pe care o purta pe după umăr. Întinse coarda și ținti cu grijă.
— Las o baltă, sfătui Bătrânul. Dacă îl omori, ceilalți îl vor răzbuna.
— Sfânta Fecioară să ți călăuzească mâna, murmura părintele Emmanuel făcându și semnul crucii.
Sute de binocluri erau ațintite asupra chipiului care împodobea casca sergentului indian.
Într o tăcere de moarte, săgeata șuieră, străpunse chipiul și îl smulse.
Din cele două tranșee s au înălțat strigăte de entuziasm.
Căști și carabine erau azvârlite în sus. L au purtat în triumf pe învingător de a lungul tranșeei.
Sergentul ridică mâinile deasupra capului pentru a l saluta pe învingătorul Porta. În clipa aceea a apărut chiorul.
— Adunătură de neisprăviți, ați înnebunit! Ați merita să fiți duși în fața consiliului de război.
Războiul nu încetase...


RÃFUIALA LUI MIKE

Ploaia amestecată cu zăpadă ni se scurgea pe obraz picurând de pe marginea căștii, pătrunzând în barbă, sâpându ne pe buze șanțuri dureroase.
— Și asta se numește însorita Italie? ocărî Porta.
Mărșăluiam în rând câte doi pe povârnișul muntelui. Cocoțată sus, deasupra capetelor noastre, se afla mănăstirea. Dar nu într acolo ne îndreptam. Ne duceam în direcție opusă, spre Monte Caira. Geniștii ne semnalaseră japonezi în zona aceea.
— Strângeți rândurile! ordonă Mike, și nu mai zbierați atâta!
Întunericul ne învăluia ca o plapumă de puf. Către sud est bubuia artileria. Gloanțe trasoare multicolore se înălțau spre cer. Priveliștea era atât de minunată încât de nu ar fi fost atât de primejdios, ne am fi oprit desigur s o admirăm.
Eram în misiune specială. Lucrul acesta nu era nicidecum ceva deosebit, eram obișnuit cu așa ceva. Săpasem trei mari gropi comune cu puțin înainte de a părăsi locul în care ne aflam la odihnă. Asta nu ne afectase câtuși de puțin, căci nici unul dintre noi nu avea de gând să se odihnească vreodată în ele.
Porta prevăzuse un loc cu dimensiuni deosebite, pe care îl hărăzea Vierului. Acesta tocmai fusese dat afară din birou. Plutonierul major fusese pur și simplu măturat. Reîntoarcerea sa printre noi fusese salutată de către Mike cu un râs gros.
— Ești prea gras, Stahlschmidt. Ar trebui să mai slăbești. Te numesc curierul meu personal .
Porta și Micuțul au început pe dată să l dăscălească pe Vier, fără prea multe ocolișuri.
— N ai decât s o întinzi, îi explica Porta, luând o în zig zag printre schijele de obuz și să nu ți arăți mutra în bătaia puștilor trăgătorilor de elită.
Vierul mai apucă să întrezărească pe curierul care era de presupus că urma să l înlocuiască. I se vedea creierul în cap. Mai trăia încă, dar își dădu duhul înainte de plecarea noastră. Vierul îi luă geanta.
Un obuz explodă în imediata apropiere. Într o clipă compania s a împrăștiat! Îl auzisem venind.
Mike aproape că își înghiți trabucul său mare.
— Hombre, blestemă Barcelona. Afurisitele astea de obuze pișcă așa din senin.
Am pornit din nou. Nu era nimeni rănit. Porta și Micuțul l au încadrat pe Vier, silindu l să și ia locul în plutonul al doilea.
— Nu prea îți vine bine la socoteală, ce zici, Stahlschmidt? Obuze, gloanțe, trasoare, baionete dințate și săbii cumplite de samurai, care toate pe tine te țintesc. Aruncătoare de flăcări care te pârlesc! Ehei! O duceai mai bine în cușca ta de la Altona. La război e ca la cinematograf: locurile bune sunt cele din spate. În față te orbește! Dar fii pe pace, ți am păstrat un locșor pe cinste, la căldurică, în groapa comună! Doar suntem camarazi!
— Tacă ți gura. mârâi Vierul. Râde bine cine râde ia urma.
— Cât timp ține un curier de companie, întrebă Micuțul pe cei din jur.
— La geniști cam șapte zile, râse Heide drăcește. La infanteriști între cinci și zece; dar la noi n o duce niciodată mai mult de patruzeci și opt de ore.
Micuțul făcu semnul crucii în dreptul chipului Vierului.
— Ești catolic? îl întrebă.
— Ce ți pasă? mormăi Vierul.
— Cred că ar trebui să te duci la preot și să l rogi să ți dea ultima miruire peste mutra ta păcătoasă, o dată ce e sigur că vei da în primire! Micuțul necheză de plăcere la propria sa glumă. După un sfert de ceas încă mai râdea.
— De fapt e păcat ca un gradat cu un viitor atât de promițător să moară în floarea vârstei, filozofă Barcelona.
— Ce vrei, asta i legea aspră a războiului, hohoti Porta. Își scrută victima cu privirea. — Þi e frică să dai ortul popii, Stahlschmidt?
Micuțul îl prinse de bărbie.
— Nu încă, vesti el, dar nici mult nu mai are.
Vierul îl plesni furios cu geanta.
— Sunt soldat de mai multă vreme ca tine, hârdău de lături ce ești!
— Cătană de trei parale, rânji Micuțul. Păcat că Walt Disney nu te a cunoscut. I ai fi servit drept model pentru lupul cel mare și rău!
Micuțul văzuse de patru ori un film al lui Walt Disney și se tăvălise pe jos de râs, de fiecare dată, era dintre acei fericiți care se pot distra ia nesfârșit cu același lucru.
Aveam un aparat vechi de proiecție. Un soi de monstru uriaș. Cu toate acestea îl căram cu noi.
Ajunsesem într o pădure în care copacii erau toți sfârtecați de obuze. Trebuie să vezi un asemenea spectacol pentru a putea crede. Trupurile moarte ale copacilor se înălțau acuzatoare către cer.
Străbăteam pădurea ținându ne de bancuri. Vierul rămânea ținta noastră preferată. Atunci când Gregor Martin a descoperit cadavrul unui plutonier de la intendență străpuns de un trunchi de copac, mânjit de singe, puțind, a fost culmea voioșiei.
— Îl vezi, jubilă Gregor, iată unul dintre colegii tăi! E ciudat, dar cei mai mulți dintre ei crapă în felul ăsta.
— Mie unul mi ar plăcea totuși mai mult să fiu la intendență decât să fiu plutonier major, fost paznic de latrine degradat, strigă Porta din ultimul rând, unde se tocmea pentru vânzarea a zece ciubuce cu opiu.
— Am văzut mulți d alde ăștia închizând ochii, spuse și Barcelona pe un ton amenințător.
— Vă amintiți de tipul de la Minsk? zbieră Micuțul cu voioșie. A murit cu o bucată de sârmă ghimpată în jurul gâtului.
Arătând cu degetul în spate, Bătrânul îi trase un ghiont Mistrețului.
— Nu prea miroase a bine, Stahlschmidt. S ar părea că ți au pus gând râu.
— După soare vine ploaia, cită Micuțul cu tâlc.
Câteva obuze căzură nu departe în spatele nostru.
— Nu mi place asta. Se îngroașă gluma, murmură Bătrânul.
Șuiera. Pocnea. Vâjâia. Ne apropiam de văgăuna morții, sectorul cel mai de temut al frontului de la Cassiona, o zonă îngustă și descoperită. Eram înconjurați de mormane de cadavre umflate de oameni și de cai. Doar cinci la sută din coloane izbuteau s o străbată. Pe jos zăceau răspândite, alterate, suficiente alimente să hrănească cinci divizii.
— Răriți rândurile, răriți! se auzea. Atenție la țigări.
O nouă salvă izbucni. Am început să alergăm. Gâfâind din greu, ne trânteam pe jos și ne cățăram.
Unul își aruncă ranița cu grenade. Era Brandt — chiulangiul. Bătrânul amenință să l împuște dacă nu se duce imediat să și o ia.
Un 75 mm se înfipse în pământ. Brandt căzu în genunchi. Sângele țâșnea ca dintr o fântânâ în locul în care îi fusese capul cu două clipe în urmă. Se prăbuși peste raniță.
Bătrânul și cu mine l am îmbrâncit brutal și am luat ranița. Pe Brandt îl și uitasem.
Obuzele cădeau grindină. Oamenii țipau. Fiecare nu se gândea decât la sine. Picioarele înaintau mecanic. Nu aveam în minte decât un singur lucru: să ieșim din văgăuna morții! Să ne adăpostim! Nici nu mai simțeam mitraliera lovindu se de cască; uitasem curelele care ne rodeau umărul. Încărcăturile grele de muniții păreau ușoare. Înainte! Înainte! Nu aveam nevoie de îmbărbătări.
Unui plutonier care alerga lângă mine i au fost zdrobite amândouă picioarele. A mai fugit câțiva metri înainte de a se prăbuși.
Subofițerul Schrank din plutonul al 7 lea se opri, privind mirat înaintea lui. Reangajatul de rangul unu, Lazlo ședea așezat în mijlocul potecii, încercând să și bage mațele la loc în burta sfârtecată.
Locotenentul Gehr alerga roată, urlând ca un nebun, apăsându și pumnii pe ceea ce fuseseră ochii săi.
Străbătuserăm în sfârșit văgăuna morții... Am lăsat acolo un sfert din companie.
Vierul nu era singurul care făcuse în nădragi!
Ne am odihnit. Chipurile noastre se schimbaseră. Ajunsesem exact în spatele liniei de luptă. Doamna cu coasa ne bătuse pe umăr. Nu mai eram cei dinainte. N am fi putut spune ce se întimplase cu noi. Acum devenisem ucigași, ucigași primejdioși.
Te poți apăra de un obuz, dar este foarte greu să scapi de un soldat din linia frontului, care ucide pentru că îi este frică să nu fie ucis.
Ne am verificat pentru ultima oară armele. Ce schimbare față de defilările noastre în orașul de garnizoană, atunci când cântam:

Ein Tiroler wollte jagen
Einen Gamsbock silbergrau...

Trăgătorii de elită se instalează prin copaci cu puștile lor cu lunetă. Ochesc întotdeauna între ochi. În clipa următoare ești mort... se lasă cortina. Un proiectil oarecare sau o schija de grenadă ți se înfige uneori în cască. Dacă ai noroc, scapi doar scalpat. Dar dacă bucata de fier pătrunde la baza craniului, camarade, atunci te vor lua brancardierii. Mai ai o șansă, dar e subțire ca un fir de păr. Dacă nu au prea mult de lucru, doctorii te vor scăpa, dar va trebui să zaci luni de zile în spital. Va trebui să fii „reeducat". Da, da căci vei fi uitat totul: să vorbești, sa mergi, să pipăi. Nu vei mai simți nimic. Vei fi uitat totul, crede mă! S ar putea să înnebunești înainte de a fi învățat totul din nou.

Die blauen Dragoner sie reiten
Mit Klingendem Spiel durch das Tor...

Prietene, doar știi ce înseamnă să te doară dinții. Cuprins de teamă te ai dus la dentist. Era binevoitor. Te a anesteziat. Þi a dat două pilule să le iei acasă dacă ai dureri. Dar nu ai nici pilule și nici anestezic atunci când o schijă de obuz îți smulge toți dinții împreună cu o bucată zdravănă de falcă. Mirat, îți privești dinții însângerați colo, în noroiul de la picioarele tale. După ce te vor fi cusut la loc, nici chiar mama ta nu te ar mai putea cunoaște, iar dacă iubita nu e slută, nu te mai vrea. Nu sunt prea multe fete cu suflet de soră de caritate, iar tu îi sperii pe toți.

Wenn die Soldaten durch die Stadt marschieren,
Öffnen die Mädchen Fenster und Türen...

Se întâmplă uneori să ți fie atinsă chiar șira spinării. În cazul acesta fie damblagești, fie o iei razna. Dacă ți se întâmplâ așa ceva, nu vei mai fi niciodată cel dinainte. Timp de nenumărate nopți vei zbiera de durere și pentru tine războiul nu se va sfârși niciodată. Nu te vei mai întoarce niciodată acasă. Ai muri dacă ai părăsi spitalul. La început vei spune „mai bine moartea decât să trăiesc în felul acesta". Dar vei vedea, s ar putea ca într o zi să preferi să „trăiești în felul acesta" decât să mori.

Ich bin ein freier Wildbretschütz
Und hab' ein weit' Revier...

Care soldat german nu a cântat balada veselă a braconierului care își bate joc de paznicul de vânătoare? Dar dacă într o zi te trezești așezat într o groapă plină de noroi, apăsând cu degetele o arteră deschisă a coapsei, nu vei cânta acest cântec. Sub mâini vei ține însăși viața ta. Îl vei chema cu deznădejde pe brancardier, bunul Samaritean, cu brasarda lui de la Crucea Roșie. Dar nu va veni. Are altceva de făcut. Este foarte ocupat să salveze pe cei care mai pot fi salvați. Tu nu mai ai scăpare. Încă nu ți ai dat seama. Rana ta nu pare prea gravă, dar nu i se poate face ligatura. Privești mirat sângele care se scurge peste mâna ta. După o jumătate de oră, vei muri încetișor, golit.

Auprès de ma blonde
Qu'il fait bon dormir...

Ai încercat vreodată să ți torni o picătură de acid pe mână? E un lucru dureros. Te pișcă și te arde. Dar poți pune o alifie care să ți aline durerea. Închipuiește ți însă, camarade, ce înseamnă să gemi de unul singur într o groapă de obuz plină cu apă, cu pântecul găurit de o schijă de bombă cu fosfor, care îți roade încet măruntaiele. Pentru a muri îți trebuiesc trei patru ore și te asigur că nici o clipă nu vei avea chef să cânți:

We've been working on the railroad
All the live long day.
Just to pass the time away...

Ai fost vreodată pe cale să te sufoci? Este îngrozitor. Închipuiește ți ce înseamnă să ai nasul și gura smulse, gâtlejul tău umplându se cu praful ridicat de tancurile care trec pe lângă tine. Încetișor, chipul ți se face vânăt. Scoți niște horcăituri ciudate. Apoi mori, sufocat de praful drumului.
Dacă o salvă de mitralieră te nimerește în burtă, te prăbușești greoi pe spate. Niciodată înainte. Apoi te ridici și rămâi așezat, cu picioarele larg desfăcute, încovoiat din mijloc de o durere arzătoare, cumplita. Ești sfâșiat pe dinăuntru. Nu îți dai seama imediat că vei muri. După trei ore suferi înspăimântător de sete, dar nu vei primi nimic de băut. Cei răniți în pântece nu trebuie niciodată să bea. Unul dintre camarazii tăi te pansează. S ar putea ca un infirmier să aibă timp să ți facă o transfuzie de sânge prelungindu ți astfel suferințele cu câteva ceasuri. Dacă ai în companie un prieten adevărat, își va sprijini pistolul pe ceafa ta și va apăsa pe trăgaci. Dar un asemenea prieten este lucru rar, iar fapta se numește asasinat.

Es ist so schön Soldat zu sein! Rosemarie...

Þi aș mai putea povesti multe altele. O schijă de obuz în rotula genunchiului; un ochi ieșit din orbită care atârnă de o rămășiță de nerv și se freacă de obrazul tău; fața plesnită de o bucată dintr o bombă explozivă, organele genitale înfundate în pântec; lama unui pumnal înfiptă până la jumătate între coaste; brațele și picioarele smulse într un câmp de mine; partea de jos a trupului strivită sub șenilele unui tanc; să arzi în ulei cuprins de flăcări; un glonte în plămâni sau în rinichi.
Mă întrebi de ce îți povestesc aceste orori care îți fac rău. Dar trebuie, trebuie să știi.

E atât de minunat să fii soldat! Rosemarie...

Pe front nu sunt nici tobe și nici trompete. Te închini pe rând lui Dumnezeu și diavolului rugându i să te ajute... Zadarnic. Amândoi au atâtea de făcut în timp de război. Mă vei întreba: de ce oare îngăduie Dumnezeu toate acestea? Îl vei învinovăți. Dar Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat omului libertatea, chiar și cea de a face război. Un hoț și un ucigaș nu pot învinovăți poliția pentru faptul de a fi hoț și ucigaș. La fel nu poți învinui pe Dumnezeu pentru război.
Noi i am înlocuit pe parașutiști. Erau la capătul puterilor. Nici nu și au mai luat rămas bun când au plecat încolonați. Nu aveau decât un singur gând: să plece.
După o oră înduram primul atac. Erau japonezi. Ne rostogoleam pe jos în lupte corp la corp înverșunate.
Legionarul și cu mine izbutisem să punem în poziție o mitralieră. Am tras întreaga salvă de a lungul tranșeei, ceea ce a însemnat pierderi pentru amândouă taberele, dar nu aveam încotro. Trebuia să i silim pe japonezi să iasă și am reușit. Datorită Legionarului. Scoase mitraliera de pe afet, o duse la șold și înălță chemarea lui obișnuită:
— Allah el akbar! Vive la Legion! En avant, en avant!
L am urmat cu toții, până și Mike, așa cum o făcusem de atâtea ori.
Micuțul apucă o cizmă de infanterist, prinse un japonez de gleznă și îi sfărâmă capul de un bolovan.
L am găsit pe Barcelona într o cazemată, cu o lovitură de cuțit în burtă. Agresorul său zăcea într un colț cu capul crăpat. Barcelona a fost trimis în liniile dinapoi cu cei de la transporturi. Asta ne a costat șase trabuce, un ceas, trei ciubuce cu opiu și douăsprezece poze pornografice. Scump, dar Barcelona era un camarad bun.
Medicul i a administrat o doză puternică de morfină.
Eram acum cu unul mai puțin în pluton. Cu puțin înainte de a pleca, i a dat Bătrânului vechea sa portocală sfrijită pe care o adusese din Spania. Avea o idee fixă: Nu putea să i se intâmple nimic atâta timp cât portocala rămâne în compania a 5 a. Bătrânul a fost nevoit să jure, pe o cruce împrumutată de la preotul militar, că va păstra portocala în buzunarul său din dreapta până la întoarcerea lui Barcelona. Apoi acesta ne a făcut semn de rămas bun din targa sa improvizată: o manta întinsă între două puști. Cu toții i am urmărit cu privirile până când au străbătut văgăuna morții.
În noaptea aceea l am prins pe băiat. A picat în mâinile unei patrule pe când trecea râul. Am încercat zadarnic să l facem să vorbească. Percheziționat în cazemata statului major, i au găsit în buzunare grăunțe de diferite soiuri. Nimic altceva. Până la urmă a spus că se numește Gigi, un nume de alintare, pe care l poartă mii de băieți italieni de zece ani.
Ofițerul de informații de la divizie a venit personal, dar nici el nu a izbutit să scoată ceva de la băiat. L au trimis în spate cu o patrulă. Seara am aflat ca îl împușcaseră pe puști. Descoperiseră ce însemnătate aveau grăunțele: boabele de grâu erau tancurile; porumbul, tunurile; semințele de floarea soarelui, mitraliere; sâmburii de mere, regimente. La zece ani, băiatul era cel mai bun spion din Italia. Tatăl și mama lui fuseseră uciși sub ochii săi la Roma. Ura sa împotriva germanilor era atât de mare încât tăiase cu mâna lui beregata unui jandarm militar.
După doua zile americanii ne au cerut vești despre micuț. Le am spus ce aflasem. Ne au blestemat și au ucis cinci dintre ai noștri drept represalii.
În văgăuna morții, de opt zile era spânzurată de un copac o tânără țăranca. O surprinseseră pe când îngropa mine. Pe malul râului erau așezați doi soldați spate n spate, legați fedeleș unul de celălalt, cu sârmă ghimpată. Fuseseră prinși departe în spatele liniei frontului. Vânâtorii de capete i au adus până aici și le au tras câte un glonte în ceafă. Am aruncat leșurile cât mai aproape de tranșeea americanilor, pentru a i impresiona. Începuseră să putrezească, dar nu aveam voie să i îngropăm. Acum nici nu i mai vedeam. Făceau parte din peisaj, precum bătrâna salcie ce sta gata să se prăbușească în râu.
Instinctul nostru ne prevenea. Instinctul sigur al luptătorului din prima linie. Fără a fi primit vreun ordin am început să ne săpăm gropi individuale, cea mai buna apărare a infanteristului împotriva carelor blindate.
Grenadierii din regimentul 134 ne râdeau în nas.
— Pe aici nu vor veni tancuri. Voi ăștia de la blindate nu vedeți decât tancuri peste tot!
— Du te și te plimba, mârâi Legionarul. Vor veni. Vei vedea.
Și au venit. Atunci când ne așteptam mai puțin, nu mult după miezul nopții. Și au aprins farurile, vânând pe grenadieri ca pe iepuri.
Am sărit în tranșee și ne am azvârlit în gropile noastre individuale. Apoi am secerat primele valuri de infanterie și am scos din luptă tanc după tanc.
Treizeci și șase de ruguri pâlpâiau în noapte. Doar zece tancuri au izbutit să se reîntoarcă.
Cu mult înainte de sfârșitul atacului. Porta și Micuțul au plecat la vânătoare de dinți de aur. Aflaseră că japonezii erau plini de așa ceva. Dar au fost crunt dezamăgiți; doar nouă dinți. S au hotărât să și mai încerce o dată norocul în zori. Se putea întâmpla să fi scăpat câte ceva pe întuneric.
Mike îi amenință, poate pentru a douăsprezecea oară, cu consiliul de război. Asta îi lăsa rece. Nimic nu i putea opri. Micuțul mi a arătat plin de mândrie o bucată de preț, un canin uriaș.
Ne au pus să înaintăm pânâ la noile poziții de la cota 593. În față se afla divizia 34 din Texas. Puteam vedea până la Rocca Janula, unde ploua cu obuze.
Mike petrecu ore în șir, cu ochiul lipit de binoclu. Căuta vechi cunoștințe. Regimentul 133 de infanterie american ocupa poziția din fața noastră, puțin mai spre stânga. Era regimentul în care Mike își făcuse ucenicia.
Simțeam că Mike era pe punctul de a pune la cale o găinărie. Ura regimentul acesta. Deodată recunoscu pe câțiva. Îmbrâncindu l pe observatorul de artilerie, luă telefonul și ceru pe comandantul artileriei.
Locotenentul Frick încerca să l oprească.
— Să nu faci asta Mike, ne vor strivi.
Mike își acoperi dinții de lup și își puse în gură unul din trabucurile sale uriașe.
— Ia slăbește mă! Asta i răfuiala mea. Sunt ani de zile de când visez clipa aceasta.
Îl chemă pe Porta. Acesta veni legănându se, ținând un arc de doi metri și jumătate, pe care îl găsise lângă un american mort. Mike îi arătă o țintă:
— Vezi cele trei tufișuri de lângă stânca de colo?
Porta făcu semn că da.
— Puțin mai la dreapta, urmă Mike, este o deschizătură. O vezi?
Porta privi prin binoclu. Șuieră.
— M am prins. O cazemată de observație.
Mike rânji mestecându și țigara de foi.
— N ai nimerit o. Este adăpostul lor de stat major. Colo înăuntru e un ticălos care era cu mine în compania F. Poți trimite o săgeată până acolo, cu un mesaj?
— S ar putea, făcu Porta.
Mike smulse iute o foaie din carnetul de observație și mâzgăli:

Joe Dunnawan, ți amintești de Michael Braun? Eram amândoi la Shuffield Barracks. M ai turnat, Dunnawan. Din cauza ta m au dat afară. Acum sunt condamnat.
Vom veni să ți tragem pielea de după urechi. Noi doi avem o răfuială, Joe. Dumnezeu mi e martor că te voi găsi, chiar dacă te ai ascunde la marele stat major al generalului Clark!
Peste exact trei minute vă trimit o salvă de obuze. Pune te la adăpost, Joe, că de nu vei fi făcut terci. Mi ar părea rău. Te vreau viu. Pe cinstea mea, Joe, vei zbiera așa cum zbieram noi, cei din închisoarea garnizoanei, când „Picior de lemn", comandantul, punea biciul pe noi.
Pe curând, Joe.
Mike Braun
Comandat de companie

Porta prinse răvașul pe săgeată, întinse coarda și ținti cu grijă. Săgeata lungă își luă zborul.
Mike își porni cronometrai, se repezi la telefon și, cu un chicotit plin de răutate, transmise ordinele sale beteriei grele Haubitz. Apoi chemă bateria de aruncătoare de rachete.
La exact trei minute după ce Porta își azvârlise săgeata, a început să vuiască ca și cum sute de locomotive rapide ar fi trecut pe deasupra capetelor noastre. Din obișnuință ne am lăsat în genunchi. Deasupra tranșeelor inamice s a înălțat un zid de foc, de pământ și de pietre. Asta era bateria Haubitz: zece salve. După cinci secunde a intrat în acțiune și bateria de aruncătoare de rachete. Obuzele Haubitz erau cumplite, dar păreau o jucărie pe lângă rachetele de 30 cm cu lungile lor cozi de flăcări. Le mai văzusem la lucru și de fiecare dată ne lipeam de pământ pe fundul tranșeei. Știam că bateria are trei aruncătoare de rachete, iar fiecare aruncător are zece guri de foc. De trei ori zece. Asemenea proiectile de temut doar pentru că Mike pusese gând rău unui om. Mike era așezat în fundul tranșeei și chicotea drăcește.
După atacul obuzierelor, liniștea părea sinistră.
— Atenție, preveni locotenentul Frick. Ne răspund.
Timp de un sfert de oră au aruncat peste noi obuze de toate calibrele. Apoi se făcu din nou liniște.
Mike ședea în adăpostul său, scornind noi vicleșuguri. Puțin după ce s a înnoptat s au cerut voluntari pentru recunoaștere. O patrulă de asalt, cică. Dar aflaseră toți despre răfuiala lui Mike. Nu s a prezentat nimeni. Mike ne făcu curci plouate, fricoși. Puțin ne păsa de ce spunea el.
— Voi fi în fruntea patrulei! ne asigură Mike.
Ca și cum asta ar fi schimbat ceva!
Mike nu ne inspira încredere în chip de conducător de patrulă de noapte. Nu îndrăznea să ne numească din oficiu. Dacă lovitura ar fi dat greș, lucrul acesta ar fi putut avea urmări neplăcute. Cei din fața noastră nu erau tocmai niște mielușei.
Nu aveam chef să patrulăm în noaptea aceea. Totuși Mike a mers atât de departe încât făgădui lui Porta și Micuțului șaizeci de țigări cu opiu și îngăduința de a căuta dinți de aur.
Încerca tot ce putea. Dar fărădelegile și amenințările au fost zadarnice.
A doua zi de dimineață americanii au început să și bată joc de Mike. Ne au trimis un bocanc vechi și găurit cu un șoarece mort înăuntru. Am înțeles tâlcul.
Apoi au urlat în difuzorul lor:
— Nu te am uitat, Braun. Nicicând n a fost secătură mai mare să poarte uniforma americană. Þi ai găsit locul tău adevărat între Fritzi. Te aștept. Nu întârzia prea mult. Comandant Mike Braun, pârlitule, făgăduim 20 000 și țigări, cât pot să ducă doi oameni, băieților din compania ta care sunt dispuși să ți reteze capul și să ni l trimită. Iar dacă ei n o fac, o vom face noi!
Pichetele lor de trăgători au rămas toată ziua la posturi și ne au doborât unsprezece oameni. La scurtă vreme după miezul nopții, ne au lichidat santinelele. Doar datorită Legionarului nu au ajuns până la tranșeele noastre. Acesta ieșise din adăpost să și facă nevoile când întrezări umbre care fugeau. A tras imediat. A trebuit să ne batem crâncen timp de zece minute pentru a i pune pe fugă și asta ne a mai costat încă zece oameni. Eram sătui pânâ n gât. N aveau decât să se răfuiască doar cu Mike. Noi nu aveam nici o vină. Depășiseră măsura.
Mike își frecă mâinile de mulțumire când Legionarul îl înștiință că patrula de asalt fusese alcătuită. Aveam de gând să ne ducem după prietenul lui Mike la orele nouăsprezece, la ora mesei. Vor fi ocupați să înfulece și, cum de obicei la ora aceea ne luam și noi zeama, se vor crede în siguranță o bucată de vreme. Ideea a fost a Legionarului. Erau însă și unii care se împotriveau. De pildă Porta, care nu trăia decât pentru haleală, țipa ca din gură de șarpe.
Nici Mike nu era prea entuziasmat. Dar Legionarul îl convinse. Micuțul și Heide au tăiat cu foarfeca firele de sârmă ghimpată și, iuți ca fulgerul, au trecut dincolo. Stăteau ghemuiți în gropi de obuze exact în dreptul pozițiilor inamice. Grenadele aveau siguranțele scoase. Piedicile automatelor erau ridicate. Îi auzeam cum râd.
Mike își descoperi prietenul privind prin binoclul de noapte cu infraroșii. Șușotind îi ordonă Micuțului să i ajute să l aducă pe Joe Dunnawan.
Bieții americani păreau că nu sunt cu gândul decât la mâncare. Mike dădu semnul de atac.
Ne am aruncat înainte. O grenadă ateriză pe o gamelă care zbură în aer. Aruncam mine și grenade în adăposturile lor și măturam tranșeea cu pistoalele noastre automate.
Învălmășeala era generală. După câteva minute ne am retras. Izbutisem în trecere să le scoatem mitralierele din funcțiune. Ne am aruncat gâfâind în tranșeele noastre.
Mike era verde de furie. Micuțul îl mânuise puțin cam prea brutal pe Joe Dunnawan și îl sugrumase. Lui Mike nu i a mai rămas altceva decât să lovească cu furie cu picioarele în cadavru. Și ceea ce îl făcea să turbeze de mânie era faptul că nu l putea pedepsi pe Micuțul, deoarece operația fusese cu totul neregulamentară.
Zilele următoare ne am distrat trăgând la țintă cu arcul și sarbacana.
Începuse să plouă. Ne era frig în ținuta noastră de camuflaj. Priveam spre mănăstirea care semănă cu un pumn amenințător înălțat deasupra capetelor noastre. Era în zori. Deodată, dinspre sud est, orizontul se aprinse. Cerul exploda. Se vedea ca un șir de furnale înalte. Munții se cutremurau. Valea întreagă tremura de spaimă. Opt mii de tone de oțel se prăbușeau asupra noastră. Cel mai mare bombardament al istoriei începuse. Într o singură zi, asupra pozițiilor noastre au căzut tot atâtea bombe cât la Verdun în timpul întregii bătălii și aceasta fără răgaz, ceas după ceas.
Adăposturile noastre se prăbușeau necontenit. Cu mâinile, cu picioarele, cu dinții, ne croiam drum către lumină. Devenisem adevărate cârtițe. Ne lipeam de pereții tranșeei, sau mai bine spus de ceea ce mai rămăsese din ei. Un iad de artilerie, cel mai cumplit din câte văzu vreodată. Un tanc de 38 de tone fu azvârlit în aer. Abia căzuse pe turelă, cu fundul în sus, că presiunea aerului îl readuse în poziția sa inițială.
O companie întreagă care străbătea o tranșee a fost îngropată de vie în câteva clipe. Ici și colo se vedea ieșind câte o țeavă de armă. Asta era tot ce mai rămăsese.
În timpul nopții au izbucnit primele accese de nebunie. Îi băteam pe tipi până ce începeau să pară că le vine mintea la loc. Însă nu întotdeauna îi puteam prinde înainte de a se fi aruncat drept în mijlocul focului. Un iad de oțel arzător.
Locotenentul Sorg își pierdea sângele. Avea picioarele smulse. Cei doi infirmieri ai noștri erau morți. Unul strivit sub o grindă, celălalt tăiat în două de un obuz care explodase chiar înaintea sa. Tocmai se îndrepta spre locotenentul Sorg să i dea ajutor. Micuțul rămăsese fără jumătate de nas. Legionarul și Heide l au ținut în timp ce Porta îi cosea rana. Asta se petrecea într un colț mai ferit din spatele unei grămezi de cadavre. Bombardamentul a continuat în tot cursul nopții și toată dimineața zilei următoare. Bateriile noastre fuseseră nimicite demult. Tancurile noastre de asalt au ars fără să fi fost folosite.
Deodată bombardamentul încetă, dar începu în spatele nostru. Tir de baraj! Ceilalți ieșeau de prin gropi și din pâlnii de obuze: diavoli. Strigau, urlau. Siguri de victorie se năpustiseră înainte, încredințați că nu mai erau supraviețuitori. Rămăsesem ghemuiți în pâlnii și în spatele unor stânci, cu mitralierele și aruncătoarele noastre de flăcări.
Au trecut pe lângâ noi în goană. Făceam pe morții. Veneau necontenit alții. Unul dintre ei mi a dat un picior în cască. Îmi vâjâia capul. Las' că vezi tu, ticălosule! Nu scapi tu viu! Cu coada ochiului vedeam picioare; cizme înalte americane, cu șireturi. Ghete albe franceze, moletiere englezești. Erau toate neamurile. Erau și câțiva negri, cu chipurile cenușii de spaimă.
Un glas răgușit ordonă:
— Înainte, înainte!
O mitralieră se porni să latre. M am răsucit și am scos o pe a mea din băltoaca de noroi. Micuțul îi potrivi încărcătorul. Încărcat, foc! Gloanțele se înfigeau în spatele soldaților în kaki. Îi seceram. Au încercat să se predea, dar moartea era la seceriș.
I am atacat la baionetă și cu cazmaua. Călcam peste morți; alunecam pe mațe; ne sugrumam cu mâinile goale.
Ucide, ostaș, ucide pentru patrie și pentru libertatea... pe care n o vei obține niciodată!
Am despicat cu cazmaua fața unui sergent negru. Sângele m a împroșcat. M am aruncat la adăpost într o groapă adâncă și mocirloasă. Înăuntru mișca ceva. Se ivi un cap cu casca plată. Am scos un strigăt de groază, am lovit cu cazmaua, mi am descărcat pistolul, fără să l nimeresc. Se ridică, șiroind. L am lovit în burtă. Se ridică din nou, cu o baionetă în mână. Am sărit, i am smuls baioneta și i am repezit peste față, de mai multe ori, cazmaua mea ascuțită.
Pro patria! Înainte, viteazule, înainte cu baioneta și cazmaua ta.




Pe via del Capuccino am ridicat baricade. Fusese ideea lui Carl. Agentul de circulație ne a dat și el o mână de ajutor. La cele două capete ale străzii am pus grinzi. Mario s a dus să facă rost de bile. Apoi ne am apucat să jucăm o partidă de pétanque.
Firește că s au găsit destui să protesteze, însă agentul de circulație se zborși la ei. Toți de pe stradă luau parte la jocul nostru. Ne distram ca niște copii, excepție făcând șoferii și birjarii, care nu voiau să înțeleagă de ce era blocată strada.
Liniștea era întreruptă doar la zgomotul bilelor. Aruncam cu un genunchi sprijinit pe pământ. Apoi măsurăm și ne ciorovăiam. Ploaia însă ne a împiedicat să continuăm. Barajul nu l am îndepărtat, putea folosi și a doua zi.
După aceea am plecat spre bordelul de pe Maria de'Fiori, în drum însă ne am încăierat cu bersaglierii. Chiar în fața patiseriei celei mari, pe via del Corso. Am spart una dintre marile uși de cristal. Au venit carabinierii dar n au săltat decât pe bersaglieri. Noi ne refugiasem într un bordel.
— E plăcut aici la Roma, spuse Carl.


PERMISIE LA ROMA

De câteva ori camionul era să se răstoarne în câte o groapă de obuz.
În buzunarul de la piept, sub țesătura aspră a bluzonului de camuflaj, foșneau permisiile. Simple petice de hârtie, dar ele însemnau cinsprezece zile de uitare, la Hamburg. Plutonierul major pomenise ceva și despre posibilitatea de a obține o învoire în străinătate. Regimentul nu acorda așa ceva. Dacă aș izbuti s o obțin la Hamburg, m aș putea duce la Copenhaga. La ce bun? Să merg mai departe, până în Suedia, de unde m ar extrăda suedezii? Căci deveniseră specialiști în materie. Cu numai trei zile în urmă executasem doi aviatori care dezertaseră la Roma și ajunseseră până în Suedia, la Stockholm. Drumul înapoi îl făcuseră cu cătușe la mâini, escortați de către poliția suedeză până la Hälsingborg și predați jandarmeriei militare. Noi îi executasem, noi cei dintr un pluton al regimentului disciplinar de blindate. Unul dintre ei zbiera împotriva Suediei.
— Unde ai de gând să te duci? mă întrebă un caporal bătrân ce purta epoleții albi ai grenadierilor.
L am privit fără a i răspunde. N aveam chef să i răspund.
— Te am întrebat unde te duci? repetă el cu încăpățânare de țăran.
— Ce ți pasă ție, ramolitule? Eu te întreb unde te duci?
— Ai merita o scărmăneala bună, puțoiule. Þi aș putea fi tată!
— Dă i drumul, ce mai aștepți! Eu sunt gata. Mi am scos centironul înfășurindu l în jurul mâinii.
Șovăi, nepricepându mi furia. Trebuia să mi descarc nervii și moșneagul pica la țanc. N avea decât să ridice primul mâna și l aș fi ucis. Bucățele l aș fi făcut. Nu mi păsa de urmări. Simțeam nevoia să fac ceva disperat. După aceea mă voi simți mai bine. Șaizeci și două de ore în turela puțind de ulei a unui tanc, era destul pentru a înnebuni.
În jurul meu doar răcani din transporturi. Doar în spate de tot am zărit doi marinari în uniforme decolorate și jegoase. Nasturii de la bluzoane erau cocliți. Unul își pierduse panglica de la bonetă iar pe cea a camaradului său, cu toată bunăvoința, nu puteai citi ce scrie. După insigne mi am dat seama că erau de la submarine. Mi ar fi plăcut să stau de vorbă cu el și simțeam că dorința era reciprocă. Dar, la fel ca mine, se codeau să facă primul pas. Se putea prea bine să nu schimbăm niciodată un singur cuvânt, chiar de ar fi să călătorim sute de kilometri împreună, în camionul acesta ce ne hurducăia.
Neavând ceva mai bun de făcut, m am apucat să mi curăț unghiile cu baioneta. Ceea ce ar fi avut darul să l scoată pe Porta din sărite. Chiar și atunci când făcea baie avea mare grijă ca nu cumva să și ude mâinile, să și piardă patina. Micuțul nu avea asemenea griji, el din principiu nu se îmbăia niciodată: îi puteai ține urma pe o rază de kilometri. Tot el deținea și recordul de purici al diviziei. Un grenadier din regimentul 433 fusese timp de trei luni în fruntea clasamentului, cu trei sute doisprezece purici în două ore. Micuțul l a învins cu trei sute patruzeci și șapte, într o oră și jumătate. Porta și cu el încercaseră să obțină o rasă nouă împerechind purici cu cruce pe spate cu purici tigrați. Din păcate cei tigrați îi haleau pe ceilalți. Micuțul era și singurul dintre noi cu păduchi, de care era foarte mândru. Am fi cumpărat și noi de la el, dar cerea mult prea scump, douăzeci și cinci de grame de aur perechea.
Povestea cu păduchii începuse cu americanii. În timpul patrulărilor de noapte îi auzisem vorbind între ei. Un caporal de la pușcașii marini susținea că nu ești cu adevărat soldat, atât timp cât nu ai păduchi. Când după câteva ceasuri, am atacat tranșeea, Porta îi reteză beregata caporalului. Scotocind prin buzunarele mortului, Micuțul găsi o cutie de alamă plină cu păduchi.
Caporalul acesta mort avea să ne dea multă bătaie de cap. În 1916 fusese în Legiunea Străină și luptase în Flandra. Legionarul nostru s a înfuriat. Luă corpul și îl îngropă în grădina de legume din spatele mănăstirii. Cu ajutorul lui Barcelona meșteri o cruce. Se porni o gâlceavă mare pentru a hotărî ce trebuia scris pe cruce. Cei mai mulți erau de părere să scrie: Caporalul Robert Kent, U.S. marines. Dar se opunea cu îndârjire micuțul legionar, care ținea morțiș să scrie: Legionarul clasa I a Robert Kent. Mai voia să vopsească brațele crucii în verde, culoarea legiunii. Noi le doream în roșu și albastru, adică în culorile infanteriei marine americane.
În cele din urmă ne am învoit și un călugăr îndemânatic a gravat pe cruce:
„Aici zace legionarul clasa I a Robert Kent, din regimentul 3 al Legiunii Străine, mort în uniforma pușcașilor marini din regimentul 2 U.S."
În ziua următoare însă, pe Legionar îl apucară toate pandaliile când constată că, profitând de întuneric, cineva pictase vulturul american pe mijlocul crucii. Trei zile în șir l a căutat pe vinovat fără a l dibui.
La Roma abia aveam timp să prind expresul către nord. Dar aveam de de făcut un drum la spitalul militar, pentru Chiorul. De dus un pachet unei doctorițe. De necrezut, dar adevărat: generalul nostru era îndrăgostit. Eram curios să i văd gagica. Dacă era ca el, nu prea aș fi avut ce vedea. Până și Wallace Berry, cel mai pocit dintre toți actorii uriți, era un Adonis pe lângă Chiorul.
Era frumoasă, nemaipomenit de frumoasă. I am ținut locul Chiorului în patul damei. Bună treabă!
Aveam buzunarele burdușite cu scrisori, ce trebuiau remise pe sub mână, pentru a evita cenzura. Conțineau destule pentru a acuza de înaltă trădare întreaga companie. Cea mai periculoasă era cea de la Porta, către un prieten dezertor, care se ascundea de cinci ani. Împreună cu un agent de poliție organizase o „rețea", care să i ajute pe cei în stare să plătească. Dar vai de amărâtul care intra pe mâinile acestei bande și nu putea cotiza. Porta era în legături de afaceri cu ei. Nu știam cam ce fel de „afaceri" tratau. După război, partenerul lui Porta a devenit comisar de poliție într un mare oraș din Germania. Nu dezvălui numele urbei, de teama unui proces de calomnie.
Camionul sosi la Roma și se opri în curtea unei cazărmi. Un fel de cușcă sordidă cu ziduri coșcovite. Se vedea bine că vechii locatari plecaseră. Erau prin nisipurile Africii sau putrezeau în lagărele de prizonieri din Libia.
Un plutonier răcnea la noi.
— Mai lasă ne în pace! îi aruncă unul dintre marinari pe când cobora din camion.
În grup strâns, cu sacii pe umeri, marinarii ieșiră pe poarta cazărmii legănându se, urmăriți de zbieretele gradatului. Puțeau a ulei și apă sărată.
Am mărșăluit mult timp, cu o scurtă oprire pe treptele din piața Spaniei.
Pe via Maria dei Fiori am intrat într un bar, un fel de coridor îngust, cu o tejghea lungă.
Două târfe ce nu păreau nocive se odihneau, rezemate de bar. Mai încolo un agent de circulație, cu ochelarii de protecție pe după gât, vocifera. In colțul gurii avea un trabuc. Uniforma îi era stropită. Tăcu brusc dând cu ochii de noi.
— Attenzione! Nemți murdari!
Unul dintre marinari, cel mai scund, o porni spre sticlete, cu dreapta pe mânerul baionetei.
— Camarade, spuse el, tu ești roman. Noi trei suntem germani. Suntem oameni cumsecade, care nu fac rău nimănui dacă nu ne calcă pe bătătură! cred că și patronul din spatele tejghelei e de acord cu mine. Nu cere decât ce i se cuvine. Și aceste două dame, sunt dame bine, atunci când li se dă ce li se cuvine.
Se întrerupse, își scoase baioneta și se scobi între dinți cu ea. Se întoarse cu fața către polițist, întinzându și gâtul. Apăru o piele roșie, opărită. Acea piele pe care o au supraviețuitorii scoși în ultima clipă dintr o încăpere plină cu vapori fierbinți.
— Dar, vezi tu, măi sticlete, nici unul dintre noi nu i murdar!
Puse baioneta la loc și lovi cu podul palmei pe tejghea.
— Dați ne bere! Trei sferturi bere și un sfert șliboviță! După aceea, șampania săracului !
Cârciumarul râse cu bunăvoință. Apoi își șterse burta cu șervetul.
— Aveți de gând s o luați repede, ai?
Se scărpină la fund și scoase dopul unei sticle de șampanie cu dinții.
Între timp noi ne uitam la tablourile din spatele său, murdare de rahat de muscă, la care desigur priveau doar noi veniți, căci cei de ai casei nu le mai vedeau de mult.
Încă nu schimbasem cu ei nici un cuvânt. Nu se făcea, atâta timp cât nu băusem încă primul pahar. Sunt ritualuri ce trebuie respectate. Și ce ne am fi putut spune înainte de a fi ciocnit împreună?
Barmanului îi trebui un sfert de oră să ne prepare amestecul. Făcea pe nebunul.
Am ciocnit și am tras câte o dușcă zdravănă. Unul din mateloți, o prăjină de om, împărți în jur țigări Camel. Se tot scărpina între picioare și cântărea din priviri pe cele două târfe.
— Trebuie să ne repezim până la spital, ne explică el. Carl și a rupt ceva. S a pomenit cu o afurisită de anghilă peste el. Și apoi, toți avem nevoie de o revizie.
Se descheie să ne arate carnea sa arsă.
— Am luat o pe coajă nu departe de Cipru. Eram de patruzeci și opt de ore în submersie. Comandantul și a pierdut răbdarea. Nu a vrut să l asculte pe secund. Era prea tânăr, făcea pe cocoșul. Douăzeci și unu de ani, ce vreți! Secundul nostru avea patruzeci și șapte și era hârșâit ca un adevărat lup de mare! Când l am scos din turelă, carnea se desfăcea de pe oase. Ulei încins. Pe comandant nici nu l am mai găsit! S a topit complet.
Marinarul își lustruia crucea de cavaler.
— Treizeci și șapte dintre noi și au lăsat oasele acolo. Dar am izbutit să scoatem barca de salvare; doar mulțumită mecanicului șef.
— Ce naiba te ai apucat să i spui toate astea! se răsti cel secund, care se numea Carl. Să ciocnim!
Fiecare a dat un rând. Cârciumarul la fel. Până și cu sticlele ne am împăcat. Restul de pe fundul paharelor îl turnam în decolteul fetelor.
În bar apăru încă o târfă.
— Otto, să fiu al naibii, mormăi Carl dându i un ghiont celuilalt, pe asta o iau. Cât poate costa? I aș da 500 pentru o noapte.
Începu să se tocmească cu fata și căzură de acord pentru 500 de mărci și zece pachete de Lucky Strike. Fata avea camera la etajul trei. Otto și cu mine i am urmat.
Patronul ne puse câteva sticle de bere sub braț.
— Trec și eu să vă văd într o jumătate de oră, după ce închid prăvălia, strigă după noi.
Am urcat o scară îngustă, în urma fetei. Sub fustă i se vedeau chiloții roșii cu margini de dantelă neagră.
Carl gâfâia în timp ce i strecura mâna între pulpe.
— Îmi placi al naibii de mult!
Tot glumind am străbătut pe întuneric un culoar lung, lovindu ne de tot felul de chestii. Scăpăram pe rând chibrituri. Din când în când ne opream să bem.
O femeie gemea în spatele unei uși. Un bărbat râse răgușit. Se auzea un pat scârțâind. Ceva căzu pe jos, probabil o sticlă.
— Unii nu se ncurcă pe aici, șopti Otto privind printr o gaură de cheie.
— Sbrigatevi! mormăi fata, nerăbdătoare. Ce ați rămas acolo? Dacă nu veniți, îmi găsesc alții. Noaptea i scurtă. Sunt grăbită. (Își aruncă pe spate părul negru ca smoala). Ei, ce aveți de gând?
— Venim, venim, mârâi Otto. Doar să tragem un gât. Tu ai băgat de seamă, Carl, cât de grăbite sunt toate putorile? Mai grăbite decât toți oamenii de afaceri la un loc. Þi amintești de aia mare și slabă, la Salonic, care lua clienții câte doi deodată?
— Mie să nu mi spui putoare, țipă fata, care înțelegea puțin germana. Pentru tine, marinarule, eu sunt fată, gagică, iubită, sunt ce vrei tu, dar nu putoare.
— Bine, bine... făcu împăciuitor Otto. Hai să punem busola la punct. Cum te cheamă?
— Lolita.
— Lolita, lui Otto îi place numele. Lolita... Spune mi, Carl, te ai mai culcat vreodată c o Lolita?
— Nu țin minte. Lolita, arată ne bârlogul tău!
Carl, unde am fost ultima dată la bordel?
Carl se scărpină gânditor după ureche.
— N a fost la Bone , când ne am făcut plinul, sau cumva la Brest?
Otto se prăpădea de râs.
— Da de unde! a fost la Trondheim. Ai alunecat pe trepte, iar eu eram închis în latrine. Ce noapte!
— Ce limbariță aveți! strigă Lolita din celălalt capăt al coridorului. Haideți, veniți odată, ce mai așteptați!
— Ia nu mă mai lua la rost, o puse la punct Carl. Te am plătit pentru o noapte întreagă și mă privește cum îmi petrec timpul. Cine a zis că vreau să mă culc cu tine? Poate vreau doar să ți cânt un cântecel de leagăn?
O sticlă de bere îi scăpă lui Otto din brațe, se rostogoli pe coridor și căzu pe scări. Încercă s o prindă, dar scăpă și altele pierzându și echilibrul și se prăbuși pe trepte în jos, într un vacarm asurzitor.
Împreună cu Carl i am sărit în ajutor. Se deschideau uși, bărbați și femei strigau de a valma, așa cum numai italienii știu să strige. Un prichindel, alături de un munte de fată, ne amenința cu bătaia, dar văzându l pe Otto se retrase urgent, baricadându se în spatele ușii, folosind un bufet și un bideu.
La baza casei scărilor apăru și patronul. Trupul îi lucea de sudoare. În mână ținea o măciucă.
— Per Bacco! Accidenti! Cine vă supără, băieți? Lăsați l pe mâna mea!
— Nu i nevoie, am scăpat doar o sticlă, îi răspunse Otto.
— Nu, din fericire nu s a spart, dar ce porcărie de scară! Asta îmi amintește de Nagasaki, și acolo era o afurisită de scară. Era în noaptea când m am procopsit cu n sifilis, de la japoneza aia care avea doar trei degete la piciorul drept.
— Sifilis, zbieră Lolita, foarte mulțumesc, asta nu i de mine.
O luă la fugă pe culoar și se auzi o ușă pocnind.
— Vai de capul tău, amărâtule! bombăni Carl. Cine te a pus să pomenești de boala ta? Înțelege o dată, Otto, lucrurile astea sunt strict personale. Uită te la mine. Vorbesc eu vreodată de șancrul pe care mi l am tras la Pireu? E vina ta, Otto. Tu ai vrut să intrăm în afurisitul ăsta de bar. Dacă mizam pe damele de consumație, așa cum ți am propus, nimic nu s ar fi întâmplat.
— Poți să știi dacă damele alea se spală la fund? se apără Otto. Dacă e să ai ghinion, te alegi cu ce trebuie chiar și atunci când te duci într un castel și te bagi în scutece c o prințesă.
Ne am așezat pe treptele înguste ale scării și am scos dopul la câteva sticle, apoi am urcat din nou făcând la fiecare etaj câte o haltă de bere.
— Berea asta nu mai face două parale, mârâi Otto nemulțumit. Miroase a bere, se numește bere, dar e o poșircă. Când berea începe să fie proastă, se cheamă că e timpul de a pune capăt războiului. Nu poți duce război fără bere bună.
— Sunteți activi? i am întrebat.
— Bineînțeles! mormăi Otto și scuipă pe perete.
— Eram amândoi la școală, Otto și cu mine, când ne au tras în piept pe amândoi. Ne am angajat în marină în 1924. Singura posibilitate de muncă permanentă. Am semnat pentru doisprezece ani. Ce să mai împarți viața în bucățele? Așa a fost să fie.
— Și nu sunteți decât simpli marinari? m am arătat mirat.
— De mult puteam fi prim maiștri, de am fi vrut, râse Otto. Ne au degradat pe fiecare în parte de câte cinci ori. Prea multe istorii cu fuste; prea multă bere... și prea mulți ofițeri tâmpiți. Dar până să înceapă scârnăvia asta de război, ne am distrat destul de bine: la ora asta suntem singurii supraviețuitori din cei trei sute șaptezeci și cinci de zdrahoni ai vechii școli de submarine din Kiel.
— Și ce veți face după ce vom pierde războiul și marina va fi dizolvată?
— Bați câmpii, băiete! clătină din cap Carl. Pe voi ăștilalți da, pe voi or să vă trimită la dracu'. Nouă desigur că cel puțin pentru o vreme, ne vor lua submarinele. Dar vom draga mine. Am mai făcut de astea. Și toți ne vor iubi. Ne vor umple de bere, când ne vom întoarce în port. Rahatul cel de toate zilele pe voi vă așteaptă, pe voi cei de la blindate. Dacă vrei un sfat bun, ascultă ce ți spun, Înscrie te la un curs de deminare! Îți va folosi după război. Vei trăi ca un rege!
Otto găsise între timp ușa Lolitei. O amenința că trage asupra zăvorului dacă nu deschide. Pentru a o face să priceapă că vorbește serios, își arma zgomotos pistolul.
— Dă te la o parte din ușă, că trag, urlă el.
Se auzi cum sunt trase două zăvoare și Lolita dădu drumul unui șuvoi de înjurături. La celălalt capăt al coridorului se deschise o ușă și o fată ne pofti politicos să intrăm. Otto puse pistolul la loc în toc. Lolita era uitată, nici nu existase vreodată.
S au făcut prezentările, ne am strâns mâinile. O chema Isabelle. Lângă chiuvetă avea un butoiaș cu bere. De tavan atârnau cănile.
Otto se dezbrăcă imediat. Avea ciorapii găuriți, iar pantalonii îi erau pătați de mucegai. Arătă spre bocancii săi:
— Nu cred să se usuce vreodată! Ultimii metri a trebuit să i facem prin apă, vasul de aprovizionare nu putea acosta... ce viață de câine!
Isabelle își scoase rochia și rămase într un furou negru. I am exprimat admirația noastră. M am așezat împreună cu Carl pe marginea patului, cu halbele de bere în mâini. Otto și Isabelle se ciondăneau încetișor. Nu căzuseră de acord în privința poziției. În cele din urmă fata a cedat. Se așeză în genunchi pe pat. Carl și cu mine a trebuit să le facem puțin loc. Apoi s au ivit alte dificultăți. Otto nu vroia să folosească prezervativul. Isabelle mi a cerut să caut în sertarul noptierei și s a încredințat că Otto și l a pus corect.
— Suntem gata, constată ea.
— Perfect, atunci să i dăm drumul, spuse Otto răgușit.
Carl îmi destăinuia amănuntele despre viața la bordul vaselor depozit ce adunau prizonierii.
— S a întâmplat ca tocmai în timpul când eram la bordul unui asemenea vas, să am parte de cea mai grozavă fată din viața mea. O negresă, într adevăr rea de muscă. Avea mii de draci în ea. Și cum știa să și miște toate alea, bătrâne, nu ți pot spune.
Otto se dădu jos, cu un aer mulțumit. A urmat la rând Carl. Continua să mi povestească în timp ce și scotea pantalonii. Isabelle își înodă picioarele în jurul șoldurilor sale.
— Și în timp ce făceam dragoste cu ea, haleam icre negre cu lingura mare. Îți dau 100 de mărci, dacă o faci pe franțuzește, spuse adresându se Isabellei.
— În regulă, cum vrei tu.
— Am încercat s o aduc pe negresă la bord, s a prins însă Bătrânul, tocmai când ne strecuram prin panou. Am luat zece zile de bulău, fata însă făcea și de zece ori atât. Ce cur frumos ai, oftă el ciupind o de fese.
Otto zvârli prezervativul folosit pe geam și își puse bocancii la uscat pe reșou.
— Ce ai zice, Sven, dacă am petrece câteva zile împreună? Spitalul mai poate să aștepte! Cred că n ar fi rău să batem puțin cloaca asta, în care lumea bună vine în concediu. O bună educație te obligă să cunoști Roma.
Am zis da, cu toate că trebuie să sacrific câteva din prețioasele zile de permisie.
— Am auzit de o văgăună faină, am adresa.
Carl se ridică în mâini pe sânii precum două cuiburi mici ai Isabellei și se opri să și tragă sufletul. Apoi fata se puse din nou pe treabă.
Cineva bătu zgomotos la ușă.
— Ceva se ntâmplă? urlă nervoasă Isabelle.
— Via di qua!
— Ce zbieri în halul ăsta, pentru numele Domnului! Sunt eu, Mario, se auzi glasul înăbușit al patronului barului.
Otto se duce să deschidă. Mario pătrunse în cameră purtând o ladă cu bere în spinare.
— V am adus câteva sticle, de vă e cumva sete, ne lămuri Mario așezând lada în mijlocul încăperii. (Îi dădu Isabellei o palmă pe fundul gol.) Ai de lucru, hai? râse el. Dând capul pe spate, goli o sticlă fără s o ia de la gură.
Între timp Carl terminase. Otto avea chef s o ia de la început.
— Iată binemeritata odihnă a războinicului, rânji ridicând picioarele fetei la umeri.
— Nu fără prezervativ, țipă Isabelle trăgându se înapoi.
A trebuit să cotrobăi din nou prin sertar.
— Vreau să cred că aveți hârtii în regulă, spuse Mario. Într un ceas jandarmii militari trec pe aici!
— N au decât, am spus nepăsător.
— Permisia ta e valabilă pentru Roma?
— Nu, e pentru Hamburg.
— În cazul ăsta or să te umfle. Nu trebuie să te găsească aici. Dar n are importanță. Aveți tot timpul. În pivniță e o bătrânică. E oarbă, însă are urechi de pisică! Îndată ce i va auzi venind, va sparge o sticlă de peretele curții.
Otto obosise. Isabelle încălecase bideul, ceea ce îl stârni pe Mario. Nici nu mai ajunseră la pat, se împreunară pe jos, ca doi câini. Mario avusese grijă să și pună halba la îndemână. Nu se oprea nici măcar când bea. Nimeni nu se supără. Și de ce s ar fi supărat! Isabelle își făcea meseria, iar noi eram clienții ei. Mario era lac de transpirație.
— Uf! suflă el, nu mai am antrenament. Trebuie s o fac mai des!
— Poți veni la mine de câte ori poftești, dacă ai cu ce plăti, puse lucrurile la punct Isabelle. Dacă nu, închis pentru inventar!
— N ai un pește? întrebă curios Otto.
— Acum nu mai am. L au arestat săptămâna trecută. L au dus împreună cu niște evrei.
— Ce crezi că va păți? întrebă Carl.
— Se zice că i folosesc la experiențe, cu chestii chimice, zise Otto.
— În lagărele mari din Polonia au camere de gazare, ne informă Mario.
— Tu nu vrei? mă întrebă Isabelle. Hai, vino, cât mai sunt în formă!
La început m am codit. Ceilalți au crezut că sunt timid și puseră mâna să mă ajute, mai bine nu spun în ce fel, aș putea fi acuzat de pornografie.
Carl ne întrerupse în plin elan exclamând cu uimire:
— Ia arată mi brațul! N ai fi însemnat!
Mi am tras brusc mâna și imediat mi a sărit muștarul.
— Ticăloșilor! Ce vă pasă vouă de asta!
Am pus mâna pe țucalul pe jumătate plin și l am azvârlit spre Carl. Acesta se feri și Mario îi primi conținutul în plin obraz. A fost începutul unei bătăi de pomină. Până și Isabelle se aruncă în învălmășeală.
De jos din curte răzbi zgomotul unei sticle sparte pe o conductă. Mario sări în sus.
— Ei, băieți, au venit! Oarba i a auzit. Ieșiți pe acoperiș. Sbrigatevi!
Eu mă și băgasem sub pat, dar am fost tras afară de picioare.
— Tâmpitule, șuieră Isabelle, e primul loc în care vor căuta.
Mario ne împinse pe fereastră.
— Afară cu voi, corciților! Și clonțu, mic! Dacă vă găsesc vor închide barul și întreg bordelul. Nemți blestemați! Din partea mea n aveți decât să vă căsăpiți între voi, dar pe noi, romanii, lăsați ne în pace!
Strângeam pistolul între dinți și în jurul gâtului aveam două grenade. Când am privit în jos m a luat amețeala. Carl era chiar în spatele meu. Își uitase țoalele și râdea ca un prost.
Marinarii și au aruncat sacii jos, în curte. Nu eram singurii din casă care aveam necazuri. Eram agățați de fațadă precum ciorchinii.
— Să nu vă uitați în jos, ne sfătui Isabelle.
Ce frică îmi era! Urmărit de ai tăi. Blestemată fie poliția din toate țările.
De ce o fi viața asta atât de complicată? Ce făcusem, în definitiv? O noapte de libertate. Doar atât. Și ne vânau ca pe criminali.
— Cartușiera și chipiul mi au rămas înăuntru, am șoptit enervat.
— Ești bătut în cap, șuieră Carl. Bătu din picior pe tăblie.
Mario apăru la fereastră.
— Per Bacco, voi, nemții, nu sunteți decât o șleahtă de idioți!
Ne trecu lucrurile uitate. După numai două minute i am auzit pe caralii spărgând ușa. Au înjurat o pe Isabelle. l au pocnit pe Mario, au blestemat Italia. Fereastra fu smulsă violent. Ne am lipit de zid, preschimbați în cărămizi tăcute. Dacă ne găseau aici, era moarte curată, nici o explicație nu ne ar fi putut salva.
Am ridicat piedica de la pistolul 0,8. Carl ținea între dinți panglica grenadei sale de mână.
În lumina ce răzbătea de pe palier am zărit un chip de granit sub casca lucitoare de oțel. Fascicolul unei lanterne mătură curtea.
— Isuse Dumnezeule, dacă exiști, ajută ne, doar o singură dată! Mâine ne vom duce la biserică!
Ce m am mai rugat!
Jandarmii răcneau. Cineva țipa. Lovituri de măciucă date pe trupul gol. Un pocnet de pistol. Geamuri sparte. Înjurături.
— Pune mâna pe porcul ăsta, izbucni un glas gros.
Cizme țintuite coborâră zgomotos scara. Aveau să l găsească pe cel care trăsese? Îi vor rupe, desigur, fiecare oscior. Nimeni nu trage în caralii nepedepsit. În strada până acum tăcută zbârnâi motorul unui camion. Plecau. Chiar în clipa când ne pregăteam să ne întoarcem prin fereastră, Otto ne avertiză:
— Atenție, poate s au făcut doar că pleacă!
Din nou se deschise o fereastră. Apăru o cască lucitoare. Cineva mergea pe acoperiș. Toți trei încetasem să mai respirăm.
Nu mai aveam aer. Creierul meu se oprise. Mi am rupt o unghie. Capătul îi mai atârna de deget și mă durea când îl mișcam.
Într un târziu, la fereastră s au ivit Mario și Isabelle, care ne au ajutat să coborâm.
— Din cauza voastră era s o încurc, nemți blestemați, pufni Mario . Am scăpat ca prin urechile acului. (Era transpirat leoarcă). Dacă vreodată unul din ăștia îmi pică n labe, îl strâng de gât. Mâine mă duc la slujbă. Nu că aș crede, dar oricum! (Își șterse fața de sudoare.) Rita, vaca aia, avea un tip ascuns în dulap. Un englez, evadat acum trei luni dintr un lagăr de prizonieri. Îl mai dădusem pe ușă afară o dată. Îi făcuseră rost de acte italienești. Ar fi putut scăpa, dacă nu se ascundea în dulap. Chiar și un bou s ar fi întrebat ce caută un tip în dulap!
Încăperea era plină de oameni care vorbeau de a valma. Un adevărat turn al lui Babei. Eram îngrămădiți pe patul cel mare. Cei mai mulți râdeau de ușurare. Dar singură și tăcută în colțul ei, ședea o fată foarte frumoasă, cu obrazul împietrit. Englezul fusese prietenul ei.
— L au târât de picioare pe scări în jos, șopti ea. Capul i se lovea de fiecare treaptă.
Agentul de circulație, cel pe care îl cunoscusem mai devreme în aceeași seară, îi întinse o sticlă cu rachiu. Refuză murmurând ceva neinteligibil.
— Unde l au găsit pe Heinz? întrebă unul mărunțel, cu nasul ascuțit.
— Dedesubtul spălătorului din latrine, îi răspunse o fată voinică, cu ochi plânși. Tocmai plecau, când unul dintre ei s a întors și a luminat cu lanterna sub chiuvetă. Ce s a mai bucurat! „Fă te încoace, micule. Ce amărât trebuie să fii tu, singur singurel acolo înăuntru!" Cred că Heinz a înnebunit brusc. A scos pistolul și a tras un glonț în brațul jandarmului. Au sărit și ceilalți. L au omorât pe Heinz cu patul armelor. Apoi l au prăvălit pe scări lovindu l cu picioarele, ca pe o minge de fotbal.
— Ești sigură că Heinz e mort? întrebă Mario, între două sorbituri.
Fata făcu da din cap.
— Îi urăsc pe zbirii ăștia, zise Otto cu convingere.
Se pregătea să și urmeze gândul, când Carl interveni.
— Ne doare n cot de ei! Trăiască războiul! Pacea va fi lungă și cumplită! Avem fete, trăscău și prieteni faini, zbirii s au cărat, ce ți mai trebuie?
Isabelle puse un disc. Dansam cum se nimerea, fără a ține seama de muzică. Una dintre fete se alese cu un ochi vânăt. Mario sparse o sticlă în capul polițaiului. Urinam pe fereastră. Pentru fete lucrul ăsta era ceva mai greu. Trebuia să le ținem să nu cadă. Nimeni nu voia să părăsească încăperea, de teamă că în lipsă se vor petrece lucruri interesante.
Sticletele și una din fete au luat o hotărâre grea, anume să părăsească împreună lumea aceasta. Se pregăteau să se sinucidă. I am ajutat să umple cada cu apă, după care le am ținut un timp capetele sub apă. Dintr o dată și au schimbat părerea. Carl se supără și îi pocni cap în cap, zicându le tâmpiți și lipsiți de caracter.
Pretutindeni pe jos și până pe scări erau culcate perechi. Mario își pusese picioarele sale murdare pe spinarea mea ce se ridica și cobora. Nu pentru că ar fi vrut cumva să ne deranjeze, pe mine și pe Anna, ci din cauză că nu avea unde să le pună în altă parte. Cu capul între sânii mari ai Luisei, se porni să cânte:

Belami nu ești prea elegant și nici
nu pici de frumos,
Dar pe chestii de dame ești tare băftos...

Mai degrabă zbierete decât cântec. Între două refrene mai trăgea o dușcă. Tricoul său se ridicase descoperindu i burta păroasă.
Otto și o fată care petrecuseră o bună bucată de vreme sub pat ieșiră la lumină. Otto împinse fata înapoi de unde venise cu piciorul desculț și nu prea curat și se așeză cu spatele sprijinit de pat. O fată îi mângâia umerii cu picioarele ei lungi. O prinse de sub genunchi intonând:

La ancoră eram, de la Madagascar la nord.
Căci ciuma izbucnise la noi la bord...

Două fete din înalta societate au venit să ne țină companie. Erau sătule de covoare orientale și de pahare de cristal. Tânjeau după unghii murdare și vorbe triviale. Una dintre ele povesti cum mama ei s a sinucis otrăvindu se împreună cu amantul ei.
— Și maică mea a fost o târfă, zise Carl. Vrei să te culci cu mine?
Fata i se aruncă de gât și se puseră în baterie pe coridor. Otto se apropie clătinându se, sprijinit de două fete în pielea goală.
— Să n aveți încredere în ăștia, zbieră el arătându i cu degetul pe noii veniți. Ãștia mint și când respiră. Nu sunt de ai noștri. Sunt comuniști!
Cea de a doua fată bine se opri să râdă. Mi se agăță de gât. Otto încercă să mă ajute să i desfac fermoarul. Rezultatul: rochia se sfâșie de sus și până jos.
Carl cânta:

În Africa negrii țipă în cor,
Acasă n Reich cu toții vor!

— Ești comunist? se răsti Otto la unul din peștii fetelor.
Acesta încuviință. Ridicându și pumnul, răcni ceva ce suna cam ca „Frontul roșu".
— Ce sclifosit! mârâi Otto.
Scoțând pistolul său P 38 din toc, urmă:
— Coboară în stradă, dibuiește un tip de la Gestapo, sau un jandarm și culcă l la pământ cu ăsta! Nu vei îndrăzni, japiță mică de salon! Vă cunosc eu pe voi! La naiba, până și un bătrân cotoi italienesc face mai mult decât voi.
Toți erau numai urechi. Otto continua să l facă pe tip albie de porci. Otto era un marinar de la submarine tipic, detestând tot ce mirosea a burghezie. Iar cuvântul intelectual îl făcea să vadă roșu.
Tânărul ieși, cu pistolul în buzunar. Una dintre perechi încercă să l rețină.
Fata de adineauri reveni.
— Scoate ți uniforma și vino cu mine, îmi propuse. Războiul se va termina curând.
I am mângâiat pulpele. Se aruncă pe spate în pat, cu picioarele desfăcute atârnând pe margini. M am prăvălit peste ea mușcându i sânii zbârliți.
Otto mormăi și acum.
— Auzi, comuniști! Pe dracu! Dau în bâlbâială cum văd un rezervist cu zvastica pictată pe fund!
Totul era năclăit de bere. O fată vomită. Deodată izbucni o ceartă între Mario și polițai, care se acuzau unul pe celălalt că ar fi furat o bere. Cearta se încheie în coadă de pește.
Zăceam pe pat cu Elisabeth. Aveam capul greu. Aș fi vrut să fiu mort. Otto îngenunchease în fața chiuvetei. Carl discuta cu Rita, așezați în dulap.
— Haide, șleahtă de bețivani, făcu Mario nerăbdător. Îmbrăcați vă, mergem la slujbă. Ceilalți au luat o înainte.
În biserica Sfântul Andrei era răcoare. Ne am înghesuit toți pe două bănci. Aveam chipurile smerite.
Înșirați unul în spatele altuia, înaintarăm spre altar. Otto îi oferi o dușcă de rachiu lui Carl. Nu prea avea obiceiul să meargă la slujbă. Trebuia să prindă puțin curaj. Am îngenunchiat împreună cu ceilalți credincioși din biserică.
Am ridicat privirile către Cel de pe cruce și am șoptit, aproape fără voia mea:
— Îți mulțumesc, Isuse Hristoase, pentru ce ai făcut pentru mine azi noapte, când au venit jandarmii! Ajută i, Doamne, pe cei care au fost prinși! O rază de soare lumină chiar în clipa aceea chipul său. Cât părea de obosit...
Am simțit o mână sub brațul meu. Era Mario, trăznind a bere.
— Vino, Sven! Ce faci, dormi?
— Întinde o, i am spus.
Mă strânsese și mai tare, aproape brutal. Otto i se alătură și el, pocnindu mă peste ceafă cu latul palmei.
— Ce tot faci pe măscăriciul, ca și cum l ai cunoaște pe Dumnezeu!
M au luat pe sus. Carl voia să șterpelească o tavă de argint, Mario și Otto însă fură de părere că exagera.
— Dacă ar fi la un popă sub braț, i ai putea da o scatoalcă și ai întinde o cu tava, dar s o salți dintr o biserică, asta nu se face!
Carl s a supus raționamentului nostru, era însă atât de dezamăgit și furios încât se apucă să cotonogească un muzicant ambulant.
După alte câteva ore ne am luat rămas bun de la Mario și de la fete. Ne am început turul de oraș, cu sacii în spinare. Am intrat în nenumărate bistrouri.
Am fost și la un bordel. Iar la un moment dat am aterizat într o expoziție de pictură, dar asta a fost din greșeală. Lui Carl îi plăcu un nud. Când află cât costă, se luă de comitetul de organizare. Ne amenințară că vor chema poliția. Dacă ne ar fi oferit un pahar de bere ar fi scăpat fără cele patru oglinzi sparte.
Într un restaurant select de pe via Cavour ne am luat la harță cu un șef de sală și patru chelneri. Am început prin a refuza să ne lăsăm sacii la garderobă: primele ciondăneli. Lucrurile s au înrăutățit atunci când Otto vru să și schimbe ciorapii la intrare; abia însă când au mers până acolo încât să refuze să ne servească, a început cu adevărat chermeza. Carl se repezi în bucătărie măturând personalul precum un taifun care pustiește o pădure și puse mâna pe o tavă mare, plină cu ravioli.
Doi polițiști destul de în vârstă ne au luat în grijă și ne au condus la un restaurant, pe o stradă mai dosnică, unde am fost mai bine primiți. Carl mai avea și acum tava cu ravioli sub braț. Un dar din partea restaurantului select. Fuseseră prea fericiți să se descotorosească de noi.
Înainte de a intra în a doua cârciumă, Carl atrase atenția celor doi polițai:
— Voi ăștia, amiralii trotuarului, cred că v ați dat bine seama că v am urmat de bunăvoie, nu?
În fața halbelor pline, agenții ne asigurară că își dăduseră perfect seama.
Noaptea târziu ne am trezit lângă o fântânâ. Carl sări în apă să ne arate cum trebuie să te folosești de un colac de salvare pe timp de furtună. Otto și cu mine stârneam valurile.
Se deschise o fereastră și o voce adormită ne acuză în mod grosolan că făceam prea multă gălăgie.
— Halitor nenorocit de spaghete! urlă Carl din mijlocul bazinului. Cum îndrăznești să tulburi un exercițiu de salvare al marinei de război germane?
Otto culese de pe jos o piatră pe care o repezi drept în mutra cetățeanului. Acesta a fost la un pas să sară pe fereastră dacă nevastă sa nu l ar fi reținut. Locuiau la al treilea.
Otto mai aruncă o piatră, dar de data aceasta nimeri fereastra de alături. Se trezi acum întreaga stradă. Urmă o bătaie monstru. Părea că izbucnise o mică răscoală. Ne am luat tălpășița când învălmășeala a atins punctul maxim. Nimeni nu mai știa de ce începuse.
În dimineața următoare ne am hotărât să mergem toți trei la spital. Nu poți face însă întotdeauna ceea ce vrei. Nenorocul a fost să întâlnim un marinar italian care se ducea la baza sa din Genova. Se găsea în tovărășia unui bersaglier care tocmai ieșise din spital, cu un picior de lemn. Avea pică pe proteza sa, care îi producea dureri. O purta sub braț și mergea sprijinindu se într o cârjă. La ieșirea din spital îi dăduseră două cârje, dar pe una o vânduse unui cioban. Nu pentru că ar fi avut cumva nevoie, dar ciobanul acesta era un om prevăzător.
— Nu ști niciodată ce se poate întâmpla în timp de război, îi spusese soldatul. Ceva îmi spune că, mai devreme sau mai târziu, va fi mare lipsă de cârje.
Când s a apropiat de noi eram tolăniți pe o scenă, pe via Torino și mâncam sardele prăjite. I am poftit să se așeze lângă noi și le am oferit sardele.
Am stat puțin de vorbă, apoi pe neașteptate ne a apucat un dor de curățenie. Ne am repezit în cea mai apropiată baie publică. Ce scandal a fost când am nimerit în partea rezervată femeilor! Dezbrăcați, cu țoalele sub braț și sacii la spinare, am zbughit o pe o fereastră și ne am îmbrăcat în spatele unui gard.
La Ponte Umberto drumurile noastre s au despărțit. Cei doi nu mai aveau curajul să întârzie. Erau plecați de o lună. E adevărat că documentele lor erau ștampilate, numai că ștampilele erau false.
— Ei, băieți, ne vom reîntâlni aici, după ce războiul se va termina, la 3 noiembrie, mai răcni marinarul italian de pe o străduță.
— Marinarule, îi strigă Carl la rândul său, nu ține, închipuie ți că războiul se termină pe 4 noiembrie! Mai bine să ne întâlnim, chiar aici, la trei luni după sfârșitul războiului, numărat zi cu zi.
— Vrei să spui acolo unde sunteți, sau aici unde ne aflăm? urlă marinarul.
Ajunsesem atât de departe încât abia ne mai auzeam. Oamenii se opreau holbându se la noi. Carl făcu mâinile pâlnie.
— Ne vom întâlni în mijlocul podului Umberto, acolo unde ne am despărțit și fiecare va aduce o ladă cu bere!
— O.K. La ce oră? strigară italienii.
— La unsprezece și un sfert, răspunse Carl.
— Veniți cu trenul sau cu vaporul?
— Nu mai pune întrebări tâmpite! Tu iei trenul, dacă nu te obligă nimeni?
— Sunt autocare din oră n oră, de la Anzio la Roma, ne mai strigă marinarul.
A doua zi, dimineață devreme, eram la spitalul de pe Via di San Stefano. Până acolo ne am dus cu o birjă. Pe vizitiu l am așezat pe bancheta din spate, cu toată împotrivirea lui și am mânat caii cu rândul.
— Acum e acum! Să nu greșim șenalul, strigă Carl trecând pe sub porți.
— Virez la dreapta, cred că i bine, zise Otto.
Santinela ne privea înmărmurită. Băiatul nu mai văzuse niciodată o asemenea intrare.
Otto opri în dreptul scărilor.
— Vira ancora! ordonă Carl.
— Unde mergeți? lătră santinela.
— Noi te am întrebat unde mergi? i o reteză Carl. Ce te privește ce facem noi?
— Sunt aici ca să vă întreb unde vă duceți, răspunse soldatul.
— Ei bine, ne ai întrebat. Și acum închide clanța! tună Carl.
Santinela ridică din umeri și se întoarse la post.
O săgeată indica drumul către birou. Fără a ține seama de inscripția „Bateți și așteptați", am pătruns înăuntru.
Un subofițer sanitar, în uniformă tăiată pe măsură, instalat într un scaun cu leagăn, cu picioarele pe masă, era foarte ocupat să și dea cu briantină pe păr. În spatele său, pe perete, se afla un portret mare al lui Adolf Hitler.
— Ai treabă multă? spuse Carl aruncându și sacul pe podea.
Sanitarul pomădat și parfumat nu se învrednici să ne arunce măcar o privire.
Carl îi atrase din nou atenția asupra prezenței noastre.
— Hei, ia vezi, ai mușterii!
Eroul de la spital se apucă să și scobească dinții cu un laringoscop. Privind nepăsător pe fereastră, se învrednici:
— Ați greșit drumul!
— Fir ar să fie! Nu i spitalul aici?
— Ba da! Vă aflați în clipa aceasta în Ospedale Militare. Iar în fața voastră se află responsabilul biroului. Aici stai în poziție de drepți și te prezinți regulamentar.
— Rahat! spuse Otto.
— Ce vă spuneam? zbieră Carl. Să i ardem o mardeală, catârului ăstuia!
— Haide, camarade, înțelege odată, am venit aici la reparație, mai încercă Otto.
— Nu m ați înțeles. Aici sunteți la spital și nu la un șantier naval.
— Nu i mai vorbi, strigă Carl. Dacă are chef să mi simtă laba pe mutră, cu atât mai rău pentru el.
Otto insistă încă o dată.
— Bine, cum îi spune pe la voi aici, avem nevoie de reparație, de control.
Sanitarul își examină cu mult interes chica strălucitoare în oglinda de pe peretele din față. Își împrospătă obrazul cu apă de colonie.
— Vrei să spui că aveți nevoie de spitalizare? În cazul acesta presupun că aveți și hârtiile necesare, semnate de medicul de regiment? Sunteți răniți?
— Da, făcu Carl, dar de mult. Nu pentru asta, am venit acum.
— Am necazuri acolo jos, zise și Otto.
— Ați greșit adresa. Aici e un spital de chirurgie.
Subofițerul râse batjocoritor.
— Să nu mai discutăm cu el, țipă Carl scos din fire. Dă i un șut în picioare, aruncă l prin răsuflătoare și s o tăiem!
Subofițerul se făcu că nu aude amenințările.
— Trebuie să vă prezentați la serviciul de boli dermato venerice care se află în cadrul clinicii medicale. Cel mai bine vă interesați la Ortskommandatur . Ca să aflați unde e, întrebați la comandatura gării, iar pentru a găsi gara nu aveți decât să întrebați un agent de circulație.
— Bă rahat în ploaie, de ce nu știi unde este afurisitul ăsta de spital pentru fudulii? întrebă Otto, plin de draci.
— Bineînțeles că știu, e datoria mea.
— Atunci spune odată, avortonule!
— Marinarule, eu răspund de intrările în spital de chirurgie, dar nu sunt birou de informații.
— Ce învârți când nu faci pe soldatul? întrebă Otto.
— Nu cred că te privește, răspunse înțepat subofițerul. Oricum, sunt puține șanse să ne întâlnim în vreun salon. Dar dacă tot întrebi, voi face pentru tine o excepție și îți voi răspunde. Sunt magistrat la baroul din Berlin.
— Ajunge! urlă Carl trăgându și pantalonii în sus. Magistrat! Responsabil! O cârpă, asta e!
Apucă o călimară și o aruncă în perete, chiar în spatele subofițerului. O bibliotecă cuprinzătoare fu golită în clipa următoare, într un timp record.
Carl și cu mine am sărit pe deasupra biroului apucându l pe „responsabil" de păr și l am dat cu capul de tăblie. Otto deschise un borcan cu dulceață de căpșuni și răspândi conținutul peste căpățâna tipului. Am sfâșiat în bucățele câteva perne; fulgii zburau prin încăpere. Subofițerul se mai alese cu încă două borcane cu dulceață pe țeastă. După aceea l am tăvălit prin fulgi. Semăna cu o găină bolnavă.
O infirmieră băgă capul prin ușa întredeschisă, dar o închise repede la loc când un dicționar gros zbură către ea.
Înainte de a pleca, Carl mai înfipse un snop de documente în gura sanitarului, care zbiera. Am părăsit biroul devastat foarte mulțumiți de noi. Santinela ne lăsă să trecem fără a ne face greutăți.
— Ne vom vindeca înainte de a ajunge la vreun spital, gemu Otto. Suntem de săptămâni întregi pe drum.
Ceva mai departe, pe via Claudia, un Kübel opri în dreptul nostru. Doi jandarmi militari, cu căști de oțel, coborâră din camion.
— Sunteți arestați, strigă unul dintre ei.
— Hai zău, zise Carl.
Catarama centurii sale îl atinse pe primul drept în mijlocul feței. Zbirul căzu la pământ, orbit, urlând de durere. În numai câteva secunde strada s a golit. O trăsură în care erau două cuconițe dispăru în galop.
Cel de al doilea își scotea pistolul din toc. I am sărit în spinare și l am mușcat de ureche. Otto îi expedie o directă cu dreapta în mutră.
Am urcat în grabă în Kübel, am pornit motorul, și, după ce am băgat schimbătorul într a doua, am sărit jos. Vehiculul se zdrobi de o casă, la colțul străzii.
Lângă Colisseum, lui Carl îi bubui o idee salvatoare. Scotocind prin sacul său, scoase o sticlă cu rom. Ne am întors lângă cei doi jandarmi leșinați.
— În sănătatea voastră! zise Carl turnându le pe gât câte o porție zdravănă.
Restul băuturii îl vărsă peste uniformele lor; sticla am pus o pe scaunul din fața mașinii.
— Dopul, murmură Carl.
Otto se strâmbă de râs; reveni lângă cei doi și puse dopul în buzunarul unuia dintre ei.
— Și acum trebuie să telefonăm, decretă Carl, încântat.
Am găsit o cabină și, după lungi parlamentari cu o telefonistă, am obținut numărul de la Ortskommandatur. Otto a fost cel care a cerut legătura, având glasul cel mai convingător.
— Generale, ah, bine, locotenente, n are importanță! Cine i mitocan? Crezi poate că mă impresionezi? D-ăștia ca tine am fumat eu mulți! Cine i la aparat? Mă crezi nebun? De ce telefonez? Ce ți pasă! Alo! Alo! Ticălosul a închis! Lui Otto nu i venea să creadă.
— Sunt plini de ei, deștepții ăștia, mârâi Carl. Lasă mă pe mine. Mai ai numărul? Nu te pricepi. Am să ți arăt eu cum se procedează.
— Dă mi l pe responsabil, zise sec. La aparat profesorul Brandt. Ce se întâmplă? Până acum câteva minute mai credeam că jandarmeria militară germană e aici pentru a menține ordinea, dar iată că oamenii voștri sunt amestecați în încăierări cu civilii beți. Asta trebuie să înceteze, căpitane! Doi jandarmi de ai voștri zac întinși pe șosea, beți ca porcii, pe via Marc Aurelio colț cu via Claudia, după ce și au făcut mașina zob!
Carl agață la loc receptorul rânjind mulțumit.
Am rezistat ispitei de a urmări în continuare desfășurarea evenimentelor. Am mai petrecut încă douăzeci și patru de ore împreună. În cele din urmă ne am despărțit în fața dispensarului dermato venerian al clinicii medicale, amintindu ne de întâlnirea de pe Ponte Umberto, la trei luni după ce războiul va lua sfârșit.
Am mers cu spatele până la colțul străzii, pentru a i vedea cât mai mult posibil. Salutau agitându și beretele și cântând rămasul bun al marinarilor.
M am așezat într un parc. Vântul bătea dinspre miază zi. Se auzea bubuitul necontenit și amenințător al tunurilor de la Monte Cassino. Apoi m am prezentat la comandatura gării să mi modific permisia, pentru a mă putea duce la aeroport, unde urma să caut un avion de transport.
Plutonierul major se uită îndelung la mine.
— N ai aflat ce s a întâmplat ieri?
Stătea în fața mea, cântărindu mi hârtiile în mână. Le rupse în bucățele, foarte încet.
— Mare ofensivă; pe întreaga armată din sud toate permisiile au fost anulate.




Gașca de la Ida Gălbejita nu era un bordel ca toate celelalte. Oficial nici nu era un bordel, cu toate că era cunoscut de toți soldații, din Sicilia până la Brenner.
Printre profesionistele de la Ida se ascundeau numeroase doamne „bine", urmărite de Gestapo. Altele, dimpotrivă, erau căutate de partizani. Ida le procura acte false. Le categorisea după felul cum arătau și după mediul din care proveneau. La Ida erau patru categorii de fete: pentru simpli soldați, pentru subofițeri, pentru ofițerii de grade mici, pentru ofițerii superiori.
Doar femeile foarte frumoase erau admise în această ultimă clasă. Și pe deasupra ele trebuiau să fie în măsură de a putea cita din Schiller și din Shakespeare. Ida avea o slăbiciune pentru Schiller. În entuziasmul ei, pictase pe peretele salonului în care se făceau prezentările:

Und setzet Ihr nicht das Leben ein,
Nie wird Euch das Leben gewonnen sein!

Porta și Micuțul schimbaseră două cuvinte din citat, pentru a se potrivi mai bine cu locul.
Ida era americană. Cu puțin înainte de izbucnirea războiului făcuse clasica călătorie la Paris. Dar germanii au înaintat atât de repede încât nu mai avusese timp să părăsească Franța, Ida mirosi că s ar putea totuși ca războiul să dureze mult. Și nu fusese prea surprinsă când americanii au hotărât să ia și ei parte. Se folosi de un locotenent german pentru a ajunge până în patul comandantului german. În felul acesta, Ida se acoperise din toate părțile.
La începutul lui 194 2 plecă de la Paris îndreptându se spre Roma, ducând cu ea șase târfe frumoase. Un început frumos.


PATRULA DE UCIGAȘI

Ne făceam de cap cu tot felul de prostii, făceam pe fanții față de grenadieri și parașutiști. Luam parte la comandouri în spatele liniilor inamice. Ceilalți nu ne vedeau sfârșind prea bine. Știau ce ieșise de obicei din aceste misiuni de comando.
— Sunteți voluntari, voi ăștia, specialii? întrebă un plutonier de intendență, având crucea de cavaler pe după gât.
— Da, să ne ducem la umblătoare, râse Porta.
Ne au dat combinezoane pentru a feri uniformele noastre negre de tanchiști.
Micuțul își ascuțea pumnalul de luptă pe o piatră roasă de vreme.
— Cu ăsta poți scopi un colonel fără ca măcar să se prindă, făcea el haz.
Făceam niște mișcări cu brațele și picioarele pentru a face combinezonul mai suplu. Bonetele semănau cu niște glugi, încheindu se cu nasturi până la gât. Se puteau lăsa în jos pentru a ne acoperi fața. În dreptul ochilor aveau două deschizături.
Am chefuit două zile și două nopți la Ida Gălbejita. Fiecare avusese câte trei fete, printre care și ibovnice de ofițeri. Partea cea mai grozavă a chiolhanului fusese o încăierare cu artileriștii.
Porta s a luat la întrecere cu un italian, care mănâncă mai mult. Porta a câștigat înfulecând două gâște și jumătate. Italianul s a îmbolnăvit atât de rău încât a trebuit să i se facă spălături stomacale. Porta o scosese bine la capăt, dar era palid. Dacă l am fi pus să vorbească, ar fi fost nenorocire. Porta cunoștea șpilul: trebuie să stai nemișcat, cu gura bine închisă. Porta era campion la mâncat. Era renumit pe amândouă părțile ale liniei frontului. Americanii îl poftiseră de trei ori la o petrecere. De două ori a refuzat. A treia oară a primit. El și cu un uriaș plutonier negru și au pus burta la cale într o groapă de obuz din no man's land, supravegheați îndeaproape de ambele tabere.
Porta a câștigat. Tuciuriul și a dat duhul.
Stăteam aplecați deasupra hărților, în adăpostul lui Mike. Le întinsesem pe jos și le priveam, culcați pe burtă. Chiorul era lungit între Bătrânul și mine.
— Vă veți ascunde aici, explică Chiorul. La o jumătate de oră după miezul nopții vom deschide un tir de diversiune, un kilometru mai la nord.
— Cine i comandantul artileriei? întrebă Heide. N o fi vreun calcă n străchini?
— Nu ți face griji, îl liniști Chiorul. Îl cunosc. Și a făcut ucenicia la școala de tir de la Leningrad. Știe meserie. În zece minute, îți va fi turnat opt sute de obuze peste tipi. Prietenii noștri yankeii, de aici din fața noastră, se vor culca pe o ureche văzând că salva noastră este îndreptată asupra camarazilor lor hinduși.
Porta își puse jobenul galben peste glugă.
Chiorul clipi din ochi. Jobenul acesta avea darul să l scoată din sărite, dar renunțase de mult să mai zică ceva. Când îl văzu și pe Micuțul punându și pe cap melonul său gri deschis, nu se mai putu abține:
— Nu sunteți zdraveni, zise.
Micuțul încerca să și taie unghiile cu cleștele de sârmă ghimpată. Așchiile zburau peste hartă.
— Pentru că îți place atât de mult să te folosești de clești, urmă Chiorul cu vocea sa groasă, tu și cu melonul tău afurisit veți trece primii prin sârma ghimpată. Vei tăia primele două rânduri, începând de jos.
— Nu știu să număr, anunță Micuțul voios.
Chiorul se făcu că nu aude.
— Porta îl va urma pe Micuțul, continuă el. După exact trei minute. Se va lumina de ziuă puțin înainte de ora cinci. Comandantul artileriei noastre va veni aici personal. Va trebui să le trimitem salutul de dimineață obișnuit. Altfel ar putea să bănuiască ceva. Deci plasați vă foarte precis. Comandantul are pozițiile voastre însemnate pe hartă. Nu se vor trage decât obuze de 10,5. Piesele bateriei sunt reglate încă de pe acum. Pentru voi, momentul hotărâtor va fi între 6,30 și 14. Ascultați mă cu atenție, Micuțule, vorbesc și pentru tine. Vă spun pentru ultima oară. O singură greșeală și veți fi măcelăriții. La ora 5, 32, tir de diversiune cu obuze de 10,5. Tirul încetează la 5,48. La ora 12,45, tir de mortiere peste nasul americanilor. La 12,59, tir de automate pentru acoperire. Durata: treizeci de secunde. Apoi va fi rândul vostru să intrați în horă. Scuturați vă și porniți înainte! Sven va lua cuibul de mitralieră înaintat, păzit de un singur om. Îl vor înlocui la orele 13. La cinci metri mai în spate e un adăpost. Înăuntru șânt șase oameni. După ce îl vei fi lichidat pe tipul cu mitraliera, te vei ocupa apoi imediat de adăpost, cu grenade. Heide va ataca ultimele două mitraliere. Amândouă sunt montate în poziție, dar sunt acoperite cu o pânză veche în fundul tranșeei. Servanții se află într un adăpost la trei metri în dreapta mitralierelor. Se pătrunde înăuntru printr o deschizătură de pe partea stângă. Au construit trei adăposturi false, dar nu vă puteți înșela. În fața intrării este un morman de cutii goale de conserve pe care le a fost teamă să l ridice. Nu trebuiesc mai mult de două grenade. Una în fundul și cealaltă în mijlocul văgăunii. În clipa în care Sven și Heide vor ajunge acolo, ceilalți încep să se urnească. Sunt de străbătut zece metri în 2,5 secunde, nici o secundă mai mult sau mai puțin. Trageți asupra tranșeei dar risipiți în trăgători. Trebuie să aveți timp să repetați unde se află fiecare, pentru a nu vă ucide între voi. Trageți în tot ce nu poartă salopeta voastră de camuflaj cu buline mici negre și verzi. Pe întreg pământul nu sunteți decât douăzeci care purtați uniforma asta. Chiar dacă vedeți un mareșal german, culcați l la pământ. Nu vreau supraviețuitori în tranșeea aceasta. Nimeni care să poată povesti ce s a întâmplat. Trebuie să băgați spaima în ei, să le dați impresia că sunt atacați de strigoi. În orice caz, asta îi va face să i apuce bâțul pe cei din trupele de culoare. Barcelona, tu nu te miști din groapa ta de adăpostire, rămâi lipit locului, faci pe observatorul, în timp ce ceilalți curăță tranșeea. Cartuș luminos verde, apoi o luați la sănătoasa de parcă l ați avea pe dracu în spate!
— Păi asta facem mereu, râse Porta neobrăzat.
— Tacă ți gura! îl ocări generalul, și ascultă bine. La două secunde după cartușul verde potopim totul, iar tu, Barcelona, vei bate recordul mondial la fugă ajungându i pe ceilalți din urmă. Sectorul de alături nu va înțelege ce se petrece. Dacă totul decurge așa cum s a prevăzut, va fi o bulibășie generală. Aveți la dispoziție cinci secunde pentru a coborî dealul. Artileria noastră va trage foc de baraj. Veți fi acoperiți până ajungeți la râu. Partizanii vă vor trece dincolo. Urmează apoi 145 de kilometri până la ținta voastră. Vă descurcați cum puteți. Dar trebuie să vă descurcați! (Arătă un punct pe hartă) Exact în locul ăsta vă vom trimite grenade antitanc și mine. Dacă vor fi răniți, va trebui s o scoateți singuri la capăt. Interzis de a duce răniții. Ascundeți i și vedeți dacă mai sunt acolo la întoarcere! Un singur lucru contează: să izbutiți, chiar dacă nu se va mai întoarce decât unul singur dintre voi! Aici, în pădure, se află baraca statului major. Iar dincoace, la răspântie, tancurile camuflate. Sunt cu totul cel mult cinsprezece tehnicieni de întreținere. Locuiesc în corturi.
— Alte măsuri de pază nu există? se miră Bătrânul.
— Nu, se cred în afară de primejdie. După ce veți scoate tancurile din stare de luptă, doi dintre voi se reped asupra barăcii în timp ce ceilalți împroașcă cu gloanțe dinspre sud. Trebuie să aduceți un ofițer viu. Ceilalți vor fi uciși. Să nu poată bănui nimeni ce s a întâmplat. Dacă nu, se duce naibii totul. Și apoi la drum spre pod! Ah! Uitasem, trebuie lăsați doi oameni pe pod. În timp ce voi vă veți ocupa de baracă și de tancuri, ei vor amplasa minele. Cei doi vor arunca podul în aer îndată ce ultimul a trecut dincolo. Dacă însă inamicul vă urmărește de aproape, va trebui să sacrificați o grupă de mitralieră, pentru a asigura trecerea ofițerului de stat major. Mergeți apoi de a lungul cursului înspre est. (Degetele sale groase arătau un punct pe hartă) Iată un stat major de divizie. Englezi. Trebuie curățați.
Flutură câteva fotografii cu uniformele aliaților.
— Așa arată insignele marelui stat major.
— Să sperăm că nu vor fi în pijama! râse Heide. Sau poate că își poartă insignele pe fund?
— Veți vedea voi, reteză Chiorul sec.
Ne am potrivit ceasurile și ne am verificat pentru ultima oară armele. Eram pregătiți de plecare.
— Nu uitați livretele și insignele cu cap de mort. Altfel s ar putea ca vreun șmecher din poliția militară să intre la bănuieli. Și încă un sfat, mai ales pentru Porta și Micuțul. Fără jaf! Dacă sunteți prinși cu dinți de aur prin buzunare, veți fi spânzurați pe loc! Jandarmii nu i înghit pe căutătorii de aur.
— Dar și ei fac la fel, se apără Porta.
— Da, dar nimeni nu știe. (Chiorul îl apucă pe Porta de guler). Și nici la noi nu știe nimeni. Cred că înțelegi ce vreau să spun, Porta?
— Înțeleg foarte bine, domnule general.
— Astăzi nu sunt domnul general. Sunt Chiorul. Trei zile de zdup, pentru că ai uitat. Te vei prezenta la raport la înapoiere.
— Suntem gata, murmură Bătrânul.
După un minut, Micuțul dispărea pe deasupra tranșeei. Către nord bubuiau o mulțime de tunuri. Urmăream acele fosforescente ale ceasului meu. 90 secunde. 60 secunde. Mi se înmuiară picioarele. 45 secunde. Tremuram ca o frunză. 30 secunde. M am uitat la ceilalți. Cei pe care îi cunoșteam de atâta timp.
Legionarul, ca de obicei, ținea între dinți lungul său cuțit arab. Îmi făcu cu ochiul. Știa că mi este frică.
Nu mai rămăseseră decât cinci secunde. Cât de încet se mișca secundarul ăsta... trei... două...
Cineva mă bate pe umăr, am sărit, am apucat foarfeca de acolo unde o lăsaseră Porta și Micuțul și am început să tai. Sârma ghimpată îmi sfâșia spatele. Apoi am dat foarfeca înapoi.
Mi a trebuit câtva timp pentru a mi regăsi suflul după efortul acesta violent. Am privit ceasul. Se și scurseseră două minute.
Legionarul se pregătea să sară. Bine că era acolo, prezența lui mă îmbărbăta.
Am început să mă târăsc înspre pozițiile americane. Am ajuns până la tufișul în care trebuia să mă ascund până a doua zi după amiază. Mâna îmi alunecase peste ceva. Un miros dulceag, grețos, mi a pătruns în gâtlej. Era un cadavru, umflat. Am vomitat. Apoi mi am așezat binoclul înaintea mea acoperindu l cu frunze și iarbă. Cât timp era întuneric binoclul nu era periculos, dar era de ajuns să l atingă o rază de soare, fie numai o clipă, ca ceilalți să mai vadă. Și ar da seama că în no man's land se află cineva care n ar trebui să fie.
Se apropia o umbră. Mi am scos cuțitul și pistolul din toc.
— Bau, făcu cineva din spatele meu.
Era să urlu de spaimă. Apoi am zărit la lumina lunii un melon gri. Două șiruri de dinți mari de cal s au descoperit într un rânjet larg.
Era Micuțul, nătărăul.
— Te ai scăpat în nădragi? întrebă el în șoaptă. Poți fi văzut la câțiva kilometri, măi rahat în ploaie.
Apoi se mistui în întuneric.
M am apucat să sap o groapă cu cazmaua cu coadă scurtă. Muncă de cârtiță. Nu trebuia să fac nici cel mai mic zgomot.
Înspre nord focul de artilerie încetase. Doar pocnete rare de armă și câte un scurt lătrat de mitralieră rupeau liniștea apăsătoare a nopții.
Un proiectil trasor străbătu cerul. Era aproape ora 3. În curând avea loc schimbul.
Iată i. Un zgomot de fiare. Cineva râde. Scapără o flacără mică. Ce adunătură de nătărăi, să fumeze în prima linie! Mă mâncau pur și simplu degetele! Știam că ceilalți din pluton trebuie ce simțeau aceeași poftă ca și mine. Asemenea nebunie ar fi trebuit să fie pedepsită cu moartea. Pesemne că erau boboci, pentru prima oară pe front. Nu ne va fi greu să i surprindem.
Cerul se înroși către răsărit. Își schimba culoarea la fiecare minut. Buricul pământului, muntele blestemat, era aproape frumos în dimineața aceasta. Aveam chef să cânt un imn.
Măcar de aș putea pleca acum. Pesemne că nu voi mai putea pleca niciodată liber. Mizasem pe negru și ieșise negru! Fiecare își urmează soarta.
Zarurile au fost aruncate. Trebuie să l ucid pe tipul din față.
Acum era aproape ora. Din nou schimbul posturilor. Căștile lucesc. Mi am reglat binoclul. Iată i. Pe cel care se apropia urmează să l ucid. Va fi înlocuit la ora 10 și se va întoarce în post la amiază. Pieptul îi era împodobit cu două panglici colorate. Avea ochii de un albastru ciudat. Cel pe care îl schimba îi arăta ceva. Fotografii pornografice desigur. I am auzit numele. Îl chema Robert, dar i se zicea Bob, cum mi se spunea și mie. Iata un Bob care trebuie să omoare un alt Bob.
Aș vrea să ți rupi un picior, Bob, pe când te vei înapoia acum. Te ai duce la spital și nici n ai ști cât de norocos ai fost. Iartă mă că trebuie să te omor. Nădăjduiesc că mă vei ierta, când vei fi în cer. Doar ești soldat, vei înțelege.
Am încercat să l previn prin sugestie. Citisem într o carte că așa ceva era posibil. Dar nu mergea. Autorul cărțuliei era un mincinos.
Pentru numele lui Dumnezeu, Bob Americanul, trage ți un glonț în picior! La douăzeci de metri de tine te pândește o fiară. Dacă nu te rănești, în curând îți va suna ultimul ceas.
Nu dădea nici o atenție sugestiilor mele. Se sprijinea nepăsător de mitraliera sa, fumul albăstrui al țigării sale se înălța în aer. Își împinse casca pe ceafă.
Deodată mi a înghețat sângele în vine. Apucă binoclul care îi atârna pe piept și îl îndreptă către mine. Mi am ținut răsuflarea. O muscă mi se așeză pe pleoapă. Un om care are o muscă pe pleoapă nu poate fi decât mort. Era mai bine să încetez cu experiențele mele de telepatie. Nu doream să mi sacrific scurta mea viață pentru Bob Americanul. Pentru mine nu însemna nimic. Nu avusesem timp să trăiesc. Cel de dincolo poate că mai apucase să bea șampanie într un marc restaurant, însoțit de o fată frumoasă. Poate că avea un smoking alb, cu o garoafă roșie la butonieră.
Soarele începea să mi ardă ceafa. Insectele mă înnebuneau. Iată, dincolo a sosit schimbul. Dacă nu se întâmplă nimic deosebit, Bob al meu se va întoarce peste două ore. Mă întrebam dacă îl aștepta vreo fată acasă la el, în the States.
Măcar de ar trece la atac. Atunci s ar alege praful și de comandoul ăsta. Începeam să bat câmpii. Trebuia să mă mișc. De zece ore stau încremenit în nemișcare. Poate or fi fachiri care să poată face una ca asta, dar nici ei nu au în față gura mitralierei unui Bob Americanul. Noroc că medicul ne administra o spălătură înainte de a pleca în misiune. Ultimele patruzeci și opt de ore nu avusesem drept hrană decât o ciocolată. Ciocolată cu droguri. Grețoasă ciocolată. Imposibil de închis un ochi măcar, timp de opt zile, chiar de ai fi murit de somn. Instinctele noastre, rinichii noștri, totul înceta să funcționeze. Ciocolata asta era o „armă secretă". Interzis de a vorbi despre ea, sub pedeapsa cu moartea. Micuțul ne băgase în bucluc, ducând o cutie întreagă fetelor de la Ida. Zadarnic încercasem să le împiedicăm să mânânce.
A fost un tărăboi nemaipomenit când ne am întors la Ida. Mobilele au fost făcute țăndări. Doi dintre băieți au trebuit duși la spital. Damele erau încredințate că ne bătusem joc de ele. Pe Porta au vrut să l înece în cada de baie. Micuțul era prea voinic pentru a sări la el, Până la urmă a trebuit să mărturisim Idei adevărul. Dar din ziua aceea nimeni de la tractir nu a mai vrut să primească daruri sub formă de ciocolată.
Ia te uită, căști! Ultimul schimb. Dar ce se întâmplă? Erau mai numeroși. Bob era și el printre ei. Îl deosebeam foarte bine. Ah! Înțelesesem. Inspecția șefului de detașament. Zbiera, da din mâini, îl șmotruia pe responsabilul grupei. Îi cunoșteam bine pe șefii de soiul ăsta: niște nemernici, niște gomoși de cazarmă, care nici în prima linie nu și puteau lăsa oamenii în pace!
Așteaptă tu puțin! N ai nici o șansă de scăpare. Îți mai rămân de tras exact cincizeci și șapte de minute. Micuțul și Heide se vor ocupa de adăpostul tău.
Iată cine își mustruluiește oamenii care urmau să moară peste câteva minute. Desigur, nu știa, dar oricât! Era dintre cei cărora supremă ambiție este să ajungă First Sergeant. Chiar de ar fi să treacă peste trupurile oamenilor săi. Își dorea cele șase galoane cu o stea.
Bob stătea în poziție de drepți, așteptând să treacă furtuna. Un tăun îmi bâzâia în jurul capului. Se așeză pe mâna mea. Aș rezista dacă m ar înțepa? Întotdeauna îmi fusese frică de tăuni și de albine. M a înțepat în timp ce îl priveam. O durere ascuțită mi a străbătut brațul.
Mi am mușcat buzele până la sânge. Dar ce însemna o înțepătură de tăun, față de un umăr zdrobit sau un pântec perforat? Bob începu să fluiere, nu prea tare, doar pentru el. Desigur că timpul se scurgea greu și pentru el. Nici prin cap nu i trecea că trăiește ultimul său sfert de ceas.

My Bonnie is over the ocean,
My bonnie is over thea sea.
Bring back, oh bring back my bonnie to me...

Peste zece minute tunurile vor deschide dansul. Comandantul artileriei își verifică acum tabelele. Opt minute. Gurile tunurilor încep să țintească spre înălțimi.
Îl priveam pe Bob cu binoclul. Iată l pe Private First Class U.S. aprinzându și ultimul Camel.
Bucură te de țigară, camarade! Nu ți mai rămân decit șapte minute. Sper că îi vor trimite mamei tale medalia Congresului. O merită. Să și trimită fiul în Italia să fie ucis, la douăzeci de ani, în floarea vârstei. Apoi, cortina... doar un simplu soldat!
Doar un simplu soldat, de câte ori nu auzisem cuvintele acestea! Cu o urmă de dispreț. Dar noi suntem cei care plătim cu viețile noastre uzinele voastre, industria voastră. Iar când totul se va sfârși, veți trata afaceri în birouri elegante; veți face schimb de contracte; veți da comenzi la Krupp, Armstrong și la alde Schneider.
Cânta cu voce joasă:

Show me the way to go home...
Roll out the barrel,
We'll have a barrel of fun...

Își îndreptă din nou binoclul spre mine.
Doamne nu l lăsa să mă descopere cu două minute mai devreme!
Lăsă binoclul jos și începu să cânte.
În spatele meu tună. Cerul s a deschis. Bateria în do. Rachetele au căzut în fața pozițiilor americane. O priveliște care i ar fi inspirat lui Liszt o rapsodie eroică. Îmi mișcam mușchii în cizme. Sângele reîncepea să circule. Furnicăturile în picior puteau fi fatale. Mi am retras piciorul stâng îndoit sub mine. Era cel în care aveam putere mai mare. În cinci secunde lansatoarele de rachete își vor înceta tirul.
U.S. Bob nu cunoștea regulile jocului. De frica obuzelor se lipise de pământ pe fundul tranșeei. Nu avea nervii unui vechi soldat de pe front, care poate să rămână în mijlocul focului privind pe deasupra marginii gropii sale.
Priveam în jur cu coada ochiului. Iată l pe lunganul de Porta. Din câmpul verde de trifoi jobenul său galben sărea în ochi. Am pus mâna pe cuțit. Cuțitul pe care îl șterpelisem unui pușcaș siberian.
Hop! Dintr un salt m am repezit înainte.
Proiectilele armelor automate Zumzăiau precum roiuri furioase de tăuni. Dar nu mă temeam de ele. Era tirul de baraj al artileriei noastre.
U.S. Bob apăru la marginea tranșeei sale. L am îmbrâncit, în avântul meu. Scoase un strigăt ascuțit și încercă să mă respingă. Două gloanțe de revolver mi au trecut pe lângă cap, cuțitul meu se înfipse în gâtul lui Bob. Se răsuci, crispându se. Din gură îi curgea sânge cu bale.
Am răsturnat mitraliera aruncând o ultimă privire lui U.S. Bob, ale cărui degete se agățau de marginea tranșeei.

Show me the way to go home...

Cu capul răsturnat pe spate, cu ochii larg deschiși, mă privea. Îmi venea să mă las să cad lângă el, să i alin suferința, dar nu aveam nici timpul, nici dreptul pentru așa ceva. Nu eram decât un simplu soldat. Am dat cu piciorul în casca sa.
Dintr un adăpost au apărut doi oameni. Ridicând automatul, am tras din șold. L am văzut pe Porta făcând o mișcare cu mâna. Două grenade zboară. Un zgomot înăbușit izbucni înăuntrul adăpostului.
Jobenul galben al lui Porta depășea marginea tranșeii. Pălăria asta sfida soarta. Doi americani se apropiau în pas de fugă. Se treziseră. Peste tot izbucneau explozii.
Heide ateriză lângă mine. Un sergent și trei răcani se îndreptau exact în tirul automatelor noastre. Am călcat cu cizmele peste cadavrele lor. Ne apropiam de adăpostul despre care Chiorul ne spusese să ne ferim. Flăcări gălbui lingeau intrarea camuflată a adăpostului.
Mi s a părut că o umbră se repezea la mine. Instinctiv m am aplecat și m am răsucit în jurul meu. Un trup greu se prăvăli lângă mine. I am trimis două salve din pistolul meu automat. Trăgeam în timp ce mă rostogoleam pe jos.
Dar nu era de ajuns. Se ridică ca împins de un arc. I am repezit de două ori cizmele în obraz. Scăpasem automatul. Degetele sale mi se strângeau în jurul gâtului. I am tras un picior în testicule. Strânsoarea a slăbit o clipă. A fost destul pentru a mi putea scoate revolverul din toc. Am golit încărcătorul. Eram înnebunit de groază. Tipul era de două ori cât mine. Eram acoperit de sânge. Era iar peste mine. Lama unui cuțit mi se înfunda între coaste. Am mai zvâcnit o dată din șale, am apucat cuțitul din cizme. Am lovit, iar și iar. Strânsoarea slăbea din ce în ce mai mult. Începeam să respir.
L am văzut pe Micuțul prinzând un tip de piept, aruncându l la pământ și călcându l în picioare. Mi am cules automatul, l am reîncărcat și am tras în adăpost. Cineva strigă.
O rachetă luminoasă se înălță pe cer: semnalul lui Barcelona. Infanteria noastră înainta. Acoperiți de ea, trebuia să ne urmăm drumul. I am văzut pe ceilalți ivindu se de prin tranșee. Aici apărea pălăria galbenă a lui Porta, colo melonul Micuțului. I am urmat cât puteam de repede. Era o întrecere cu moartea. Obuzele artileriei noastre explodau exact în urma noastră. L am ajuns din urmă pe Bătrânul, care cobora gâfâind. Destul de bine pentru un om de vârsta lui.
Am ajuns în sfârșit la râu. Ne așteptau doi soldați italieni din trupele de comando, deghizați în țărani.
— Avanti, avanti, bombăni unul dintre ei. Își culese automatul, ascuns în stuf.
Au luat un start de maratoniști. Abia ne puteam ține după ei. Obuzele explodau din ce în ce mai aproape. Apoi italienii s au oprit, arătând către râu:
— Treceți pe aici. Vă așteptăm lângă troiță, pe partea cealaltă.
Legionarul privea apa tulbure. Întorcându se către italieni, spuse:
— Sunteți siguri? Nu văd nimic.
Unul dintre italieni înjură furios și intră în apă. Îi ajungea până la brâu.
— Podul ăsta subacvatic l am făcut cu mâna noastră, crezi că ne putem înșela?
Am trecut râul în șir câte unul. Încărcături explozive biciuiau apa. Ne am ascuns în stuful de pe malul celălalt. Bătrânul avea o rană lungă la braț. Heide îi făcu un pansament.
— Totul s a petrecut cu bine, râse Porta.
— Găsești? murmură Bătrânul. Pentru mine nu va fi niciodată o plăcere să omor un om.
— Soldat de cârpă, zbieră Micuțul cu dispreț.
Bătrânul trase piedica pistolului său automat.
— Dacă mai scoți o vorbă, te culc la pământ ca pe un câine, ucigaș smintit ce ești!
— Ce te a apucat? interveni Legionarul. Îl ucizi pe unul, ori te ucide el pe tine. Așa i războiul.
— Am omorât un subofițer bătrân, un tată de familie, hohoti Bătrânul. Uite actele lui. Ne întinse o fotografie îngălbenită. Un bărbat în uniformă de sergent privea spre noi. Alături de el era o femeie. Înaintea lor așezați, surâdeau trei fetițe și un băiat. Puștiul să fi avut zece doisprezece ani. De a curmezișul fotografiei era scris: Good luck, Daddy!
Bătrânul era distrus. Blestema lumea întreagă și pe noi în special. L am lăsat să i treacă furia. Se întâmplă uneori să afli pe cine ai ucis; aveai de ce să fii descumpănit. Nu puteam face nimic pentru bietul om, doar să veghem să nu facă vreo prostie, să dezerteze, să se omoare, sau mai știu eu ce. O prostie care ar fi avut cele mai neplăcute urmări pentru familia sa.
Am ajuns la pod după douăzeci și patru de ore. Paza era asigurată de doi infanteriști; doi canadieni.
Micuțul și Barcelona i au ucis la repezeală. Am lăsat pe pod doi dintre ai noștri. Avionul, un Ju 52, a venit la ora hotărâtă, dar abia apucă să ne azvârle lucrurile că au și apărut două Mustanguri.
Junkers ul se prăbuși în flăcări. O siluetă se desprinse de avion, dar parașuta nu s a deschis.
— Amin, oftă Heide.
Ne am ascuns ceva mai departe, pe după dealuri. Un batalion defila foarte aproape de noi. Scoțieni la instrucție. Pârâiau neîncetat din mitralierele lor. Micuțul prinse pică împotriva unui sergent major cu o uriașă mustață roșcată. Îi maltrata pe soldați, pretindea Micuțul, hotărât să l împuște. Am avut mult de furcă cu el până l am potolit.
A doua zi am înaintat până la tancuri. Ne am hotărât să ne odihnim înainte de a trece la atac. Am pătruns în pădure. Acolo Bătrânul și a dat seama că, în ciuda interdicției Chiorului, Porta și Micuțul strânseseră dinți de aur. Dacă am fi prinși, asta ne ar sorti pieirii.
După o încăierare bună, ne am căutat alinarea în băutură. Apoi totul râncepu, când Legionarul ne făcu soldați de trei parale, scursoare prusacă.
— Ia te uită la el, javră a Legiunii Străine, urla Porta din adâncul plămânilor, uitând că nu trebuia să facem gălăgie. Zici că te au jugănit la Fagen. Asta n o mai credem, bufniță bătrână și castrată! Fanfara turcească ți a mâncat fuduliile fripte!
— Îmi faci greață! strigă Legionarul, zvârlindu și cuțitul care se înfipse în jobenul galben al lui Porta.
Pe acesta îl apucară pandaliile.
— Da r ar damblaua în toate târfele franceze, zbieră el.
Înșfăcând automatul, îi goli încărcătorul la picioarele Legionarului. Am sărit să ne adăpostim de gloanțele care ricoșau. Santinelele noastre, speriate, se apropiau în goană.
Micuțul trase în ei, scoțând urlete sălbatice. Olle Karlsson era cât pe aci să fie ucis.
După scurt timp ne am potolit. Am fi vrut să dormim, dar nu puteam din pricina ciocolatei drogate.
Am zărit în depărtare o coloană de camioane.
— Ne ducem? propuse Porta. Nu s decât de la transporturi. Apoi ne vedem de drum.
Dar Bătrânul refuză. Ca întotdeauna, el era meseriașul încăpățânat și lipsit de fantezie care, neținând seama de propriul său interes, nu știa altceva decât să urmeze ordinul primit. Știau ce fac cei care numeau plutonieri asemenea meseriași de nădejde! Cei ca noi, nu ne prea sinchiseam de asemenea mărunțișuri. Nu odată prezentasem câte un raport măsluit, care costa câteva milioane! Asemenea lucruri ne făceau să ne stricăm de râs.
Izbucni o nouă ceartă.
— Ești cel mai fricos dintre toți proștii de pe lumea asta! strigă Porta către Bătrânul. Nu te ar plăcea nici măcar un maimuțoi! Socotește te fericit că te înghițim noi, dar te previn că și răbdarea noastră are o limită. Într o zi, îți vom căra rămășițele înapoi!
Camioanele treceau. Ni se scurgeau ochii după ele. Bătrânul rămăsese neclintit, ca de obicei. Au nimerit o bine în ziua în care l au numit Feldwebel. Oricare altul ar fi pățit o de mult. Bătrânul nici nu bănuia măcar că stă pe un butoi cu pulbere.
La apusul soarelui am pornit la drum. O companie defilă atât de aproape de noi încât am simțit mirosul țigărilor Camel!
— Ehei! Ce ușor i am putea curăța pe răcanii ăștia, șopti Porta.
— Am face bani grei! spuse Micuțul visător.
— Ce zici, Bătrânule, se lingușiră ei, o facem? La întoarcere ne vom jura că tu singur i ai doborât pe toți! Îți vor da crucea de cavaler, înțelegi? Gândește te puțin la nevastă ta. Va avea pensie pe viață!
Dar Bătrânul nu se lăsă înduplecat. Nici măcar nu răspunse.
Porta și cu mine, care eram în frunte, era să dăm buzna drept în niște corturi. Ne am ascuns repede pe după copaci și le am făcut semn celorlalți să se oprească. Erau treizeci de corturi. Îi auzeam pe unii sforăind.
La un semn al lui Barcelona, am smuls țărușii. Cei din corturi erau prinși ca într un sac. În câteva minute totul s a sfârșit. Doar câteva strigăte pe jumătate înăbușite vesteau că se dă o luptă. Băieții au murit aproape în somn.
Ne am dus în vârful picioarelor până la tancuri. Santinelele au fost doborâte cu lațul, trupurile le au fost aruncate în tufișuri. Am examinat tancurile cu interes. Erau care blindate M4 și M36. Jackson uri care arătau ca vagoanele de cale ferată.
Am început să le punem încărcăturile explozive. Unele vor zbura în bucăți la pornirea motorului, altele la deschiderea unei trape.
Legionarul a dat dovadă de o ingeniozitate diabolică. O dulie de bronz așezată ca din întâmplare pe capota din față a unui tanc, dacă ar fi căzut sau dacă cineva ar fi ridicat o, s ar fi declanșat explozia unei încărcături. Am îngropat mine S.
Micuțul, în căutarea de cadavre cu dinți de aur, a dat peste depozitul lor de benzină. Era ascuns cu asemenea dibăcie, încât Micuțul fu cuprins de bănuieli.
Am pitit grenade antitanc într un copac; printr un sistem de sfori, ele vor exploda în benzină la atingerea butoaielor.
Porta se smiorcăia în gura mare:
— Asta nu i dreptate, nu i păcat de tot aurul ăsta de care nu va profita nimeni, ce zici, Bătrânule? Dacă Micuțul și cu mine am rămâne aici, doar cât să l adunăm?
— Gura, mârâi Bătrânul.
Am lăsat o cască franțuzească la fața locului, iar în spatele unui tufiș am ascuns o cutie de spaghete și porthartul unui soldat italian. Ca să aibă la ce se gândi. Vor fi convinși că a fost opera partizanilor și a dezertorilor italieni. Ne vom putea termina misiunea în liniște.
Am ajuns seara târziu la pod. Eram mulțumiți. Nimic nu era mai plăcut decât să arunci un pod în aer. Toți voiam să apăsăm pe detonator. Bătrânul se supără. Barcelona începu să strige că asta era o treabă pentru el, expert în poduri. În Spania fusese în trupele de geniu. Până la urmă am lăsat zarurile să hotărască. Pe drumul care ducea spre pod se apropia încet un camion greu. Ceva mai departe am zărit un jeep.
— Încetați cu prostiile astea, grăbiți vă, bombăni Bătrânul.
Vru să apese pe detonator, dar Micuțul îl pocni cu automatul peste mână.
— Jos labele! Podul rămâne la locul lui, până când zarurile hotărăsc sorții!
Julius Heide ținea socoteala. Eram primul la rând, dar nu am dat decât șapte. Porta fu mai norocos cu optsprezece. Micuțul sări în sus de bucurie când dădu douăzeci și opt. Nimeni nu l luă în seamă pe Bătrânul care dădu patrusprezece. Rudolf Kleber obținu nouăsprezece. Micuțul era să l omoare pe Heide când acesta dădu și el douăzeci și opt.
— Ucigaș sadic de evrei, ai trișat. De două ori am încercat să scap de tine! Pentru o piele de evreu ai călca și peste trupul mamei tale!
— Ah! șuieră Heide gânditor. Va să zică tu ești cel care a asmuțit Siguranța pe urmele mele?
— Exact! strigă Micuțul — și nu mă las până nu te oi vedea spânzurat la Torgau!
Se ocărâră în continuare, dar n am stat să i ascultăm. Fiecare se gândea la jocul său. Însă nimeni nu depăși douăzeci și opt.
Heide și Micuțul au trebuit să o ia de la început. Camionul trecu de cotitură.
Micuțul ridică paharul deasupra capului. De camion nici nu i păsa. Ocoli de trei ori detonatorul, apoi își frecă nasul de stâlpul indicator. Asta îi va aduce noroc, pretinse el. Scutură paharul și, cu o mișcare unduită de profesionist, aruncă cele șase zaruri pe covorul verde al lui Porta. Șase șesari. De necrezut. Dar cele șase zaruri erau într adevăr acolo, în fața noastră. Micuțul țopăi de bucurie.
— Ai pierdut, Julius!
— Nu se știe, râse Heide adunând zarurile.
— Ați terminat, da? strigă Bătrânul. Camionul a ajuns aproape de pod.
Nu l ascultam. Heide scuipă zarurile, le scutură de patru ori la dreapta, de două ori la stânga. Þinând paharul deasupra capului, sări în jurul covorului verde, cu genunchii îndoiți. Apoi răsturnă paharul cu gura în jos peste covor. Zarurile au rămas sub pahar. Îl ridică puțin încercând să privească pe dedesubt.
— Dacă miști paharul măcar cu un milimetru, ai pierdut, îl preveni Micuțul.
— Știu, mârâi Heide prost dispus. Dar am dreptul să l bat cu degetul deasupra!
Micuțul încuviință.
Camionul și jeep ul mai aveau doar cincizeci de metri până la pod. Ne am apucat să punem rămășag pe rezultatul zarurilor. Heide nu se grăbea câtuși de puțin. Lovi de patru ori paharul răsturnat. Foarte încet îl ridică. De șase ori unu, cel mai mic zar!
Micuțul se tăvălea pe jos.
— Am câștigat, am câștigat, țipa cât putea. Ehei, băieți, ce mai tărăboi veți auzi! Mângâie detonatorul.
Camionul intra pe pod. Micuțul se pregătea să intre în acțiune.

Eine Strassenbahn ist immer da!

Camionul aproape ajunsese pe cealaltă parte.
— Ce mai așteaptă tâmpitul ăsta? bombăni Barcelona.
— Vrea și jeep ul făcu Rudolf Kleber.
— E smintit, mormăi Bătrânul.
— La naiba, ați văzut camionul? Are steag roșu! Opriți! strigă Heide îngrozit.
Am încercat zadarnic să i atragem atenția Micuțului. Ne răspundea prin semne de voioșie.
O adevărată catastrofă. Un camion de cincisprezece tone, plin cu muniții.
— Hello, yankeii, hai să vă arăt de unde își lua Moise berea!
În jeep s au ridicat în picioare doi bărbați, privind în direcția Micuțului. Din cabina camionului se ivea capul unui negru voinic.
— Pentru onor! urlă Micuțul, apăsând pe detonator.
Ne am aruncat la pământ. O explozie care cred că a fost auzită la sute de kilometri depărtare. Jeep ul a fost azvârlit în aer ca o minge. Un brâu de foc se înălță la cer. Camionul dispăruse pur și simplu.
Unda de șoc îl aruncase pe Micuțul la câteva sute de metri. Resturi de oțel fierbinte planau deasupra noastră. O roată de camion, pornită de pe pod, suia dealul. Se ciocni de o stâncă și cobori înapoi panta cu o viteză nebună. Barcelona a fost la un pas de moarte când roata trecu chiar pe lângă capul său. Apoi roata se îndreptă spre Micuțul, care era așezat, pe cale să și șteargă obrazul însângerat. În loc să sară în lături, se porni să alerge la vale, cu roata pe urmele sale. Era de necrezut ca un om să poată fugi atât de repede. Se împiedică, apoi continuă să se rostogolească ca o minge înspre podul în ruine, urmărit mereu de roată.
Un nor de praf ni l a ascuns. Se auzi un pleoscăit uriaș în clipa în care se prăbuși în râu împreună cu roata. Înjurând și blestemând, se cățără pe malul râpos în sus.
— Bandă de asasini, mugi. Ați vrut să mi o faceți. Ați umblat la încărcătură, firul a fost prea scurt! De asta m ați lăsat să câștig, ticăloșilor, mâncători de varză puturoși!
Urcă panta cu o vigoare extraordinară, ținând în mână cuțitul său lung. Se repezi mai întâi la Barcelona.
— Ai pierdut într adins! Ai vrut să mi las aici pielea!
Barcelona fugea să și o scape pe a sa, strigând cu disperare:
— Lasă mă să ți explic!... Lasă mă să ți explic!...
— Îmi vei explica în timp ce ți voi cresta fuduliile!
În furia sa aruncă cuțitul înspre Barcelona.
Ne străduiam să l oprim pe Micuțul înainte de a l omorî pe Barcelona, cum era hotărât s o facă.
Bătrânul își cuprinse capul cu amândouă mâinile:
— Simt că înebunesc, ăsta nu mai este comando, ci balamuc.
Legionarul a fost cel care l a salvat pe Barcelona. Cu o mișcare de judo îl făcu pe Micuțul să muște țărâna și îi strânse gâtul cu o mână de oțel. Dar Micuțul nu putea fi biruit ușor. Șase oameni abia am izbutit să l potolim. Barcelona vru să i strivească capul sub picioare, dar Bătrânul se împotrivi.
Legionarul încercă să l lămurească pe Micuțul că era victima unei regretabile neînțelegeri.
— Vrei să spui că transporta muniții? Micuțul nu și credea urechilor. Nemernicii, n aveau steagul!
— Ba aveau, unul mic de tot, iubitule, surâse Legionarul.
Micuțul fu indignat când pricepu că pe camion nu fusese arborat decât un singur fanion.
— Auzi obrăznicie, exclamă el revoltat. Aș fi putut fi omorât! Asta i curată crimă. Cred că mă voi plânge în scris generalului Clark!
Bătrânul își pierdu răbdarea și ne amenință cu automatul.
— Înainte marș, în șir câte unul, după mine. Și mișcați vă mai repede!
L am urmat ocărând și nădușind. Trebuia să urcăm muntele. De fiecare dată când poposeam în vârful unei pante, crezând că am ajuns, descopeream îndată o alta în spatele ei. În sfârșit, după cea de a zecea sau poate a douăzecea, nu mi mai aduc aminte, ne am prăbușit în iarbă, leoarcă de nădușeală. Nimeni nu lua în seamă priveliștea minunată. Ca de obicei, ne am ciondănit pentru fleacuri. Când lui Gregor Martin îi trecu o șopârlă peste cizmă, fu cuprins de furie. Se năpusti asupra micuței și sprintenei vietăți, o sfârtecă în bucățele și o strivi sub picioare ca un nebun.
Heide și Barcelona au început dintr o dată să se păruiască. Barcelona insinuase că Julius ar avea sânge de evreu. I am luat partea lui Barcelona, descoperind la Heide numeroase trăsături care dovedeau că ar fi evreu.
— Sunt sigur, mugi Porta. Acum înțeleg de unde ura lui împotriva evreilor. Începând de astăzi te vei numi Isaac. Hai, vin' la tata, Isaac Heide.
— Iar de ziua lui îi vom dărui Talmudul! se tăvălea de râs Rudolf.
— Îi vom tatua steaua lui David, urla Micuțul.
Heide se luă după Micuțul cu cuțitul ridicat.
— Lungește pasul, Isaac, mititelule, striga Micuțul înecându se de râs, altfel îți vei toci prea mult tălpile și se supără tata Moise.
Heide aruncă în Micuțul cu o piatră care însă îl atinse pe Gregor. Acesta se clătină buimăcit de lovitură. Durerea îl scoase din minți. Izbuti să se ridice în picioare, scoase o grenadă și o aruncă înspre Heide care, lovit drept în piept, căzu în mijlocul nostru. Din fericire, în furia lui, Gregor uitase să numere.
Ne am împrăștiat ca potârnichile care încotro, căutând adăpost. Grenada explodă cu zgomot înăbușit. Printr o minune nu a fost ucis nimeni.
— Să l împușcăm, strigă Micuțul.
Douăzeci de pistoale s au ridicat. Gregor îl apucă pe al său, armă, gata să tragă la cea mai mică mișcare.
Heide se apropie de el prin spate. Au căzut la pământ, de a valma, mușcând, mârâind, zgâriind.
Gregor se rostogoli pe povârniș în jos, din ce în ce mai repede. Dacă s ar fi lovit de o piatră ar fi fost făcut bucățele.
— Așa i trebuie, chicoti Barcelona.
— Îi voi lăsa oasele sfărâmate colo jos, râse și Porta. Va avea astfel timp să se gândească la firea lui de porc, înainte ca soarele să l ardă de viu!
Gregor însă izbuti să se oprească din goana sa nebună. Șiroind de sânge, începu să urce. Era pus pe moarte de om, nu i scăpa nici o mișcare a lui Heide, voia să l prindă prin spate.
Heide îl aștepta pregătit să l lovească peste față. Izbuti de două ori. Încăpățânat, Gregor se săltă în sus. Chipul său era năpădit de sânge. Întinși pe burtă, noi ceilalți urmăream răfuiala cu interes.
— Predă te, spuse Heide disprețuitor și sigur de biruință.
— Nici nu mă gândesc, otreapă! urlă Gregor.
Schimbă tactica aruncând cu cuțitul. Asta se prinse. Heide își îndreptă atenția asupra cuțitului, țintind prea târziu capul lui Gregor. Acesta izbuti să l prindă de gleznă. Se rostogoliră împreună la vale, într o avalanșă de bolovani și pietriș. Se ridicară în picioare, își scoaseră cuțitele și începură să se lovească cu sălbăticie.
După ce îl lovi pe Gregor în pântece, Heide se pregăti să i dea lovitura de grație. Dar Gregor, care învățase șiretlicul de la Legionar, făcu un salt primejdios înapoi și apoi înainte. Heide primi amândouă cizmele drept în figură. Scoase un țipăt de porc înjunghiat. Gregor îl apucă de urechi și îl lovi cu capul de stâncă. Heide își pierdu cunoștința. Gregor se clătină o clipă, apoi se prăbuși la rândul rău.
Micuțul își freca mâinile.
— Le voi da lovitura de grație (se juca cu cleștele de dentist). Heide are botul plin de dinți de aur iar Gregor are și el doi. Sunt de mult pe lista mea.
Începu să coboare, dar nu făcuse nici jumătate din drum că ceilalți și au revenit.
Gregor îl văzu primul pe Micuțul cu cleștele în mână. Iată i acum pe Heide și pe Gregor aliați! Micuțul se simțea nedreptățit.
— V ați ars! Dă mi caninii, urlă el, repezindu se la Heide care era mai aproape.
A început altă încăierare. Cei doi erau mai sprinteni decât uriașul. Dar împotriva forței sale de Hercule nu puteau face nimic. Gregor a trebuit să se recunoască învins. Micuțul nu i a dat drumul decât după ce i golise buzunarele.
Heide încercă să fugă; alerga ca o veveriță, dar Micuțul l a ajuns din urmă.
— Îi vreau, nu pricepi?
Heide capitulă. Pentru a și păstra dinții fu silit să scuipe 275 dolari, inelul papei și, culmea nenorocirii, pistolul său Kalașnikov. Nu aveam decât două asemenea arme minunate. Una era a Legionarului iar acuma cea de a doua devenise a Micuțului. Am fi făcut orice pentru a pune mâna pe un asemenea automat, și nu puțini și au pierdut viața încercând așa ceva. Fericitul posesor dormea cu arma legată sub braț. Cu toate acestea, se întâmpla ca uneori furtul să reușească. În plutonul nostru mai aveam și patru pistoale rusești model '41. Unul singur dintre ele valora cât o întreagă baterie grea Haubitz. Dar, vorba lui Porta, care i spusese unui artilerist gata să i dea o baterie Haubitz pe un '41: „Cum vrei să car Haubitz ul după mine?"
De cinci ori a încercat Heide să și ia înapoi automatul și inelul. Ultima oară aproape că a izbutit. Era în noaptea în care părăsisem Monte Cassino. Micuțul era cât p aci să l omoare pe Heide, care a fost salvat în ultima clipă de sosirea Chiorului.
Heide asistă de trei ori la slujba părintelui Emmanuel, pentru a și asigura sprijinul Domnului în lupta sa împotriva Micuțului. Dar se pare că bunul Dumnezeu a refuzat să se ocupe de povestea aceasta.
Am găsit cu greu baraca statului major britanic. Santinelele erau pe jumătate adormite. Le am tăiat beregata înainte de a putea spune „uf". Am încercuit baraca. Mâncasem toată ciocolata noastră drogată, pentru a ne calma nervii. Eram plecați în misiune de șase zile și șase nopți.
Prin obloane se strecura o lumină slabă.
— Să batem politicos la ușă, propuse Micuțul. Când vor da cu ochii de automatul meu, vor face toți în pantaloni.
— De data asta ne vom alege cu un colonel, hotărî Porta. N am avut niciodată parte de unul!
— Eu îl voi duce, ceru Micuțul. Îi vom petrece o frânghie de după gât și va trebui să tropăie după mine ca o capră pe care o duci la staul s o mulgi.
— Ia mai potoliți vă, spuse Bătrânul. Totul trebuie făcut la repezeală, șopti el.
— Așa cum le facem pe toate, i o întoarse Porta.
Micuțul arătă înspre baracă.
— Ce spuneți, fraților, ați văzut? Au și băutură?
Am tăcut vrăjiți. O femeie îmbrăcată în uniformă străbătu cu pași mari locul din fața barăcii.
— Ia te uită, au și puicuțe, suspină Micuțul.
— Asta i o UAF . lămuri Heide.
Micuțul îl privea cu ochii mari.
— Pentru că latră?
— Tâmpitule, șuieră Heide furios.
Fata deschise ușa; în lumină am văzut că era drăguță. O fată drăguță într o uniformă pocită.
Barcelona găsise firele telefonice.
— Le tai, anunță el.
Bătrânul încuviință lăudându l și împărți ordinele.
— Trei să rămână de pază în timp ce i vizităm!
— Își vor uda nădragii, chicoti Porta.
— Nu uitați să umflați cutiile cu corned beef, după ce îi veți fi lichidat.
Se deschise o fereastră. Un bărbat privea afară.
— Iată omul nostru, șopti Heide. Ne așteaptă.
O umbră apăru din beznă. Am tresărit cu toții. Se îndrepta direct către noi.
Legionarul trase cuțitul din teacă după ce își pusese automatul pe jos. Era un englez uriaș. Tipul scoase un grohăit familiar.
— Micuțul! exclamă Barcelona neîncrezător.
— Eu sunt, râse Micuțul.
Purta o tunică și o cască englezească. Am dat colo peste un tip de pază. L am doborât cu lațul. Ne arătă doi dinți de aur.
Bătrânul începu să bombăne.
— Mai devreme sau mai târziu tot veți fi spânzurați!
— Era negru, urmă Micuțul în chip de scuză, arătându ne și o ureche tăiată. Mi a pasat parola lor. Peste zece minute îi sosește înlocuitorul. N am decât să suspin „Wellington" înainte de a l sugruma și de a i tăia o foaie, dacă e și el negru.
— Sunteți scrântiți, murmură Bătrânul. Mi se face rău când văd urechile astea tăiate.
— De ce? întrebă Porta cu neprefăcută mirare. Oare arabii nu ne taie și ei urechile? După faptă și răsplată.
— Toate astea nu se vor sfârși bine, spuse Bătrânul.
— N are nimeni un aparat de fotografiat? întrebă Micuțul. Aș fi vrut să mă văd în țoalele lui Churchill. E ciudat câte îți pot trece prin minte, când ești de unul singur în noapte. M am întrebat dacă n ar fi o idee bună să vă curăț și apoi să dau alarma la Tommies. Voi odată puși în groapa comună, cine m ar mai putea contrazice? Cine știe ce ar mai fi ieșit de aici. N ai în fiștecare zi baftă să salvezi un întreg stat major al lui Churchill.
— Ce ți mai trece și ție prin cap, făcu Porta cu o privire ciudată. Nu te gândi prea mult Micuțule, s ar putea sfârși rău, doar ai auzit ce a zis Bătrânul.
— Mă întreb ce au de gând să facă cu ofițerul, spuse Heide.
— Să l arate unor P.K. , explică Porta atotștiutor.
— Ce ar spune dacă le am duce un caporal în locul unui ofițer?
— Ar spune să încetezi, făcu sec Bătrânul.
— A sosit momentul, mă duc să i tai foaia și celuilalt, râse Micuțul nepăsător.
— Mi e teamă, șopti Legionarul. Mă duc după el. Sunt sigur că a și uitat parola „Wellington"...
Noroc că Legionarul era atât de prevăzător. Micuțul fu cuprins de o furie oarbă când englezul îi strigă o înjurătură în cockney. Drept urmare, pe Micuțul îl luă gura pe dinainte:
— Gura, porcule. Fă bine și vorbește mi în germană.
Englezul făcu instinctiv un pas înapoi. În clipa următoare își dădea ultima suflare în mâinile de oțel ale Legionarului.
Nu mai aveam de pierdut nici o secundă. Ne am repezit înainte, spărgând ușa și ferestrele. Automatele noastre scuipau moarte. Porta și Heide au pus mâna pe un ofițer superior, amenințându l cu patul armelor. Pe toți ceilalți i am ucis.
Micuțul apăru în goană, tot în uniforma englezească.
— Scoate ți imediat țoalele astea! se răsti Legionarul.
— Am adunat paisprezece dinți de aur, spuse Micuțul mulțumit.
În spatele nostru au izbucnit focuri de arme automate. Legionarul mă trase lângă el într o groapă din marginea drumului. Porta și Heide l au târât pe ofițerul căzut în nesimțire. Apăru și Olle Karlsson. Strigă câteva cuvinte de neînțeles, se întoarse către gurile de flăcări din noapte. Trase. Scoase un strigăt pătrunzător, se îndoi din mijloc și se prăbuși.
— Mii de draci, șuieră Legionarul. Trebuia să ne fi așteptat.
Trei dintre ai noștri s au ivit o clipă, apoi s au mistuit în întuneric. Sosi și Rudolf Kleber. Se așeză în genunchi, trăgând salve scurte. Deodată scăpă arma, duse mâna la cap și căzu.
Ceilalți trei s au întors să l ducă cu ei. Am vrut să trag. Legionarul făcu „nu" din cap și duse degetul la buze.
Unul dintre cei trei se prăbuși aproape retezat în două de o salvă. Ceilalți doi se pregăteau să fugă. Deodată unul dintre ei scoase un strigăt înfiorător.
— Am orbit, am orbit...
Apăru un englez cu capul descoperit, doar în cămașă. Strângea la subțioară o mitralieră ușoară. În urma lui veneau șapte opt englezi. Unul dintre ei era înarmat cu o carabină Mark 1T, ultimul model.
Legionarul făcu semn că da. Cel orbit ședea în genunchi. Englezul voinic îi puse arma pe ceafă. Răsună o serie de împușcături. Englezul râse.
— Damned Kraut!
Am strâns la umăr patul automatului meu PPSH. Dintre copaci ieșea o altă ceată. Gâfâiau, strigând și înjurând. Cuvântul Kraut revenea întruna.
Rudolf gemea. Un caporal ridică pistolul și goli încărcătorul în trupul tresăltând.
Am văzut roșu. Le arăt eu lor. Legionarul fredonă:
— Viens, viens, la mort!
Englezul din drum împietri. Din străfundul gâtlejului Legionarului izbucni strigătul marocan de luptă:
— Allah el akbar!
În aceeași clipă automatul său scuipă foc.
S au prăbușit ca popicele.
Ne am ridicat trăgând în cei care mai mișcau. Legionarul râdea cu sălbăticie. Muind un deget într o băltoacă de sânge, însemnă câte o cruce pe fruntea fiecărui mort.
I am ajuns pe ceilalți din urmă. Ofițerul de stat major, un locotenent colonel, se trezise. I am pus o frânghie în jurul gâtului, explicându i că dacă mișcă va fi sugrumat.
— Cine i șeful vostru? întrebă el semeț.
— Ce ți pasă? i o reteză Heide. Mai bine ți ai ține gura, dacă nu vrei s o pățești!
— Oh! încetează, mârâi Bătrânul făcându i vânt lui Heide într o parte.
— Domnule colonel, Feldwebel Willi Beier, conducătorul acestui comando.
— Învață ți oamenii cum să se adreseze unui ofițer!
— Ne face greață, urlă Porta.
Ofițerul britanic nici nu se uită măcar la Porta.
— Va trebui să păstrezi disciplina printre oamenii dumitale, Feldwebel, altfel mă voi plânge superiorilor dumitale.
Porta își ridică măreț jobenul galben, își potrivi monoclul spart, scoase cutia cu tutun de mestecat și se servi. Apoi se adresă ofițerului, făcându i cu ochiul:
— Sir colonel, să mă prezint. Urmă, fornăind puțin: În fața dumneavoastră se află celebrul Obergefreiter, prin mila Domnului, Iosef Porta de Weding. Cu ce vă pot fi de folos? Eventual cu un picior în fund?
Porta dădu roată prizonierului, privindu l cu mult interes.
— Feldwebel Beier, unde ai pescuit scrumbia asta? Ciudat exemplar!
Ofițerul britanic își pierdu sângele rece. Se întoarse furios către Bătrânul.
— Nu admit să fiu tratat astfel.
— Mi e teamă că vei fi nevoit să admiți, râse Barcelona.
Porta se apropie din nou de prizonier și numără:
— Unu, doi, trei.
Ofițerul îl privea cu gura căscată.
— Câți dinți de aur aveți, Sir? Am zărit doar trei.
Glasul locotenent colonelului se frânse de furie. Îl amenință pe Bătrânul cu toate nenorocirile din lume.
— Lasă l în pace. Ne va aduce necazuri, spuse Bătrânul enervat.
În ciuda protestelor Micuțului, i am scos prizonierului frânghia. Legionarul se lipi de el:
— Domnule colonel, un cuvințel doar și vă înfig cuțitul în burtă. Cu un zâmbet amenințător, îi arătă cuțitul său arăbesc.
Dinspre front auzeam bubuitul tunurilor. În jurul nostru începuse să fie mișcare. Lungi coloane de camioane și infanterie în marș.
Un timp am mărșăluit alături de un batalion de marocani care ne luau drept trupe speciale. Dintr un singur salt ofițerul englez ar fi fost în siguranță, dar lama cuțitului Legionarului era îndreptată înspre coastele sale, iar în spate simțea pistolul lui Barcelona. În față avea spinarea uriașă a Micuțului. Să fugă ar fi însemnat moarte sigură.
Ne am ascuns în spatele liniilor americane, așteptând să se înnopteze.
Pe front nu era liniște. Cât vedeai cu ochii, gloanțele trasoare își lăsau dârele.
Am străbătut linia frontului, puțin după miezul nopții, sărind dintr o groapă de obuz în alta. Doi hinduși au încercat să ne oprească, dar i am secerat într o clipă. Am pierdut trei oameni sub focul propriei noastre infanterii.
Am sosit sleiți de puteri la adăpostul comandantului de batalion. Chiorul a venit să ne vadă și ne a strâns în brațe pe fiecare dintre noi. Mike ne a dăruit trabucele sale groase. Pierdusem jumătate dintre oameni. Printre ei Rudolf și Olle Karlsson.
Am primit cinci zile de permisie, de petrecut în spatele frontului. Pe când plecam de a lungul șoselei frontului, am fost depășiți de un Mercedes mare, cenușiu. Pe bancheta din spate se afla ofițerul britanic, așezat lângă un general german. Mașina de lux ne a împroșcat cu noroi. Am scuipat în urma ei.
Apoi am început să vorbim despre ce bine va fi la Ida Gălbejita. Cu gândul la fetele de Ia Ida, am uitat totul.



Muntele tremura ca o vietate pe moarte. Deasupra mănăstirii plutea un nor galben de praf care, lins de lungi flăcări, se făcea din ce în ce mai roșu. Știam că acolo sus mai rămăseseră călugări. Dar ceea e nu știam, era că în acea clipă chiar se oficia slujba în bazilică.
— Trebuie să fie praf și pulbere, murmură Barcelona privind ruinele.
Comandantul Mike ieși dintr o băltoacă de noroi, întovărășit de părintele Emmanuel.
— Voluntarii pentru mănăstire, ordonă Mike.
Din tranșeea inamică americanii ne făceau semne.
— Hello, Kraut, strigau.
— Cărați vă, yankei puturoși, tună Mike la rândul său.
— Ascundeți vă mutrele sau vi le facem piftie.
Fără să le pese de amenințare, ne arătau cu mâna mănăstirea cuprinsă de flăcări.
— Go up and help the holy men, Kraut. Între timp vom sta cu armele descărcate!
Înălțară steagul alb:
Ne am depus carabinele. Mitralierele tăcuseră. Am pornit în goană. Eram urmăriți de privirile americanilor, englezilor și francezilor. Am sărit peste rămășițele zidurilor, în frunte cu părintele Emmanuel și cu medicul.
Ne am pus măștile de gaz, i am scos pe călugări și i am adunat în ceea ce înainte fusese curtea centrală. Au părăsit mănăstirea în tăcere, în șir câte unul. Cel din frunte ducea un crucifix din lemn. I am întovărășit până la cotitura drumului. Intonau un imn.
Soarele a răzbit printre nori. Era ca și cum Dumnezeu ne ar fi privit din înaltul cerului.
Așezați pe marginea tranșee lor, americanii priveau și ei ciudata procesiune.
— Descoperiți vă! porunci un glas.
Oare fusese în engleză sau în germană? S au descoperit cu toții și s au înclinat cu respect...
Ultimul s a văzut crucifixul, care părea că plutește în aer.
Am sărit din nou în tranșeele noastre. Gurile mitralierelor erau ațintite iarăși înainte.
Lângă mine căzu caporalul Schenk. Un detașament american de aruncătoare de flăcări a fost exterminat la două sute de metri de noi. Un locotenent francez cobora în goană povârnișul: își pierduse mințile.
Timp de o clipă fusesem oameni! Dar asta trecuse.
— Ucide, camarade, ucide! Mori, soldatule! Moartea pentru patrie e atât de frumoasă! Chiar și într o groapă plină de noroi de pe frontul plin de duhoare de la Monte Cassino!


SFÂRȘITUL MÃNÃSTIRII

Mănăstirea nu mai era decât o adunătură de ruine. Se găsea sub tirul necontenit al artileriei. Ardea pretutindeni.
Unul câte unul am străbătut în fugă locul descoperit din fața porții. Văzându ne, parașutiștii care erau pe cale să și sape gropi, au început să râdă de noi.
— Ați vândut tancurile? ne întrebau cu dispreț.
Flăcările lingeau cuvântul Pax, dăltuit deasupra porții. Curtea centrală cu toate starurile sale nu mai era decât un morman de ruine. Ne am apucat să săpăm.
Noaptea au pornit la atac două sute de bombardiere grele. În câteva ore s au ușurat de 2 500 tone de bombe. Gropile noastre au fost dărâmate.
Porta era alături de mine. O bucată mare de zid fu aruncată în aer. O urmăream cu privirile.
— Sări! urlă Porta.
Am sărit împreună. Cu un zgomot asurzitor zidul căzu exact în locul în care stătusem cu câteva secunde mai înainte, îngropând o treime dintre ai noștri. Nu i am putut scoate de sub dărâmături.
Când au mijit zorile ne am scos mitralierele din noroi și le am cercetat cu grijă. Funcționau.
— Vor veni în curând, profeți Porta.
Mike se târî până la noi. Își pierduse casca, iar un ochi îi era acoperit cu o fâșie de piele.
— Cum merge? întrebă, trăgând din trabucul său mare.
— Ne ținem, răspunse Porta, rânjind până la urechi.
— Încă nu s a terminat! decretă Mike pesimist. Își șterse sângele care îi șiroia pe față.
Mike avea dreptate. Încă nu se terminase. Muntele sfânt se zvârcolea ca un taur în arenă pe moarte. Pietrele monumentale zburau din toate părțile. Ardea prin toate colțurile.
Am părăsit pozițiile noastre și ne am retras în beciurile mănăstirii. Nici o ființă vie nu putea să rămână afară.
Muzicantul nostru, caporalul Braus, bătea câmpii. Își luă trompeta și se porni să cânte o bucată de jazz. Apoi se hotărî să ne arunce pe toți în aer. Micuțul izbuti să i smulgă grenada din mână și să i o arunce afară în curte, unde explozia ei fu înăbușită de mugetul obuzelor.
Un parașutist, căruia îi fuseseră zdrobite amândouă picioarele sub rămășițele unui zid, gemea într o baltă de sânge:
— Omorâți mă! Omorâți mă! Lăsați mă să mor!
Heide își avea pistolul său calibrul 38 în mână, dar Bătrânul îl făcu să l scape, cu o lovitură scurtă. Caporalul infirmier Gläser se aplecă asupra soldatului care țipa și îi făcu injecție cu morfină, prin stofa uniformei.
— Asta i tot ce pot să fac pentru tine, camarade. Dacă ai fi fost cal, ți am fi dat lovitura de grație, dar fiindcă ești om, ai dreptul la întreg bâlciul. Așa vrea Domnul.
Gläser scuipă pe crucifix.
Părintele Emmanuel pășea printre dărâmături. Era alb de calcar. Se aplecă asupra rănitului, apropie crucifixul de buzele sale și făcu o rugăciune. Avea obrazul rănit de o schijă de obuz. Gläser vru să l panseze, dar părintele Emmanuel îl îmbrânci sâsâit și plecă mai departe, la căpătâiul unui grav rănit, un SS Hauptsturmführer, care avea în pântece o gaură uriașă, provocată de un proiectil cu fosfor.
— Întinde o, popo! gemu ofițerul muribund. Pe Dumnezeul tău să l ia dracu!
Părintele Emmanuel nu l asculta. Aplecă crucifixul spre chipul Hauptsturmfürer ului, căruia i se vedeau mațele.
Rănitul răcnea. Porta se juca cu pistolul său. Micuțul puse mâna pe un ciomag de pe jos. Dacă omul ăsta nu încetează curând... Strigătele sale ne scoteau din sărite. Gläser nu mai avea morfină.
— Omoară l, strigă Porta exasperat.
Părintele Emmanuel se apropie de alți muribunzi. Erau o mulțime. Cum își dădeau ultima suflare, erau aruncați afară. Când șobolanii atacau cadavrele, era o priveliște înfiorătoare.
Asupra criptei căzu o bombă. Am rămas prizonieri în spatele altarului.
Explodau mereu alte bombe. Eram pe jumătate sufocați de praf. Am dus o așa întruna, ore în șir. Pierdusem noțiunea timpului.
Preotul ședea pe pământ. Avea uniforma în zdrențe și chipul plin de sânge. Căutând un loc pentru a putea să ne elibereze, se opinti într o grindă groasă. Era puternic ca un leu.
Îl urmăream batjocoritori cum trăgea de grindă. Ar fi trebuit un tractor s o poată mișca din loc.
— Omul lui Dumnezeu pare destul de grăbit să părăsească casa stăpânului său, râse Heide. Stai jos și așteaptă liniștit să crăpi, părinte. Doar acolo sus, la bunul Dumnezeu, o vom duce atât de bine! Sau te pomenești că nici tu nu crezi în toate aiurelile astea? (Aceasta era o idee fixă a lui Heide. Îl ura pe Dumnezeu tot atât de mult precum îi ura pe evrei).
Părintele Emmanuel se întoarse către Heide. Gura râdea, dar ochii aruncau fulgere. Păși încet spre Heide care, cu cuțitul în mână, se lipise nervos de altar.
Cu o lovitură de picior, Emmanuel făcu să zboare cuțitul. Prinzându l apoi pe Heide de guler, îl dădu cu capul de peretele de lângă crucifixul cel mare.
— Julius, dacă mai hulești o dată împotriva Domnului, te strivesc de zid, ți o jur! Nu vei fi primul căruia să i fi spart capul, așa preot cum sunt. Și dacă trebuie să i fie teamă cuiva să apară în fața Domnului, apoi acela ești tu, Julius!
Deplasarea de aer produsă de o bombă enormă ne azvârli pe toți claie peste grămadă. Părintele Emmanuel scutura din cap, scuipând sânge. Bătrânul îi întinse plosca lui, pe care o primi recunoscător. O piatră îi trecu la o palmă de cap. Heide se și pregătea să mai arunce una.
Preotul se îndreptă. Își puse crucifixul pe piept, încheie nasturii bluzonului și înaintă spre Heide cu mișcările luptătorului încercat.
Heide își repezi un picior între coapsele preotului și sări într o parte. Dar acesta era făcut dintr un material rezistent; se aruncă peste Heide, îl ținu la podea și îl strânse de gât. După câteva clipe Heide se dădu bătut.
Preotul s a înapoiat la lucru ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat. Micuțul scuipă în palme și se duse să dea o mână de ajutor: omul Domnului și ucigașul colaborau. Incredibilul se produse: grinda se urni. Au râs de mândrie, nimeni nu ar fi izbutit. Ne am putut croi o trecere și am ieșit.
Prin bazilică alergau înnebuniți vreo sută de șobolani. Cu țipete ascuțite încercau să ni se cațere pe picioare. N aveau decât un singur gând: să iasă din iadul acesta de flăcări. I am lovit cu cazmalele noastre de infanterie. Simțind mirosul de sânge proaspăt, s au năpustit unii asupra celorlalți, omorându se între ei.
Tirul se mai potoli, apoi reîncepu și mai vârtos. Am aflat că la bombardamente participaseră peste două mii de fortărețe zburătoare. În douăzeci și patru de ore, în locul acesta se abătuseră mai multe proiectile decât fuseseră aruncate vreodată asupra Berlinului. În timpul atacului aerian, generalul Juin spuse generalului Clark:
— Nu știu ce simt nemții care se află în mănăstire, dar eu pot spune că mi s a făcut deja pielea de găină.
— Muntele acesta a devenit un nou Verdun ce trebuie cucerit. Nu vrem să mai trăim vreodată cele trăite în Franța. După ce ne vom fi aruncat toate bombele, totul se va sfârși. Nu vor fi supraviețuitori acolo sus.
Generalul Juin nu era chiar atât de sigur de aceasta.
— Domnule General, râse Clark — după ce fortărețele noastre zburătoare își vor termina misiunea, trei mii de tunuri grele vor prelua schimbul. Aceasta va fi o bătălie de artilerie cum nu s a mai văzut niciodată. Generalul Freyberg a cerut bombardament aerian. I au fost acordate pe deasupra și două milioane de obuze. Vom ataca necontenit timp de patru zile și patru nopți. Apoi vom putea raporta la Washington și la Londra: la Monte Cassino nu mai sunt supraviețuitori. Generalul râdea, sigur de el.Și Dumnezeu ar fi ucis dacă s ar afla printre ruine.
În clipa aceea, părintele Emmanuel își vântura crucifixul deasupra capetelor noastre. Ridicasem un altar din grinzi și din lăzi sparte. Este adevărat că lucrul acesta a dat naștere la câteva încăierări. Dar nu era nimic de făcut, preotul militar voia să și oficieze slujba.
Am luat loc în jurul lui.
— Scoteți vă căștile, porunci el, și înghenunchiați, ne vom ruga.
În timpul rugăciunii, câțiva s au împotrivit. Părintele se întoarse către ei.
— Câinilor, să nu credeți că Domnului îi este teamă de voi. Vă smiorcăiți când e vorba să muriți, dar când ucideți pe alții nu aveți nici o milă. În trei zile compania noastră a pierdut optzeci și șase de oameni. Este mult. Și vor fi mai mulți. Mai bine încredințați vă Domnului cât mai e timp.
Urmă pe tonul acesta timp de un sfert de ceas.
— Ar fi trebuit să fie general de divizie, șopti Porta. Ce conducător!
O rafală de obuze se abătu asupra mănăstirii.
Preotul fu azvârlit din amvonul său improvizat. Îi curgea sânge dintr o rană adâncă pe obraz. Își reluă locul și ridică un pistol automat.
— Și mai ales să nu credeți că asta i arma cea mai puternică din lume. Câinilor, nu vă întoarceți fața de la Dumnezeu. Viața nu vă e dată decât cu împrumut. Pistoalele n au nici o valoare în fața lui Dumnezeu. Vă cunosc bine. Știu ce gândiți. Nu râde, Porta. În fața Domnului nu vei ști să spui nici un cuvânt, cu toată gura ta mare de berlinez. Să nu credeți în ceea ce este scris pe cataramele centiroanelor voastre. Dumnezeu nu este cu voi. La fel cum nu este nici cu ceilalți. Războiul nu este decât culmea prostiei omenești. Opera diavolului. Unii numesc războiul acesta o cruciadă. Este o blestemăție să i spui astfel. Este măcelul cel mai cumplit care s a văzut vreodată.
O explozie îngrozitoare puse capăt predicii. Bazilica se prăbuși. Încercam să ieșim din încăperea plină de fum. Zgomotul bombardamentului era acum deosebit. Acum predominau obuzele. Un tir de artilerie; mai concentrat, foarte deosebit; un zgomot regulat, mai simpatic.
Am săpat adăposturi. Mănăstirea dispăruse. Soarele a apus. Apoi a răsărit din nou. Ruinele au fost zvârlite în aer de mii de ori.
Stăteam lipiți de pământ în gropile noastre. Oare cât timp încă?
Cineva venea în goană pe potecă. Cu o săritură măiastră aterizează lângă noi.
Era Vierul. Curierul nostru. Gâfâia, obosit de alergătură. Mike îl bătu pe umăr.
— Ce se întâmplă?
— Batalionul este lichidat, domnule comandant, bâlbâi.
— Aiurea, mârii Mike, făcându i semn lui Porta:
— Sven și cu tine mergeți să vedeți ce se întâmplă.
Ne am luat automatele și câteva grenade, să fie, apoi am plecat împreună cu Vierul.
— Arată ne drumul, bătrâne!
— Nu pot, gemu el lăsându se jos, mort de frică, în fundul unei gropi.
Porta îi trase câteva cizme.
— Ridică te, porcule. Nu poți, dar trebuie!
Vierul nu mai era decât o zdreanță. L am burdușit cu patul armelor. Nimic de făcut. Dar acolo unde loviturile și amenințările noastre au fost zadarnice, izbuti glasul lui Mike.
— Stahlschmidt, la drum! E un ordin.
Mistrețul sări în sus, luă poziție de drepți sub grindina de obuze și răcni:
— Da, domnule comandant.
O zbughi atât de repede, încât Porta și cu mine abia ne puteam ține după el.
— Camarazi, urmați mă, urlă.
I se păru că vede un american și își goli încărcătorul, dar nu era decât un cadavru.
Un fluierat ascuțit ne făcu să tresărim. Ne am aruncat în noroi. Doar ochii ne ieșeau din masca de mocirlă care ne acoperea chipurile. Ceea ce fusese poziția companiei a treia nu mai era decât un peisaj lunar, în care ici și colo, din pământ, mai răsărea câte un braț.
— Au lovit în plin, lămuri Vierul. Tocmai părăsisem grupa de comando când s a întâmplat. Trebuie să fi fost un obuz de 30 cm.
Porta zări într o groapă o mină uriașă îngropată.
— Ai văzut o, Sven? Ah! ia gândește te ce de bani vom scoate! Îmi dai o mână de ajutor? E pentru cel puțin trei nopți la Ida!
Am înghițit în sec. Dacă mina exploda, n ar mai fi rămas nici măcar un nasture din noi. Nu îndrăzneam să zic nu. Toți trei am izbutit s o punem în picioare. Porta o stuchi, făcu semnul crucii, apoi trei temeneli. Vierul era palid și cu siguranță că și eu.
— Þineți o bine că de nu, v a sunat ceasul, sfătui Porta.
Își scoase sculele din geantă și le așeză cu grijă lângă mașina infernală.
Primeam douăzeci și cinci de pfeningi pe kilogramul de cupru, iar mina avea cel puțin o sută de kilograme de asemenea material.
Porta își cântărea gânditor cleștele. Chiar în clipa în care se pregătea să l pună în jurul botului obuzului, am auzit un șuierat deasupra capetelor noastre. Ne am întors la iuțeală în groapă.
Asupra noastră ploua cu pietre, pământ și țăndări de oțel.
Porta scuipă și porunci. Vierul să se așeze călare pe obuz. Acesta plânse, cerând milă.
— Asta i moarte de om, gemu el.
— Da, dacă pleci, răspunse Porta scurt, încercând să dezamorseze mașinăria.
Îmi trecu celălalt clește să învârtesc în sens contrar. Porta trăgea cu toată greutatea trupului său. Vierul se agăța cu disperare să țină obuzul.
Porta nădușea cu picături mari de sudoare, dar nu de frică, ci de efort.
— Dacă începe să facă zgomot, ușchială! De nu, ne trezim pe lună. Merge Stahlschmidt?
— Blestemată fie ziua în care am intrat în compania voastră!
— Gata, făcu Porta bucuros, învârtind cleștele. Scoase capacul, se așeză în genunchi, privi înăuntrul obuzului, apoi își vârî mâna în el.
Mă așteptam în orice clipă la o explozie. Nici o ființă normală, care ține la viață, nu ar dezamorsa un obuz în felul acesta.
Vierul își mușca buzele până la sânge. Avea ochii ieșiți din orbite. Părea un porc lovit de dambla.
— Pe toți dracii, răcni Porta cu brațul băgat până la umăr. Nu mai pricep nimic, înăuntru e plin de rotițe. Aha! începe să facă tic tac, auziți?
— E cu întârziere, zbieră Micuțul îngrozit.
Porta își aprinse bricheta să vadă mai bine. Mi se zbârlise părul din cap până în picioare.
— Ia te uită! exclamă Porta. Câte au mai pus colo înăuntru și toate merg! S ar zice un deșteptător!
Vierul scoase un strigăt răgușit, își părăsi locul și o luă la sănătoasa cu pași mari. Porta, prea ocupat cu mașinăria aceasta interesantă, nici nu băgă de seamă. Scoase un tub. Apoi obuzul scoase un zgomot strident.
Înspăimântat, am șters o la rândul meu și m am pus la adăpost într o groapă, la vreo douăzeci de metri mai încolo. Zăream jobenul galben al lui Porta înălțându se și coborând pe lângă obuz.
Trecură cam cinci minute. Apoi îmi făcu semn.
— Vino și ajută mă, măi curcă plouată. Am scos ceasornicul!
M am apropiat puțin cam rușinat. Vierul dispăruse fără urmă. Înaintea lui Porta se afla o grămadă de șuruburi și de roți zimțate.
— Ciudată mașinărie, se miră Porta. Nu i găsesc fusul ogivei. Trebuie să fi rămas înăuntru.
— Crezi că mai poate exploda? am întrebat neliniștit.
— Fără îndoială, spuse Porta. Dar să sperăm că vom avea timp să scoatem cuprul.
Aveam o cantitate impresionantă, când Porta se declară mulțumit. Înainte de a pleca, se culcă să asculte zgomotul care ieșea dinăuntrul obuzului.
— Iar a început cu tic tacul. Ce ar fi să l demontăm cu totul să vedem ce are în burtă? Poate vom mai da de unul tot la fel.
— Ah! nu, vino, ne ajunge, am strigat.
Am luat o înainte fără să l mai aștept.
Porta mă urma alene, îngreunat de povara cuprului. Dar abia mă ajunsese că pământul se ridică și furăm aruncați pe jos. Jucăria noastră explodase.
Porta își căuta în patru labe jobenul galben. L a găsit în spatele unor tufișuri carbonizate, găurit de o schijă de obuz, cu panglica smulsă.
Vierul stătea culcat într o pâlnie și plângea, zdruncinat rău de tot. Când dădu cu ochii de noi înnebuni de a binelea și se porni pe urlat. A trebuit să l pocnim în cap cu cazmalele noastre.
Din compania a 2 a nu mai rămăseseră decât patruzeci de oameni. Comanda o luase un subofițer, singurul gradat supraviețuitor. Compania a 3 a fusese nimicită. Dintr a 4 a mai rămăseseră șapte, dintre care patru erau grav răniți. Comandantul companiei, un locotenent de optsprezece ani, era așezat într un colț al tranșeei, cu un pansament însângerat în jurul burții.
— Ce mai faceți, domnule locotenent? întrebă Porta.
Locotenentul schiță un zâmbet. Mângâie o mitralieră așezată lângă el.
— Suntem gata să i primim, ticăloșii. Vor afla cu cine au de a face!
Din cei șapte sute de ostași ai batalionului nu mai rămăseseră decât o sută șaptesprezece. Trupele trimise în ajutor erau decimate în văgăuna morții. Asupra mănăstirii plouau obuzele.
Batalioane, regimente întregi erau nimicite. Altele noi le luau locul. Nici unul dintre noi nu era teafăr. Doar cei grav răniți erau îngrijiți în altă parte. Caporalul Knuth se prezentă la postul de prim ajutor având trei degete smulse și fu refuzat de medic: trebuia să ai cel puțin un braț smuls ca să se ocupe de tine.
La puțin timp după revărsatul zorilor, bombardamentul încetă. Un nor galben otrăvitor învăluia muntele sfânt. Ciuleam urechile. Se auzea un șuierat pe care nu l cunoșteam. Un nou tip de obuz?
Un comandant de parașutiști își ridică masca de gaz.
— Gaa aze, ga a ze!
Strigătul se transmitea din adăpost în adăpost. Obuzele explodau cu un zgomot ciudat, înăbușit, scoțând un abur gălbui.
Începusem să tușim. Ne ardeau plămânii. Ne durea gâtul Simțeam că ne înăbușim. Ochii ne lăcrimau. Unii înnebuniți, au sărit în prăpastie.
Ne am smuls casca și ne am pus masca pe față. Ne orbea. Nădușeam. Teama ne chinuia măruntaiele.
Noaptea urmă zilei. Eram înspăimântători cu măștile noastre negre.
Nu erau gaze, ci obuze de ceață. Dar era de ajuns. Câțiva au pierit de „inocentul" fum.
Soseau. Siguri de victorie. Am auzit zgomotul tancurilor cu șenile, vestind moartea. Se legănau prin ceață, în roiuri strânse.
Boturile tancurilor coborau către gropile făcute de obuze, ridicându se apoi la verticală. Șenilele clămpăneau zdrobind morții și răniții. Soseau, cu toate trapele deschise, în picioare în turle, căutându și prada prin fumul gălbui.
Infanteriștii strigau, aruncându și armele în semn de predare, dar fură striviți.
Comandanții tancurilor rideau.
— Go to hell, Kraut, here we are with the Shermans!
Traseră o salvă, o vijelie de foc. Au ras întreaga zonă cu mitralierele. Aruncătoarele de flăcări au scuipat asupra unei companii de grenadieri care, încremeniți, se lipiseră de stâncă.
Dar uitaseră de tanchiștii care se luptau împreună cu infanteria. Șenilele lor nu ne impresionau. Știam cum să le venim de hac.
Heide scoase afetul mitralierei sale ușoare, verifică înălțătorul. Ne scoteam grenadele, smulgând siguranțele cu dinții.
Erau la câțiva pași, monștrii de oțel. Ne ardea o ură sălbatică. Ne vom răzbuna pentru miile de obuze!
Micuțul începu să alerge, ținând grenade sub fiecare braț. În mâna dreaptă ținea o mină T. Se opri în fața unui Sherman și lansă mina care trecu foarte aproape de obrazul tânărului comandant din turelă. O explozie asurzitoare. Comandantul fu azvârlit în aer. Tancul cel greu se răsturnă. Șenilele continuau să se rostogolească în gol.
Micuțul trecuse între timp la următorul. Porta se agățase de țeava altui tanc. Strecură două grenade pe gura țevii, apoi se lăsă să cadă. Tancul trecu peste el, dar Porta știa cum să se lipească de pământ. Se ridică fără nici o zgârietură.
Heide se postase între roțile unui tanc carbonizat și ne acoperea cu mitraliera lui.
Americanii s au oprit: nu înțelegeau ce se întâmplă. Tancurile lor luau foc unul după altul.
— Allah el akbar! strigătul de luptă al Legionarului străpunsese aerul. Vive la Legion! Scoase un comandant de tanc prin trapa deschisă a turlei și își plasă grenadele.
Am pus mâna pe o mină T și m am năpustit asupra Sherman ului cel mai apropiat. Mina rămase agățată în șenile. Suflul aerului mă aruncă dedesubtul unui tanc cuprins de flăcări, în care erau două trupuri calcinate. În picioare, la următorul! Altă mină.
Au urmat apoi lupte individuale. Încăierări sălbatice, pe viață și pe moarte, pline de ură.
O turela se prăbuși printre noi; jumătate din comandantul tancului rămase în trapă; tunul se roti; rămășițe omenești.
Se ivi Mike, cu un pistol într o mână și o sabie de samurai în cealaltă.
— După mine, în rânduri strânse! răcni.
Parașutiștii, infanteriștii, grenadieri, artileriști, infirmieri și un preot urmează un comandant vociferând, care își vântură sabia de samurai deasupra capului.
Legionarul, Porta și Micuțul se reped înainte. Vierul este între ei, fără nimic pe cap. Și a pierdut casca și se pare că a fost cuprins de nebunie, căci se bate ca un leu. Înarmat cu una din noile mitraliere englezești, prevăzute cu baionetă în cap, trage în tot ce întâlnește.
Hinduși purtând turbane se predau, cu brațele ridicate. O clipă mai târziu sunt tranformați în torțe vii.
Heide a făcut rost de un aruncător de flăcări și scoate răcnete sălbatice.
La statul major al diviziei domnește panica. Un ofițer aghiotant, acoperit de sânge, a ajuns până la Chiorul și îi raportează situația.
— Cele mai multe companii au fost nimicite, domnule general. Toate pozițiile sunt pustiite. Bateriile nu mai trag. Nu mai sunt legături, dar peste tot sunt lupte.
— Totul e nimicit, dar se luptă peste tot? Cine se bate, pentru numele lui Dumnezeu? strigă Chiorul ca un apucat. Cum vreți să comand o divizie care nu mai există?
Răsună telefonul. Era observatorul de artilerie rănit al mănăstirii.
— Domnule general, unități de tancuri grele atacă dinspre nord est și din sud. Nu avem arme împotriva blindatelor. Trimiteți întăriri, pentru numele cerului!
Hohote demente au pus capăt convorbirilor. Pe ofițer îl lăsaseră nervii.
Chiorul se duse la marea hartă de stat major prinsă în cuie pe perete și scuipă pe ea. Totul era zadarnic. Totul era învălmășeală și haos.
— Pe toți dracii! vreau întăriri, mă auziți, vreau oameni! Bucătarii, infirmierii! Goliți spitalele, dați le tipilor carabine în locul cârjelor! zbieră la aghiotantul său.
S au strâns hărțile. Nu mai serveau la nimic de acum înainte. Începuse dansul morții.
Ofițerii aghiotanți au fost trimiși în grabă spre mănăstire. Chiorul îi amenință cu consiliul de război dacă nu ajung la destinație.
— Vă interzic să muriți! strigă.
Un locotenent, rănit mortal, intră clătinându se, apoi se prăbuși la pământ. Înainte de a închide ochii, apucă să bolborosească:
— Domnule general, compania a 4 a este nimicită. Luptele continuă.
Chiorul îl înșfăcă de guler pe locotenentul mort:
— Răspunde mi înainte de a crăpa! Cine se bate?
Dar capul locotenentului se răsturnă fără viață. Sângele îl stropea pe Chiorul care dădu drumul cadavrului băiatului de optsprezece ani.
— Ar trebui să fie interzis să mori în condițiile astea, ocărî el.
Pretutindeni domnea aceeași dezordine. Americanii și neozeelandezii erau comandați de către generalul Freyberg, cel mai încăpățânat general care a purtat vreodată uniforma kaki. La ordinul său, mănăstirea a fost dărâmată până la ultima piatră. Voia să aibă Verdun ul său și l a avut! Când i se spuse de rezistența opusă tancurilor sale și grenadierilor săi blindați, își aruncă casca de pământ.
— Imposibil, răcni. N a mai rămas nimic acolo sus. Aveți năluciri, vedeți strigoi!
Dar strigoii erau înarmați cu mitraliere și cu aruncătoare de flăcări. Noi regimente au fost trimise la asalt și au murit înaintea rămășițelor zidurilor mănăstirii.
Tancurile englezești urcau bălăbănindu se. Infanteriștii scoțieni erau agățați de trape precum ciorchinii de struguri. Un tir de mitraliere îi curăță.
Generalul Freyberg jură pe Biblie că va cuceri mănăstirea. Cu orice preț.
Se formau noi unități. Scoțieni, galezi, texani, australieni, munteni marocani, hinduși, negri de pe malurile Congo lui, japonezi. În frunte mergea o divizie poloneză.
Plângeau, urlau, înjurau. Cădeau sub tirul drăcesc al mitralierelor. Nu existau poziții și totuși se lupta.
Tancurile se împotmoleau. Fotografiile aeriene nu mai făceau nici doi bani. Propria lor artilerie shimbase totul.
Noi eram la adăpost într o groapă. Porta, Micuțul, Legionarul și cu mine.
Apăru un Sherman. Priveam cu ochii țintă botul său îndreptat asupra noastră. În câteva clipe se va înclina și vom fi striviți.
Porta făcu un salt și aruncă o mină T. O coloană de foc, tancul nu mai era decât un rug de flăcări. Cineva scoase un strigăt de moarte. Era comandantul căruia îi ardeau picioarele prinse în turelă. Un infanterist american îi dădu lovitura de grație. Ne am schimbat poziția. Ni s au alăturat doi parașutiști înarmați cu grenade antitanc.
Legionarul era îngenuncheat în spatele aruncătorului său de flăcări:
— Allah el akbar! Vive la Legion! strigă el ca un nerod, ca și cum n ar fi știut că ne luptăm împotriva unui general francez.
Chiorul apăru apoi printre noi. Într o mână ținea un nagan, în cealaltă bastonul.
— Urmați mă, porunci. Își pierduse legătura neagră care îi acoperea ochiul. Orbita goală era sângerie.
În dreapta sa, Mike se avântă, strângând în gură un trabuc gros. La stânga lui, Porta, cu jobenul dat pe ceafă. Un general obez cu garda sa personală.
Luptam corp la corp. Mușcam, mârâiam; dădeam cu cuțitul și cu picioarele. Rezemat de o stâncă, un comandant francez își punea mațele la loc. Cu picioarele prinse și strivite sub șenilele unui tanc, un sergent negru american trăgea rafale cu automatul său încins la roșu. O lovitură de topor îi despică craniul.
M am trezit azvârlit în fundul unei pâlnii împreună cu un G.I. Ne priveam muți de spaimă, întrebându ne cine va trage primul. Apoi, blestemând, își aruncă pistolul automat și îmi întinse un pachet cu țigări Camel. Am râs ușurat și i am oferit la rândul meu o țigară Grifa. Zâmbi. Ne am aruncat unul în brațele celuialt, prăpădindu ne de râs. Am făcut schimb de ploști.
În pâlnie au căzut doi soldați, cu capul înainte. Erau Porta și Micuțul. Zărindu l pe G.I. s au dat înapoi.
Micuțul ridică piedica automatului. I am dat arma deoparte. Ne am înfundat și mai mult în groapă. Am schimbat insigne și nasturi cu americanul care se entuziasmă de steaua mea roșie de comisar.
Am făcut o partidă de zaruri, am fumat țigări grifa și ne am golit bidoanele. G.I. ul ne arătă tatuajul de pe piept: Donald Rățoiul. Mișcându și mușchii într un anumit fel, deschidea ciocul. Să mori de ris.
Tirul încetase. Am privit cu precauție pe deasupra marginii gropii: trei germani și un american.
— Now, I'm going home, spuse G.I ul.
Ne am luat rămas bun călduros. Apoi a plecat, acoperit de armele noastre.
— Cel care îl doboară va avea de a face cu mine, făgădui Micuțul.
L am zărit sărind într o groapă, apoi o mitralieră se porni să latre, alături de noi. Luptele reîncepeau.
Un parașutist cuprins de o nebunie începu să escaladeze dealul. Se cățăra ca o maimuță.
O vitejie care în timpuri normale ar fi apărut pe prima pagină a tuturor ziarelor din lume. Aici nu i a dat nimeni atenție.
Aliații atacau. În frunte polonezii, vânătorii Carpaților.
— Pentru Varșovia, strigau.
Ne am retras până la mănăstire. Ne am lungit în gropi. Primii soldați în kaki care au apărut au fost secerați. Cadavre, numai cadavre, grămezi de cadavre. Oamenii mureau, în timp ce generalii admirau fantastica priveliște.
— Formidabil, murmură Alexander.
— Minunat, exclamă Freyberg.
— Superb, se bucură Kesselring.
Rosteau cuvintele care urmau să înnegrească paginile Memoriilor. Visul oricărui mare general. Punctul final al zilei de lucru a experților în materie de război.
Un locotenent polonez, sângerând din mai multe răni, se înălță și strigă celor douăzeci de oameni care mai rămăseseră din regimentul său:
— Înainte, soldați, trăiască Polonia! Își înnodase steagul polonez în jurul gâtului.
— Inima mea este alături de tine, șopti Legionarul, în timp ce ochea. Vei sta la dreapta lui Allah, viteazule polonez. Goli încărcătorul în burta ofițerului polonez.
Veniră apoi negrii Gurka, urmați de marocani.
Legionarul sări în sus de bucurie zărindu i și scoase strigătul său de război.
— Omorâți i, răcnea, râzând ca un nebun. Înainte, înainte, vive la Legion!
L am urmat, așa cum îl urmasem de atâtea ori în trecut. Chiorul vru să ne oprească: era o nebunie. Trăgeam ținând arma la șold. Reîncărcam alergând.
Marocanii ne priveau cu gura căscată. Ne am năpustit peste ei, lovind cu cazmalele și cu latul armelor. Micuțul făcu vânt la vreo doisprezece dinspre ei peste stâncă.
Marocanii și negrii Gurka au fugit să se adăpostească. După ce s a lăsat întunericul, la ordinele Legionarului, am patrulat. În tăcere, le am tăiat beregata.
Heide și a reluat vechiul său joc de trăgător la țintă. Se bucura zgomotos de fiecare dată când nimerea în plin.
Locotenentul Frick, din ce în ce mai furios, mormăi:
— Măi idiotule! Dacă mai tragi o dată, te raportez pentru nesupunere!
— Înțeles, domnule locotenent, făcu Heide în batjocură. Să transmit ordinul și celor de peste drum, să organizăm în schimb o partidă de fotbal?
Locotenentul Frick clipi din ochi.
— Subofițer. Heide, știu că ești ostașul cel mai reglementar din tot Wermacht ul. Știu de asemenea că ai relații cu naziștii. Ești cel mai mare ucigaș pe care l am văzut. Uniforma asta păcătoasă ți se potrivește de minune.
— Mă doare n cot, râse Heide.
Locotenentul Frick se aplecă, luă o gamelă plină cu spaghete și îi azvârli conținutul în obrazul lui Heide, care se dădu înapoi, răcnind uluit. Locotenentul puse fără o vorbă gamela goală lângă Porta. Apoi se adresă lui Heide:
— Ei bine, subofițer Heide, iată că poți să ți faci raportul. Superiorul tău te a lovit, a pronunțat cuvinte defetiste. Cred că este suficient pentru a fi spânzurat de cinci sau șase ori. După care locotenentul se răsuci pe călcâie și sări alături de Mike, care era foarte ocupat cu vânătoarea de purici.
— Sunteți martori! răcni Heide ștergându se.
— Martori la ce? întrebă Porta.
— Nu face pe tâmpitul! L ați auzit că a spus că suntem pe cale să pierdem războiul și vă voi sili să mi semnați raportul. Vreau să l văd spânzurat.
— Dar de cine vorbești? se miră Barcelona. Nu l am mai văzut pe locotenent de nu știu când. Ai văzut vreun locotenent, Micuțule?
— Eu, da, dar de mult, spuse Micuțul după ce înghițise o bucată de cârnat.
— Ia spune, Porta se ridică în picioare, cum îndrăznești să te mâzgălești pe față cu spaghetele mele? Asta te va costa scump, trebuie să mi le plătești, aveau și sos de roșii! Ia scapă mi niște Grifa!
— Fac ceva pe spaghetele tale, făgădui Heide, alb de furie. Îi fac eu figura afuristului ăsta de ofițer.
Căutând în jurul său martori mai potoliți, îl zări pe părintele Emmanuel.
— Părinte, ai putea jura pe sfânta cruce că nu l ai auzit hulind pe Frick? Îți atrag atenția că vom ajunge în fața curții marțiale.
Preotul necheză și își luă un aer nătâng.
— Dacă am înțeles bine, Heide, i ai furat spaghetele lui Porta ca să te mâzgălești pe față cu ele?
Heide ridică piedica automatului său.
— Părinte, l ai văzut pe nenorocitul ăsta de ofițer aruncându mi le în obraz!
— Pesemne că ai înnebunit, Heide, spuse părintele Emmanuel, făcându se că îi este frică. Care locotenent arunca cu spaghetele în capul inferiorilor săi?
Heide văzu roșu.
— Bandă de trădători, vă voi duce cu mâna mea la Torgau! O să vă pară rău.
— Fă mai puțină gălăgie, Julius, îl întrerupse Porta înțepându l în burtă cu aruncătorul de flăcări. Scoate țigările grifa. Să te înveți minte ca altădată să nu mai furi spaghetele oamenilor cumsecade.
— Îți răcești gura de pomană, spuse Heide hotărât, sigur pe el.
— Dacă o iei așa, spuse Porta, și trimise o flacără pe deasupra capului lui Heide, atât de aproape încât am simțit mirosul părului ars.
— Terminați o dată cu prostiile, bombăni Mike.
Heide alergă să se pună la adăpost în spatele unei stânci.
Altă flacără.
Heide reapăru, înnegrit și cu privirea înspăimântată.
— Încetează, ce naiba, ai de gând să mă prăjești?
— Ia te uită! Te ai trezit? suspină Porta drăcește, pregătindu se să trimită un nou jet de flăcări.
Un pachet de țigări zbură prin aer. Porta îl culese, mirosindu l.
— Bun, iar acum te descurci să ne faci rost de o nouă gamelă cu spaghete cu sos de roșii. N ar strica nici o leacă de ceapă. Mulțumesc.
Heide porni la drum, ocărând furios. Porta strigă sfaturi în urma lui.
— Doamne! exclamă părintele Emmanuel, arătând către cer.
Am ridicat privirile, necrezându ne ochilor; un roi de albine uriașe... albinele însă erau bombardiere.
Ne smulgeam binoclurile unul altuia din mâini.
— Sunt pe puțin o mie, murmură Barcelona. Fortărețe zburătoare americane. N aș vrea să fiu acolo unde își vor lăsa găinațul!
Mike lăsă un purice să scape și scrută cerul.
— Pe toți dracii, de unde au mai răsărit? Vin dinspre nord!
Nu știam că bombardierele decolaseră în aceeași dimineață din Anglia. Deasupra Franței fuseseră apărate de avioane de vânătoare. Violaseră cu sânge rece neutralitatea Elveției. Focke Wulf urile atacaseră zadarnic.
Tinerii piloți mestecau chewing gum. Aveau chipurile acoperite de măștile pentru oxigen.
Motoarele mugeau de ore în șir. Avioanele străbăteau barajele artileriei antiaeriene ca și cum ar fi fost simple furtuni. Smulgându și măștile au băut din același termos. Navigantul își puse cinci Camel deodată în gură, le aprinse și le împărți camarazilor săi. Fumau privind tăblița scrisă cu roșu: Smoking prohibited. Un Focke Wulf atacă avionul B. 17 al tânărului căpitan Boye Smith.
— Ia trimite i niște boabe afurisitului ăsta de Kraut! strigă el către trăgătorul din coada avionului.
Aparatul de vânătoare Focke Wulf a fost lovit de prima salvă și se porni să coboare în vrie scoțând fum des din carligă. Se prăbuși în mijlocul satului Puntoni, la vest de Florența. Au fost uciși doi copii și o tânără femeie care spăla rufele. Pilotul, baronul von Nierndorf, fusese ucis în aer.
— Go to the worms, râse captain Boye Smith, scuipând pe jos. Nu știa că peste trei sferturi de oră va fi linșat de către o ceată de țărani, deoarece cu o zi înainte un Jabo ucisese două femei, un moșneag și cinci copii.
Când avionul lui Boye s a prăbușit, căpitanul, singurul supraviețuitor al echipajului, căută adăpost în sat. L au legat de un stâlp în spatele fermei lui Bruno Garini, l au stropit cu benzină și i au dat foc.
În clipa în care flăcările au început să i cuprindă picioarele lui Boye Smith, în sat a intrat ca o furtună o patrulă a jandarmeriei militare. Era comandată de plutonierul major Stein, un ticălos fără pereche.
— Hei! strigă el. De a ce vă jucați? Și arătându l pe pilotul înconjurat de flăcări: — Trebuie să râdem? Prinse cu un soi de veselie o femeie în vârstă de bărbie, dar ochii îi rămaseră reci — Sau trebuie să numim asta asasinat?
— Si, signor Maggiori, făcu ea încercând să zâmbească fără să fi înțeles o boabă din cele ce spusese. Una dintre femeile ucise în ajun fusese fiica ei cea mai mică. În mintea ei înceată de țărancă nu încăpea îndoiala că fata ei fusese ucisă de pilotul pe care îl ardeau acum.
Stein îmbrânci pe bătrână. Își aprinse gânditor o țigară, își potrivi casca. Soarele strălucea. La umbra unui chiparos dormea un câine. Într o roabă se lingea o pisică. Dintr un vechi landou cu roțile de lemn un copilaș întinse brațele sale durdulii înspre căpetenia vânătorilor de capete. Îl ciupi de obraz.
— Bambino, bambino.
Mama stătea deoparte neliniștită.
Își scoase pistolul, un P 38. Îi cercetă conștiincios încărcătorul. Cu un zgomot sec și l puse la loc.
Plutonierul major Stein râdea. Pilotul american ardea. Mirosea a carne arsă. Plutonierul major aruncă țigara și făcu semn cu capul.
— Ia culcați mi la pământ pe toți oamenii ăștia! Să se termine cu ei.
Opt pistoale P 38 s au descărcat asupra italienilor care țipau, încercând în ultima clipă să se salveze.
Civilii s au prăbușit unii peste ceilalți, cei vii încercând să se adăpostească sub cei morți.
Jandarmii și au reîncărcat armele, trimițând apoi o nouă salvă în grămada de trupuri omenești.
Plutonierul major își aprinse altă țigară.
Copilul din landou se porni să plângă. Plutonierul culese un cartuș gol și îl dădu micuțului. Bebelușul râse, arătându și singurul dinte.
— Plecarea, ordonă Stein.
Mașinile au demarat într un nor de praf.
Mai târziu, în cursul zilei, un cioban descoperi copilul care se jucă cu cartușul gol.
Avioanele B 17 din fruntea convoiului se aflau exact deasupra lui Monte Cassino. Muntele vuia în aerul stârnit de o furtună de oțel.
— Drace, strigă Mike care tocmai ne arătase unul dintre puricii săi.
Ne am chircit sub o stâncă, așteptând moartea. Americanii erau la fel de surprinși ca și noi.
— Damned, they are bombing, răcniră ei.
Primele bombe au măturat muntele. Casele din vale au fost aruncate departe. O baterie grea, ascunsă în spatele gării Cassino, a fost zdrobită într o secundă.
Deasupra mănăstirii s au abătut noi bombe. Totul fu învăluit într o ceață gălbuie. Muntele sfânt se transformă într o vijelie scuipând flăcări și foc. După B 17 au trecut la atac bombardierele englezești de tipul Mitchell.
În cursul nopții sosi la noi Chiorul, urmat de adjunctul său Hartwig.
Chiorul îi chemă la el pe șefii de companie.
— În noaptea asta o intindem, le explică el. Dar trebuie ca ceilalți să nu și dea seama de asta. Întâi pleacă parașutiștii, apoi batalionul întâi, în sfârșit, compania a 5 a. Cei care rămân pleacă la orele două și cinci fix. Vom lăsa în urmă o grupă. Două baterii vor deschide foc de diversiune ceva mai sus.
— Iar ultima grupă? strigă Porta. Va fi plutonul al doilea! Eroi, nu ați obosit încă? Bucurați vă, copiii vor învăța faptele noastre la școală. Pălăria mea galbenă și cleștele meu dentar vor fi expuse într o vitrină de muzeu.
Chiorul îl privi gânditor.
— De vreme ce o propui chiar tu, Porta, ei bine! da, va rămâne plutonul al 2 lea.
— Când ai să înveți să ți ții gura! mormăi Barcelona.
Companiile au plecat la ora hotărâtă. Au părăsit tranșeele fără zgomot.
— Noroc bun! murmură locotenentul Frick, înainte de a se face nevăzut.
Comandantul Mike își lăsă mâna pe umărul Bătrânului.
— Pe curând, Beier.
Nervoși, ne am strâns în spatele mitralierelor noastre.
— Dacă află că au plecat ai noștri, șopti Porta, ne putem aștepta să fim răsfățați!
— Pe mine mă trec fiorii, făcu Barcelona.
— Dacă vin încoace, urmă Porta în șoaptă, eu unul o șterg. O iau la sănătoasa iepurește. N am chef să sparg pietre în Texas.
Bătrânul își privi ceasul.
— Peste cinci minute artileria va deschide focul, șopti el. Fiți pregătiți. Micuțule, tu iei aruncătorul de grenade.
— Aiurezi, se împotrivi Micuțul. Dacă ții să iei burlanul ăsta vechi de sobă, n ai decât să l cari tu. Legionarul mi a poruncti să duc țuica.
— Aici eu comand. De țuica voastră puțin îmi pasă. Înțeles?
— Doar nu s surd, mârâi Micuțul.
— Atunci repetă.
— Să repet, ce? Micuțul făcea pe prostul. Una din fițele sale obișnuite când voia să scape de o corvoadă.
Tirul de artilerie se porni să vuiască. Porta înșfacă mitraliera. Eu am luat afetul. Benzile de cartușe au fost împărțite. Porta trimise din vârful degetelor o sărutare americanilor.
— Good by, Sammy, see you later! Și nu plânge când vei găsi gropile noastre goale.
— Cât de mult ne iubim, râse Barcelona.
— Dragostea asta ne va pierde, spuse Heide.
Coboram muntele fără a face vreun zgomot. Un scârțâit ne făcu să tresărim.
— Ce s a întâmplat, ocări Bătrânul, s au și luat după noi?
Din beznă ne parveni răspunsul Micuțului:
— Iartă mă, Bătrânule, afurisitul ăsta de aruncător de grenade mi a scăpat. E vina ta, căci tu ai vrut să l duc o dată cu țuica!
— Ai pierdut și șnapsul? întrebă Porta neliniștit.
— Nuuuu! Pe sfânta ocrotitoate a artileriștilor, nici o picătură. Știu să umblu cu lucruri prețioase.
— Dai în gropi de prost ce ești! bombăni Bătrânul. Ne vei face rost de un brand nou!
— Voi închiria unul de la Sam, răspunse Micuțul voios. Are destule.
Nădușiți, ne am urmat drumul.
— Nu mai pot, am suspinat. Îi fac vânt afetului.
— Nu face asta, dă mi l mie, spuse Barcelona. În schimb îmi trecu aruncătorul de flăcări, care era tot atât de greu, dar mai ușor de purtat.
Un proiectil trasor se înalță pe cer. Ne am aruncat la pământ. Cea mai mică mișcare și s a zis cu noi.
Lumina se stinse cu o încetineală de necrezut. Către răsărit bubuia artileria; trăgeau tunurile de la Castellona, cota 771. Nu știam că asta însemna începutul străpungerii frontului de către americani. Regimentul 168 de infanterie zdrobi regimentul nostru 134. În același timp regimentul 142 de infanterie U.S. nimicea regimentul nostru 200 de grenadieri blindați.
— Luați vă armele, ordonă Bătrânul — și urmați mă. În șir câte unul, după mine.
Compania săpase gropi între câteva case. Micuțul își puse jos cu precauție bidonul său mare.
— Deschidem balul? îl întrebă pe Legionar, care făcu da din cap.
Porta luă loc pe o ladă și își puse în față un clopoțel de amvon. Micuțul se așeză în spatele lui ținând în mână un aruncător de flăcări. Noul nostru muzicant ridică trompeta și sună adunarea.
Capete curioase au răsărit de prin diferite gropi.
Mike veni ca o vijelie, cu un trabuc gros în gură.
— Ce i porcăria asta? Americanii înțeleg și ei goarna. Ne putem trezi cu ei!
— Nu am nimic împotriva clienților americani, suspină Porta. Dolarii sunt o valoare sigură.
— Nu te mai lăuda, țipă Mike la el. Neam de neamul tău n a văzut vreo bancnotă verzuie!
Fără un cuvânt, Porta scoase dintr o cizmă două teancuri groase de dolari.
Mike rămase fără grai.
— De unde îi ai?
— De la câțiva băieți de ai generalilor Ryder și Walker. Ne am întâlnit din întâmplare în spatele mănăstirii. I am convins că nu le vor mai trebui biștarii.
— Cred că știi că trebuie să depui devizele străine la șeful companiei tale sau la ofițerul din SS.
Porta puse taancurile la loc în cizmă, cu un zâmbet pieziș.
— Da, domnule comandant, știu. Ofițerul din SS e bun prieten cu mine.
Arătă un foarte mic aparat de fotografiat.
— Datorită cutiuței acesteia. Sunt nebun după fotografii și nu țin nici o dată minte unde mi am ascuns filmele. Acum câteva zile, fără s o fac într adins, l am prins pe ofițerul nostru de la SS pe cale să seducă un băiețel italian. După aceea am discutat puțin despre film. Am căzut la învoială că filmul nu trebuie trimis în Prinz Albrecht Strasse.
Mike fluieră, privind cizmele lui Porta.
— Într o bună zi vei fi spânzurat, prezise el din toată inima.
— Poate și dumneavoastră, domnule comandant. Micuțul meu aparat e un prieten de nădejde. Sunt doar un biet caporal, cu o pălărie galbenă. Un camarad din Texas, cel care mi a dăruit jucăria asta, mi a zis că lumea e plină de calici. Și dacă n ai arme secrete pentru a te apăra, o pățești.
Își mângâia aparatul.
— Iată, de pildă, zilele trecute, era un timp foarte frumos, urmăream un fluture în timp ce tot fotografiam ici și colo. Închipuiți vă surprinderea mea când am văzut filmul: fotografiasem un comandant cu un trabuc gros în gură care scotocea buzunarele morților, atât prieteni cât și dușmani. Ei bine, fapta aceasta nu m a mirat prea mult. Un comandant este desigur un bun patriot. Fără îndoială că a depus tot ce a găsit în mâinile ofițerului de la SS.
Mike înghiți în sec, cu privirea ațintită asupra capătului trabucului său.
— Unde i filmul ăsta, Porta? întrebă, silindu se să și stăpânească glasul.
— Filmul? Ia stai!
Porta se făcea că se gândește.
— Ah! da, prietenul meu, ofițerul de la SS, mi l păstrează. La sfârșitul războiului avem de gând să deschidem o expoziție de fotografii. O vom intitula: „Patrioți în timpul războiului". Sunt sigur că se va bucura de mult interes, domnule comandant.
Obosit, Mike se lăsă jos în fundul tranșeei. Se așezase pe casca Vierului care, foarte politicos, i o strecurase sub buci.
— Un păhărel, domnule comandant? zâmbi Porta cu amabilitate.
Mike goli paharul dintr o înghițitură. Spirt din orez, de 88 grade. Apoi comandantul se ridică, uriaș, puse încet un alt trabuc în gură, pe care Vierul i l aprinse slugarnic.
Comandantul nu l învrednici nici măcar cu o privire. Bătându se peste pistol, se strădui să râdă:
— Porta, ai fi fost un bun șef de stat major. Ai fi ajuns mareșal.
— Ba nu, domnule comandant. Sunt doar un simplu soldat care a învățat să se asigure din toate părțile. Deviza mea este: privește i pe fiecare ca pe un bandit până la dovada contrarie. Ori, dovada aceasta, nu o ai decât foarte rar.
Comandantul Mike răsuflă adânc. Cât p aci să și înghită trabucul.
— Încă o dată îți spun, Porta, te văd foarte limpede la capătul unei funii!
Porta înălță din umeri nepăsător. Se porni apoi să sune clopoțelul ca un nebun, răcnind:
— Litra în mâna dreaptă, banii în mâna stângă! Plata înainte.
Prețul se schimba, cu toate că porția era aceeași. Un Oberscharführer SS a trebuit să plătească mai mult decât plutonierul major de la blindate. Dimpotrivă, unul de la intendență a fost nevoit să scuipe de două ori mai mulți bani decât Oberscharführer ul.
Micuțul a trebuit în trei rânduri să intervină pentru a împiedica bătăile. Un singur jet cu aruncătorul de flăcări era suficient pentru ca să se restabilească liniștea.
În mijlocul beției au apărut marocanii. Tăiaseră beregata santinelelor noastre, fără să prindem de veste. Au coborât de pe stânci, deschizând focul din trei părți.
În clipa următoare eram prinși în lupte individuale. Micuțul își duse întâi țuica la adăpost, apoi se năpusti cu aruncătorul său de flăcări.
Legionarul, cu spatele la un zid, se apăra cu un topor.
Apoi au venit în picaj bombardierele de vânătoare, măturând câmpul de luptă. Arabii înaintaseră prea mult. Au fost secerați de focul ucigător al avioanelor americane.
Casele ardeau. Un țăran bătrân încerca cu disperare să lupte împotriva flăcărilor cu o cratiță care se făcu țăndări în clipa când umbra unui Jabo trecu razant deasupra lui.
Tir de artilerie. Infanterie. Ne am retras. Adică acei puțini care mai erau în stare să se târască. Pe marginile drumului erau camuflate ambulanțe. L am pus pe Bătrânul într una din ele, plătindui i locul cu țigările noastre grifa și cu dolarii lui Porta. La fiecare răsuflare a Bătrânului i se vedea un plămân. I am strâns mâna.
Mike, cu brațul drept sfărâmat, a fost îngrămădit pe un camion împreună cu alți grav răniți. I am pus lângă el cutia sa cu trabucuri. Ne a zâmbit recunoscător.
Am săpat o groapă pentru a l îngropa pe Vierțul. O grenadă îi smulsese ambele picioare. Groapa nu era prea adâncă, iar Vierul n a avut parte nici de cască în mormânt și nici de cruce deasupra.
— Să arzi încetișor în iad, blestemă Barcelona.
Locotenentul Frick, cu capul înconjurat de un bandaj din care nu se vedeau decât ochii și gura, se apropie de noi.
— La arme! Înaintăm! Grenadierii s au retras. Trebuie să păstrăm poziția cu orice preț.
Ne am luat mitralierele pe umeri. Peste noi ploua cu obuze.
Barcelona se prăbuși. Doi parașutiști l au ridicat și l au dus. Heide se rostogoli pe pământ: ceafa și spatele nu i mai erau decât o gaură. L am trimis cu grenadierii.
Locotenentului Frick i a fost smuls capul. Sângele îi țâșnea în valuri din gât.
Am luat poziție într o groapă plină de noroi. Porta, Micuțul, Gregor Martin și cu mine. Ultimul cuartet al companiei a 5 a. Ceilalți erau în spital sau în groapa comună. Înaintasem în grad: eram șeful companiei, iar compania era alcătuită din patru oameni. Ni s au alăturat câteva pâlcuri de soldați supraviețuitori din alte companii și batalioane. Am rezistat timp de cinci zile. Apoi au venit camioanele să ne ia. Parașutiștii ne au acoperit retragerea.
Ultima luptă de la Monte Cassino se încheiase.
Iubite cititorule, dacă într o frumoasă zi de vacanță treci cumva prin orașul Cassino, oprește te o clipă, atunci când vei ajunge la drumul care duce către mănăstire. Coboară din mașină, pleacă ți capul în semn de respect pentru cei care au căzut aici, pe muntele sfânt. Ascultă cu atenție, poate vei mai auzi vuietul obuzelor și vaietele răniților.