„De ce Vistula se ridică și crește, ca pieptul unui erou
Ce și dă ultima suflare pe țărmul unei mări bântuite de furtuni?
De ce bocetul valurilor, din întunericul abisului adânc,
Răsună ca oftatul unui muribund?"
„Din adâncurile albiei înghețate a fluviului,
Ca un vis trist al morții;
Răsună cântecul.
Din câmpii spălate de ploaie,
Sălciile argintii plâng în cor de durere...
Tinerele Poloniei au uitat să zâmbească."
„Fără nici o îndoială, germanii sunt soldați minunați."
Aceste cuvinte au fost scrise de viitorul feldmareșal Lordul Alanbrooke în carnetul său de notițe în ziua de 21 mai 1940.


Această carte este dedicată Soldatului necunoscut și tuturor victimelor celui de al doilea război mondial, în speranța că politicienii nu ne vor mai arunca niciodată în nebunia iresponsabilă a unui măcel în masă.



Ceea ce vrem noi este puterea. Și o avem, vom păstra o. Nimeni nu va putea să ne o ia.
Discurs ținut de Hitler la München, în 30 noiembrie 1932.

Nici unul dintre soldații Companiei a cincea nu vroia să ajungă în unitatea de pază de la Sennelager. Dar ce contează ce vrea sau nu vrea un soldat? Soldatul este o mașină. Singurul scop al soldatului este acela de a executa ordine. Doar o singură greșeală să facă și se pomenește foarte curând transferat la degradantul batalion disciplinar, numărul 999, ghena de gunoi pentru toți delincvenții.
Exemple sunt nenumărate. Să luăm, de pildă, pe comandantul unității de tancuri, care a refuzat să asculte ordinul de a arde până în temelii un sat împreună cu toți locuitorii lui: curtea marțială, degradarea până la gradul de soldat, Germerscheim, 999... Succesiunea era rapidă și inevitabilă.
Sau să luăm pe Obersturmführer ul SS, care s a opus transferării sale în serviciul securității: curtea marțială, degradarea până la gradul de soldat, Torgau, 999...
Toate exemplele au o anumită monotonie lugubră: Șablonul, odată stabilit, nu mai putea fi modificat, deși după o vreme rândurile batalioanelor disciplinare au început să fie îngroșate atât prin transferarea criminalilor cât și a delincvenților militari.
În partea I, paragraful 1, a Regulamentului Armatei Germane pot fi citite următoarele: „Serviciul militar este o datorie de onoare"...
Iar în paragraful 13: „Oricine primește o condamnare la închisoare mai mare de cinci luni nu va mai fi considerat demn pentru serviciul militar și pe viitor i se va refuza dreptul de a servi în vreuna dintre forțele armate de uscat, maritime sau aeriene".
În paragraful 36 însă: „În împrejurări excepționale, paragraful 13 poate fi ignorat și persoanele care execută condamnări la închisoare mai mari de cinci luni pot fi înrolate în armată, cu condiția să fie trimise la companii disciplinare speciale.
Delincvenții cei mai înrăiți vor fi repartizați doar la detașamente de dezamorsare a minelor sau la serviciile de înmormântare; aceste detașamente nu trebuie dotate cu arme de foc. După șase luni de serviciu satisfăcător, aceste persoane pot fi transferate la Batalionul 999 de la Sennelager, împreună cu soldații care au fost acuzați de abateri pe câmpul de luptă. În timp de război, subofițerii trebuie să fi petrecut cel puțin douăsprezece luni în serviciul activ pe linia frontului; în timp de pace, zece ani. Toți ofițerii și subofițerii vor fi aspru mustrați dacă se vor face vinovați de manifestări de indulgență nepotrivită față de oamenii de sub comanda lor. Orice recrut care suportă disciplina severă fără să se plângă și se dovedește demn pentru serviciul militar, poate fi transferat la un regiment obișnuit al armatei, unde va avea dreptul la promovare pe calea obișnuită. Totuși, înainte ca un astfel de transfer să fie aprobat, soldatul trebuie să fi fost recomandat pentru Crucea de fier de cel puțin patru ori, ca urmare a acțiunilor pe câmpul de luptă".
Numărul 999 (cei trei nouă, cum era cunoscut) era o glumă. Sau, în orice caz, presupus a fi o glumă. Trebuie recunoscut că, la început, Comandamentul Suprem n a reușit deloc să înțeleagă această glumă, deoarece cele nouă sute fuseseră totdeauna rezervate pentru regimentele speciale de elită. Apoi, cineva le a explicat cu amabilitate că triplul nouă era numărul de telefon al Scotland Yard ului din Londra. Și ce putea fi mai subtil sau mai amuzant pentru mintea nazistă decât să dai exact același număr unui batalion format în întregime din infractori? Comandamentul Suprem și a îngăduit un zâmbet birocratic forțat și a încuviințat cu o înclinare înțeleaptă din cap. Să fie nouă — nouă — nouă numărul; și pentru un pic de distracție în plus, de ce să nu i pună înainte un V mare tăiat cu o linie roșie? Semnificând: anulat. Suprimat. Șters... Ceea ce, firește, se putea referi fie la Scotland Yard, fie la batalionul însuși. Dar asta era glumă. O glumă nemaipomenită. Oricum ai fi luat o, era de ajuns ca să te facă să te prăpădești de râs. Căci, să privim lucrurile în față, porcii care serveau în batalionul 999 nu prea erau ceea ce s ar putea numi dezirabili. Hoți, ucigași și infractori mărunți, trădători, lași și maniaci religioși; cele mai abjecte lepădături ale pământului, bune doar pentru a muri.
Aceia dintre noi care o trăgeam din greu pe linia frontului nu consideram lucrurile chiar așa. Nu ne puteam permite. Duci sau gunoieri, sfinți sau escroci, tot ce ne interesa pe noi era dacă un camarad era dispus să și împartă ultimul lui chiștoc cu tine în vremuri de restriște. La naiba cu ce făcuse un om înainte: ceea ce conta pentru noi era ce făcea acum, aici și acum. Când ești în armată, nu poți trăi singur. Fiecare este pentru celălalt, iar legea bunei camaraderii are precădere asupra, tuturor celorlalte.


LAGÃRUL DE LA SENNELAGER

O locomotivă antică gâfâia încet, trăgând după ea un șir de vagoane de marfă ce scârțâiau.
Pe peron, pasagerii priveau curioși la trenul care se oprea. Într unul dintre vagoane se găsea o grupă de pază dotată cu armament suficient ca să distrugă un întreg regiment.
Noi ședeam pe unul dintre peroanele de plecare și jucam cărți cu câțiva prizonieri francezi și britanici. Porta și un sergent scoțian ne curățaseră practic pe toți ceilalți, iar Micuțul și Gregor Martin jucau de o oră pe un credit destul de dubios. Sergentul primise deja pentru chitanțe IOU de la ei.
Tocmai se împărțeau cărțile când locotenentul Löwe, comandantul companiei noastre, a pus brusc capăt jocului cu una dintre întreruperile lui neghioabe.
— Gata, băieți! Haideți, mișcați vă! E timpul să plecăm!
Porta și a azvârlit cărțile, nemulțumit.
— Nemaipomenit, a zis plin de înverșunare. Cum, nu se mai poate? Nici nu te apuci bine de un joc de cărți ca lumea că trebuie să și apară un tâmpit care să înceapă iar nenorocitul de război. E de ajuns ca să ți provoace greață.
Löwe și a aruncat brațul înainte, îndreptându și un deget spre Porta.
— Te avertizez, a zis. Dacă ți mai aud spurcata aia de gură, o să...
— Domnule locotenent! Porta a sărit repede în picioare și a salutat. Nu putea rezista să nu aibă ultimul cuvânt. Führer ul însuși ar fi rămas blocat în fața lui. Domnule, a zis pe un ton serios. Aș vrea să știți că, dacă mi găsiți sunetul vocii supărător în vreun fel, voi fi pe viitor fericit să nu vorbesc dacă nu mi se va vorbi mai întâi.
Löwe a scos un sunet de iritare cu limba și s a îndepărtat înțelept, fără nici un alt comentariu. Bătrânul s a ridicat anevoie de jos și a tras un șut găleții răsturnate pe care șezuse. Și a aranjat bereta pe cap și și a luat centura de care atârna tocul revolverului.
— Plutonul doi, fiți gata de plecare!
Ne am ridicat în picioare fără nici o tragere de inimă și am privit cu repulsie la locomotiva care aștepta, cu șiru i deprimant de vagoane de marfă. Cum de n a reușit inamicul să distrugă mizeria asta cu bombe? Prizonierii de război, încă tolăniți în voie pe pământ, râdeau de noi.
— Þara are nevoie de tine, soldatule! Sergentul scoțian și a luat dintre buze țigara pe jumătate fumată și i a prins capătul între arătător și degetul mare. N o să te uit, a promis. A fluturat chitanțele Micuțului într un gest de adio. O să te aștept să ți urez bun venit când te vei întoarce.
— Știi ce? a zis Micuțul, fără ranchiună. Ar fi trebuit să vă fi lichidat odată pentru totdeauna la Dunkerque.
Sergentul a ridicat din umeri, prietenos.
— Nu ți fă griji, camaradei O să mai fie multe ocazii... O să ți păstrez un loc când o să ajung în ceruri. Vom relua jocul de unde l am lăsat.
— Nu în ceruri, a zis Micuțul. Nici o șansă! A arătat brusc cu degetul mare spre pământ. Locul meu e acolo jos, amice! Tu poți merge unde vrei, dar n o să mă convingi să urc acolo ca să l întâlnesc pe afurisitul de Sfântul Petru și gașca lui de îngeri.
Sergentul a zâmbit doar și și a vârât chitanțele în buzunar. A scos crucea de Fier pe care o câștigase de la Micuțul și a lustruit o cu grijă pe tunică.
— Omule, așteaptă până ajung iancheii aici! O să fie o distracție pe cinste...
A privit admirativ Crucea, bucuros la gândul prețului pe care i l va aduce. Americanii erau renumiți pentru suveniruri de război. Exista deja un comerț înfloritor cu bandaje pătate de sânge și bucăți de uniforme îmbibate cu sudoare. Porta avea un cufăr mare plin de amintiri înfiorătoare, pregătite pentru timpul când piața va fi foarte favorabilă. O afacere urâtă, dar cel puțin asta însemna începutul sfârșitului în privința războiului.
Locomotiva cu șiru i de vagoane deschise o pufăit și s a oprit încet, scârțâind, iar noi am urcat posaci pe peron, apoi în tren. Ploaia cădea neîntrerupt de patru zile și acum ajunseserăm aproape să ne împăcăm cu ea. Ne ridicam gulerele vestoanelor și ne vâram mâinile în buzunare, stând aduși de spate într o tăcere nepăsătoare. Nu de mult ni se dăduseră uniforme noi și mirosul greu de naftalină era îngrozitor. Într o zi frumoasă se simțea de la o milă depărtare, iar în spații închise era de ajuns ca să te sufoce. Din fericire, nici păduchilor nu le plăcea mai mult decât nouă, așa că ne părăsiseră en masse în favoarea prizonierilor. Așa cel puțin eram scutiți de a ne scoate mereu mâna din buzunar ca să ne scărpinam în vreo parte inaccesibilă a trupului.
Pe părțile laterale ale primelor vagoane erau scrise cu vopsea numele uitate deja pe jumătate Bergen și Trondheim. Vagoanele erau folosite pentru un transport de ponei de munte. Ne am oprit o clipă ca să i privim. Semănau unul cu altul într un mod absurd, cu o dungă de culoare închisă de a lungul spinării și cu boturile negre, catifelate. Unuia i a căzut cu tronc Micuțul și a început să i lingă fața, ca un câine, la care Micuțul, totdeauna dispus să adopte primul animal sau copil care i arăta cea mai mică afecțiune, a decis numaidecât că poneiul face parte din proprietatea lui personală și că pe viitor îl va însoți peste tot unde va merge. Încerca să l despartă de restul hergheliei și să l scoată din vagon, când au apărut două santinele înarmate, agitându și revolverele și răcnind cât îi ținea gura. Câteva secunde mai târziu, zgomotul combinat al santinelelor damblagii, al poneilor speriați și al Micuțului, care înjura de mama focului, l a adus la fața locului pe locotenentul Löwe plin de furie.
— Ce naiba se petrece aici? A împins santinelele la o parte din calea lui, intrând în mijlocul încăierării împreună cu Danz, șeful pazei de la Sennelager și cea mai odioasă bestie, de pe pământ, pășind alături de el, plin de îngâmfare. Löwe s a oprit uimit la vederea Micuțului și a poneiului. Ce dracu crezi că o să faci cu calul ăla?
— Îl iau, a zis Micuțul. Vreau să vină cu mine. E mascota mea. Poneiul l a lins plin de extaz, iar Micuțul i a pus o mână posesivă în jurul gâtului. Îl cheamă Iacob, a zis. N o să fie o povară. Poate călători cu mine peste tot. Cred că în curând o să i placă viața militară.
— Oh, nu mai spune? Löwe respira greoi prin nările dilatate. Du afurisitul ăsta de cal înapoi de unde l ai luat! Noi trebuie să luptăm în război, nu să umblăm cu circul.
A plecat ca o furtună, urmat de Danz, iar Micuțul s a uitat după el cu o privire încruntată.
— Să i ia dracu pe toți! a zis Porta, vesel. Și a scos o mână din buzunar și a gesticulat nepoliticos în direcția spatelui lui Löwe. Nu ți fă griji, camarade, o să râdă mânzește nătăfleții ăștia de ofițeri când o să se termine aiureala asta... o să se ducă dracului cu toții, negreșit. S a întors și a ridicat din sprânceană spre Julius Heide, care, fără nici o îndoială, era cel mai fanatic subofițer din întreaga armată germană. Nu crezi? a zis.
Heide l a privit cu o încruntătură rece, plină de ură. Îi displăceau discuțiile de o asemenea natură. Îi provocau frisoane pe coloana i rigidă de nazist.
— Mai degrabă caporalii, a zis, privind sever la tresele lui Porta. Mai degrabă, o să cadă capetele caporalilor.
— Ei, na, a zis batjocoritor Porta. Și cine o să le adune pe toate atunci? Nu afurisiții de ofițeri, îți pot spune asta de la început. Câți caporali crezi că sunt înarmata asta blestemată? Al naibii de mulți ca să se lase batjocoriți, atâta îți pot spune. Și a vârât degetul în pieptul lui Heide. Trebuie să ți clarifici lucrurile, a zis. Va trebui să ți deschizi ochii și să te uiți în jur odată și odată. Oalele pentru gătit sunt deja puse la fiert, camarade — și noi suntem ăi de vom găti totul, nu tu și adunătura ta de ofițeri cu moace de șobolani.
Heide și a îndreptat umerii înguști.
— Continuă, a zis glacial. Continuă și te spânzură. O să țin minte toate astea.
Total degajat, în spatele lui, Micuțul a tras un șut unui bidon de ulei rătăcit, trimițându l prin aer în direcția unui polițist militar care trecea pe acolo. Lovit în umăr de bidon, polițistul s a întors imediat. Fără să scoată o vorbă, Micuțul și a răsucit capul spre Heide. Polițistul s a lansat ca un elefant înfuriat. Cu ani în urmă, dirijase, probabil, circulația opt ore pe zi, necruțător cu cei care nu parcau unde trebuie și cu pietonii neatenți. Războiul îi oferise șansa, iar acum îi venise unicul său moment de glorie. Înainte de a și da seama ce se întâmplă, Heide s a pomenit că i se face raport, în timp ce Portă râdea ca un cretin și Micuțul bombănea ca un papagal plictisitor.
— L am văzut cu propriii mei ochi. L am văzut când a dat cu piciorul. L am văzut.
Locotenentul Löwe a pus capăt întregii tărășenii cu câteva cuvinte scurte și tăioase și un gest furios al mâinii.
— Ce vrei să spui, că omul ăsta te a atacat? Nu cred o vorbă din ce zici. În viața mea n am auzit ceva mai tras de păr! Sergentul Heide este un soldat excelent. Dacă te ar fi atacat, te pot asigura că n ai mai fi viu acum ca să vorbești fleacuri... Șterge o din fața mea până nu mi ies din țâțâni. Du te și găsește ceva mai bun de făcut decât să ți irosești vremea. A mototolit raportul, l a azvârlit disprețuitor pe calea ferată și s a întors spre Bătrânul. Ca să fiu sincer, Sergent Beier, m am cam săturat de plutonul tău astăzi. Noi, aș vrea să ți amintesc, suntem un regiment de tancuri, nu o adunătură de înapoiați mintali care caută gâlceavă. Dacă nu ești în stare să ți stăpânești oamenii, o să mă văd obligat să ți cer transferul în altă parte. Mă înțelegi?
Ofițerul care răspundea de convoiul ce tocmai sosise s a apropiat de locotenent și l a salutat nepăsător, ducându și două degete la chipiu. I a întins un teanc de hârtii. Era ocupat. Trebuia să predea cinci sute treizeci de prizonieri destinați pentru batalionul 999 Sennelager și era nerăbdător să golească vagoanele cât mai curând posibil ca să și vadă de drum. Întârziase deja și trebuia să ajungă la Dachau, de unde urma să ia un nou transport. Löwe a luat hârtiile și s a uitat prin ele.
— Ai avut pierderi en route?
Tipul a ridicat din umeri.
— N am cum să vă spun până nu i dăm jos și ne uităm la ei... Călătorim de aproape două săptămâni, așa că n ar fi chiar o surpriză.
Löwe a ridicat o sprânceană.
— De unde vin?
— Cam de peste tot. Fuhlsbüttel, Struthof, Torgau, Germerscheim... Ultimii au fost luați de la Buchenwald și Borge Moor. Dacă vreți să mi semnați adeverința de primire și să mi o dați, voi pleca.
— Îmi pare rău, a zis Löwe. Nici vorbă. A zâmbit oarecum furios. Am obiceiul de a nu semna de primire până nu verific marfa... Dă jos prizonierii și aliniază i pe peron. O să i număr. Dă mi numărul corect și poți primi adeverința. Dar reține: nu semnez pentru morți.
Ofițerul s a înfuriat.
— Vii sau morți, ce contează? Nu puteți face caz de orice fleac după cinci ani de război. Să vedeți cum facem predarea celor din SS. Scurt și rapid. Fără nici o bătaie de cap. Un glonț în ceafă și cu asta basta!
— Foarte probabil, a zis Löwe, întorcându și buza de sus cu dezgust. Dar noi nu facem parte din SS. Noi suntem un regiment de tancuri și trebuie să preluăm cinci sute treizeci de voluntari pentru front. De aceea morții nu ne sunt de nici un folos. O să primești adeverință pentru numărul real de prizonieri vii predați sergenților mei și, dacă vrei să ridici vreo obiecție, ești liber să te adresezi comandantului de lagăr, Contele von Gernstein. E la latitudinea d tale.
Ofițerul și a țuguiat buzele într o linie subțire, fără să mai zică ceva. Gernstein nu era omul cu care cineva în toate mințile să și facă de lucru. Se zvonise că în fiecare noapte, de la ora douăsprezece până la patru, se întreținea cu Satana și era faimos pentru cruzimea și răutatea sa, care te îngrozeau chiar după cinci ani de vărsare de sânge și măcel.
Vagoanele au fost deschise, debordându și încărcătura de umanitate chinuită. Santinelele așteptau cu câini și puști, gata să readucă la nesimțire, prin bătaie, pe primul om care se poticnea sau cădea. Dacă vreunul, paralizat de teamă și prins în panica generală, nu era suficient de tare ca să țină pasul, dispărea sub marea de trupuri și rămânea din el doar o masă însângerată, cu beregata sfâșiată de câinii care mârâiau.
Urmăream cu privirea cum figurile tremurătoare erau aliniate pe trei rânduri. Am observat că trupurile celor morți au fost aruncate înapoi în vagoane. Ofițerul însoțitor a pășit țanțoș pe lângă ei și l a salutat energic pe Löwe.
— Sunt toți prezenți și numărul este corect, domnule locotenent. Cred că veți considera inutil să vă pierdeți timpul făcând apelul.
Löwe n a răspuns. S a plimbat tăcut de a lungul cortegiului zdrențăros de oameni, ce fuseseră adunați din cele mai nenorocite locuri de pe pământ și constrânși la suferință comună în ultimele paisprezece zile. A așteptat până s a făcut numărătoarea. Din cinci sute treizeci de oameni, câți plecaseră în călătorie, mai erau în viață trei sute șaizeci și cinci.
Löwe s a oprit o clipă cu capul plecat. În cele din urmă s a întors spre ofițerul care aștepta.
— Voi semna pentru trei sute șaizeci și cinci de oameni, a zis.
S a făcut tăcere. Simțeam cum crește tensiunea.
— Vă cer scuze, a zis ofițerul printre dinții încleștați. Cred că am predat cota completă. Condiția mărfurilor este lipsită de importanță. Pe noi ne interesează cantitatea.
Löwe a ridicat o sprânceană.
— Noi facem negoț cu carne de om? a zis. Care e marfa d tale? Oameni sau carne?
S a făcut din nou liniște, întreruptă imediat de sosirea aghiotantului lui Gernstein, căpitanul von Pehl. Mașina s a oprit brusc la câțiva metri depărtare și căpitanul a sărit din ea, zâmbind cu amabilitate tuturor. Și a aranjat monoclul și s a apropiat de cei doi ofițeri care se certau, cu mers legănat, cu pintenii zornăind și galoanele de aur strălucind.
Și a pocnit călcâiele și și a lovit cu cravașa cizmele lustruite.
— Ce vești de la radio șanț, domnilor? Sfârșitul războiului? Sau pur și simplu o altă bombă în buncărul Führer ului?
Grav, Löwe a explicat situația. Căpitanul și a dus cravașa la obraz și, gânditor, și a scărpinat cu ea bărbia proaspăt rasă.
— O chestiune de numere lipsită de importanță, a murmurat. Aștepți un batalion și când colo de abia primești trei companii. Se poate înțelege situația grea. S a întors plin de amabilitate spre ofițerul convoiului. Cum, dacă întrebarea nu este prea îndrăzneață, ai reușit să pierzi atât de mulți oameni?
S a dus la vagonul în care se găseau cadavrele. Le a examinat o clipă pe cele de deasupra, apoi a făcut semn cu cravașa spre unul dintre ele. Două santinele l au ridicat și l au așezat pe o grămadă de rumeguș de pe peron; era un cadavru fără cap. Von Pehl și a aranjat monoclul. Atent, cu o batistă la nas, s a aplecat asupra corpului și l a examinat. S a îndreptat și l a chemat pe ofițer.
— Poate ești atât de amabil să mi arăți locul pe unde a intrat glonțul, dragă domnule?
Indignat, ofițerul s a îmbujorat la față. Toată tevatura asta absurdă din cauza unui deținut mort cu un glonț în ceafă! Ãștia de la Sennelager trăiau pe o altă lume?
— Locul de intrare, a insistat liniștit von Pehl. Pur și simplu din interes, te asigur.
În spatele lui von Pehl stătea șeful artileriei, locotenentul Althaus, cu un pistol mitralieră sub braț. În spatele lui Althaus stătea un locotenent din poliția militară, nemișcat ca o stâncă. Firește, erau nebuni. Toți erau nebuni. Nici un om cu mintea întreagă n ar fi făcut atâta tapaj din cauza unui deținut mort. Un deținut mort, o sută de deținuți morți, ce naiba conta? Mai erau mulți de unde veniseră ăștia.
— A fost o revoltă. Ofițerul și a ridicat bărbia supărat și plin de sfidare. A fost o revoltă. Soldații din pază au trebuit să deschidă focul.
Von Pehl a întins apatic mâna.
— Raport?
— N am... avut încă timp să l scriu.
Von Pehl și a atins dinții cu mânerul cravașei.
— Deci spune mi, dragă domnule, unde a avut loc, în mod precis, această.... revoltă?
— La Eisenach.
Eisenach.
Pe legea mea, asta era destul de departe. Poate acum tipul va înceta să și mai vâre nasul lui prusac în treburile altora și o să l lase să și continue drumul la Dachau pentru următorul lot de mizerie umană.
— Știi, dragul meu domn, a murmurat von Pehl, că regulamentele stabilesc foarte clar că orice incident de natura celui menționat de d ta trebuie să fie imediat raportat? Neapărat? Orice ar fi? S a întors spre Althaus, care stătea alături de el. Locotenente, poate ești atât de amabil să telefonezi imediat șefului de stație de la Eisenach?
Noi așteptam plini de răbdare în ploaie, în timp ce von Pehl se amuza plimbându se încoace și încolo, având înfățișarea unui manechin cu o mână în șold, zornăindu și pintenii și lovindu se cu cravașa. Ofițerul convoiului și a trecut un deget pe partea interioară a gulerului. Discret, soldații săi au început să plece de lângă el. Una dintre santinele, care se găsea lângă mine, a tras un scuipat pe peron și mi a vorbit din colțul gurii:
— Eu am zis mereu că face numai tâmpenii. Am zis o de nenumărate ori. Modul în care se poartă cu deținuții este rușinos. Absolut rușinos. Am spus o tot timpul.
Locotenentul Althaus s a reîntors, însoțit de șeful gării, un om scund și bondoc, cu o cască de oțel pe cap, în caz că lucrurile ar lua o întorsătură neplăcută. A întins jovial o mână plinuță, pe care von Pehl a reușit, cu abilitate, să n o bage în seamă, fără să l jignească. Ofițerul convoiului a scos un sunet hârșâit din gât.
— Cred că dl colonel von Gernstein o duce bine cu sănătatea? a zis.
Încercarea i de a înjgheba o conversație politicoasă a rămas fără ecou. Șeful stației și a lăsat mâna în jos. Locotenentul Althaus și a pipăit pistolul mitralieră. Von Pehl și a examinat unghiile de culoarea alunei. Ofițerul convoiului s a tras un pas înapoi. Ar fi trebuit să rămână unde îi era locul, în Budapesta, în armata ungară. Juca un joc periculos, riscând să câștige faimă și avere în Germania nazistă.
Von Pehl s a întors nepăsător spre aghiotantul său.
— Ei bine, locotenente? Ce vești ai de la Eisenach?
Cei de la Eisenach, se părea, nu numai că nu știau nimic despre o pretinsă revoltă: ei nici măcar nu auziseră de convoi. Am văzut o scăpărare glacială apărând în ochii reci, prusaci, ai lui von Pehl. L a chemat printr un semn pe Danz, care s a repezit spre el ca un rinocer furios. Ungurul a fost arestat pe loc sub acuzația de crimă, pentru prezentarea unui raport fals și a sabotării unui convoi. A fost imediat vârât cu forța într un camion și dus la Sennelager. Locotenentul Löwe a semnat o adeverință pentru primirea celor trei sute șaizeci și cinci de voluntari, iar santinelele, speriate și neliniștite din cauza arestării ofițerului lor, s au retras într o oarecare dezordine. Von Pehl și a luat monoclul de la ochi, a înclinat capul plin de amabilitate spre voluntarii adunați, și a tras o ultimă și puternică lovitură cu cravașa și a dispărut plin de compătimire.
Ușurarea a fost instantanee. Tensiunea a dispărut, au fost aprinse țigări, oamenii au răsuflat ușurați. Câțiva dintre polițiști au mers până acolo încât au oferit sticle de băutură aduse recent din Franța și, sub influența binefăcătoare a alcoolului, am devenit toți frați buni și ne am dus braț la braț la bufetul gării ca să bem în sănătatea tuturor.
Deținuților li s a îngăduit să stea jos și li s a dat ceva de mâncare. Doar pâine uscată. Dar chiar și pâinea uscată poate fi un lux pentru un om care a trăit la Torgau sau Glatz... pentru cineva care a trăit zile întregi cu un regim de apă în infernul întunecat de la Germerscheim, unde intră mai mulți oameni decât vor ieși vreodată.
Germerscheim... Un nume care trezește teamă. Un loc care nu e trecut pe hartă, totuși e destul de ușor să ajungi acolo. Părăsești autostrada lângă Bruschsal, între Mannheim și Karlsruhe, și mergi direct spre Rin. Oricine îți va spune drumul. Nu e greu de urmat. Treci printr un sătuleț frumos, plin de căsuțe încântătoare cu trandafiri în fața ușilor. Iei primul drum la stânga, lași în urmă sătulețul cu căsuțele i vesele și intri în întunecimea rece a pădurii. Acolo, pe un panou mare, dai peste prima indicație despre Germerscheim: INTRAREA INTERZISÃ, scrisă cu litere mari de o șchioapă. INTRAREA INTERZISÃ: ZONÃ MILITARÃ. Mai poți merge cu mașina cam vreo jumătate de kilometru înainte ca drumul să se îngusteze până ajunge o simplă cărare. Acolo te oprești și mulțumești lui Dumnezeu și stelei tale norocoase că ești doar turist. Închisoarea se vede bine de acolo. Un bloc masiv din piatră cenușie, răscrăcărat ca un colos printre copaci: Centrul de Reeducare Militară, așa se numește. Dacă vrei să mergi mai departe pe drumul îngust, dacă reușești să scapi de gărzile înarmate și de câini și treci cu bine prin câmpul de mine, fără îndoială, vei fi primit cu brațele deschise și Germerscheim îți va fi ultimul loc de odihnă. Deoarece o dată ce ești înăuntru, ai toate șansele să rămâi acolo. Între 1933 și 1945 au fost înghițiți de Germerscheim o sută treizeci și trei de mii de oameni și n au mai fost văzuți niciodată...
În timp ce prizonierii voluntari plescăiau din buze, luptându se cu colțuri de pâine tare ca piatra, iar noi ceilalți umblam încoace și încolo, bând și fumând, locotenentul Löwe era cinstit regește cu friptură de iepure de către șeful gării. Dar, cu toată mâncarea aceea gustoasă, nu era bine dispus. Ne a scos din gară în pas alergător și nici măcar Porta, smuls de la deliciile unui pahar cu băutură, n a găsit de cuviință să facă mai mult decât un gest obscen și să bombăne ceva în șoaptă.
Arestarea ofițerului convoiului putea avea repercusiuni supărătoare pentru Löwe. Ar fi fost mult mai simplu dacă tipul ar fi acceptat o adeverință doar pentru trei sute șaizeci și cinci de prizonieri și ar fi lăsat lucrurile baltă. Așa însă roțile mașinii militare fuseseră puse în mișcare și nu mai puteau fi oprite. Colonelul von Gernstein lipsea în acel moment din lagăr, fiind la vânătoare în munți. Era un lucru cunoscut de toată lumea că, ori de câte ori se întorcea de la vânătoare, era într o stare de spirit mai diabolică decât de obicei. Dumnezeu să l ajute pe ofițerul care avea îndrăzneala să l deranjeze cu treburi de felul celei prezente. Și, firește, Löwe era cel care urma să i prezinte chestiunea. Oricine altcineva putea tăgădui această responsabilitate, dar în ultimă analiză ea era problema lui Löwe. El nu se putea aștepta la sprijin din interiorul lagărului. Locțiitorul lui Gernstein, care și pierduse un braț în timpul primilor ani de război și vroia să facă din asta un capital, în astfel de împrejurări avea obiceiul să anunțe că e bolnav și, inevitabil, pasul următor era să solicite un concediu de câteva zile la momentul potrivit. De fapt, ar fi fost mult mai puțină bătaie de cap dacă locotenentul ar fi urmat metoda obișnuită la Sennelager și l ar fi împușcat pe loc pe ticălosul de ungur.
Am pornit nemulțumiți, molipsiți de proasta dispoziție a locotenentului, cu subofițerii răcnind la noi din toate părțile. Subofițerii din armata prusacă și au petrecut toată viața, din leagăn până la mormânt, răcnind până răgușeau, pe principiul că, cu cât faci mai mult zgomot, cu atât ai mai multe șanse să fii ascultat. În general, soldații se obișnuiau atât de mult cu felul lor de a fi, încât nici măcar nu i mai băgau în seamă, totuși subofițerii continuau să strige. Probabil acum ajunsese un simplu reflex. Chiar și deținuții, care rămâneau în urmă și se poticneau în mijlocul nostru, nu mai luau în seamă amenințările și înjurăturile care ne însoțeau.
Cam la vreo șase mile de lagăr, pe câțiva au început să i lase puterile destul de serios. Löwe răcnea la ei să nu iasă din formație, dar nu mai aveau nici o putere, cădeau ca muștele, zăcând în grămezi la marginea drumului. Nici măcar loviturile nebunești ale gărzilor nu i puteau ridica pe picioare. Löwe s a văzut obligat să ordone o oprire ca să i lase să mai răsufle. S a postat în fața lor, în ploaia care cădea cu găleata, și le a ținut unul din discursurile lui patetice, pe care l am ascultat cu o încântare crescândă.
— Soldați, toți sunteți voluntari. Nimeni nu v a constrâns să veniți aici... dar acum, că sunteți aici, pentru Dumnezeu, veți fi tratați ca soldați!
Voluntarii, bătuți, înfometați și brutalizați sistematic, tremurau în hainele lor de deținuți, ținându și capetele aplecate și umerii încovoiați. M am întrebat dacă locotenentul putea fi într adevăr atât de naiv, încât să creadă ceea ce zicea. Sau dacă pentru liniștea conștiinței lui se forțase el însuși să creadă. M am întrebat care era după el definiția unui voluntar. Putea un om să spună cu adevărat că avusese libertatea de a alege când fusese amenințat, pe de o parte, cu execuția și, pe de altă parte, cu batalionul 999?
Coloana s a format din nou. Am pornit în formație de marș ordonată pe șoseaua de asfalt, cu Löwe în frunte și locotenentul Komm alături de el. Komm își pierduse un braț pe front și acum mergea cu degetul mare al mâinii false vârât după centură. N am parcurs o jumătate de milă că deținuții au și început să se clatine din nou. Au fost biciuiți din spate de către gărzi, încurajați de urletele demente ale lui Danz, care jur că ar fi putut face un cadavru să se ridice și să danseze dacă el ar fi avut chef. În cadrul coloanei, Micuțul mergea greoi alături de grupa lui, ca un câine ciobănesc pe lângă o turmă de oi tâmpite, îndemnându i pe oameni să nu iasă din rând și să nu moară înainte de a ajunge la Sennelager. Deodată, l am văzut oprindu se și, scoțând un strigăt vesel, l a lovit cu afecțiune în piept pe un deținut. La început am crezut că e unul dintre vechii lui amici din trecut, dar deținutul, un uriaș urât, aproape la fel de mare ca Micuțul însuși, părea să nu l cunoască. L a privit încurcat cu ochi mici porcești.
— Domnule caporal?
— Îți amintești de mine? a răcnit Micuțul, dându i un alt pumn drăgăstos în mijlocul pieptului. Omul s a clătinat ușor. Lutz! a strigat Micuțul. Vechiul meu prieten Lutz!
— Cred, a zis omul, nervos, că greșiți. Poate m ați confundat cu un alt...
— Paris! A zbierat Micuțul, deschizându și larg brațele. Paris, acolo a fost. Parisul vesel cu toate ale lui, când te distrai de minune, agățând în fiecare noapte câte o altă pasăre... Trebuia să fie alta, nu i așa, Lutz? Îți aduci aminte? Trebuia să fie alta, fiindcă a doua zi nu mai erau acolo... O aventură rapidă cu o curviștină frumoasă înainte s o vâri în cuptor la prăjit... Așa era, nu, Lutz? Îți amintești, nu, Lutz? Alea erau vremuri, ce zici? Alea erau vremuri, nu i așa, Lutz? Când tu erai la Gestapo, iar noi toți ceilalți trebuia să ne plecăm și să te pupăm în fundul ăla nenorocit al tău...
— Domnule caporal, faceți o greșeală enormă! a zis omul, cu sudoarea curgându i de pe frunte în șiroaie murdare. N am fost niciodată la Paris — niciodată în viața mea — niciodată, jur!
— După asta o să mi spui că n ai avut niciodată o femeie! a zis Micuțul, batjocoritor. Și a scos brusc cuțitul de la cizmă și l a ținut la câțiva centimetri de beregata omului, sugrumându l pe jumătate cu un braț strâns în jurul gâtului, în timp ce mergeau. O să scot untul din tine, Lutz. Din clipa asta, o să te iau sub aripa mea. O să am grijă să fii cel mai grozav soldat din toată armata asta nenorocită. N o să cunosc o clipă de liniște până nu te văd pe front, luptând ca un nebun, cu creierii pe jumătate zburați... Mă nțelegi, Lutz? Mă nțelegi, nu? Îngrozit, omul a încuviințat din cap, cât pe aci să și taie beregata în lama sclipitoare a cuțitului Micuțului. Micuțul s a relaxat încet. A vârât cuțitul la loc în cizmă: E în regulă, așa că spune mi, Lutz, a zis el încă o dată, părând destul de amabil. Spune mi, cât cântărești?
Lutz a înghițit atât de tare, încât am crezut că o să i iasă mărul lui Adam prin vârful capului.
— O sută douăzeci și cinci de kilograme, domnule caporal.
— O sută douăzeci și cinci de kilograme? a zis Micuțul, îngrozit. Dumnezeule atotputernic, mare noroc ai că mai trăiești. Te au hrănit cu mâncare grasă, nu i așa? A apucat brațul omului, cu afecțiune. Nu ți face griji, amice, o să ți schimbăm noi viața curând. Un regim țeapăn de pâine și apă și o groază de exerciții plăcute și sănătoase de jur împrejurul curții... O să ajungi grozav, amice, o să te aducem la treizeci în cel mai scurt timp. Silfida de la Sennelager, așa o să fii cunoscut după ce voi termina cu tine...
Cam la vreo jumătate de kilometru de tabără, Löwe a ordonat un alt popas scurt. Deținuții s au prăbușit pe pământul mocirlos. Noi ceilalți ne am așezat pe vine sau am încercat să găsim un loc mai ferit în șanțul de la marginea șoselei. Din momentul acela eram sub observație constantă din lagăr și era esențial să terminăm marșul în ordine. Ne am încolonat repede și am pornit din nou.
— Cântați! A ordonat Löwe, și, ascultători, am cântat.
Am intrat în lagăr mai degrabă ca un regiment prusac de elită decât ca o gloată de vagabonzi ordinari cum eram. Cu colonelul von Gernstein exista totdeauna posibilitatea să se întoarcă pe neașteptate cu douăzeci și patru de ore înainte de timpul stabilit și să înceapă să și vâre nasul unde era cel mai puțin de dorit. După câte știam, ne putea urmări prin binoclu chiar în momentul acela. O făcuse și înainte și învățasem dintr o experiență aspră că avea ochi de vultur cu care vedea cea mai mică abatere disciplinară.
Ne am oprit în fața blocului companiei întâi și noii recruți au fost lăsați încă două ore să înghețe în aer liber și sub ploaia biciuitoare. Numai atunci, sergentul de stat major Hofmann s a hotărât să iasă și să se uite la ei.
Hofmann purta uniforma neagră a corpului de tancuri, deși, după câte știam noi, nu pusese în viața lui piciorul într un tanc. Biblia lui era Manualul sergenților de stat major pe care îl căra cu el peste tot. Era atât de atașat de el, încât dacă i l ai fi luat, ar fi echivalent cu a i fi tras un glonț în inimă. A mers încet pe lângă coloana de voluntari, supunându l pe fiecare om unei priviri lungi și pătrunzătoare. Când a ajuns la ultimul din rând, a clătinat din cap mâhnit, cu aerul unuia care poartă pe umeri grijile întregii lumi.
— Maimuțe! a zis plin de ură. Îmi trimit o adunătură de maimuțe și așteaptă de la mine să fac oameni din ele!
A urcat greoi treptele și s a postat pe ultima, cu picioarele desfăcute, având de o parte și de alta câte un protejat respectuos. A privit în jos, ca un rege, la nenorocita i adunătură de victime.
— Bine, a zis. E n regulă. Mi ați fost aduși pe cap; ăsta i ghinionul meu. E destul să facă să vomite până și o pisică, dar eu n o să mă plâng — și nici voi dacă știți ce e bine pentru voi. Deschideți vă gura prea larg și s ar putea să devină foarte periculos aici. Foarte periculos! S a legănat ușor înainte, încercând să se balanseze pe vârful picioarelor. Îl văzuse pe colonel făcând o de multe ori, dar s a dovedit a nu i fi atât de ușor pe cât părea. A revenit greoi pe călcâie și și a îndreptat spatele. De acum înainte, a zbierat, veți avea doar un înger păzitor aici și acela sunt eu... Viața voastră este în mâinile mele și să nu uitați asta niciodată. Dacă voi decide că nu meritați aerul pe care îl respirați, atunci așa va fi. Asta i soarta voastră. O meritați. Înțelegeți? Și a pus mâinile în șold. Sunteți de acord?
Turma a behăit în cor, încuviințând din capetele lor obosite recunoașterea puterii lui absolute. Ce altceva puteau face sărmanele oi? Mulți dintre ei fuseseră soldați înainte — câțiva fuseseră chiar generali — și nici în cele mai urâte vise ale lor nu și ar fi putut imagina o asemenea primire. Batalionul nouă nouă nouă era notoriu, dar niciodată înainte realitatea nu se dovedise a fi atât de îngrozitoare față de așteptări. Probabil, în acel moment li s o fi părut că acesta era, la urma urmei, sensul expresiei „o soartă mai rea decât moartea".
Hofmann a continuat cu discursul său de primire.
— Începând de astăzi, Compania 15 va fi atașată Regimentului al șaptelea de tancuri — și tot ce pot spune este: Dumnezeu să ne ajute pe toți. Îmi vine rău la stomac, mă doare drept aici, la măruntaie, când mă gândesc că Armata Germană va fi contaminată de paraziți ca voi. Și a schimbat poziția și a privit în jos sever și disprețuitor. Nu mă plâng, a zis. Vă spun doar ce simt. N aș vrea să existe vreo neînțelegere în viitor.
Plini de recunoștință, au dat glas mulțumirilor lor pentru acest act de generozitate.
— Aici, în Sennelager, a continuat Hofmann, nu contează ce ai fost în trecut, un afurisit de general sau un nenorocit de măturător. Din acest moment sunteți toți egali. Toți sunteți gunoi. Toți vă târâți în aceeași băltoacă de noroi și vă puteți considera fericiți că Führer ul e mai bun la inimă decât mine, pentru că, dacă ar fi după mine, v aș trimite direct la abator unde vă este locul. A aruncat o privire la o foaie de hârtie pe care o ținea în mână. Văd că avem doi generali printre noi — doi generali, un colonel și doi căpitani de cavalerie. Asta i frumos. Într adevăr frumos. Îmi place puțină calitate. Asta ridică prestigiul instituției. Mă simt bine când văd un general în patru labe curățând latrina. Mă simt într adevăr mulțumit. Mă...
Hofmann s a oprit brusc în mijlocul propoziției. Îl zărise, cu coada ochiului, pe sergentul Wolf rezemat de un stâlp de felinar, cu câinii, ascultându i discursul. Wolf zâmbea ironic. Chiar și câinii păreau că rânjesc. Obrajii lui Hofmann au început să se coloreze. Wolf era unul dintre oamenii de care se temea cel mai mult. Nu se putea decide întru totul pe care îl ura cel mai mult, pe Porta sau pe Wolf. În general, pe Porta, dar în acest moment pe sergentul Wolf. S a întors furios spre el.
— De ce umbli haihui pe aici? Nu poți găsi ceva mai bun de făcut?
Zâmbetul lui Wolf s a lărgit într un rânjet. Unul dintre câini a început să și miște coada încet.
— Mă distrez și eu, a zis Wolf. Apreciez totdeauna un spectacol de comedie bun. S a dezlipit de stâlpul de felinar. Cine îți scrie scenariile? a întrebat. Ai primi bani buni pentru ele în civilie. I ai face pe oameni să râdă până le ar curge lacrimile pe picioare în jos.
Fața lui Hofmann a devenit ca o roșie prea coaptă. Să umilești un sergent prusac în fața unui grup de criminali! Unde naiba ducea războiul?
— Sergent Wolf, a zis, cu demnitatea pe care a mai reușit să și o adune. Voi considera de datoria mea să raportez aceste remarci. Te ai abătut din drum înadins ca să insulți onoarea unui subofițer.
— Onoarea? a zis Wolf. Ce onoare? A clătinat din cap. Las o baltă, amice, n ai nici o dovadă grăitoare. Îți amintești ce a zis Ludendorff? Mai jos de gradul de locotenent nu există onoare... așa că nu mai, face pe grozavul și vezi ți de treabă!
A plecat pașnic cu cei doi câini mergând în buiestru în urma lui. Hofmann s a întors furios la turma lui. I a privit atent printre lamele pleoapelor, cercetându le fețele doar doar va descoperi cel mai mic semn de zâmbet, dar ei i au întors privirea cu un devotament posomorât și indiferent. Nu și puteau permite să se amuze.
— Bine, a zis Hofmann. E în regulă. Asta mă aduce la următorul punct. Pe o tablă, în biroul meu, se găsește o listă în care sunt trecute reguli. Drepturi și îndatoriri. În cea mai mare parte îndatoriri. Învățați le pe de rost. Viața voastră depinde de ele. Eu am ochi la ceafă și am ochi la fund. Aici nu se întâmplă nimic ca eu să nu știu. Oricine încearcă să încalce regulamentul e un om mort. E clar?
Corul s a grăbit să l asigure că era, iar Hofmann a părut în cele din urmă mulțumit că i supusese suficient voinței lui. Le a comandat disprețuitor să rupă rândurile, iar ei, împleticindu se, au intrat înăuntru, din ploaie, și s au prăbușit pe saltele în grămezi de carne fără oase, îmbibate de apă. Au stat acolo până dimineața, nehrăniți, nespălați, în hainele ude leoarcă.
Viața la Sennelager, dacă asta putea fi numită viață în sensul propriu al cuvântului, începea la ora 4 dimineața, cu cizme tropăind pe coridoare. Fluierături stridente și strigăte aspre completau deșteptarea oricui reușea să doarmă în ciuda zgomotelor nesfârșite ale ușilor trântite. Un subofițer german nu se apropie de o ușă în mod obișnuit. El nu apasă pe clanță și nu intră într o încăpere cum ar putea intra o persoană normală, cu mintea întreagă. Pentru el, o ușă reprezintă o provocare irezistibilă. E izbită cu piciorul, trântită, asaltată cu ură. Asta este destinația unei uși. Cea mai mare ambiție a unui subofițer vrednic de pâinea pe care o mănâncă este să scoată o ușă din țâțâni cu o singură lovitură de picior. Așa cum obișnuia Porta să zică, „În ochii lui Dumnezeu și a Armatei Prusace, nimic nu este imposibil"...
De aceea, la ora patru dimineața, fundațiile Sennelagerului se cutremurau din cauza tropotului și a gălăgiei. Nici măcar Porta nu și a putut face educația să doarmă în astfel de condiții. Peste tot, soldații se aruncau la podea și după cinci minute fiecare pat era un model de perfecțiune. Asta era disciplina locului.
În secția ofițerilor, colonelul putea fi văzut în fiecare dimineață făcând exerciții fizice pe melodia muzicii militare. Avea un număr exact de mișcări riguroase, pe care le executa zilnic cu precizie prusacă. Totdeauna termina călărind calul mecanic, acompaniat de „Marșul regimentul optsprezece de husari".
Pentru noi, drojdia societății, care luptam pentru existență în camerele supraaglomerate ale barăcilor, tabloul era întrucâtva diferit. Labe scrântite atașate la picioare scheletice traversau șovăitoare podeaua de piatră, în căutarea unui centimetru pătrat de loc pentru a sta în picioare la chiuvete. Degetele de la picioarele goale erau strivite sub tălpi. Oamenii se înghesuiau și înjurau, iar subofițerii umblau printre ei accentuând zăpăceala.
Totul era mereu în dezordine. Prea mulți oameni care încercau să fie în prea multe locuri în exact același timp și totul era făcut în pas alergător. Nu cred să fi văzut pe cineva vreodată umblând la pas prin Sennelager. Oriunde te duceai, mergeai la trap. După o vreme, o făceai instinctiv. Era o cursă pentru supraviețuire și cei mai înceți o sfârșeau rău.
— Mișcă te! Ridică ți picioarele alea afurisite! Unde crezi că te afli?
Așa continua tot timpul. Ajungea să pătrundă atât de mult în om, încât după o vreme își impunea el însuși să se disciplineze în același mod în care își rezolva propriile probleme.
— Mișcă te! Ridică ți picioarele alea afurisite! Unde crezi că te afli?
Unul dintre cei mai răi subofițeri de la Sennelager era Helmuth, bucătarul Companiei a cincea. Era cel mai nenorocit bătăuș și lingău de funduri. Ce gunoi recruta Gestapo ul pentru agenți informatori! Helmuth a aruncat, fără nici o justificare, o cană de cafea clocotită asupra lui Fischer, unul dintre cei mai docili, mai blânzi la vorbă și mai bine intenționați oameni care au venit vreodată în batalionul 999. Probabil, tocmai această docilitate a provocat atacul. Am observat că oamenii de teapa lui Helmuth nu i pot suferi pe cei blânzi și umili. Sărmanul Fischer. Înainte de a veni în iadul de la Sennelager fusese pastor. Își imaginase cu nevinovăție, că, fiind un slujitor al lui Dumnezeu, se bucura de un fel de protecție divină și se ridicase la amvon, denunțându l pe Adolf Hitler și regimul nazist, în fața unor enoriași care dispăruseră discret înainte de sfârșitul predicii. În aceeași noapte, veniseră și l arestaseră polițiști în mantăi de piele. De atunci, pastorul Fischer trecuse printr o serie de întâmplări, pentru care nici o învățătură din biblie nu l putuse pregăti. Începuse la Bielefeldt și continuase la Dachau, în aripa specială de torturi rezervată, pentru oamenii lui Dumnezeu. Situația cea mai grea fusese când îi arestaseră soția și cei trei copii și i ținuseră ostatici. Dachau fusese nimic în comparație cu asta.
Acum îl trimiseseră la Sennelager și oameni ca Helmuth îi turnau cafea clocotită peste degete, pentru simpla plăcere de a l auzi țipând. Fischer, cum era firesc, și a tras mâinile opărite, scăpându și din mână cana de tablă. Un torent de lichid s a revărsat pe cizmele strălucitoare ale sergentului Helmuth. Sărmanul Fischer. Dacă ar fi avut ceva mai multă experiență, ar fi rezistat, lăsându se opărit până la os, dacă ar fi fost necesar. Ar fi meritat, pentru zilele binecuvântate de pace și liniște pe care i le ar fi adus în infirmerie.. Dar Fischer era nepriceput. Nu învățase cum să și stăpânească reflexele. A acționat exact așa cum prevăzuse Helmuth. În liniștea înfiorătoare care a urmat, Helmuth a apucat o oală mare de fier și l a izbit cu ea pe Fischer în cap. Noi am urmărit scena fără să scoatem o vorbă. Era comportamentul tipic de la Sennelager. Þine ți gura în orice împrejurare. N aveai ce câștiga vorbind. Poate l uram pe Helmuth, dar în definitiv cine era pastorul Fischer? Pur și simplu, un nou venit printre ceilalți trei sute. Nimeni nu avea de gând să și riște viața pentru un predicator necunoscut.
Helmuth a aruncat oala jos. A ieșit de după masă și a arătat cu degetul spre încălțămintea stropită.
— Hai, popo! Jos, în genunchi și fă o rugăciune! Linge mi cizmele cu limba ta sfântă și, pentru variație, să vedem ceva cu adevărat umil.
Fischer s a lăsat încet jos și mie mi a fost greu să mi imaginez cum se va mai ridica. Era un om bătrân de șaizeci de ani, înfrânt și distrus prin tratamentul ce i se aplicase la Bielefeldt și Dachau și, probabil, avea o voință puternică de a trăi de rezistase atâta. Și a întins înainte gâtul uscățiv. Arăta ca o bucată de furtun uzat. Încet și anevoios, și a apropiat limba de vârful cizmei drepte a lui Helmuth. Era un spectacol la care asistasem de atât de multe ori înainte, încât încetasem să l mai considerăm degradant. Toți trecuserăm prin asta într o perioadă sau alta, în cariera noastră militară. Învățai repede cum să ți înăbuși scârba. Trebuia, dacă vroiai să supraviețuiești. Dar era greu, prima oară. Nici mie nu mi păruse prea ușor, ca proaspăt recrut în Regimentul 7 de ulani, când mi s a ordonat să ling copitele unui cal în fiecare dimineață timp de o săptămână.
Nu era surprinzător că Fischer făcea un așa mare caz din asta. N a fost ajutat deloc de șutul pe care i l a tras în gură Helmuth. A căzut pe spate, scuipând sânge și bucăți de os, iar în acest timp Helmuth l a izbit din nou în cap cu oala de cafea. Acesta a fost sfârșitul distracției în dimineața aceea. Helmuth exagerase lucrurile, ca de obicei, și încă o victimă a fost trimisă la infirmerie în stare de inconștiență, ca să trăiască sau să moară, după cum doctorii socoteau de cuviință. Să moară, după toate probabilitățile. Un astfel de bătrân nu era de mare folos pentru nimeni. „A căzut pe scări, din cauza subnutriției în locul de detenție anterior"... Până când raportul ajungea la locul anterior de detenție și până când cei de acolo tăgăduiau cu fățărnicie acuzația ce li se aducea și hârtiile erau ștampilate și copiate în două și trei exemplare și, în cele din urmă, rătăcite prin măruntaiele unui mare birou, victima era moartă și aruncată de atât de mult timp, încât nimeni nu era în stare să și aducă aminte cum arăta.
După comedia de music hall a lui Helmuth și a lui Fischer, ne am apucat de ceea ce era numit eufemistic „ora de sport de dimineață". Nu trecea o zi fără ca vreun nenorocit care nu putea ține pasul să nu fie omorât cu lovituri de picioare sau pumni și evacuat pe targă. Ora de sport de la Sennelager era o probă de rezistență, care l ar fi dat gata pe cel mai bun atlet olimpic în plină formă. Dar când moartea este singura alternativă, e uimitor ce fapte poate fi forțat să facă un trup pe jumătate mort de foame.
După o oră, cu puncte negre dansând aiurea înaintea ochilor, cu sângele bătându ți în urechi ca niște pistoane, cu plămânii umflându se și coastele încordându se până pe punctul de a se rupe, supraviețuitorii erau trimiși în pas alergător să și ia uniforma și armele dintr o grămadă comună. Cizme, vestoane, pantaloni, bonete, toate erau aruncate la întâmplare și fiecare om înhăța ce putea. Ideea era să iei câte un articol din toate în cel mai scurt timp posibil și nu conta dacă ți se potrivea sau nu ca măsură. Cele mai importante erau cizmele. Un om putea supraviețui cu un veston care nu se putea încheia, iar pantalonii și i putea trage până subsuoară, dar dacă se pomenea cu o cizmă mai mică cu două numere decât era piciorul lui, o încurca de a binelea. Am cunoscut odată un biet nenorocit care s a pomenit cu două cizme pentru piciorul drept. După numai o jumătate de oră de marș, a mierlit o, în timp ce undeva vreun imbecil nenorocit umbla probabil foarte fericit cu o cizmă stângă mare pe un picior drept mic, fără măcar să observe diferența.
În aceeași dimineață în care a avut loc conflictul dintre pastorul Fischer și Helmuth, ne am mai distrat puțin cu un martor al lui Iehova. Era prima lui zi în lagăr și a făcut senzație când a refuzat categoric să îmbrace uniforma. Colegul lui — un fost spărgător, cum am aflat mai târziu — a făcut tot posibilul să l convingă, dar tipul s a menținut pe poziție. Se părea că are anumite obiecții religioase față de uniforme în general și de uniforma germană în special. Cineva l a întrebat de ce venise, în primul rând, la Sennelager dacă n avea nici o intenție de a deveni soldat. S a dovedit, ca și în cazul multor altora, că nu avusese o altă alternativă. Fie se angaja voluntar, ca să lupte pentru patrie, fie stătea să vadă cum îi spânzură fratele mutilat. Cum era firesc, s a înrolat voluntar. Dar acum că era aici, nici câinii fioroși, nici subofițerii prusaci nu l au putut forța să poarte uniforma aceea.
I au aruncat o grămadă de haine, dar el le a lăsat să cadă jos, alegând dintre ele doar o salopetă verde pentru lucru. Restul, o manta verde, casca de oțel, boneta, centura cu cartușe, pușca, masca de gaze și toate celelalte o mie și una de articole și articolașe pe care trebuia să le purtăm în spinare, le a lăsat unde căzuseră. A făcut, pur și simplu, sul salopeta, a vârât o sub braț și a pornit spre scări. Sergentul intendent și a scos capul mare și roșu pe gemulețul de la magazie, holbându se cu ochi de buldog la grămada de arme și haine aruncate. M am gândit un moment, plin de încântare, că era pe punctul de a i plezni o arteră principală. Mi a surprins privirea plină de speranță și, trist, și a lovit ușor capul cu un deget.
— Am văzut multe, a zis, dar n am crezut niciodată că va veni ziua când vor recruta nebuni.
A venit la ușă și a urlat la picioarele martorului lui Iehova, în timp ce acestea dispăreau în sus pe scări.
— Hei, tu! Tu cu nenorocitul ăla de nimb! Unde naiba crezi că mergi?
Omul s a oprit în capul scărilor. Încet, s a întors să se uite la sergentul jignit. Înainte să i poată răspunde ceva, a apărut, mișcându se greoi, sergentul major Matho cu devotamentu i obișnuit de câine. Orice îndatorire care putea implica lovituri rapide de karate sau șuturi cu piciorul în burtă îl încânta.
— Ce se întâmplă, sergent? Pentru ce tot zgomotul ăsta? Cine face scandal?
Sergentul a îndreptat un deget acuzator.
— Avem un nebun tâmpit în grijă. Crede că deja zboară prin cer și joacă leapșa cu îngerii. Zice că nu vrea să și îmbrace uniforma.
Martorul lui Iehova și a pocnit călcâiele.
— Doar salopeta, a zis. N am nimic împotrivă să port salopeta.
— N ai nimic împotrivă să porți salopeta? a repetat sergentul major Matho, jignit.
În cameră s a făcut tăcere. În toți anii cât fusesem în Armata Germană nu întâlnisem așa ceva. Am început să am un respect ascuns pentru martorii lui Iehova. Or fi fost ei nebuni, dar se părea că nu se dădeau bătuți în fața unui subofițer prusac.
— Nimic împotriva salopetei, ai zis? Matho a ridicat brusc mantaua aruncată și a scuturat o cum ar fi scuturat un șobolan. Ce s a întâmplat cu restul uniformei? Nu ți place culoarea sau ce? Nu ți place croiala ei? Dumnezeule! A azvârlit mantaua înapoi pe podea, apoi i a tras un șut de a trimis o în cealaltă parte a camerei. Ce crezi că i aici, o nenorocită de paradă de modă din Paris? Ești aici ca să lupți în război, nu să te fandosești și să te plângi că nu ți vin bine hainele! Îți place să stai toată ziua pe fundul ăla mare și gras, îndopându te cu pâine și cârnații Führer ului și apoi ai nerușinarea să scâncești și să te plângi că nu ți place cum arată uniforma!
— Domnule sergent, nu e vorba de aspectul uniformei. E vorba de întreaga atitudine față de război. Martorul lui Iehova s a întors, serios, cu fața spre înfuriatul Matho. Întâmplător, sunt creștin. Să nu ucizi... Credința mea îmi interzice să pun mâna pe armă sau să port uniformă. Este foarte simplu.
Omul s a întors să plece. Matho a fost atât de repede sus pe scări în spatele lui, încât părul a început să i se zbârlească. L a înșfăcat de umăr, l a răsucit și i a tras un șut în fund, încât l a trimis peste balustradă cu capul în jos, pe podea. Repede și în liniște, încăperea a rămas goală. Noi știam mult prea bine ce va urma. Nu doream să stăm și să vedem. Ne am bulucit ca vitele într un coridor, afară. În spatele acelei uși închise, în încăperea care puțea a mosc, a praf și a transpirație de om, cumplita scenă era jucată până la sfârșitu i inevitabil. Am auzit vocea lui Matho ridicându se până la un țipăt isteric, înjurând Biblia, pe martorii lui Iehova și biserica în general. Am auzit replicile victimei, rostite încet, dar clar.
— Nu pot. Sunt creștin. Nu vreau să pun mâna pe armă, prefer să mor.
Și noi știam, cum știa și el, că nu va mai ieși viu din camera aceea.
L am auzit pe Matho descheindu și centura grea de piele și, fără îndoială, vârând catarama sub nasul omului, în timp ce rostea cuvintele familiare și lipsite de sens: „Gott mit uns". Dumnezeu era cu noi. Sfânta Armată Germană și sfântul Führer își hrănea copiii nerecunoscători cu pâine și cârnați și totuși acest maniac se opunea și refuza să lupte.
Am auzit prima plesnitură puternică a centurii și lovitura cataramei pe fața victimei. Nu era doar Matho, mai erau încă șase sergenți ca să l ajute. Îl băteau pe rând, luându se la întrecere să vadă care poate să i provoace cea mai mare suferință sau care poate să producă cel mai lung și mai puternici țipăt de durere. Au trecut aproape treizeci de minute înainte ca în cele din urmă, să se lase o binecuvântată liniște peste cameră, iar noi am știut că suferința se terminase. Mai rămăsese doar o formă fără viață căreia să i tragă șuturi pe podea. Acum nu i mai puteau provoca nici o durere cu torturile lor demente. Au deschis ușile și ne au chemat să i scăpăm de cadavru. Un ochi îi ieșise din orbită și atârna la jumătatea obrazului. Unde fusese nasul se găsea o masă de carne stacojie. Gura era făcută zdrențe, iar gingiile sfâșiate. Am ridicat rămășițele unei ființe umane orgolioase și le am aruncat afară pe fereastră. După podeaua a fost ștearsă, ne am continuat treburile zilei.
Totul era absolut normal și în ordine. Un mort în plus, care trebuia luat și înmormântat într o groapă fără nume. Probabil, a murit sub influența băuturii. A căzut de la fereastră într o stare de inconștiență datorată alcoolului. Era uimitor de mare numărul deținuților de la Sennelager care cădeau de la fereastră datorită comei alcoolice. Asta se întâmpla în fiecare zi a săptămânii... acasă nu se scria nimic. Soția, dacă avea soție, își tocea ghetele de piele umblând de la un birocrat gras la altul. Dar nici unul. nu putea să i dea răspunsuri satisfăcătoare. Probabil, nu vroiau nici măcar să încerce. În Armata Germană dispăreau mereu oameni. Cine să și bată capul cu un martor al lui Iehova ucis?
Am renunțat să ne mai gândim la această problemă și ne am dus să l ascultăm pe căpitan, care ți ținea discursul tradițional de primire a nou veniților... sau ce mai rămăsese din nou veniți. Fischer era în infirmerie, iar martorul lui Iehova mort și Dumnezeu știe câți își mai dăduseră sufletul în timpul nopții sau aveau să dispară în cursul zilei.
— Sunteți aici, a zis căpitanul cu zâmbetul lui amabil, prin grația lui Dumnezeu și a Führer ului. Aceasta este șansa voastră de a vă pocăi și a fi iertați. Să ștergeți păcatele trecutului și să începeți o viață nouă cu sufletul curat. Datoria noastră aici, la Sennelager, este de a vă instrui să ajungeți soldați folositori și buni; datoria voastră este de a coopera cu noi și de a vă arăta bunăvoința de a l servi pe Führer, ca cetățeni loiali ai patriei. Există mai multe modalități de a face aceasta. Ca să vă dau un exemplu, vă puteți oferi voluntari pentru misiuni speciale când ajungeți pe linia frontului... Firește, a încheiat, cu o mișcare dezaprobatoare a unei mâini elegante, ne vom aștepta la mai mult din partea voastră decât de la camarazii voștri soldați. Așa e firesc. Așa e drept și cum se cuvine. Voi aveți un trecut pe care trebuie să l ispășiți și voi...
— Domnule căpitan!
Un tip masiv, care, după cum umbla zvonul, fusese înainte de război un codoș vestit în Berlin, și a azvârlit mâna în sus și l a întrerupt pe căpitan în toiul elocinței.
— Domnule căpitan!
Căpitanul și a îngăduit doar o ușoară încruntătură a frunții de alabastru pentru a și arăta nemulțumirea.
— Da, băiete? Ce este?
Veselul codoș a sărit în picioare. Probabil știa la fel de bine ca oricare că șansele de supraviețuire în batalionul 999 erau destul de slabe. Nu avea nimic de pierdut dacă l sâcâia pe căpitan.
— Domnule căpitan, pot să pun o întrebare? a zis.
— Firește că poți, a răspuns căpitanul, descrețindu și fruntea. Întreabă orice vrei. Nu te întinde prea mult cu vorbele.
Întrebarea omului a fost într adevăr foarte simplă. Vroia să știe ce se va întâmpla dacă un infractor cum era el murea luptând pentru Führer, dovedindu se un cetățean bun și loial al patriei. I se vor ierta faptele rele făcute în trecut? Atunci va fi considerat demn de a reintra în armată ca un soldat cu drepturi depline?
A pus întrebarea pe un ton deosebit de sincer. Un adevărat căutător de adevăr. Nerăbdător și hotărât să moară pentru Führer și patrie, atâta timp cât putea fi asigurat că asta îl va reabilita în ochii armatei.
Nimeni n a îndrăznit să râdă sau măcar să zâmbească. Ochii strălucitori ai lui Hofmann au fost imediat peste tot, dar n au întâlnit decât o foarte solemnă liniște. Părea că fiecare atârnă în văzduh, așteptând răspunsul căpitanului la această întrebare deosebit de arzătoare.
Căpitanul și a lovit nerăbdător cizmele cu cravașa.
— Dragul meu băiat, dacă cineva moare ca un erou, atunci, firește, este tratat ca un erou... Este prevăzută o dispoziție clară pentru astfel de eventualitate. Articolul 222 din Codul penal stabilește foarte limpede că oricine cade pe câmpul de luptă este amnistiat în mod automat. Nu trebuie să ai temeri în această privință. Cred că ți am răspuns la întrebare și te am liniștit?
— Oh, da, într adevăr, domnule căpitan. Mi ați răspuns într adevăr. Vroiam să fiu sigur că știu ce voi face înainte de a merge să o fac. Omul a zâmbit, vesel. Nu vroiam să mi gătesc gâsca, domnule, fără să știu dacă după aceea voi mai fi în viață s o mănânc... Dacă înțelegeți ce vreau să spun, domnule căpitan?
În colțul său, Hofmann își scosese carnețelul și creionul și scria rapid. Micuțul își deschise gura într o simplă despicătură și își strecura vorbele într o parte ca un ventriloc de mâna a doua.
— N aș vrea să fiu în pielea ta, amice... nu numai că ți ai gătit nenorocita aia de gâscă, dar ai ars o până ai făcut o scrum!
Zilele care au urmat au fost dure și brutale, așa cum era obiceiul la Sennelager, și încă cinci dintre voluntari au sfârșit o prost. Unul s a prăbușit și a murit în timpul unui marș; unul n a reușit să se miște destul de repede când a explodat o grenadă din greșeală; și alți trei au intrat în panică la prima lor întâlnire cu un tanc în timpul unui exercițiu, fiind călcați și prefăcuți în carne tocată ca să servească drept exemplu celorlalți.
Puțin după aceea, au fost câteva încercări nereușite de dezertare. Toți cei care au încercat au fost prinși în primele șase ore și aduși înapoi la Sennelager pentru a fi predați locotenent colonelului Schramm, călăul lagărului.
Schramm era călău, pur și simplu, prin forța împrejurărilor. Nici prin temperament, nici prin talent nu era potrivit pentru această sarcină. Își pierduse un picior sub un tanc, la Lemberg, ceea ce însemnase, de fapt, sfârșitul carierei lui active ca soldat. În loc să fie avansat la gradul de colonel plin și să i se dea o slujbă confortabilă în spatele unui birou anonim, autoritățile, cu înțelepciunea lor malițioasă, consideraseră potrivit să l răsplătească pentru serviciile făcute expediindu l la Sennelager. Prima execuție făcută sub comanda lui îi provocase un șoc din care nu și a mai revenit pe deplin niciodată. La a treia și a patra a simțit că și pierde mințile. Dar avea soție și trei copii mici și știa ce soartă îi va aștepta, atât pe el cât și pe el, dacă va refuza să asculte ordinele. Așa că s a apucat de băut și de atunci bea neîntrerupt. Bea înainte de execuții ca să și calmeze nervii și să se împace cu conștiința; bea în timpul execuțiilor ca să capete curajul de a le duce la capăt; și bea după execuții ca să uite ce tocmai făcuse. Întrucât execuțiile aveau loc în ritm de trei loturi pe săptămână, se poate presupune că locotenent colonelul era foarte rar văzut treaz. Șontâcăia prin lagăr folosindu și sabia drept baston, neadresând nimănui vreun cuvânt. De obicei, în zilele de exerciții se întâmpla să fie prea beat ca să se miște fără sprijin și trebuia să fie condus acolo și sprijinit de plutonul de execuție. Nimeni nu s a gândit vreodată să l raporteze comandantului de lagăr. Schramm era privit cu dispreț compătimitor și, totuși, era favoritul tuturor soldaților.
Când îl vedeai în lumina cenușie, neclară a zorilor, șchiopătând prin curte, cu bidonul de Kummel în mână, puteai fi sigur că fusese aranjată o execuție. Prindea întotdeauna un interval de câteva minute pentru o dușcă în plus la jumătatea drumului între magazia de muniție și popota ofițerilor, acolo unde nu putea fi văzut de von Gernstein și de binoclul lui indiscret. Se așeza pe un zid scund, își rezema bărbia pe mânerul săbiei și privea în gol, gândindu se la Dumnezeu știe ce lucruri tulburătoare, înainte să și vâre bidonul în buzunar și să și continue drumul, șontâcăind cu piciorul artificial care scârțâia la fiecare pas. Când ajungea la închisoarea lagărului, i se oferea inevitabil un mare pahar de bere, pe care inevitabil îl accepta.
După câtva timp apărea cu plutonul de execuție și se îndrepta spre curtea în care avea loc.
O dată ce execuția era terminată, își ștergea din memorie toate amintirile despre victime. A circulat o poveste prin lagăr, și am crezut o cu toții, cum că într o seară aghiotantul îl întrebase în popota ofițerilor cum se comportase generalul.
— Generalul? a întrebat Schramm, părând uluit. Care general?
— Cel pe care l ai împușcat azi dimineață, bătrâne, a zis aghiotantul. General maiorul von Steinklotz.
— Von Steinklotz? a întrebat Schramm. L am împușcat pe general maiorul von Steinklotz?
Sincer, a crezut că suferă de iluzii din cauza băuturii. Și a terminat băutura în hohotele de râs ale celor prezenți, a ieșit din popotă clătinându se pe picioare și s a prăbușit cu fața în jos. A fost dus acasă la soție de doi caporali subordonați, care l au dezbrăcat și l au culcat, fără ca el să știe vreodată despre asta.
În două împrejurări cel puțin a încercat să se sinucidă. Prima oară s a spânzurat de grinzile mansardei din propria i locuință, dar l a descoperit soția și i a tăiat frânghia. A doua oară a luat o supradoză de medicamente, dar i s a spălat stomacul cu o pompă și a fost trimis înapoi la datorie. Din când în când, în momentele lui mai lucide, se așeza la pianul din popota ofițerilor și cânta. Era un pianist excelent, dar rareori destul de treaz ca să se concentreze mai mult de câteva minute o dată.
Colonelul von Gernstein, de asemenea, își pierduse un picior în serviciul activ. Pierduse două, de fapt, dar era mai greu să observi. La început credeai că e doar puțin greoi în felul de a merge. Avea, de asemenea, gâtul țeapăn și nu putea să și întoarcă defel capul fără să și întoarcă restul trupului. Coloana vertebrală îi era susținută într un corset de oțel. Gura îi era o linie subțire mov, fără buze și zbârcită. Jumătate din față o lăsase la Smolensk, într o bătălie între Tigrii germani și T 34 urile rusești. Von Gernstein fusese singurul supraviețuitor, care s a târât afară prin trapa unui tanc ce ardea. Dar plătise scump pentru acest privilegiu. Ochiul său drept era fixat pentru totdeauna într o privire sticloasă, oarbă, iar una din mâini era o gheară vestejită. Și, totuși, era imposibil să simți compasiune pentru acest om. Caracterul lui te dezgusta și, după cinci ani de război, văzusem mult prea multe nenorociri abătute asupra corpului omenesc ca să mai fim ușor impresionați sau miloși.
După cele spuse de ordonanța lui, von Gernstein nu se culca până la ora patru dimineața, pentru că juca pocher cu Moartea și Diavolul. Jura că într o noapte îi văzuse, Moartea era îmbrăcată toată în negru din cap până în picioare, cu crucea Hohenzollernilor în jurul gâtului, iar Diavolul în uniforma unui Obergruppenführer SS. O poveste bizară, dar unii dintre noi mai creduli, erau convinși că acesta era adevărul. Circulau multe zvonuri despre von Gernstein: că era în legătură cu Diavolul, că ținea liturghii negre, că învia morții... Oricum, în mod sigur era ceva misterios în legătură cu acest om. În locuința lui, lumina ardea toată noaptea și la ușă erau parcate două Mercedes uri mari, negre, care soseau în fiecare noapte, exact la miezul nopții și plecau în zori.
Într o bună zi, Porta și cu mine, cu mințile pe jumătate pierdute, ne am riscat viața ca să aruncăm o privire în locuința colonelului. O clipă chiar și Porta a rămas fără grai. Era ca și cum am fi nimerit în peștera lui Aladin în mijlocul deșertului Sahara. Toată podeaua era plină de carpete și covoare persane; pe pereți atârnau cu nonșalanță picturi de vechi maeștri; la ferestre se găseau draperii bogate de catifea, iar din mijlocul tavanului ne făcea cu ochiul un candelabru strălucitor... Părea aproape imposibil că astfel de splendori pot să existe în mizeria de la Sennelager.
Într o noapte, țin minte, eram de gardă cu Gregor Martin și Micuțul. Stăteam lângă garaje și priveam la mia de lumini strălucitoare a candelabrului din apartamentul colonelului. Absolut pe neașteptate, Gregor a chelălăit ca un câine speriat și a scăpat pușca din mâini. Am sărit înapoi cu un țipăt înfundat de groază, iar Micuțul și a întors coada și a luat o la galop, strigând în noapte. Căci acolo, în profil, la fereastră, acolo, în fața ochilor noștri, era figura înspăimântătoare a Satanei însăși.
Am rămas pironiți locului, Gregor și cu mine. Chiar după ce figura dispăruse din vedere, n am fost în stare să ne luăm ochii de la fereastră. Gregor s a lăsat în genunchi ca să și caute pușca pe jos, cu capul dat pe spate într un anumit unghi și cu privirea fixă. Micuțul se întorsese în camera de gardă, reușind, evident, printr un oarecare efort această performanță, și n a fost decât o chestiune de secunde înainte ca sergentul Linge să și facă apariția, vrând să știe ce era cu toată panica aceea. Gregor și a îndreptat genunchii și a întins o mână tremurătoare spre fereastră. Și a deschis gura și a scos un sunet orăcăit, ca o broască râioasă care s a înecat cu un os de pește.
— A fost Diavolul...
— Diavolul...
— În uniformă...
— Uniformă...
— Uniformă? Linge s a uitat de la unul la celălalt. Ce fel de uniforma naibii?
— SS, a mormăit Gregor.
— Domnule Obergruppenführer, am intervenit, considerând că era timpul să mi aduc o oarecare contribuție originală la discuție.
Linge părea exasperat.
— Pentru Dumnezeu, a zis. Toți Obergruppenführer ii arată ca Diavolul. Spuneți mi ceva nou!
— Ãsta avea coarne, a zis Gregor, pe un ton de bruscă și disperată inspirație. Coarne mari, scârboase și afurisite... două, ieșite din frunte... Și încă ceva, a adăugat, cu o notă de sfidare, bea fum.
— Bea fum? a întrebat Linge.
— Sulf, am zis. Pucioasă.
În acest timp, terenul din jurul garajelor se umpluse de soldați care veniseră în ajutorul nostru. Linge și a pocnit nerăbdător limba de dinți.
— Prostii, a zis, tăios. Prostii și aiureli tâmpite. N am auzit asemenea aiureli tâmpite în toată...
— Priviți! a zis Gregor. Iar e acolo!
Figura a trecut prin fața ferestrei și a dispărut. Gregor s a întors și a luat o la fugă, și n aș jura, dar cred că Linge l a urmat. În orice caz, când mi am revenit, am constatat că eram singur. Peste tot era liniște. O liniște de mormânt, sinistră. Doar luminile din apartamentul lui von Gernstein mai licăreau, iar undeva, în cealaltă parte a ferestrelor, se plimba țanțoș Satana însăși cu profil de diavol...
În goana mea prin curte, din cauza panicii care mă cuprinsese, mi a căzut casca de pe cap de două ori, zornăind pe dalele de piatră și de două ori a trebuit să mă târăsc de a bușilea ca s o caut, înainte de a ajunge la adăpostul camerei de gardă, unde m am aruncat prin ușă, scoțând sunete nearticulate. Linge era acolo, cu o față ca un castron plin de mațe. Bombănea singur într uri fel de delir nebunesc și, când am trecut în fug pe lângă el, s a agățat de mine.
— Să nu sufli o vorbă! a zis. Să nu spui nimănui! N ai fost lângă locuință toată noaptea! Þine minte: n ai fost lângă locuință!
— Bineînțeles, am zis, acru. Lucrul următor pe care o să mi l spui e că n a existat nici un Diavol...
— Mi se fâlfâie de Diavol! Nu ai fost lângă locuință!
Într o criză de nebunie, Linge a tras un șut cu piciorul unei căști care se găsea pe podea. Casca s a ridicat în aer și a zburat cu grație afară pe fereastra care, întâmplător, era închisă în acel moment. S a format o cascadă de sticlă spartă și s a auzit o lovitură înfundată și un răcnet de durere furios.
— A încasat o careva, am zis.
Micuțul a traversat încăperea și s a uitat atent afară prin fereastra spartă, din care mai rămăsese o bucată ca un dinte crăpat. S a întors spre Linge cu o satisfacție morbidă.
— Locotenentul Dorn, a zis, pur și simplu. A oprit o cu pieptul.
Locotenentul s a năpustit în camera de gardă, de parcă l ar fi urmărit îndeaproape o duzină de T 34. S a uitat în jur, furios.
— Cine a azvârlit casca aceea? Răspundeți mi la întrebare! Cine a azvârlit casca aceea?
Sergentul Linge a făcut un ocol al camerei de gardă, târșâindu și picioarele, și a schițat un zâmbet nervos de vinovăție.
— De ce mama dracului zâmbești? a zbierat locotenentul. Þi ai pierdut mințile? Ești nebun, stăpânit de mania omuciderii? Îți dai seama că ai putea ajunge în fața plutonului de execuție pentru atacarea unui ofițer?
— Domnule locotenent, nu am aruncat o în d voastră, domnule, a zis Linge, cu o seriozitate deosebită și mieroasă. Mi a scăpat din mână. S a dus înainte s o pot opri. Mi am întins mâna s o prind, dar n am mai ajuns o.
— Oh, pentru Dumnezeu, sergent, nu te mai bâlbâi ca un cretin nenorocit! Locotenentul a făcut, iritat, un pas înainte și, brusc, l a izbit faptul că la ora aceea din noapte camera de gardă era ciudat de supraaglomerată. Ce se întâmplă aici? Ce fac toți oamenii ăștia aici? S a uitat bănuitor la cercul de fețe îngrijorate și, brusc, a pus degetul pe cea mai slabă verigă a lanțului: soldatul Ness, care era universal recunoscut ca un idiot autentic. Dorn s a apropiat de el pocnind din degete, ca și cum s ar fi adresat unui câine. Hai, soldat! Vorbește! Nu fă bale la gură!
Soldatul Ness l a privit disperat. În cealaltă parte a camerei, în spatele locotenentului, sergentul Linge îl informa printr un alfabet mut oribil că i va tăia gâtul dacă va îndrăzni să spună un cuvânt. Buza inferioară a lui Ness a început să se lase în jos.
— Ei? s a răstit locotenentul. Ai de gând să răspunzi la întrebare sau vrei să ajungi în fața plutonului de execuție, împreună cu sergentul Linge?
Ness a țâșnit, tremurând, în poziție de drepți. Ochii i se roteau jalnic de la locotenent la sergent. Obrajii mari și pleoștiți îi tremurau de frică.
— L au văzut pe Diavolul, a zis. L au văzut pe Diavolul, domnule locotenent.
Firește, atâta a trebuit. De îndată ce Ness a început să trăncănească cu gura lui mare, toți ceilalți au fost nerăbdători să completeze cu detalii. Să fim drepți cu Linge. El avea minte destulă ca să știe că problema trebuia să rămână între noi. El cu mine și Micuțul am tăcut scârbiți, în timp ce cretinii își turnau propriile variante deformate ale celor întâmplate. Înțelept, Gregor dispăruse Dumnezeu știe unde. Ness trăncănea mai tare decât oricare, iar locotenentul lovea în dreapta și n stânga cu palmele, încercând să domine vacarmul cu strigătele sale.
— Pentru Dumnezeu, tăceți! Tăceți, zic! Vreau un raport militar adevărat, nu o nenorocită de poveste de groază!
A primit raportul militar adevărat: exact la ora 01.05, Diavolul fusese văzut umblând în apartamentul colonelului. Toți cei prezenți îl văzuseră și câțiva erau gata să jure că văzuseră coarne, pucioasă, coadă bifurcată etc. Un soldat a adăugat chiar, în entuziasmul lui, podoaba de copite despicate, dar afirmația aceasta a fost respinsă categoric, pe motivul că nu era posibil să le fi văzut decât dacă umbla în mâini, cu picioarele pe sus.
Locotenentul Dorn s a cocoțat cu grijă pe marginea mesei și a stat o vreme fără să vorbească. Am înțeles situația grea în care se găsea. Era imposibil ca el să nu fi știut nimic despre zvonurile care circulau în lagăr; și chiar dacă nu credea în povestiri de groază, era, cu toate acestea, destul de evident că se petrecea ceva straniu. Nu există fum fără foc și așa mai departe și cine venea în vizită în fiecare noapte exact la ora douăsprezece, în două limuzine Mercedes mari și negre? Pe de altă parte, toți ne puteam imagina mânia colonelului când va citi în raport că garda din noaptea aceea fusese găsită adunată în camera de gardă, trăncănind despre Diavol. Și toți știam cine va fi comandantul următoarei companii trimise pe front: ofițerul care va face raportul. Locotenentul Dorn...
L am privit plin de simpatie, iar el a ridicat spre mine o față cenușie, cuprinsă de un tremur paralitic. Fără îndoială, era de datoria lui să raporteze incidentul. Mă bucuram că sunt în propriii mei bocanci uzați și nepotriviți și nu într ai lui.
— E în regulă, a zis, în cele din urmă. S a ridicat greoi în picioare. Haideți să punem lucrurile la punct. Cine a afirmat primul că a văzut creatura aceea mitică în apartamentul colonelului?
— Caporalul Creutzfeldt, domnule, și soldatul Hassel, a zis cât a putut de repede sergentul Linge.
Se temea că va plăti scump pentru accidentul cu casca și cred că era nerăbdător să tragă și pe alții în mocirla în care se găsea el.
Locotenentul s a dus la Micuțul și l a privit o clipă gânditor.
— Caporal Creutzfeldt, a zis. Ai băut cumva ceva înainte de a intra în gardă în noaptea asta?
— Desigur, domnule locotenent. Micuțul a luat o expresie de înțelepciune prostească și a început să numere pe degete. Patru halbe de bere și două pahare de kummel.
— Două, caporal Creutzfeldt?
— Păi... două sau trei. Patru sau cinci... Să zicem șase, a răspuns Micuțul îndatoritor.
— Cu alte cuvinte, caporal, erai beat?
— Nu mai mult decât de obicei, a zis Micuțul, cu fermitate.
— Trebuie să deduc din această afirmație că ești beat în mod obișnuit când intri de gardă, caporal Creutzfeldt?
Micuțul a tăcut grav, ca să reflecteze.
— Păi, da, a zis, în cele din urmă. Dar nu ca să vă dați seama.
— Întocmai cum am crezut, a zis locotenentul. Delirium tremens. Ai avut vedenii, caporal. Dacă nu sunt elefanți roz, sunt draci cu copite despicate... O simplă născocire a unei imaginații supraîncălzite. L ai văzut pe colonel trecând pe lângă fereastră... l ai văzut bând o ceașcă de cafea aburindă... l ai văzut purtându și casca de ulan... firește, ai confundat o cu o pereche de coarne de drac. Nu i așa, caporal Creutzfeldt?
— Da, cred că asta ar fi, a zis Micuțul, vesel. Cred că, probabil, aveți dreptate, domnule locotenent. Cred că așa trebuie să se fi întâmplat.
Locotenentul s a întors, mulțumit, spre mine.
— Și tu, Hassel, a zis cu blândețe. cred că nu mai e nevoie să te întreb dacă ai consumat băuturi alcoolice în cursul acestei seri?
— Nu, domnule, am răspuns. Prefer să nu mă întrebați.
Locotenentul a schițat un ușor zâmbet.
— Cine este comandantul companiei voastre? Locotenentul Löwe, nu i așa? Un cor energic l a asigurat că i așa. Bine, bine, a zis locotenentul. Cred că de data asta o să l lăsăm să doarmă liniștit. Dar, dacă voi mai afla de o astfel de beție, înțelegeți, voi fi obligat să privesc lucrurile mult mai serios. Vă dați seama care ar fi rezultatul dacă m aș hotărî să întocmesc un raport despre cele întâmplate în cursul nopții? Toți, dragii mei, ne am afla într o situație foarte grea... Vă sfătuiesc ca pe viitor să nu mai priviți spre ferestrele colonelului. În definitiv, nu e treaba noastră ce face colonelul ziua și noaptea. E liber să primească pe cine vrea în locuința lui și, cu siguranță, nu v ar mulțumi că îl spionați. S a dus spre ușă, apoi și a amintit. În ceea ce te privește pe tine, s a adresat sergentului Linge, data viitoare, dacă, din întâmplare, vei mai sta lângă o fereastră închisă cu o pălărie de tinichea, asigură te că nu trece nici un ofițer prin curte. Te asigur că a doua oară n o să scapi atât de ușor.
Acesta ar fi trebuit să fie de drept sfârșitul afacerii, dar nu poți opri oamenii să vorbească și până la sfârșitul zilei următoare s a știut în tot lagărul ce se întâmplase. Creutzfeldt și Hassel îl văzuseră pe colonelul von Gernstein cu Diavolul. Creutzfeldt și Hassel și sergentul Linge îi văzuseră pe colonelul Gernstein și pe Diavol jucând cărți împreună. Soldatul Ness era gata să jure că, în fiecare noapte când bătea ora douăsprezece, colonelul Gernstein se transforma în vampir...
Douăzeci și patru de ore mai târziu, fuseseră descoperite urme de copite despicate sub fereastra colonelului. A avut loc un pelerinaj neîntrerupt al oamenilor din toate părțile lagărului, iar unii mai înclinați spre știință au făcut măsurători și chiar au încercat să facă un mulaj de ghips. Un oarecare neghiob a sugerat că, probabil, fusese un mistreț din pădure, dar această presupunere era evident ridicolă: nici un mistreț german cu simțul autoconservării nu și ar risca viața în curțile de la Sennelager. Pentru majoritatea soldaților, aceasta era dovada incontestabilă că oaspeții nocturni ai colonelului nu erau cu nimic mai buni decât se cuvenea să fie și acum circula o poveste care nu fusese înainte. Se zicea că pornise de la intendentul Companiei a doua, dar în curând putea fi auzită de nenumărate ori pe zi în tot lagărul. Se părea că aghiotantul dinaintea celui actual, întorcându se în lagăr la ora patru dimineața de la cel mai apropiat bordel, fără îndoială beat pe trei sferturi și incapabil să suporte un șoc nervos, dăduse din întâmplare peste colonel și detestabilii săi companioni, când trecea pe poarta principală. Aghiotantul fusese descoperit în dimineața următoare, întins pe pământ cu patru coaste rupte și urme de dinți pe tot corpul. Delira ca un nebun și de atunci nu și a mai revenit. În cele din urmă a fost transferat la spitalul de psihiatrie al armatei de la Giessen unde, se zicea, umbla prin saloane cu o mătură pe umăr, spunându le celor pe care îi întâlnea că el e moartea cu coasa. S a spânzurat într o zi în closetul ofițerilor.
Între timp, la Sennelager, zvonurile umblau ca un nor de lăcuste, devorând pe oricine întâlneau în cale. Una dintre cele mai grozave povestiri a venit de la caporalul Glent care, într o dimineață, a dat buzna în apartamentul colonelului cu un comision oarecare. Deși credea că colonelul este în altă parte, l a descoperit pe neașteptate șezând la masă și jucând pocher cu doi indivizi înspăimântători. Oaspeții, potrivit celor spuse de Glent, s au înfășurat imediat în pelerine și și au tras pălăriile peste ochi, nu însă înainte de a le putea vedea fețele. Erau, zicea el, înspăimântătoare. Ca ceva din pergament, cu găuri negre unde ar fi trebuit să fie nasul și gura, cu ochi roșii ca flacăra și fără urechi. Și întreaga încăpere puțea a sulf...
A doua zi, Glent și a cerut transferul. I a fost refuzat categoric, dar a fost scos din personalul colonelului și trimis să lucreze la armament, unde au considerat, presupun eu, că avea mai puține șanse să întâlnească moartea și pe diavol la fiecare colț.
Mai mult decât oricând înainte, soldații se îngrozeau la gândul de a l întâlni pe colonel. Era de ajuns să i se audă scârțâitul și scrâșnetul membrelor artificiale, în depărtare, ca să nu mai rămână nimeni pe o rază de un kilometru. Într o zi, l a întâlnit pe neașteptate pe sergentul Hofmann. Nimeni nu s a oprit prea mult timp ca să vadă scena. Am rupt o la fugă, ca șobolanii de pe un vapor care se scufundă, așa că nici unul n am știut sigur ce s a petrecut, dar Hofmann a fost ținut în infirmerie mai bine de o săptămână, cu o febră atât de mare, încât ar fi putut să i fierbi un ou în gură. S a reîntors ca unul care revine din mormânt și jur că nu a adresat nimănui nici un cuvânt în primele douăzeci și patru de ore.
Dar dacă colonelul întreținea într adevăr relații cu diavolul, nu era, poate, un lucru atât de deosebit pentru un loc ca Sennelager. Acolo se găseau tot felul de oameni. De la codoși și cutre până la generali. Unul dintre generalii pe care i am avut a fost von Hanneken, care în zilele lui de glorie fusese comandantul suprem al forțelor germane din Danemarca. Căderea lui nu se datorase decât lăcomiei meschine. Își supraapreciase forțele pe piața neagră și cineva îl băgase la apă. Nici măcar un general nu era imun. După ce huzurise în Danemarca ocupată, căzuse tocmai la fundul grămezii de bălegar din Sennelager. Porta avea un interes deosebit față de el. Era absolut convins că ascunsese o mică avere în mărfuri de pe piața neagră și era hotărât să i stoarcă secretul înainte de a fi trimis pe front și a muri.
— Cum e? întreba Micuțul, în fiecare dimineață. A vorbit?
— Încă nu, răspundea Porta. Mă străduiesc să l conving.
Se străduia să l convingă. Îl îngrijea ca o mamă. Îl aproviziona cu țigări și rații suplimentare, îl ferea de necazuri, îi urmărea fiecare pas. Până într o zi, când, auzind zvonuri că șederea noastră la Sennelager se apropia de sfârșit, a intrat în panică și a schimbat tactica. A apelat la ajutorul lui Wolf, dușmanul străvechi al lui Hofmann, și la unul dintre prietenii lui cei mai buni și împreună l au luat pe general pentru ceea ce au numit „o oră de exerciții speciale". N am știut ce s a întâmplat, dar, a doua zi, Wolf și Porta s au îmbătat criță la bufet și s au dus braț la braț la cel mai apropiat bordel. Din momentul acela, generalul n a mai prezentat nici un interes pentru Porta; a fost lăsat în pace, să se scufunde sau să înoate după cum îi era vrerea.
Noi, ceilalți, ne am bucurat până la desfătare de căderea fostului gestapovist Lutz. Lutz era preocuparea Micuțului. Din cauza lui Micuțul pierduse în trecut tresele de caporal și executase trei luni de muncă silnică în penitenciarul de la Besançon, iar acum Micuțul era hotărât să meargă până în pânzele albe ca să restabilească echilibrul. În ceea ce ne privea pe noi, puteai să tragi șuturi unui gestapovist în tot lagărul, ca unei mingi de fotbal, cu cât mai tare, cu atât mai bine. În fiecare zi așteptam cu aviditate raportul asupra progresului făcut. Sportul preferat al Micuțului, era să l scoată pe Lutz la exerciții. Micuțul ședea pe acoperișul locului de parcare, psalmodiindu și comenzile, în timp ce marele și grasul Lutz, împovărat cu orice armament imaginabil, alerga gâfâind încoace și ncolo, se învârtea în cercuri și, inevitabil, sfârșea căzând într un șanț plin de noroi negru, gros, care, întâmplător și potrivit, se găsea acolo. Când era pe punctul de a se prăbuși, era trimis la baracă în pas alergător, cu Micuțul triumfător în urma lui, înțepându l cu vârful baionetei și arătându l cu mândrie celor care îl priveau. Ca un ultim detaliu, Lutz era forțat să cânte un cântecel, ale cărui cuvinte începeau așa: „Viața soldatului e o viață înălțătoare..."
Nimeni nu intervenea. Lutz era în grupa Micuțului și Micuțul răspundea de el. Era datoria Micuțului să facă din el un bun soldat. A încercat de două ori să se sinucidă și a doua oară a fost trimis să facă patru zile de carceră. Dacă stau să mă gândesc, după felul în care se purta Micuțul cu el, carcera i s a părut, probabil, un paradis.
Când s a terminat perioada de instrucție, toți cei care supraviețuiseră erau acum considerați demni de a merge pe front pentru a fi uciși de armele dușmanului sau făcuți bucățele de minele lui. Sennelager fusese doar o repetiție pentru o realitate și mai sângeroasă. Unii dintre bieții netoți se întrebau, probabil, de ce se înrolaseră ca voluntari.


O națiune în care familia obișnuită are patru copii își poate permite să facă război la fiecare douăzeci de ani; aceasta îi va îngădui moartea a doi dintre copii, rămânând ceilalți doi ca să perpetueze rasa.
Himmler. Discurs adresat ofițerilor de la Facultatea de Științe Politice din Braunschweig. 9 ianuarie 1937.

Obergruppenführer Berger înșfăcă telefonul în clipa în care începu să sune. Îl trase spre el și răcni în microfon:
— Dirlewanger? Tu ești?
La celălalt capăt al firului, Dirlewanger se strâmbă la imaginea i din oglindă.
— Mi s a spus, zise, că vrei să stai de vorbă cu mine.
Vorbi prudent; cu o indiferență atentă, cu o reținere calculată, ca un om care întinde degetul piciorului ca să încerce temperatura apei. Dacă ar fi fost într adevăr un deget de la picior, l ar fi retras imediat: temperatura era mult sub zero.
— Vreau să stau de vorbă cu tine! răcni Berger. Mă gândeam că trebuie să stau de vorbă cu tine! Ce naiba? Ce se întâmplă?
— Ce naiba crezi că se ntâmplă? Dirlewanger sări imediat și agresiv în propria i apărare. Ce aștepți să se întâmple? Nu pot face omletă fără ouă, nu sunt făcător de minuni! La naiba, Berger, aici nu e picnic! Am nevoie de mai mulți oameni și am nevoie de ei repede.
— Cine n are? zise Berger. Crezi că ținem trupe în păstrare la frigider doar de dragul de a te auzi zbierând? Să ți fie clar, omule! Am curățat toate închisorile și centrele de detenție din întreaga Germanie. Ce puteam face mai mult? Vrei să deschidem lagărele de concentrare și să ți trimit oamenii de acolo?
— Nu mi pasă ce mi trimiteți, răspunse răstit Dirlewanger. În ceea ce mă privește, puteți să mi trimiteți și nebunii din balamucuri. Fie ce o fi, atâta timp cât nu sunt homosexuali. Peste asta nu trec. Evreii și homosexualii mă calcă pe nervi. În rest, trimite mi orice naiba vrei... dar trimite mi ceva!
Se făcu o mică pauză.
— Foarte bine, zise Berger bățos. O să primești oameni. S ar putea să nu fie grozavi, dar o să i primești.
În dimineața următoare au fost cercetate toate lagărele, închisorile și azilurile pentru a se găsi material folosibil. Orice era bun, atâta timp cât nu era evreu sau homosexual notoriu. Chiar și un nebun stăpânit de mania uciderii putea fi folosit cu condiția să poată fi instruit. Și dacă cineva îl putea instrui, acela era Dirlewanger. Dirlewanger își făcuse ucenicia la maestrul călău din SS, Standartenführer Theodor Eicke din Brigada „Cap de mort". Se mândrea — și pe bună dreptate — că nu există om pe care să nu l supună...

DEZERTORII

De la Sennelager, am fost trimiși într un ținut mlăștinos rău mirositor, plin de umezeală și țânțari, la câțiva kilometri de Matoryta. Batalionul era complet, dar numai Compania întâi fusese dotată cu tancuri. Celelalte nouăsprezece erau reduse la nivelul infanteriei și trebuia să străbatem pe jos, umilitor, apele mocirloase ale mlaștinilor. Micuțul îl ținea pe devotatul Lutz în urma lui, punându l să i care tot echipamentul, în timp ce el pășea falnic la câțiva pași înainte, iar noi ceilalți îl priveam cu ură plină de gelozie.
Fusese numit un nou comandant de divizie care și a făcut apariția, ca să ne vadă cu monoclu și cizme strălucitoare. Spre nemulțumirea lui, Wolf a trebuit să aranjeze ca două camioane să aducă tot echipamentul generalului. Dumnezeu știe ce credea omul că o să facă cu două camioane pline de lucruri în partea aceea a lumii uitată de Dumnezeu.
— Ticălosul și a adus și un nenorocit de pian de concert cu el! a zis Wolf.
Inspecția generalului a avut loc la amiază. A fost adus din sat cu un Kubel și a fost întâmpinat de colonelul Hinka, comandantul regimentului. Noi am stat toți în poziție de drepți în mijlocul unei băltoace, apoi am pornit să arătăm ce putem, mergând ca nebunii prin smârcuri și terminând prin a arăta ca niște șiruri de statui acoperite cu noroi. În timp ce așteptam, s a uscat noroiul de pe noi și a început să crape. Dar von Weltheim nu părea să observe asta sau poate credea că mizeria era starea naturală a maselor proletare. A trecut țanțoș în sus și în jos de câteva ori, uitându se la noi prin monoclu. Apoi ne a informat, cu amabilitate, că facem cinste Armatei Germane, că e mândru, da, mândru, că patria mai putea produce o unitate atât de bună de oameni viteji și că, atunci când va veni victoria finală, țara va avea motiv să i cinstească. Am fost atât de impresionat, încât mi s a deschis gura și de pe bărbie mi a căzut o bucată de noroi întărită.
— Du te naibii, a mormăit Porta lângă mine. Nu mă interesează afurisitele acte de eroism, amice.
Era un semn sigur că pierdeam războiul. Să fim lăudați ca fiind salvatori ai națiunii, în loc să urle la noi că suntem o adunătură de trântori cretini, înclinați spre crimă, ceea ce, fără îndoială, eram... sau am fi fost, dacă ni s ar fi dat o cât de mică șansă. Era de ajuns să te facă să mori de râs, dar am reușit și noi odată să ne impunem puțin autocontrol și să l ascultăm pe om cu o solemnitate cuviincioasă. La urma urmei, era comandant de divizie.
— Încă un efort doar, a zis, cu toată seriozitatea. Încă un efort doar, asta i tot ce vă cerem, flăcăi curajoși. O ultimă și victorioasă lovitură și rușii vor fi zdrobiți și puși pe fugă! I am creat inamicului o stare de mulțumire de sine. Da, mulțumire de sine! Crede că e stăpân pe situație, pentru că ne am decis să folosim... ăă... tactică... ăă... tactică strategică. Tactică, da. Tactică strategică. Asta am folosit și i am amăgit prin astfel de mijloace! Dar înainte de Crăciun, vă promit, înainte de Crăciun, va sosi ora noastră!
S au auzit aplauze slabe de la soldați, la care generalul, evident foarte emoționat de o asemenea etalare a loialității, s a întors spre Hinka și imediat a ordonat să ni se dea o rație dublă în seara aceea. Slabele aplauze au crescut brusc în volum până au ajuns un vuiet uriaș de aprobare. Hinka a schițat un zâmbet slab, bolnăvicios și a înclinat din cap. O clipă am crezut că ne va face de rușine pe toți, vomitând.
— Întocmai cum spuneți, domnule general, a murmurat.
Von Weltheim și a scos monoclul și s a uitat în jurul lui, cu un ochi miop și proeminent.
— Bine, colonele Hinka. Foarte bine. Sunt mândru de regimentul d tale. Când te gândești că acești soldați, din simplă dragoste pentru patrie și din devotament față de Führer, au coborât din tancuri și s au oferit voluntari ca infanteriști, te simți mândru că ești german. Mândru, zic! Mândru! Și a pus monoclul la loc, aparent foarte mișcat. Dumnezeu să i binecuvânteze, colonel Hinka! Cu băieți curajoși ca aceștia, victoria nu poate fi decât a noastră.
Era evident chiar și pentru cei mai puțin inteligenți — cum era, de pildă, Micuțul — că în lunga și distinsa i carieră militară, generalul avea foarte puțină experiență despre viața pe front. La numai câteva secunde după ce plouase, oamenii puneau pariuri pe durata probabilă cât va reuși să reziste. Opinia generală era că la primul atac îl vor vedea pe general și pianul său de concert părăsind poziția cu de două ori viteza luminii.
În seara aceea, ni s a servit rație dublă cum ni se promisese. Și, în plus, ni s a dat o mare cantitate de bere cu care să spălăm mâncarea. Mlaștinile pestilențiale au fost uitate timp de câteva ore fericite și efortul de război a încetat cât timp am chefuit fără rușine și am băut până ne am pierdut mințile. Au dat peste noi două fete care rătăciseră drumul de la Brest Litovsk, fugind de rușii care înaintau. Erau telefoniste atașate pe lângă Luftwaffe, dar sergentul Hofmann a preluat comanda și a hotărât să le oprească pentru a i distra pe subofițeri. Trebuie să recunosc, fetelor nu părea să le displacă ideea. Când le am văzut ultima oară, Hofmann le întinsese pe amândouă pe o masă cu fustele trase în sus. Una, după spusele soldatului Ness care le vedea pe toate, nu purta chiloți. Din ceea ce am putut afla, se pare că întâmplarea a avut un efect traumatic asupra lui. În orice caz acesta a fost subiectul de conversație săptămâni la rând.
Târziu, noaptea, când fetele din Luftwaffe, cu sau fără chiloți, și majoritatea dintre subofițeri au căzut într o stare letargică, un mic grup de sergenți a rămas să bea ultimele sticle de bere. De prisos să mai spun, toți erau nesiguri pe picioare și cu mințile încețoșate și, cum se întâmplă cu sergenții, foarte curând au început să se certe unul cu altul. Conversația — așa cum era — a ajuns în cele din urmă la comunism. În scopul de a aplana disputa care amenința să ducă la violență peste puțin timp, Oberwachtmeister Danz a avut ideea genială de a l chema pe micul Lenzing pentru a lămuri problema. Lenzing venise la noi în ultimul lot de voluntari. Arăta ca un băiat de șaisprezece ani, subdezvoltat, deși se apropia de a douăzeci și una zi de naștere. Pe vremuri fusese student, într un trecut care acum i se părea, probabil, pierdut în negurile preistoriei. Fusese arestat din cauza simpatiei sale față de comunism, din care nu făcuse un secret.
Dormea când cei doi emisari beți trimiși de Danz s au dus să l ia. L au târât direct de sub pături într o speluncă plină de vomă și de fum, unde se distrau sergenții. L au așezat tremurând pe o masă și s au strâns în jurul lui, ca o gloată la o execuție. Danz i a spus să le țină o prelegere despre idealurile comunismului — „suficient de simplu ca să le poată pricepe și niște naziști cu capete de lemn ca noi" — și așa, sărmanul băiat a fost prins între ciocan și nicovală, cu moartea pândindu l oricum ar fi dat o. Dar, dacă ar fi susținut a doua oară comunismul, și ar fi semnat efectiv ordinul propriei execuții; dacă, pe de altă parte, refuza să se supună, Danz, aproape sigur, l ar fi lichidat pe loc. Realmente, n avea de ales. A ridicat din umerii înguști și a început să tragă pe prima coardă de banalități ieftine care i veneau în minte:
— Comunismul este lupta proletariatului împotriva capitalismului internațional. El este lupta împotriva imperialismului internațional. Este ridicarea claselor muncitoare împotriva opresorilor lor...
L au ascultat timp de zece minute într o tăcere respectuoasă de bețivi, apoi Danz a scos un strigăt puternic de bucurie și a aruncat ultima sticlă de bere în perete. L a tras pe Lenzing jos de pe masă și l a bătut pe umăr:
— Nu e rău, micul meu tovarăș roșu! Nu e rău deloc!
Și a plimbat mândru protejatul prin încăpere, prezentându l ca pe un exponat într un iarmaroc. Vedeți, acesta e omul care a îndrăznit să se ridice și să predice propagandă comunistă soldaților Führer ului...
Firește, era inevitabil ca nu peste mult timp vreo stârpitură certăreață ca Hofmann sau sergentul major Kleiner — Kleiner a fost, după toate informațiile — să nu o ia razna și să strice petrecerea. Mai întâi, a început să discute în contradictoriu cu Lenzing; și fiind mult prea beat că vorbească limpede, foarte curând n a mai avut replică. De aici n a mai fot decât un mic pas până la a l denunța pe Lenzing ca trădător, câine comunist, prieten al evreilor; și de aici un pas și mai mic spre un urlet după sânge. Acum, Danz părea să l fi luat pe Lenzing sub aripa sa, deoarece, când cineva din cameră a strigat că toți simpatizanții comuniști sunt lași fricoși, a sărit imediat în apărarea noului său prieten. Atunci s a propus să i fie pus la încercare curajul, punându l la perete și jucându se de a Wilhelm Tell cu el, trăgând la țintă într o sticlă de bere așezată nesigur pe vârful capului. Ideea părea să l fi satisfăcut pe Danz, căci în momentul acela a dispărut de pe scenă... după toate probabilitățile zăcând inconștient pe podea. Kleiner s a autonumit principalul trăgător.
— Încearcă să stai nemișcat, cățel comunist, dacă vrei să nu ți zbor creierii... Nu greșesc ținta foarte des, dar chiar dacă se întâmplă, nu i cazul să te alarmezi. O să fii mort înainte de a ți da seama că ai fost lovit.
Și a scos revolverul și a țintuit cu o labă porcină păroasă, care tremura perceptibil într o parte și ntr alta. Atunci, dintre toți, Hofmann a început să se piardă cu firea. Noi eram acum, a raționat el, pe front, nu la Sennelager, și se puteau pune întrebări jenante dacă dimineață era găsit un om mort cu un glonț în frunte.
— Crezi? a zis Kleiner, foarte bine dispus la gândul de a omorî pe cineva. Aș vrea și eu să văd curtea aia marțială care să degradeze un om pentru că a împușcat ticălos de comunist. Mai degrabă îți dă o medalie pentru asta.
A ridicat revolverul și a apăsat pe trăgaci. Glonțul a ricoșat din perete și a ieșit țiuind pe fereastră. Jumătate din cei prezenți s a aruncat sub mese și scaune, în timp ce cealaltă jumătate, mai beată sau mai plină de fervoare patriotică, l a îndemnat pe Kleiner „să mai tragă o dată în ticălos". Kleiner nu mai avea nevoie de încurajare. Părea intrigat că nu nimerise ținta prima oară, deși acum nu mai avea nici o importanță faptul că ținta era o sticlă de bere sau capul unui om.
— Pentru Dumnezeu! a zis Hofmann gâfâind și ținând un scaun în fața lui ca să l protejeze de gloanțele răzlețe. Pentru Dumnezeu, o să iasă un scandal îngrozitor.
Kleiner nu l a băgat în seamă. S a bălăbănit spre perete și a ochit din nou. Cineva a pariat că nu va nimeri, pe trei sticle de vodcă. Un altul a oferit solda pe o lună pentru același lucru. Revolverul, în mâna transpirată a lui Kleiner, se legăna încet dintr o parte într alta. Hofmann, din spatele scaunului, a început să bolborosească, cu ochii în lacrimi, despre consecințe dacă i se va întâmpla ceva lui Lenzing.
— Du te naibii și lasă mă în pace, a zis Kleiner, foarte politicos. Când o să am nevoie de sfatul tău, o să ți l cer. Între timp, valea de aici și lasă ne în pace. Sunt puse la bătaie trei sticle de vodcă.
Firește, fără a pune la socoteală viața unui om, Kleiner a închis un ochi și a apăsat a doua oară pe trăgaci. Glonțul s a înfipt în perete la numai câțiva centimetri de capul lui Lenzing.
— S a mișcat! a țipat Kleiner. Ticălosul, idiotul și lacheul s a mișcat!
În acest timp, Lenzing tremura din cap până n picioare, iar Kleiner arăta ca și cum toate oasele i s ar fi transformat în piftie. Genunchii nu l mai țineau și se legăna întruna dintr o parte într alta. A tras și a treia oară, cu mâna dansându i ca salcia pe vânt puternic. Sticla de bere a sărit de pe capul lui Lenzing și s a spart pe podea, dar strigătele de bucurie au fost înăbușite de o voce acidă care s a auzit în pragul ușii.
— E careva atât de amabil să mi spună ce naiba se petrece aici?
Încet, Kleiner și a întors capul. Din toată camera, oamenii au ieșit târându se din ascunzători și s au ridicat în picioare, clătinându se. Stând cu casca trasă până peste ochi și cu degetele mari vârâte sub centură, locotenentul Löwe i a privit pe toți cu răceală. A dat din cap spre Lenzing.
— Du te la baraca ta. O să stau de vorbă cu tine mai târziu. A așteptat până când băiatul îngrozit a părăsit încăperea, apoi a închis ușa, trăgându i un șut. Sergent major Kleiner, a zis. E limpede că ți ai îngropat talanții. Habar n aveam că ești atât de pasionat după armele de foc. Va trebui să ți folosim mai bine talentele... Întrucât din acest moment vei fi transferat la grupa antitanc, mă voi aștepta la lucruri mari din partea ta. A strâmbat din gură plin de dezgust. Și a plimbat privirea încet peste toți cei prezenți. Pricepeți, a zis, că există un motiv, un singur motiv pentru care nu vă târăsc pe toți, cât sunteți de mizerabili, în fața curții marțiale, să vă trimită direct la Torgau? Suntem în al cincilea an de război și la marginea dezastrului și, pe Dumnezeul meu, prefer să vă țin aici ca să fiți uciși de artileria rusească decât să vă trimit înapoi, la luxul relativ al unei închisori militare. De asemenea, vă pot spune, acum și aici, că nu mi pasă dacă fiecare dintre voi o va sfârși cu mațele atârnând între picioare și cu brațele zburate. Degeaba o să veniți la mine să vă văitați. În ceea ce mă privește, veți rămâne aici și veți lupta până veți cădea. Și când veți cădea, veți muri, deoarece, credeți mă, nu va fi nimeni în preajmă ca să vă ridice.
S a întors brusc și a părăsit încăperea, trântind ușa după el. S a făcut o liniște șocantă. Deodată, n a mai fost nimeni beat. Poate, în acel moment, pentru prima oară, înțelegeam ce înseamnă să pierzi un război. Poate, atunci, am înțeles că Löwe nu vorbea în zadar și că toți eram sub amenințarea sentinței la moarte.
Kleiner s a prăbușit greoi într un fotoliu și a rămas acolo, transpirând, cu picioarele lăbărțate, cu brațele atârnându i pe podea. Pistolul i a alunecat din toc și l a lăsat unde căzuse. Furios, Hofmann l a ridicat și i l a pus la loc.
— Mai bine păstrează l, a zis. Poate o să ți prindă bine într o zi, ca să te împuști cu el...
În dimineața următoare, am ocupat poziție alături de Regimentul 587 de infanterie, înlocuindu l pe 500, care era un regiment disciplinar compus nu din infractori, ci aproape în întregime din funcționari căzuți în dizgrație. Toți WU iștii , indiferent din ce regiment făceau parte, trebuiau să poarte un semn roșu pe spate. În felul acesta, era ușor de deosebit.
Am găsit linia frontului, în acel punct, neobișnuit de liniștită. Prima dintre tranșeele rusești era departe, la marginea mlaștinii, iar țara nimănui era tăcută și pustie. Am ajuns acolo într o joi. Potrivit spuselor celor care erau în zonă de câtva timp, aceasta era ziua în care era împărțită rația de vodcă trupelor rusești; un litru și jumătate de om, în general consumată în mai puțin de o oră. Am fost informați că ne putem aștepta la o noapte plină de evenimente.
Aici, chiar în mijlocul mlaștinii, țânțarii roiau și bâzâiau ca una dintre plăgile Egiptului. Erau cu mult mai răi decât păduchii de care nu ne despărțeam niciodată. Fusesem dotați cu plase contra țânțarilor, dar bestiile își găseau loc să intre și să ne sugă sângele după bunul lor plac. Porta pretindea că găsise un remediu, dar după părerea noastră era la fel de rău ca prezența țânțarilor. Se acoperea cu o vaselină urât mirositoare, luată de la un camion distrus și lăsat să se scufunde în mlaștină, dar din acel moment era ocolit nu numai de îngrozitoarele insecte, ci de toată lumea. Așteptam cu interes să vedem dacă îi va respinge pe ruși.
Răsfirate printre noi, în tranșee, se vedeau semnele roșii ale WU iștilor. Carne de tun. Li se promiseseră că vor fi iertați dacă se vor distinge în luptă, dar ei știau, ca și noi, că asta era pur și simplu o poveste pentru creduli. Ei erau oameni pierduți. Erau acolo ca să umfle numerele. Erau acolo ca să moară. Se înghesuiau laolaltă în grupuri, plini de ură și suferință, așteptând doar să fie mânați ca o turmă în mijlocul unui câmp de mine sau scoși cu forța din tranșee ca să înfrunte prima explozie a tunurilor rusești. Nimeni nu i băga în seamă decât ca să i înjure sau să i lovească cu picioarele. Erau evitați și tratați cu dispreț, ca niște prizonieri de război dezgustători. Când începea lupta, erau inutili atât pentru ei, cât și pentru altcineva. Nu aveau pentru ce mai trăi, așa că puteau foarte bine muri.
Puțin după ora 20,00 a început distracția. O vreme îi ascultasem cum strigă și râd în cealaltă parte a mlaștinii, pregătindu se pentru atac. Dar nu e mai ușor să te împaci cu grenadele de aruncătoare, pur și simplu, pentru că te ai așteptat la ele. Erau aruncate cu o precizie supărătoare și doi WU iști au fost sfârtecați în bucăți înainte ca Micuțul (care sărea totdeauna primul la acțiune) să aibă șansa de a răspunde cu mitraliera. După asta au urmat bombele cu fosfor, care au provocat o panică extraordinară când au explodat direct în fața nenorociților de WU iști, care alergau țipând în toate direcțiile, ca oile când e lupul în mijlocul lor.
Tragerea a continuat sporadic toată noaptea. Am avut un scurt răgaz de liniște dimineață, iar după amiază au început lunetiștii să facă prăpăd printre noi. Erau siberieni care stăteau cocoțați în vârful copacilor, ca niște ciori uriașe. Sunt sigur că fuseseră aleși cu grijă pentru treaba asta, deoarece nu iroseau nici un glonț. Dacă îți arătai capul peste marginea tranșeei pentru măcar o sutime de secundă, primeai un glonț direct între ochi. Erau diavoli, deghizați, siberienii ăia. Chiar și rușii se temeau de ei. Ei ucideau pentru simpla plăcere animalică de a ucide, numărându și victimele în fiecare zi, păstrând cadavrele pentru medalii, așa cum alți oameni păstrează șase bănuți pentru a cumpăra cadou de ziua de naștere a bunicii. Totuși, cred că nu ne putem plânge. Noi îi egalam prin tirolezi, care dovedeau același zel și precizie în spulberarea creierelor omenești.
Primul care a înscris întâia noastră lovitură precisă, drept răspuns, a fost Legionarul. L am văzut ducându și arma la umăr, ochind cu grijă, trăgând, și de pe cea mai de sus ramură a unui stejar s a prăvălit un trup pe pământ. De abia terminasem cu felicitarea legionarului, că Porta i a și urmat exemplul și un al doilea siberian a venit plonjând din văzduh și a intrat în mlaștină. Pentru o clipă a apărut soarele de după nori și în tufișuri a strălucit un obiect de metal. Barcelona l a apucat pe Porta de braț și a arătat într acolo.
— Uite l... acolo în stufăriș, cu bucăți de iarbă puse pe cap, tâmpitul.
În agitația sa, Porta i a smuls binoclul lui Barcelona și l a împins într o parte ca să poată vedea mai bine. Un glonț exploziv a izbit locul unde stătuse. Porta n a pierdut timpul. A aruncat binoclul. S a ridicat în picioare, a tras trei cartușe unul după altul și din păpuriș s a înălțat un trup. Jumătatea superioară a capului îi fusese zburată. Și a azvârlit brațele în sus, a făcut un pas înainte în mâl și s a prăbușit. Peste câteva minute a fost supt în adâncurile mlaștinii mișcătoare. Au mai rămas doar câteva bășici cafenii, dezgustătoare, în nămol, pentru a arăta pe unde intrase. Zona devenea un mare cimitir. Într o zi, poate, când toate luptele se vor termina, mlaștina își, va elibera numeroasele victime și toate tigvele goale vor fi aruncate la suprafață ca să plutească în liniște pe marea de nămol. Această priveliște va merita să fie văzută. Va fi un monument minunat în cinstea măcelului de cinci ani.
În timp ce Porta se mai bucura încă de triumful său, un proiectil bine ochit a nimicit în întregime plutonul întâi din Compania a șaptea. N a mai rămas din el decât o mânecă de manta care plutea prin aer. După ce praful s a așezat, am descoperit câteva fragmente de oase și bucăți de metal strâmbate. WU iștii erau într o stare de panică, încât ni s a dat ordin să i împușcăm dacă e necesar.
Pastorul Fischer se ghemuise într un adăpost cu un fost poștaș din Leipzig. Poștașul fusese prins furând colete poștale cu valoare declarată (infracțiune care atrăgea pedeapsa cu moartea), dar, probabil, omul avusese prieteni sus puși de a scăpat cu viață și cu zece ani de închisoare. Fusese ademenit ca un prost în batalionul 999 cu promisiunea că, dacă se va purta frumos, va fi repus în vechea slujbă la Leipzig. Există oameni care cred în orice, chiar și în propaganda nazistă. Fusese necesar doar puțin timp la Sennelager ca să i se spulbere iluziile, dar, firește, nu e mai puțin adevărat că atunci era prea târziu să mai dea înapoi.
— Ei, părinte! a zis, înghiontându l pe Fischer, care tremura în coastele i numai piele și os. Ce ar fi să încercăm să fugim?
A dat din cap în direcția nimănui. Fischer a ezitat. A privit peste întinderile mlăștinoase, spre linia frontului rusesc.
— După cum văd eu lucrurile, a zis poștașul, nu poate fi mai rău în partea cealaltă a gardului decât în asta. Fischer a întors spre el o pereche de ochi albaștri, încețoșați. Într un fel oarecare păreau să pună la îndoială afirmația. Poștașul l a apucat de braț. Privește lucrurile în felul ăsta, a zis. O să ne omoare în mod sigur dacă vor rămâne în continuare aici...
Chiar în timp ce vorbea, focul s a oprit brusc. O perdea groasă de liniște s a lăsat peste mlaștină. Apoi, încet, unul câte unul, un nou val de sunete slabe a început să vină târându se spre noi. Am auzit trosnetele unui foc când un sat din apropiere a început să ardă în flăcări. Am auzit mugetele îndepărtate ale vitelor înspăimântate. Am auzit gemetele răniților și strigătele muribunzilor, strigându și soțiile și mamele.
Și, brusc, un nou sunet. Sunet de voci omenești ce se înălța într un cântec. Era un vechi cântec german, „Alte Kameraden" — și venea spre noi de undeva din spatele liniilor rusești...
— Înțelegi ce vreau să spun, a zis în șoapta poștașul, emoționat. Înțelegi ce vreau să spun?
Muzica s a stins. Am auzit pârâiturile microfoanelor ascunse, după care a prins viață o întreagă rețea de difuzoare.
— Armata Roșie salută batalionul 999 — și îndeosebi pe toți deținuții politici care au fost forțați, împotriva voinței lor, să lupte pentru un regim corupt. Vă sfătuim să faceți tot te vă stă în putință să opriți infernala mașină de război a lui Hitler! Noi suntem camarazii voștri și veți avea tot sprijinul pe care vi l putem da... Ascultați ne, soldați germani! Ascultați la ce vrem să vă spunem! În dimineața aceasta vi s a spus că v au fost reduse rațiile la jumătate, deoarece sabotorii au aruncat în aer calea ferată. Asta i o minciună! O minciună nazistă! Liniile voastre de aprovizionare sunt încă libere. Știm, pentru că noi suntem acolo, așteptând să vă tăiem căile de comunicație când avem chef. Dar deocamdată nu acționăm. Am văzut trenurile venind. Am văzut alimentele descărcate... de ajuns pentru toți și în plus. Vă întrebați unde s au dus? Fiți atenți la vipera din sân, soldați germani! întrebați l pe sergentul major Bode de la Compania a opta ce a făcut cu rațiile voastre... Întrebați l unde a ascuns cele două sute de cartușe de țigări și douăzeci și trei de sticle de vodcă! Și dacă refuză să vă spună, căutați voi înșivă în spatele camionului cu numărul WH 6651.557. Uitați vă sub rezervorul de benzină și veți vedea ce o să găsiți acolo. Și dacă întâmpinați cumva vreo dificultate, luați o pe poloneza Wanda Stutnitz, o târfă, ca să vă ducă acolo și să vă arate... Mâine seară, generalul vostru Freiherr von Weltheim face petrecere la Matoryta. Strada Laskowska, Matoryta. Rețineți adresa, soldați germani! Toate băuturile și țigările sunt furnizate de sergentul de intendență Lumbe. El le a furat de la Regimentul patru de tancuri...
Vocea a încetat și difuzoarele au început să urle din nou melodii amenințătoare de muzică marțială. Nimeni nu zicea nimic. Nimeni nu se mișca. Stăteam și ne uitam, cu priviri reci și indiferente, ca o cireada de vite care așteaptă securea măcelarului. Muzica a încetat și vocea aspră și guturală a unui rus care vorbea germana a început cu propaganda.
— Camarazi! Camarazi germani! Ascultați ce vă spun! Aruncați armele și eliberați vă! Aruncați jugul imperialismului și veniți să vă uniți cu frații voștri muncitori! Armata liberă a popoarelor socialiste așteaptă să vă primească. Mareșalul Rokossovski vă oferă un loc de cinste în cadrul trupelor lui. Aici veți fi tratați ca propriii noștri soldați. Ofițerii voștri naziști ne consideră o subspecie... ființe inferioare, lipsite de rațiune, care trăiesc în mlaștini și smârcuri. Noi le râdem în față! Cine, vă întrebăm, cine a câștigat victorie după victorie după dezastrul de la Stalingrad? Mă adresez vouă, celor din batalionul 999, care ați fost forțați, împotriva voinței voastre, să luați armele și să vă apărați stăpânii. Aruncați vă lanțurile și uniți vă cu noi în lupta pentru libertate! V au promis reabilitarea? Și i ați crezut? Aveți încredere în ei? Le ați crezut promisiunile mincinoase? Camarazi, nu vă lăsați înșelați! Nu veți mai vedea Germania niciodată. Nici unul dintre voi. Sentințele voastre la moarte au fost deja semnate. Ați fost trimiși aici ca să muriți pentru ei. Ați fost trimiși aici ca să vă omorâm noi. Dar noi nu vrem să vă omorâm! Veniți acum la noi, cât mai este timp, ca să evităm vărsarea de sânge a fraților noștri! Noi vă putem oferi speranța unei vieți noi. Vă putem oferi un război de răzbunare împotriva criminalilor naziști care vă condamnă să muriți pentru ei... Vom lupta și vom fi victorioși! Nu ne vom opri până la Berlin! Veniți și uiți vă cu noi în lupta noastră. Nu vă vom lăsa să muriți de foame, noi nu vă vom trimite la moarte într o luptă dezonorantă a unui muncitor împotriva altuia... Vă așteptăm să veniți la noi în seara aceasta. Între orele 19,00 și 21,00. Vă vom asigura foc de acoperire și vă vom proteja în timpul trecerii. Luați vă inima în dinți! Ridicați vă împotriva celor care vă persecută și alungați i!
Vocea a strigat până a răgușit și s a oprit. În adăpostul lor, poștașul și pastorul tremurau. Poștașul a întrerupt primul tăcerea.
— L ai auzit, a zis în șoaptă. Ai auzit ce a zis? Același lucru ca mai înainte. E clar ca lumina zilei, nu? E singurul lucru înțelept de făcut, să scăpăm din iadul ăsta cât mai există încă o șansă... Ce zici, padre? Vii cu mine?
Încet, Fischer a dat din cap în semn de dezaprobare.
— Nu pot, a zis. Îți urez noroc, dar nu pot să mi părăsesc oamenii. Ei au nevoie de mine și trebuie să rămân cu ei.
Poștașul s a holbat la el.
— Ești nebun? Cred că ai luat o razna! La ce bun să rămâi aici ca să ajuți adunătura asta de nenorociți sortiți morții? Vrei să fii martir, nu? Asta vrei? Vrei să fii un nenorocit de martir, ca nenorocitul ăla de martor al lui Iehova?
— Hristos a murit pe cruce, a murmurat Fischer, ușor confuz. Voi înfrunta orice soartă mi a rezervat Domnul. Nu voi întoarce spatele la ceea ce consider că mi este datoria.
— Datorie! a zis celălalt, disprețuitor. Ei bine, poate fi ideea ta de datorie să stai aici ca o cloșcă pe ouă și să ți se zboare sfinții creieri, dar, indiscutabil, nu mai este a mea! Eu am de gând să încerc cât oferta mai stă în picioare.
Fischer a întors spre el doi ochi albaștri, blânzi.
— Dacă aș fi în locul tău, a zis încet, eu nu aș avea prea mare încredere în cuvântul rușilor. Și ei au lagăre de concentrare și deținuți politici. Cred că nu se vor purta cu tine mai bine decât naziștii.
Poștașul a ridicat din umeri.
— Trebuie să risc, bătrâne. Poate n o să reușesc, recunosc, dar cel puțin e mai bine decât nimic... Sper că n o să mă împuști pe la spate în timp ce voi trece?
— Eu n aș împușca un om, a zis Fischer, grav. Dumnezeu să te aibă în pază.
În toate celelalte gropi de obuze și adăposturi, WU iștii vorbeau în șoaptă între ei, luând în considerare implicațiile ofertei rusești.
— Ați auzit ce au zis? Ați auzit ce au zis adineauri? Paul Weiss, fost bancher, fost escroc, fost șarlatan. S a întors agitat spre camaradul său. De ce nu încercăm? Ce zici? De ce nu încercăm? Prefer să mor luptând pentru roșii decât pentru naziști. Să l ia dracu de partid și de blestemată de patrie! Ce au făcut pentru cei ca tine și ca mine? Cu siguranță, în Germania nu va fi niciodată libertate. Nu cât o să trăiesc eu. Orice mișcare faci, Gestapo ul e după tine, ca o haită de câini flămânzi. De ce să nu încercăm și să vedem cum e lumea de cealaltă parte a gardului, pentru variație?
Cu puțin înainte de ora 19,00 a început să plouă: o burniță a învăluit repede zona într o ceață ușoară. Aproape imediat, a început barajul rusesc. Focul de artilerie, care până atunci fusese sporadic, a crescut treptat în intensitate. Proiectilele au început să sfârtece zona din fața tranșeelor, iar în spatele nostru o ploaie de bombe cu napalm a aprins pământul. Acesta era, fără îndoială, modul subtil al rușilor de a i încuraja pe așa zișii dezertori, demonstrându le astfel ce i va aștepta dacă se vor hotărî să rămână să lupte pentru Hitler.
Exact la ora 19,00, tirul a încetat. Doar un proiectil mare a întrerupt brusc liniștea în clipa în care a explodat. Zgomotul a venit din spatele nostru, de undeva din apropierea satului, unde Hofmann se mai distra cu cele două telefoniste din Luftwaffe.
— Să sperăm că l a nimerit pe ticălos, a bombănit Micuțul, cu obișnuita lui simpatie față de superiori.
De pe poziția lor avansată, Paul Weiss și camaradul său au privit atenți prin ceața ce se târa spre liniile inamice, care păreau pustii. Știam că suntem spionați din toate direcțiile, dar nicăieri nu exista nici un semn de activitate.
— E n regulă, acuma, a șuierat Weiss. Hai să pornim, înainte să vină grosul. E de ajuns să mai aibă câțiva ideea asta și locul o să fi plin, ca un parc de distracții într o duminică după amiază... Hai, s o ștergem!
Camaradul său a ezitat. Înainte să poată pleca, s au târât spre ei, ca să li se alăture, doi WU iști dintr o groapă de proiectil din apropiere. Weiss a plescăit din limbă nerăbdător.
— Cum e? Vii sau nu?
Sub privirile dubioase ale camarazilor săi, a făcut un salt înainte în țara nimănui. A aterizat într un crater, pe burtă, și a dispărut din vedere. Câteva secunde mai târziu, a venit sergentul Repke. S a uitat la cei trei care rămăseseră și s a încruntat.
— Ce se ntâmplă aici? Și a dus binoclul la ochi și a privit bănuitor prin ceață. Erați patru acum o clipă. Unde s a dus al patrulea?
Cei trei au schimbat priviri temătoare.
— Nu s a dus nicăieri, domnule sergent...
— Am fost împreună tot timpul...
— Doar noi trei...
— Împreună...
Repke i a ignorat, glacial. Nevăzând nimic în ceață, și a pus pe umăr pistolul mitralieră și a plecat, fără să mai privească în urmă, ca să inspecteze cuibul de mitraliori. Cei trei nu și au pierdut timpul. Repke avea să revină în mod sigur și ei n aveau nici o intenție să mai stea, ca să fie interogați despre dispariția lui Weiss. După ce și au aruncat armele, s au repezit năvalnic în ploaie, spre nord.
Artileria a început din nou, de pe ambele părți. Pământul se cutremura sub loviturile tunurilor grele și proiectilele explodau în stânga și în dreapta. Noi așteptam, nemișcați.
— Lăsați i să se distreze, a zis Bătrânul, sec. O să se potolească în curând.
Burnița se transformase într o ploaie torențială și sufla vântul; în câteva secunde am fost uzi până la piele. Colinele îndepărtate, ocupate de ruși, dispăreau treptat în ceața fumurie pe măsură de noaptea se lăsa. Era o seară excelentă pentru dezertori.
Sergentul de stat major Wolte stătea cu Bugler și Treiber, doi WU iști. Priveau fix spre liniile rusești. Bugler s a uitat la Treiber și amândoi la Wolte, încuviințând din cap unul spre celălalt.
— Domnule sergent, a zis Bugler, pe un ton potrivit de umil, scuzați mă că vă deranjez, dar știți cumva dacă o să căpătăm ceva de mâncare azi? Nu că mi fac probleme personal, firește. Dar îmi chiorăie mațele atât de tare, încât cred că pot fi auzite de la un kilometru depărtare.
Sergentul Wolte s a întors încet să i privească pe cei doi. Și a împins casca pe ceafă.
— Păi, de ce mă întrebați? a zis. De ce nu treceți dincolo să i întrebați pe ruși? Ei par să știe mai multe despre asta decât știm noi. Ați auzit ce a zis, nu i așa? Acolo puteți avea toată mâncarea pe care o vreți. De ce nu treceți la ei s o luați?
Treiber s a dat un pas înapoi, nervos, cu colțurile gurii lăsate ușor în jos. Părea ca și cum Wolte îi invita în mod deschis să treacă la inamic, deși asta ar fi fost imposibil. Wolte era un bun nazist. El credea în partid și în Führer. Pe Wolte nu l ar bate niciodată gândul să dezerteze.
Bugler a înghițit de câteva ori înainte de a răspunde.
— Ne ați împușca, a zis, cu o voce groasă. Ne ați împușca în clipa în care am mișca.
— Crezi? Wolte și a lăsat din nou ochii să rătăcească spre liniile frontului rusesc. Cine știe ce aș face sau nu? Aș putea chiar să vin cu voi. Cu cât am merge mai mulți, cu atât ne ar primi mai bine... Brusc, a întins un braț și a arătat. Priviți, a zis. Priviți acolo. Încă patru camarazi de ai voștri așteaptă să plece... Ce ar fi să ne unim forțele cu ei? Dacă lucrurile ar merge prost și n am reuși, i am putea aresta pe cei patru și i am aduce înapoi aici. Cine ar putea contesta faptul că nu ne am dus să i urmărim?
Bugler părea stingherit.
— Da, totul e foarte bine, a zis. Totul e foarte bine, dar eu nu cred că roșii ne ar primi bine dacă am apărea cu un nazist după noi. Nu sunt proști, nu i așa? Nu sunt niște tâmpiți nenorociți. Chiar dacă ți ai smulge toate fleacurile din piept, toate insignele și aiurelile alea, ar ști că n ai fost de al nostru.
— Crezi că nu m am gândit deja la asta? Crezi că nu m am asigurat deja? Wolte a zâmbit: un ușor zâmbet de auto felicitare. Am avut grijă să mi fac rost de două rânduri de documente, unul pentru uzul obișnuit, altul pentru situații extreme...
S a lăsat o tăcere penibilă.
— Deci s a făcut. Bugler și a băgat capul între umeri. Deci ai documente false și n o să se afle că ești nazist. Așa, poate, ar merita să încercăm. Dar s ar putea să nu merite. Vreau să spun, de unde știm noi că spuneau adevărul? De unde știm că au gând să și respecte cuvântul?
— Nu știm, a zis Wolte. E foarte simplu. Nu știi niciodată cu rușii. Acum te bat prietenește pe umăr și închină paharul cu tine, apoi îți vâră țeava naganului în gură. E un risc pe care trebuie să ți l asumi.
— Ei bine, în cazul ăsta, a zis Bugler, nu sunt sigur că vreau să încerc.
— Cu asta n ar trebui să mi fac prea multe griji. Wolte a lovit ușor cu un deget geanta de pânză ce i atârna pe umăr. Am câteva bunătăți aici pe care, îmi închipui, Ivan ar fi foarte încântat să pună mâna. Cu astea în posesia lui, poate distruge întreaga linie de front germană dintr o singură lovitură. Cred că asta ar trebui să fie de ajuns ca să i câștig recunoștința.
— Da, dar...
— Dar ce? Wolte a râs scurt. Dacă te temi de mine, ai putea să ai în vedere că am spus deja destul de multe pentru a fi spânzurat. E o probă suficientă de sinceritate. S a oprit. Apropo, a zis, un avertisment înainte să pornim. Nici o vorbă despre Sennelager. N ar avea nici un rost. Deoarece, dacă mă trădați, nu uitați că pot trăda și eu. Rușilor nu le plac infractorii cu nimic mai mult decât naziștilor. Dacă ar afla vreodată de trecutul vostru, v ar trimite imediat pe amândoi la minele de plumb. Așa că nu divulgați secrete. Ne am înțeles?
Bugler a ezitat.
— Cred că da, a zis, supărat.
Wolte s a întors spre camaradul său.
— Și tu?
— Sunt de acord, a zis Treiber.
— Bine. În cazul acesta... Wolte a întins o mână. Dați mi documentele.
A fost o clipă de îndoială, apoi, cu teamă evidentă, i le au dat. Wolte a ales două pagini albe și a mâzgălit IP pe ele. Din geanta de pânză a scos o ștampilă de cauciuc cu semnătura colonelului. A pus o cu grijă sub literele scrise cu mâna, și apoi, ca să fie și mai sigur, a adăugat cuvântul „Buchenwald". Le a restituit documentele și pe fața lui Bugler a înflorit un larg zâmbet de ușurare în timp ce examina opera sergentului.
— Minunat, a zis. Minunat. Buchenwald, ce zici? Asta mă face să mă simt mult mai în siguranță.
Wölte a aruncat ștampila.
— Haideți s o luăm din loc, a zis. Acum ori niciodată.
Trecerea prin țara nimănui a fost surprinzător de rapidă și simplă. Oamenii noștri și au pus capul în piept și au rupt o în fugă, ca niște cerbi. Aproape înainte de a și da seama, ajunseseră la prima tranșee rusă. S au rostogolit înăuntru cu mâinile ridicate, fiind urmați imediat de mulți alții. Părea că întreaga întindere de pământ dintre cele două armate se umpluse dintr o dată de o activitate intensă. Propaganda rusească făcuse o treabă bună.
Micuțul urmărea întregul spectacol prin binoclu, ținându ne la curent cu se ce întâmplă.
— N am mai văzut așa ceva. Mișună peste tot nenorocitul ăsta de loc... Să fiu al naibii! a adăugat, agitat. Mai merge unul! Și încă unul! Cred că i acolo jumătate din nenorocita asta de armată. Se pare că nu pot fugi destul de repede...
La un moment dat, Porta a încercat să deschidă focul, dar Bătrânul l a oprit.
— Lasă i să meargă, a zis. Lasă i pe nenorociți să meargă. Lasă i să fugă dacă asta vor. O să și dea curând seama de greșeală.
Din brațele Berlinului în ghearele Moscovei. M am întrebat câți dintre ei aveau cea mai vagă idee înspre ce alergau.
Pe neașteptate, a venit galopând spre noi un maior din corpul de pionieri, cu fața roșie de furie fanatică.
— Ce naiba faceți? a răcnit la Löwe. De ce nu trageți în ei? Isuse scump și atotputernic, ticăloșii dezertează!
Înainte ca Löwe să și poată măcar deschide gura ca să răspundă, maiorul se aruncase în spatele unei mitraliere și urla „Foc! Foc!" cât îl ținea gura, cu o voce frenetică, gâtuită. De undeva, din țara nimănui, a început un cor de voci în agonie și sunetele tirului nostru l au adus pe colonelul Hinka la fața locului. Era cât pe aci să se împiedice de maiorul nebun din spatele mitralierei care răpăia.
— Cine i ăsta? a zis furios. Ce face acolo? S a întors nerăbdător spre șeful serviciului înzestrării artileriei. Cine i omul ăsta? De ce nu mi s a raportat despre el?
Șeful serviciului înzestrării artileriei s a uitat prudent la maior.
— Nu l cunosc; domnule colonel, a zis. N aș putea spune cine este.
— Atunci verifică i documentele și află! a zis colonelul sec.
Maiorul și a părăsit locul de la mitralieră și, întristat, i a întins documentele. Fără îndoială, zâmbetul glacial al lui Löwe și chicotul stupid al lui Porta nu contribuia la ameliorarea situației. Șeful serviciului înzestrării artileristice s a uitat repede prin documente. A comparat o fotografie cu alta, a examinat atent două semnături și o ștampilă cu aspect dubios. S a încruntat și s a întors spre colonel.
— Ceva nu e în regulă cu toate astea, domnule colonel. Nu pot să mi dau exact seama despre ce este vorba, dar aș vrea să mă uit mai atent la documentele acestea?
— Poftim? a zis maiorul, jignit. Îndrăznești să insinuezi că documen-tele acelea sunt false?
— Și dacă sunt? a zis colonelul, pe un ton tranșant. El nu și face decât datoria. Ce poți crede despre un străin care dă buzna peste tine, Dumnezeu știe de unde, și își atribuie liniștit comanda companiei altuia fără măcar „cu permisiunea d voastră"? Treaba mi se pare cam bizară, ca să nu zic mai mult. Te aș fi putut împușca pe loc dacă aș fi avut chef.
Maiorului i a pierit puțin din roșeața de ofticos. Și a șters nervos gura cu dosul mâinii. Porta, incapabil ca totdeauna de a și ține gura, a făcut plin de exuberanță un salt spre colonel, ca să i ofere valorosul său sfat.
— Cel mai bine să nu riscăm, domnule colonel! Asta ne spuneau la Ulm. Întâi tragi și apoi pui întrebări, așa ne ziceau mereu. Este vorba de contraspionaj. Am urmat un asemenea curs.
— Asta ce naiba vrea să însemne? Că ești ditamai expertul? a zis maiorul, cu răutate. Următorul lucru pe care o să încerci să mi l spui e că sunt spion rus în uniformă germană!
Porta s a îndreptat cât era de lung și a rânjit.
— Reichsführer ul însuși a zis că e mai bine să omori cinci oameni nevinovați decât sa lași să ți scape unul vinovat.
— Oh, pentru Dumnezeu! a zis sec maiorul. Nu poate nimeni să l oprească pe cretinul ăsta cu tâmpeniile lui?
Colonelul, care studiase documentele omului, i le a dat înapoi.
— Ia le și întoarce te la batalionul d tale, a zis, glacial. O să studiez problema asta într un moment mai favorabil. Þi ai depășit autoritatea și aștept o explicație detaliată a comportamentului d tale. Acum pleacă.
Maiorul dispăru chiar mai repede decât venise. Colonelul și a lut binoclul și a studiat umbrele care fugeau înnebunite încoace și încolo în țara nimănui.
— Foarte bine, a zis. Continuați tirul.
Micuțul a ridicat, din umeri.
— E nebun de legat, a bombănit. Să risipim bunătate de muniție pe adunătura aia de târâturi! Lăsați i roșiilor, eu i aș lăsa. O să i lichideze ei cât de curând.
În mod mecanic, fără nici un entuziasm pentru misiune, am deschis focul. Micuțul încărca și reîncărca aidoma unui automat, șoptindu i fiecărui proiectil obișnuitele nimicuri plăcute în timp ce l împingea în culasă. Micuțul se adresa fiecăruia ca și cum era un vechi și valoros prieten. El era cel mai bun încărcător pe care îl aveam. Era iute, precis și aparent neobosit. Putea să încarce ore întregi fără să și piardă puterile. Poate nu era el prea sigur că doi plus doi fac patru, dar categoric știa cum să mânuiască un mortier.
— Trei sute cincizeci de metri, zicea Bătrânul.
— Amorsați, încărcați, foc, repeta Micuțul, ca unul care recită o litanie. Dă i drumul, scumpeteo...
Văzduhul era împroșcat cu rămășițe omenești, dar rușii deschiseseră foc de acoperire pentru așa zișii tovarăși care se grăbeau să li se alăture. Au început să explodeze grenade supărător de aproape în jurul nostru. Porta a tras o înjurătură și și a îndesat mai mult jobenul pe cap.
— Ruși afurisiți, a zis. Porci de ruși afurisiți. Știți că folosesc femei ca să tragă cu chestiile alea? Trebuie să aibă bicepși cât o nenorocită de minge de fotbal, e tot ce pot spune.
O oră mai târziu, focul de baraj a încetat de ambele părți. Doar câțiva dintre dezertori reușiseră să sară din tigaia nazistă în focul comunist. Câțiva fuseseră recapturați și arestați. Mulți zăceau mutilați și muribunzi în nămolul frământat din țara nimănui. Între timp, a început o activitate isterică de a lungul întregii linii, cu telefoane care sunau neîntrerupt și mesageri care alergau încoace și încolo cu fervoarea lor plină de înfumurare. Atât Securitatea cât și Poliția Secretă fuseseră informate despre dezastru, iar noi ne am așezat mohorâți în așteptarea lor.
Un locotenent colonel din Gestapo ședea într un colț, cu capul în mâini. Uniforma îi era încă nouă și sclipitoare, dar fața părea brăzdată și îmbătrânită înainte de vreme. Primise informația că în afară de doisprezece subofițeri, care dezertaseră împreună cu contingentul de WU iști, mai dezertase și un căpitan. Locotenent colonelul intervenise pe lângă Hinka să raporteze că respectivul căpitan fusese ucis în acțiune, dar Hinka era neînduplecat.
— Poți vorbi tu însuți cu Securitatea, a zis, ceea ce, firește, era ultimul lucru pe care un om cu mintea întreagă putea să l facă.
Puțin înainte de miezul nopții, rușii au deschis focul asupra statului major al diviziei. Distanța și direcția erau ciudat de precise. Depozitele de muniție au explodat unul după altul. Rezervoarele camuflate au fost lovite cu precizie calmă. Părea evident că cineva din statul major reușise să dezerteze și să furnizeze celeilalte părți informații valoroase.
Odată cu venirea înceată a zorilor cenușii, ne am pomenit cu o vânătoare de vrăjitoare a WU iștilor care mai erau cu noi, fie de bunăvoie, fie de nevoie. În parte, era o formă de reprimare; în parte, dorința de a găsi țapi ispășitori, de a demonstra loialitatea față de Führer și ura față de dușmanii lui, doborând câțiva oameni fără apărare. L am văzut pe pastorul Fischer atacat în mijlocul unei rugăciuni de către sergentul Linge, înfuriat, care i a făcut o tăietură pe față cu marginea căștii. L am văzut pe Oberwachtmeisterul Danz venind în fugă ca să se distreze și el. Am văzut cum l a izbit pe pastor cu țeava revolverului în maxilar și cum i a apăsat fața în noroi cu tocul cizmei. I am văzut apoi pe amândoi alergând veseli în căutarea altor victime. Pastorul Fischer s a ridicat în picioare, clătinându se, cu sângele șiroind din gura i zdrobită. Putea fi mai rău. Cel puțin mai era în viață. Locotenent colonelul al cărui căpitan dezertase a fost găsit cu creierii zburați.
Dimineața, mai târziu, am fost înlocuiți de un regiment de infanterie. Rămășițele zdrențuite ale batalionului 999 au fost adunate și trimise într un sat din apropiere, unde au fost privite cu uimire și teamă de către trupele deja pe poziție.
— Deținuți, i a zis un soldat vecinului său, făcând pe informatul. Asta trebuie să fie. Deținuți.
Nu le trecea prin minte că aceste schelete pe jumătate goale puteau fi propriii lor compatrioți; că această colecție nenorocită de piele și oase fusese trimisă din Germania să moară. Führer ul, în atotputernica i înțelepciune și generoasa bunătate, nu va îngădui niciodată un asemenea lucru.
Batalionul a trecut prin sat, a scăpat de soldații care îl priveau cu gurile căscate, continuându și drumul încă opt kilometri. În cele din urmă a fost oprit și i s a făcut o primire călduroasă de către o unitate de pază a Securității din Varșovia, cu oribilele insigne cu cap de mort pe căști. Au fost aliniați și asaltați în maniera prietenească, obișnuită, a celor din Securitate. Dacă vreunul era câtuși de puțin în afara rândului, primea fie o lovitură în cap, fie un glonț în ceafă dintr un P38. Cei care se prăbușeau pe pământ erau loviți cu picioarele, cu nepăsare, până își pierdeau cunoștința, apoi erau lăsați în seama câinilor. A fost o mare zăpăceală, cu țipete și răcnete, lătrături de câini, tropăituri de cizme și ordine date în gura mare. Toate acestea făceau parte din procedeul obișnuit.
La câtva timp după ce batalionul fusese curățat de uscături în mod corespunzător și considerat prezentabil ca aspect, a fost predat unui maior însoțit de doi oameni din companiile speciale ale lui Dirlewanger. Imediat, maiorul a comandat rămășițelor tremurătoare din 999 să și dezbrace zdrențele și să se alinieze cu fața la perete și cu mâinile la ceafă. Cine va îndrăzni să miște, i a informat, va fi împușcat. Se pare că, după numărul redus rămas, îndrăzniseră mulți.
Maiorul vorbea calm în continuare, în timp ce asasinii lui Dirlewanger își vedeau de sarcina lor de plivit și săpat selectiv. A vorbit aproape o oră. A descris cu detalii înflăcărate diferitele pedepse la care se puteau aștepta dacă se abăteau de la regulamente nu cu mai mult de lățimea unui fir de păr. I a avertizat îndeosebi împotriva încercării de a și urma foștii camarazi dincolo de linii, spre tranșeele rusești: familiile acelora, soții, copii, mame și tați fuseseră arestați și ținuți ca ostatici. În cele din urmă, a anunțat că cei ce mai erau în viață puteau să și îmbrace hainele și să se pregătească pentru a fi transportați la Regimentul 27 de tancuri. Acolo vor găsi nenumărate ocazii de a muri eroic.
Acum, probabil, chiar și perspectiva de a sta în nămol până la genunchi, cu mortierele rusești fluierând prin aer, începuse să pară o modalitate destul de plăcută de a ți petrece timpul. Supraviețuitorii s au îmbrăcat, plini de recunoștință, în ceea ce mai putuseră găsi din îmbrăcăminte și au fost impresionați convenabil când au descoperit că i așteptau câteva camioane ca să i ducă la noua lor destinație. Totuși, spre nefericirea lor, Regimentul 27 de tancuri era foarte departe, și unii dintre ei n au mai avut norocul să ajungă acolo. Se formase un tribunal secret și se hotărâse, oarecum arbitrar, ca un om din trei să fie condamnat la moarte fără judecată. Într acolo erau duși acum.
Camioanele s au oprit la locul stabilit și s au golit jalnica încărcătură. Cu baionete și paturi de puști, oamenii au fost mânați printr un culoar de soldați înarmați cu drugi de fier spre abator. Unii dintre ei n au mai ajuns la abator. E de a dreptul uimitor ce lovituri mortale pot fi date cu o vergea subțire de fier în mâinile unui expert. Firește, când ești în armată, ucizi prin orice metodă ți se cere. Foarte curând ajungi expert în majoritatea metodelor de a ucide. Cei care trecuseră cu succes prin cele două rânduri de vergi au fost înghesuiți, ca vitele, în pivnițele întunecoase și pline de igrasie ale unei clădiri în ruină. Pământul de sub picioare s a transformat repede într un noroi vâscos. Din tavan picura apă. Șobolanii din canalul de scurgere, îndrăzneți din cauza foamei, alergau peste tot, rozând picioarele oamenilor. Întrucât spațiul nu era suficient pentru a încăpea atâtea trupuri, santinelele au trebuit să și folosească bicele ca ușile să poată fi închise și zăvorâte.
Toată ziua și toată noaptea, oamenii au fost lăsați să moară de foame și să se sufoce. Fiecare lupta pentru sine, nu mai rămăsese loc pentru sentimente. Cei mai slabi erau împinși dedesubt. Puțin după miezul nopții, ușile au fost deschise și au fost strigate șase nume. Puținii aleși și au făcut drum, cățărându se și târându se spre ieșire. Li s o fi părut, probabil, că sunt grațiați. Ușile au fost închise cu forța după ei și cei dinăuntru au auzit rafala năprasnică a mitralierei.
După aceea s a lăsat liniștea și au știut ce înseamnă când e strigat numele unui om...
Această companie de oameni epuizați era o adunătură ciudată de infractori. Unii fuseseră prinși ascultând posturi de radio străine, unii îndrăzniseră să pună la îndoială, cu voce tare, victoria finală; unii spuseseră ce gândesc, într un loc public. Alții jefuiseră, escrocaseră și omorâseră. Totuși, alții se dedicaseră, într un mod supărător, unui ideal de non violență. Și acum, toți împreună își așteptau moartea într o pivniță bântuită de șobolani.
Au trecut zece minute. Ușile au fost deschise încă o dată și alți șase oameni au fost chemați să înfrunte focul de mitralieră. În zori, era cu mult mai confortabil în noroiul din pivniță. Era foarte mult loc să te miști și mult aer să respiri. Oamenii au început chiar să se simtă omenește, să vorbească din nou și să facă presupuneri cu privire la cine va urma când se va deschide ușa data următoare. Unul a prezentat o teorie că erau luați numai infractorii care purtau o dungă albastră sau roșie. Numaidecât, toți cei care purtau dungi verzi au scos un oftat de ușurare.
— Da, înțeleg ideea, a zis un criminal din Leipzig. Înțeleg ce vrei să zici. Îi lichidează doar pe politicieni și pe trădători. Și cred că așa s ar și cuveni. De ce să i hrănească și să i îmbrace Adolf pe cei care vor să l trădeze? Să se scape de ei, zic eu, și pe noi ceilalți să ne lase în pace.
Dungile verzi au început să devină foarte sigure de ele, pe măsură ce timpul trecea și nici una nu fusese strigată. Mentalitatea de închisoare se reafirma. Au început să fure tot ce puteau de la cei slabi și morți. Unul s a întors spre pastorul Fischer care mai atârna neputincios de viață, pleznindu l peste fața deja zdrobită și sângerândă.
— De ce nu te rogi, preot ticălos? De ce nu L rogi să coboare și să ne ajute?
Din partea cealaltă a pivniței s a auzit un râs acru.
— El, cel de acolo de sus! Tare bine ar fi dacă ar fi împotriva SS ului...
Târziu, după amiază, ușile s au deschis pentru ultima oară și un căpitan SS li s a adresat din cadrul ușii.
— Gata, ascultați mă, adunătură de porci! De drept, ar trebui să fiți toți morți acum. Dacă ar fi după mine, v aș scoate afară și m aș descotorosi de toți. Reichsführer ul însuși a decis să vă mai acorde o șansă pentru a dovedi că sunteți demni de a fi lăsați să mai trăiți. Sper că vă simțiți bine și în formă, deoarece aveți un marș lung de făcut până la locul unde nu veți mai fi ispitiți să fugiți la inamic. Veți ști unde mergeți când veți ajunge acolo, nu înainte. O să mergeți fără cizme. Armata bulgară mărșăluiește fără cizme, așa că de ce nu ați face o și voi? Aceia dintre voi care veți ajunge cu bine veți fi dotați cu tot ce aveți nevoie. Dacă vreunul cade pe drum, va fi împușcat. Și dacă e vreunul care nu se simte în stare să meargă fără cizme, să iasă înainte și să spună.
S a făcut o liniște temătoare, apoi, din umbrele pivniței, a apărut încet un om. Căpitanul l a privit cum se apropie.
— Ei? Ce i cu tine?
Omul a înaintat, șchiopătând. Piciorul drept îi era rupt și plin de sânge. Nu mai era nevoie de vorbe.
— Vai, vai, ăsta nu pare prea sănătos, a zis căpitanul. Trebuia să fi fost îngrijit de mult timp.
A chemat un sanitar și i a făcut semn spre om. Brigada lui Dirlewanger nu avea doctori. Toate operațiile erau făcute de sanitari neîndemânatici și nepricepuți, fără anestezie. Considerau că asta îl întărea pe om.
— Ce crezi? a murmurat căpitanul. O să poată merge?
Sanitarul a vârât un deget în carnea crudă a piciorului vătămat. Omul a scos un țipăt de durere și sanitarul s a ridicat, rânjind.
— Mi e teamă că nu, domnule. E total inapt.
Căpitanul a făcut o față compătimitoare.
— Păcat, a zis, că avem o pierdere chiar înainte de a începe. Totuși, dacă omul nu poate merge, nu poate merge, așa că să terminăm.
A intrat în pivniță o santinelă. Nenorocitul invalid a fost îngenuncheat printr o îmbrâncitură și capul i a fost împins înainte. A răsunat o împușcătură. Această problemă specială a fost rezolvată.
— Asta e, a zis căpitanul. Mai este altcineva care nu se simte în stare să meargă?
Se părea, după tăcere, că toți aveau o sănătate înfloritoare. Când însă coloana șovăitoare a pornit în cele din urmă la drum, a lăsat în urma ei o dâră lungă de sânge.
Supraviețuitorii au fost predați Regimentului 27 de tancuri, la puțin timp după miezul nopții. Au fost aruncați într un șopron să doarmă, iar dimineața următoare au fost dotați cu arme și uniforme. Acum erau toți gata să moară pentru țară.
În aceeași seară am pornit din nou spre front.




Cine jură pe svastică, pe viitor trebuie să renunțe la orice altă loialitate.
Himmler. Discurs adresat voluntarilor iugoslavi la Zagreb, 3 august 1941.

Două mii de polonezi fuseseră înghesuiți într o baracă, la câteva mile dincolo de pădurile care mărginesc Varșovia în partea de nord. Satele din jur fuseseră golite de bărbați și femei; mai rămăseseră doar copiii.
— Sunt printre voi care înțeleg germana? a întrebat Hauptsturmführer ul Sohr mulțimea înspăimântată.
Și a tras șapca gri, cu sinistru i cap de mort pe cozoroc, în jos pe frunte ca să i protejeze ochii de strălucirea soarelui de după amiază. Un polonez bătrân s a dus încet spre el, târșâindu și picioarele.
— Știu câteva vorbe, domnule. S ar putea să vă fiu de folos.
— Bine. Spune oamenilor să se așeze pe trei rânduri. Spune le să se țină de mâini și când dau ordinul de plecare, spune le să meargă spre pădure, lăsând cel puțin zece metri între fiecare rând.
— Și ce trebuie să le spun să facă atunci când vor fi în pădure, domnule?
— Spune le să... culeagă căpșuni. Fructele sunt excelente pe vremea asta a anului.
Bătrânul a tradus cu fidelitate acest ordin bizar. Fețele îngrijorate ale oamenilor s au destins treptat. S au încolonat ascultători pe trei rânduri, ținându se de mâini și râzând. Ciudați oameni, naziștii ăștia! Să adune două mii de bărbați și femei doar ca să meargă să culeagă căpșuni în pădure! Nici unul dintre ei nu știa, pentru că nimeni nu găsise de cuviință să le spună că pădurea fusese plantată cu mine de luptătorii polonezi din rezistență.
Prima coloană a pornit, mână în mână, încă zâmbind ușor de ușurare. Cei câțiva mai înceți și cei câțiva care erau instinctiv neîncrezători erau împinși înainte de SS iști înarmați cu puști. SS iștii țineau pasul cu coloana. Ei înșiși nu știau deocamdată nimic despre mine. Știau doar că în urmă cu câteva zile fuseseră condamnați la moarte și că, deodată și inexplicabil, fuseseră grațiați. Dar nu erau ei cei care trebuiau să judece de ce.
Bătrânul era în centrul primei coloane. Þinea mâinile ambilor săi fii, unul într o parte și celălalt în cealaltă. Pășea cu grijă, așteptându se ca pământul să se deschidă în fiecare clipă sub picioarele lui. Îi cunoștea pe germani. Știa că merge la moarte. Și a luat inima în dinți când au ajuns la marginea pădurii și, brusc, instinctiv parcă, întreaga coloană s a oprit. Gărzile SS fugeau încoace și încolo în spatele tor, trăgând cu puștile în aer și lovind oamenii cu picioarele. Fără nici o tragere de inimă, mulțimea și a continuat încet drumul.
De abia au intrat doi pași printre copaci că întreaga zonă a și explodat în fața lor. Fiii bătrânului au fost smulși din mâinile lui. Trupuri sfărâmate au fost aruncate în aer. Oamenii țipau, plângeau și fugeau cuprinși de panică prin acest infern. Au fost multe explozii, multe țipete. Un adevărat iad. A fost mânat la moarte al doilea rând de victime. O tânără cu o așchie lungă de lemn înfiptă în șold a fost aruncată cât colo. S a târât înainte pe pământul împroșcat de sânge, gemând de durere și cerând îndurare. Dar îndurarea nu era ordinul zilei. A fost azvârlită înapoi în teroarea care bântuia printre copaci.
Coloana a treia s a trezit prinsă între un câmp de mine într o parte și un șir de arme SS în cealaltă. Câțiva au alergat spre puști și a fost ciuruiți cu gloanțe. Câțiva au fugit în pădure și au fost făcuți bucăți în timp ce se târau și se poticneau de trupurile ce se zvârcoleau.
Haupsturmführer ul Sohr și a dat șapca pe ceafă în timp ce privea atent la masacru. Zâmbea, văzând cum arde pădurea.
— Două mii de detonatoare umane, a murmurat. Cel mai eficient detașament de detectare a minelor pe care am avut vreodată plăcerea să l comand...


MAIORUL DIN CORPUL DE PIONIERI

Regimentul era din nou în mijlocul mlaștinilor. De data asta mlaștinile Tomarka. De fapt, o mlaștină se aseamănă foarte mult cu alta. Aceeași umezeală lipicioasă, aceleași nesfârșite roiuri de țânțari.
Ne obișnuisem acum cu ei și în perioada de liniște reușeam chiar să găsim compensații pentru faptul că eram în acel loc. Odată ce te stabileai acolo și sălbăticia locului supraviețuia șocului invaziei, ajungeai să ți dai seama că de fapt locul era o rezervație naturală fascinantă. Existau rândunele și broaște din abundență. Într o zi, două berze au coborât să cerceteze mitraliera grea și de atunci și au făcut obiceiul de a pescui broaște exact sub ea. Cuibul le era sus, în copacii de lângă liniile noastre de front. După primele zile, păreau să se obișnuiască cu răpăitul continuu al mitralierelor și cu exploziile proiectilelor. Era uimitor cât de repede se împăca viața animalelor cu distrugerea cauzată de oameni și mașinării. Au acceptat cu ușurință aceasta ca pe un nou model de viață zilnică. Era o familie de iepuri care ne vizita în fiecare dimineață, cerșind resturi de mâncare. Le aruncam bucăți de varză pe care le înfulecau cu lăcomie în ciuda activității ce se desfășura în jur. După aceea, fugeau spre liniile rusești, unde, fără îndoială, li se dădea a doua masă.
Până la sfârșitul șederii noastre acolo, am adunat o adevărată menajerie. Pe lângă berze și iepuri, mai era o familie de vulpi care venea în fiecare seară, după asfințit, să curețe locul de resturi de mâncare. Pe unul dintre pui l am botezat Toscha. Era o ființă minunată, complet albă de la cap la coadă. Într o zi, Micuțul a făcut greșeala de a încerca să l prindă. S a ales cu o mușcătură urâtă la picior și de atunci a trebuit să se mulțumească să l privească de la distanță. Dincolo de postul de transmisiuni se găsea vizuina unor bursuci. Deschideam cutii cu lapte condensat și le lăsam la intrare pentru a i ispiti să iasă afară. Astea erau micile distracții ale mlaștinilor.
Cât despre ruși, îi vedeam mult mai puțin decât pe animale, dar știam foarte bine unde erau. În fiecare noapte, fără greș, între orele 19,00 și 21,00, deschideam focul cu mortierele. Și în fiecare noapte, de îndată ce încetam, ne trimiteau răspunsul lor. Era, într adevăr, un procedeu manierat și previzibil. Nu era necesar pentru nimeni să se sinucidă dacă lua măsurile cuvenite. Doar idioții neinstruiți din 999 intrau în buclucuri. Ei insistau să poarte căștile de oțel, doar pentru că fuseseră dotați cu ele. Așa cum străluceau în atmosfera umedă a smârcurilor, ofereau inamicului o țintă prea ușoară ca să nu o nimerească.
Într o noapte, Porta și cu mine stăteam de gardă lângă postul de mitralieră avansat. Liniștea apăsătoare ni se părea de a dreptul oprimantă și, poate, nu eram atât de recunoscători, cât ar fi trebuit, necunoscutei păsări care din când în când ne cânta o serenadă din mijlocul mlaștinilor. Avea o voce ciudat de răgușită și stridentă. Cânta cu perseverență două note urmate de un tril care, după o vreme, a început să mă calce pe nervi.
— Pasăre afurisită, am zis. Ca un afurisit de măgar care sughiță.
În cele din urmă, au apărut Micuțul și Gregor să ne schimbe, dar am rămas cu ei să le ținem companie. Urma să ne întoarcem în gardă după două ore și nu merita să ne ducem și să ne întoarcem. Porta și a scos zarurile și o bucată de postav verde și ne am așezat să jucăm. Erau zaruri frumoase. Fildeș, cu numerele lucrate în aur. Fuseseră luate de Porta de la Cazinoul din Nisa. Am întins postavul pe o ladă de muniție și după fiecare aruncare a zarurilor, fie Micuțul, fie Gregor se duceau, până la parapet și aruncau o privire dincolo să vadă ce făceau rușii. Ca de obicei, nu făceau absolut nimic. După toate probabilitățile, jucau cărți. Pasărea din mlaștini continua să zbiere, altfel noaptea era liniștită.
Timpul trecea încet. Eram foarte atenți la cel mai mic zgomot și chiar minunatele zaruri de fildeș nu reușeau să ne rețină atenția. Gregor își rodea mereu unghiile și scuipa bucățile. De fiecare dată când pasărea din mlaștini își deschidea ciocul să cânte, el se scutura tulburat și zicea: „Pentru numele lui Dumnezeu!" După o vreme, chiar și Porta și a pierdut interesul față de joc. A început să umble încoace și încolo prin întuneric, pe lângă mitralieră. Era necesară o schimbare, dar aceasta nu venea. În cele din urmă, în disperare, a dansat, cântându și din flaut și, deodată, mlaștina s a trezit la viață prin cântecul păsărilor. Am ascultat, fermecați. Poate ascultau și rușii, dar n au făcut nici o încercare de a deschide focul.
Și apoi, cu totul pe neașteptate, Micuțul și a dus un deget la gură și cu mâna i a făcut un semn prevenitor lui Porta. Eu însumi n am auzit nimic, în afară de ciripitul amețitor al păsărilor, dar Micuțul avea un instinct de animal pentru sesizarea pericolului și toți trei au tăcut plini de respect în timp ce el asculta. În cele din urmă, am auzit uruit de avioane în depărtare. Poarta și a dus flautul înapoi la gură.
— Stukas uri, a zis, disprețuitor.
Micuțul s a încruntat.
— Crezi?
Înainte ca Porta să poată răspunde, cerul întunecat a fost brusc sfâșiat de o explozie de lumină orbitoare. Era albă ca ziua și noi stăteam expuși în mijlocul ei.
— Stukas uri pe naiba! a strigat Gregor și s a aruncat să se adăpostească sub parapetul tranșeei, noi ceilalți căzând claie peste grămadă deasupra lui.
Undeva în spatele nostru, bateriile antiaeriene au deschis focul. Huruitul avioanelor s a intensificat până a ajuns un vuiet vibrant de motoare. Le am văzut trecând pe deasupra noastră, val după val. La naiba cu Porta și Stukas urile lui: erau bombardiere rusești.
S a dus liniștea nopții. S a terminat cu zbieretul păsării măgar, cu trilul care ne zgâriase pe creier. Mlaștinile s au trezit la viață sub o grindină de bombe, fiind transformate într un cuptor, într o mare de flăcări.
— Ieșiți naibii de aici! a strigat Porta, și am ieșit.
Aerul era plin de fragmente zburătoare. Întreg plutonul trei, treizeci și doi de oameni, a fost ucis dintr o singură lovitură. Peste tot alergau și strigau oameni. Adăposturile și tranșeele, posturile de comandă, depozitele de muniție și carburanți erau distruse de bombele inamice. Nici nu trecea bine un val de avioane pe deasupra noastră că la numai câteva secunde apărea altul. N a fost nici o întrerupere, nici o clipă de răgaz. Puteai doar să fugi de la un adăpost la altul, într o încercare deșartă de a ajunge undeva. Exact unde, numai Dumnezeu știa. Întreaga linie a frontului era făcută ferfeniță. Zăpăceală era totală. Am aflat după aceea că întregul efectiv al celei de a patra flote a Forțelor Aeriene Sovietice fusese trimis împotriva noastră. Șapte sute de bombardiere atacaseră în noaptea aceea. Oriunde te uitai, nu vedeai decât distrugeri. Morți zăcând în grămezi; nebuni țopăind ca iepurii; răniți țipând; oameni speriați tupilându se; ofițeri strigând ordine care nu erau executate, pentru că nu mai rămăsese aproape nimeni să le asculte.
După cele șapte sute de bombardiere, a urmat artileria grea ca să desăvârșească dezastrul. Puteam doar să ne ghemuim în cele câteva tranșee rămase și să sperăm că vom scăpa cu bine. Pagubele provocate de bombardament determinaseră o surpare masivă și apa din mlaștini începuse să se strângă acolo. Mirosul de sulf era insuportabil. Stăteam ghemuiți în nămol și tușeam până când mațele păreau să ni se ridice în gât.
Când, în cele din urmă, barajul de foc a încetat, ne am târât afară ca niște stafii dintr o altă lume și, furioși, am adunat puținul care ne mai rămăsese. Copacii erau răsuciți și carbonizați în forme grotești. În apropiere se găsea un tanc Panther, despicat cu precizie în două. Toți cei cinci ocupanți erau morți. Unul fusese despicat în două odată cu tancul. O grupă de WU iști, mânată de un sergent, căuta ofițerii morți cărora, la urma urmelor, trebuia să li se facă o înmormântare decentă.
Ne au acordat doar un scurt răgaz înainte de a se năpusti din nou asupra noastră. Au trimis spre noi, peste mlaștini, o ceață galbenă, deasă și Dumnezeu să i ajute pe proștii care își aruncaseră măștile contra gazelor. Ceața galbenă conținea o substanță chimică ce ți pătrundea direct în plămâni și nici un om nu putea supraviețui fără vreo formă de protecție. Sergentul Linge a încercat aceasta, dar a fost atât de îngrozitor să i vedem suferințele, încât în cele din urmă a trebuit să l scăpăm de chinuri. Din ziua aceea, oamenii nu s au mai despărțit de măști. În spatele valului de otravă ce se rotea ca un vârtej, auzeam sunete clare de activitate a inamicului, pe care ne era greu să le identificăm. Eu aș fi zis că era vorba de mișcări de trupe, dar geniștii aruncaseră de mult în aer singurul pod care făcea legătura între mlaștini și o altă cale de trecere nu exista. În cele din urmă, postul de observație avansat a trimis informația că zgomotele pe care le auzeam erau o concentrare de tancuri.
— Tancuri? a zis Löwe, neîncrezător. Ce naiba își închipuie că vor face cu tancuri? Nu vor reuși niciodată să le treacă peste mlaștini.
După o jumătate de oră, ceața s a dispersat și, într adevăr, tancurile înaintau zgomotos dinspre pozițiile inamice pe partea cealaltă a mlaștinii. Tunurile grele au fost pregătite pentru tragere și deja prima ploaie de grenade venea peste noi.
Încet, în timp ce priveam cu ochi neîncrezători, tancurile au coborât spre noi, și pe urmele lor, rânduri strânse de infanterie. Mai încolo, în propriul nostru sector, WU iștii care mai rămăseseră, complet demoralizați, se smiorcăiau fără să și ascundă spaima. Cei mai mulți dintre ei vedeau prima oară tancuri în acțiune și uriașele creaturi verzi li se păreau monștri primitivi gata să se cufunde în nămol. Ni s a trimis în sprijin o grupă de aruncătoare de flăcări, iar la două sute de metri a fost instalată în grabă o baterie antitanc. A fost însă distrusă înainte să poată deschide focul, de unul dintre tancurile T 34 care înaintau.
— Sunt nebuni! a strigat Löwe, și era un strigăt clar de disperare. Acționează ca niște nebuni tâmpiți, n o să reușească niciodată să treacă.
Primul dintre monștri și a plecat nasul în jos și a intrat impetuos în mlaștină. De o parte și de alta s au ridicat stropi mari de nămol și, spre uimirea noastră, tancul s a îndreptat și a început hotărât drumul spre noi. Părea un vas supraîncărcat ce navighează greoi pe o mare agitată. Rula și înainta anevoie, cu apa acoperindu i șenilele, și totuși continua să vină.
— Cum naiba...? Barcelona s a întors stupefiat cu fața spre noi. Podul a fost aruncat în aer! Nu există nici un drum încoace!
Legionarul a ridicat din umeri.
— Evident, a zis, s au apucat și au construit un altul.
Probabil, îl avuseseră deja pregătit: un pod plutitor, pe care l aruncaseră peste mlaștini în timpul infernului cauzat de bombardamentul aerian. Prin binoclu puteai distinge firele de sârmă strălucitoare cu care îl priponiseră în jurul trunchiurilor de copaci. Îi costase, probabil, viețile multor oameni, dar rușii, ca și naziștii, nu puseseră niciodată mare preț pe viața oamenilor. În definitiv, omenirea era de departe cea mai ieftină formă de materie primă.
Pe măsură ce cavalcada înainta, se pierdeau mai multe vieți. Câteva tancuri au alunecat de pe podul plutitor. Se balansau o clipă, la marginea dezastrului, apoi piereau în apele negre din care ieșeau bulbuci. În toată mlaștina, brotacii săreau, orăcăindu și protestul împotriva acestei tulburări a liniștii lor. Vântul a adus spre noi, pe urmele ceții galbene otrăvitoare, un miros urât de ulei.
Löwe văzuse suficient. A făcut semn cu mâna detașamentului antitanc să înainteze și aceștia au pornit în pas alergător, urmați de câțiva WU iști care cărau lăzi cu grenade, gâfâind.
Pozițiile avansate au fost eliminate după tipicul clasic de tancul T 34 aflat în capul coloanei, înainte ca aceștia să poată trage mai mult de câteva lovituri jalnice; pur și simplu, tancul greu a frământat oamenii, reducându i la o masă amorfă, roșie, apoi și a continuat senin drumul, cu fragmente de oase și carne de om atârnându i încă de șenile. Totuși, a fost distrus înainte de a mai putea provoca pierderi și strigăte de bucurie s au înălțat. Încă două tancuri au fast distruse rapid unul după altul, dar monștrii huruiau mereu prin mlaștină, apărând din nămol ca niște hipopotami.
Am simțit că tremur fără să vreau și Porta m a înghiontit cu cotul în coaste.
— De ce tremuri? Ai tremur paralitic galopant?
În timpul acesta, sosiseră geniștii cu un stoc de mine T pe care l au descărcat lângă noi. Tancurile erau doar la vreo douăzeci de metri. Le simțeam suflul fierbinte, iar pământul moale se ridica sub picioarele noastre. Löwe a răcnit la noi să ne pregătim pentru acțiune. Fiecare om avea propria i țintă, dar trebuia să ținem seamă și de valurile de infanteriști care veneau spre noi. Am înșfăcat o mină și m am lăsat pe vine, gata să sar. Omul ăsta trebuia admirat. Oricare ți ar fi fost părerea despre ofițeri în general, locotenentul Löwe era totdeauna acolo, totdeauna cu tine în toiul luptei. Era curajos și stăpân pe sine, ceea ce impunea respect. Cât despre mine, mă apăsam tremurând pe pământ și nu încercam câtuși de puțin să fac pe eroul. Mai curând sau mai târziu, aveam să fiu forțat să ies din siguranța iluzorie a ascunzătorii mele și împins afară să mă lupt cu cincizeci de tone de fier și oțel inamic. Până la venirea acelui moment, preferam să mă fac cât mai mic posibil. Nu aveam idei false despre, propria mi vitejie.
Coloșii s au năpustit asupra noastră. Grenadele din tunurile lor au trecut pe deasupra capetelor noastre, căzând pe coline și făcând prăpăd printre trupele de rezervă. În timp ce noi stăteam culcați în gropi superficial săpate în pământ, artileria inamică de dincolo de mlaștini își descoperise ținta și proiectilele explodau în jurul nostru. Familiarele rămășițe umane au început curând să umple pământul. Materia din mlaștină era aruncată în sus. Plantele și animalele erau împrăștiate peste tot.
Lângă mine, Barcelona mi a atras brusc atenția și a arătat disperat cu mâna spre liniile rusești. Prudent, mi am ridicat capul. Coloane întregi de infanteriști îmbrăcați în verde ieșeau din tranșee și mergeau pe apă! Am fost atât de surprins, încât momentan am uitat pericolul de a fi spulberat în bucăți și m am îndreptat ca o săgeată să văd mai bine. La o cercetare mai atentă mi am dat seama că nu mergeau, ci mai degrabă patinau, cu rachete legate de picioare. În urma lor venea o formație de sănii motorizate, echipate cu mitraliere. Tot timpul cât fusesem soldat, nu văzusem așa ceva.
— Ce cretin ne a spus că rușii nu știu să lupte? am întrebat, lăsându mă înapoi în ascunzișul meu superficial.
— Adolf, a răspuns Barcelona, cu amărăciune. El a zis o. Nenea Adolf care habar n are, pentru că n a fost niciodată aici, la afurisita de măcelăreală.
Locotenentul Löwe vorbea rapid la telefonul de campanie.
— Atacă în forță... sunt cel puțin o divizie. Nu voi putea să țin poziția prea mult. Am nevoie de întăriri. Am...
Telefonul a început să păcăne plângăreț. Am văzut degetele lui Löwe strângându se pe receptor.
— Vă spun, nu pot să țin poziția dacă nu mi trimiteți ceva întăriri. Am nevoie de ajutor, pentru Dumnezeu! Aruncă împotriva noastră tot ce au... eu nu sunt făcător de minuni! Ce naiba să facem? Să așteptăm să fim măcelăriți? Asta n o să oprească înaintarea. Probabil, nici măcar n o va întârzia. Am nevoie de oameni! Am nevoie de mai mulți oameni și am nevoie de ei imediat!
Telefonul a păcănit din nou, mai tare și mai agresiv decât înainte. Am auzit sunet de șuierături. Löwe s a încruntat brusc și s a posomorit.
— Foarte bine, a zis, furios. Dacă astea sunt ordinele.
A trântit aparatul de pământ, iar Porta s a întors și a făcut cu ochiul în direcția mea.
— Cum ai arăta cu un șir de medalii pe piept? Se pare că asta va fi marea ta șansă, în sfârșit... moartea sau gloria, asta ne mai lipsea!
Löwe a stat o clipă, cu ochii lui albaștri întredeschiși, privind la tancurile care înaintau. Fuseseră forțați să facă o haltă temporară, ca să dea infanteriștilor șansa de a le ajunge. Nu i nici o distracție într un tanc când trebuie să fii însoțit de infanteriști. Löwe a schițat un zâmbet aspru.
— Plutonul doi, gata de luptă! Pregătiți vă pentru acțiune!
Doar cu doi ani în urmă, lansarea unui atac de către oameni împotriva tancurilor fusese considerată un act de eroism apropiat de nebunie. O faptă de un curaj extraordinar care merita o decorație. De atunci, devenise o banalitate. Câtuși de puțin sinucidere, ci un lucru firesc.
Löwe și Bătrânul au intrat primii în acțiune. Fiecare ținea în mână o mină T. Bătrânul a aruncat o pe a lui sub burta unui tanc. Löwe a plasat o pe a lui la baza turelei altuia. S au produs două explozii simultane. Amândoi s au aruncat într o parte. Löwe a aterizat într o groapă de proiectil, unde stătea ghemuit Kleiner, cu brațele în jurul picioarelor și genunchii vârâți sub bărbie. Fața îi era cenușie de frică și era clar că nu avea nici o intenție să participe în vreun fel de acțiune. Löwe s a uitat în jur până a dat cu ochii de o bazooka abandonată, ai cărei servanți zăceau morți alături. L a înghiontit pe Kleiner în coaste ca să i atragă atenția.
— Fugi, a zis, și adu bazooka aia de acolo.
Kleiner nu l a băgat în seamă. Oarecum nerăbdător, Löwe a repetat ordinul, dar omul a început doar să se smiorcăie. Löwe l a privit cu un amestec de nedumerire și dezgust. În momentul acela s a rostogolit spre ei Micuțul, sărind în groapa de proiectil și împroșcând nămol negru. Și a dat seama de situație dintr o privire și metodele lui de a a rezolva au fost mai dure și, probabil, mai eficiente decât cele pe care Löwe își putea permite să le folosească.
— Du te și adu blestemata aia de bazooka! a strigat.
L a înșfăcat pe Kleiner, care tremura, de ceafă și l a scos afară cu lovituri de cizmă. A sărit apoi după el și i a tras un pumn în față. A fost o lovitură care i ar fi făcut pe cei mai mulți oameni să și piardă cunoștința, dar, surprinzător, pe Kleiner l a ajutat să și vină în fire. S a târât până la armă, a luat o și s a întors repede cu ea la locotenent. Un T 34 făcea prăpăd doar la vreo douăzeci de metri depărtare. Foarte calm, Löwe a ridicat bazooka la umăr. Grenada a zburat șuierând spre țintă. Tancul ne observase și și a îndreptat imediat mitralierele spre locotenent, care a avut doar timp să se arunce înapoi în groapa de proiectil, înainte ca gloanțele să înceapă să zboare.
Noi am așteptat. S a auzit o explozie puternică și o limbă roșie de foc s a înălțat spre cer din turela tancului. Lângă mine, Micuțul mi a dat o lovitură cu vârful cizmei.
— Dă i drumul, puștiule!
Într un fel oarecare, fără să știu, făcusem rost de două mine și țineam câte una în fiecare mână. Bătrânul mi a făcut un semn încurajator din cap și m a bătut ușor pe umăr. Mi s a părut că nu am o altă alternativă decât să ies și să fac pe eroul. M am târât până sus și am privit înnebunit în jur. Drept înaintea mea, se profila amenințător silueta masivă a unui T 34. Dumnezeu știe de unde apăruse. Þeava lungă a tunului era deasupra capului meu, îndreptată spre cer, ca un deget osos. Fără să mi îngădui timp de gândire, am azvârlit o mină direct sub turelă, m am aruncat într o parte și m am rostogolit, cât eram de lung, în noroi.
Suflul exploziei m a aruncat în aer și m a adus din nou pe pământ, la o distanță de vreo treizeci de metri. Un alt tanc era aproape deasupra mea. Îngrozit, am azvârlit cealaltă mină spre el, am sărit din calea lui și mi am acoperit capul cu mâinile. Nu s a întâmplat nimic: uitasem s o amorsez. Tancul și a continuat drumul, iar eu a trebuit să stau și să privesc neputincios cum a distrus ultimul nostru tun antitanc. Aveam doar pușca automată și câteva grenade și nu ataci un T 34 cu așa ceva.
Pentru o clipă m am refugiat într o groapă de proiectil plină de apă mocirloasă. Pe suprafața apei pluteau pete de ulei, iar într o parte, într o baltă de sânge întunecat, zăcea un corp mutilat. Aerul din jur era plin de fum negru și miros de cordită, care te făcea să tușești până vomitai. Deodată, din senin, l am văzut pe Micuțul ridicându se în mijlocul tancurilor. S a aruncat spre cel mai apropiat, a sărit pe turelă și a început, ca un nebun, să bată cu pumnii în capac. A apărut un cap cu cască de piele. Micuțul l a împins imediat în jos, a vârât o grenadă după el, a închis capacul și s a aruncat la pământ. S a auzit o explozie înfundată și uriașul tanc s a cutremurat, apoi s a oprit. L am văzut pe Micuțul ridicându se și pornind în goană cu două mine T în mâini. Fața îi era brăzdată de ulei și sânge și s a strâmbat cu o plăcere animalică, arătându și dinții albi ascuțiți, când a azvârlit prima mină sub șenilele unui tanc care înainta. A fost aruncat înapoi de șocul exploziei, iar a doua mină i a zburat din mână și s a rostogolit departe de el. Micuțul a plonjat într un șanț. Era clar că un T 34 îl observase, căci imediat și a schimbat cursul și s a îndreptat spre el. Așa cum stăteam în groapa de proiectil plină de noroi, am văzut cum tancul a prins între șenile mina scăpată de Micuțul din mână și explozia care a urmat l a sfărâmat ca pe o găoace de ou. Părțile laterale s au surpat, capacul s a deschis. Un singur om a fost aruncat afară. A aterizat în șanț lângă Micuțul și amândoi au rămas o clipă uitându se unul la altul cu gurile căscate.
Micuțul și a revenit primul. Și a vârât P.M. ul în coastele omului și l a îmbrâncit în genunchi. Cred că rusul se gândea că i venise ultimul moment. Armate Roșie nu lua prizonieri și nu era nici un motiv ca germanii să se poarte altfel. Și a ridicat nervos brațele deasupra capului și din groapa mea i am auzit asigurările bâlbâite și pline de groază că nu i comunist, că nu i Stalinist, că luptă fiindcă e forțat și că n are nimic cu germanii, că i iubește, că germanii sunt prietenii lui, că germanii sunt...
— Bine, bine, taci din gură, a mârâit Micuțul. Toți suntem la fel, amice. Tu nu ești comunist, eu nu sunt nazist, ei îi iubesc pe ruși, tu îi iubești pe friți... așa că de ce să nu ne unim și să fim prieteni? Și a vârât cu îndemânare o mână în buzunarul omului și i a luat pistolul. I a făcut semn cu el spre fundul tranșeei. Așează te jos. Ia să mai aruncăm o privire ca să fim absolut siguri.
Omul s a lăsat ascultător în genunchi și Micuțul l a pipăit peste tot, din creștet până n tălpi, cu o mână de expert. A aruncat cu dezgust un pumnal pentru luptă corp la corp. Un nagan a fost reținut drept trofeu. Micuțul l a bătut pe om prietenește pe umăr: „Bun. Așa mai merge. Ridică te".
Au rămas câteva momente unul lângă altul în șanț, ascultând la zgomotele luptei ce vuia deasupra lor. Rusul părea ușor nedumerit de atitudinea Micuțului. Un T 34 a trecut pe lângă ei, atât de aproape, încât era cât pe aci să i atingă și amândoi s au aruncat instinctiv jos, la adăpost. Când au reapărut, după câteva minute, păreau a fi în cele mai prietenoase relații. Rusul zâmbea și gesticula, iar Micuțul renunțase la gesturile amenințătoare cu arma. Deodată, rusul și a deschis ranița de unde a scos un coltuc de pâine, carne și un bidon, apoi amândoi, în șanț, au început să râdă, mestecând și schimbând vorbe de duh. Așa cum stăteam ghemuit în groapa cu noroi și mă uitam la ei, a început să mi lase gura apă. O clipă m am gândit să mă târăsc până la ei, dar era o activitate prea intensă în fâșia de pământ care ne despărțea, așa că am rămas unde eram și mi am potolit chinurile foamei rozându mi câteva unghii.
Micuțul și noul său amic au terminat mâncarea și băutura și au început să și arate unul altuia fotografii. Ale rusului erau, probabil, ale iubitei sau ale mamei. Ale Micuțului erau, fără îndoială, obscene.
Obosit în cele din urmă de atâta stat pe vine în noroi, am început să mă ridic cu prudență. Grenadele zburau în toate direcțiile, iar artileria noastră determinase distanța și executa neîntrerupt un foc de baraj concentrat. Am văzut echipajul unui tanc sărind ca niște torțe umane din tancul care ardea, aruncându se la pământ și urlând. În apropiere zăcea un colonel rus cu ambele picioare smulse. Striga mereu și zadarnic după brancardieri. Am văzut apoi un tanc de al lui trecând drept peste el și făcându l un potpuriu de carne tocată și oase sfărâmate. Același tanc se îndrepta spre șanțul în care se adăposteau Micuțul și rusul. Am strigat la ei să iasă afară și Micuțul a înșfăcat P.M. ul și într o clipă a fost sus, exact în calea tancului. Rusul a rămas unde era, alb la față și, evident, îngrozit. Micuțul a strigat la el să sară într o parte, el însă a dat doar din cap în semn de negație și s a ghemuit pe fundul șanțului. Cred că era prima oară când se întâlnea cu un tanc la nivelul pământului, ca să zic așa. Făcea greșeala elementară de a și imagina că este mai în siguranță într un șanț decât în aer liber. Micuțul, evident nevrând să l părăsească, i a întins o mână de care să se agațe, dar era prea târziu. Tancul era aproape deasupra lui când s a aruncat într o parte, în timp ce acesta a trecut la numai câțiva centimetri de el. Rusul și a dat imediat seama de pericol: tancul mergea drept peste șanț și l prindea sub el. Era prea târziu când s a aruncat pe parapet și a încercat să se târască afară. Își pierduse casca de piele și părul îi flutura în vânt, ochii îi erau larg deschiși de groază, brațele întinse spre monstrul care se apropia. Probabil, camarazii lui nu l vedeau. Și chiar dacă l ar fi văzut, mă îndoiesc că l ar mai fi putut evita. Au trecut direct peste el, zdrobindu l sub șenile și continuându și drumul fără să știe absolut nimic. Þinta lor era tunul antitanc german, undeva în spatele liniilor inamice. Li se spusese să distrugă totul, cu orice preț, și nu și puteau îngădui să piardă vremea, făcându și drum în mod delicat printre morții și zăpăciții presărați în calea lor.
Micuțul s a ridicat în picioare în mijlocul schijelor care zburau, agitându și pumnul și înjurând tancul care se îndepărta. Am strigat la el de la cei cincizeci de metri care ne despărțeau. S a întors și a venit spre mine. Mi am dat seama că era într o stare sufletească periculoasă, nemaipăsându i de propria i siguranța și gata să tragă asupra oricui mișca. Așa cum mergea, sfidător, cu proiectilele explodându i în față și în spate, a călcat pe brațul întins al unui căpitan german, care zăcea pe pământ cu o gaură de mărimea unui grepfrut în burtă. Acesta s a agățat neputincios de picioarele Micuțului, iar Micuțul, confundându l cu un rus, s a întors și și a descărcat arma drept în capul omului. Și a dat seama prea târziu de ceea ce făcuse. S a oprit o clipă, cu falca atârnându i moale, apoi a ridicat din umeri a fatalitate și și a continuat drumul spre mine. Probabil, omul ar fi murit oricum și Dumnezeu știe ce s ar fi întâmplat cu el dacă ar fi căzut în mâna rușilor. Și, ce să i faci, ăsta era războiul. Nu putea fi loc pentru regrete.
Micuțul a aterizat lângă mine în groapă, împroșcându mă cu noroi negru, puturos.
— Ce ai pățit la cizmă? a întrebat.
M am uitat jos la picioare și atunci am văzut pentru prima oară că cizma dreaptă era ferfeniță. Probabil, mi o distrusese prima explozie. Nu o observasem înainte, dar acum, după ce mi se atrăsese atenția, am simțit cum mă copleșește un val de autocompătimire. Brusc, mi am dat seama cu exactitate cât de mult sufeream. Înfrigurat, ud, flămând, rănit la piciorul drept și fără o cizmă care să l protejeze...
— Sângerează, am zis și vocea îmi era stridentă din cauza groazei. Uită te la el, sângerează! Piciorul meu sângerează... Am smuls resturile de cizmă și am scos cu grijă bucățile de șosetă vârâte în carne. Nu pot merge așa, am zis. Cum pot să merg desculț pe un asemenea teren? Cum pot să...
Micuțul și a apropiat fața de a mea, gata de ceartă.
— Termină cu văicăreala asta nenorocita! a mârâit. Încetează naibii, altfel pun centura pe tine.
Ședeam în noroi, smiorcăindu mă și legănându mi piciorul rănit în mâini. Micuțul mi a aruncat o privire plină de ură și dezgust. Pe neașteptate, a sărit afară din groapă și a luat o la fugă; am crezut ca mă părăsește, dar s a întors după câteva secunde.
— Na, a zis. Probează le să vezi dacă ți se potrivesc. A aruncat spre mine o pereche de cizme. Cizme cum nu văzusem până atunci. Pielea era de culoarea lămâii, moale, flexibilă și erau aproape noi nouțe. M am uitat la ele cu uimire și sfială. Le am luat de la un ofițer rus mort, a zis Micuțul, nepăsător. Cred că or să ți vină bine.
Am aruncat cizma complet uzată care mi rămăsese și mi am vârât picioarele în perechea cea nouă. Un zâmbet de încântare infantilă s a așternut pe fața mea. Mi am privit vârfurile cizmelor în extaz. Parcă purtai în picioare papuci din puf de lebădă. E uimitor când te gândești că, doar cu câțiva ani în urmă, în zilele fericite ale începutului, luptam împotriva unei armate în zdrențe; și acum eram noi așa, uniformele noastre erau zdrențuite și, ca să se echipeze cu o pereche de cizme ca lumea, ostașul german trebuia să recurgă la jefuirea unui ofițer rus mort. Negreșit, sfârșitul războiului era aproape.
A urmat o revenire bruscă a tancurilor și a infanteriei inamice. Micuțul și cu mine ne am lăsat mai jos în groapa de proiectil, fiind forțați uneori să stăm întinși minute întregi și să ne ținem respirația, cu capul sub apa murdară.
Ne am putut reîntoarce în liniile noastre doar seara târziu. Atacul rușilor eșuase, dar costase scump ambele părți. Pământul era presărat cu morți și muribunzi și muștele de mlaștină verzi se îmbuibau deja cu carne și sânge de om. Muștele și șobolanii sunt singurele ființe care se înmulțesc și prosperă în vreme de război.
Ședeam și ne uitam la ele, deloc impresionați de o priveliște pe care o văzusem mult prea des înainte. Porta a dat din mână în mână o cană mare de piatră, plină cu un lichid cu aspect respingător. Barcelona a gustat primul și imediat a căzut pe spate, gâfâind și apucându se disperat cu degetele de gât. L am privit cu interes, întrebându mă dacă își va reveni. Porta băuse deja din belșug din amestec, dar se știa foarte bine că Porta avea un stomac de fier și un sistem digestiv care putea ataca și distruge chiar și acidul prusic sau cianura, ca și cum ar fi felii de pâine cu unt.
— Fir ar a naibii de băutură! a zis Barcelona, respirând greu, cu lacrimile curgându i pe obraji. Ce naiba este? Pișatul împuțit și scârbos al vreunuia?
Porta a zâmbit, furios.
— E din cartofi, a zis. Cartofi putrezi. Asta i tot.
A dus cana la gură și a tras o înghițitură lungă. Barcelona și a descheiat gulerul și a început să și maseze gâtul.
— Probabil, cadavre în putrefacție, a zis, acru.
— Mai mult decât probabil, a încuviințat Porta, ștergându și gura cu o mână mulțumită. Mai vrea careva o înghițitură?
În timpul nopții au sosit întăriturile. Era o brigadă de pușcași SS, având drept petlițe la guler steagul britanic. I am studiat cu o curiozitate nedisimulată și, când i am auzit vorbind englezește între ei, nu ne a venit să ne credem urechilor. Soldați britanici în SS? Se împăcaseră în cele din urmă Churchill și Hitler? Formasem o nouă alianță? Ca să prezinte, poate, un front unit împotriva rușilor?
— Faci glume proaste! Un Oberscharführer britanic cu o claie de păr roșu s a întors și a scuipat disprețuitor. Imbecilii ăia nenorociți din Londra încă mai cred că pot colabora cu comuniștii și câștiga. Încă mai cred că totul merge perfect. A scuipat din nou. O să și dea seama de adevăr când va fi prea târziu.
Am ascultat uimiți accentul său. Un englez sadea în uniformă SS...
— Aveți ceva împotrivă? a zis, glacial.
— Absolut nimic, l a asigurat Legionarul. Nouă ne este indiferent dacă ești frate bun cu regele Angliei sau un mongol cu fundul galben. Ne ar interesa, pur și simplu, a zis, să aflăm ce v a adus aici.
Omul s a încruntat.
— Noi suntem voluntari. Toți suntem voluntari.
Era limpede că nu avea chef să vorbească despre asta, dar un Unterscharführer mititel de lângă el a vorbit destul de prompt.
— Au venit în lagăre ca să recruteze oameni. Eu eram în Stalag VIII. Am fost capturat după Dunkerque.
— Și te ai înscris voluntar? am zis, neîncrezător.
— Păi... Omul a ridicat din umeri. Credeam că după cum mergeau lucrurile nu greșesc. Mi s a părut că ar fi mai bine decât să stau pe fund și să nu fac nimic tot restul războiului.
Ne a privit sfidător, iar Legionarul a clătinat din cap, mai mult cu milă decât cu reproș.
— Ce o să faceți după aceea? a întrebat.
Omul a ezitat.
— După aceea?
— Exact, a zis Legionarul. După aceea... Când se va termina războiul. Când se va termina cu împușcatul și va începe altceva... Când vor căuta criminalii de război și trădătorii, colaboraționiștii și speculanții la bursa neagră... Ce se va întâmpla atunci?
Omul și a lins buzele. Ceilalți au privit nervoși în altă direcție. Doar Oberscharführer ul cu părul roșu părea să aibă răspunsul.
— Nu se va întâmpla nimic, a zis, tăios. Vor avea nevoie de toți oamenii apți de luptă. Doar că nu vor mai fi împotriva naziștilor, ci a comuniștilor... Cel mai rău ce ar putea să ni se întâmple ar fi un an sau doi de pârnaie. După aceea, cred, se vor năpusti cu toată forța asupra rușilor și n or să fie în stare să ne elibereze destul de repede.
Bătrânul a ridicat dintr o sprânceană.
— Vorbește un optimist, a murmurat. Dacă pun rușii mâna pe voi mai întâi?
— Și ce dacă o să se întâmple? Ce o să fie dacă o să le spunem că friții ne au forțat să luptăm pentru ei? Cine o să știe că nu i așa?
Bătrânul a zâmbit cam trist. Era aproape incredibil că după cinci ani de război mai putea fi cineva atât de naiv.
— O să aflați, a zis. O să aflați...
Odată cu apropierea zorilor, ne am ridicat armele și ne am luat rămas bun de la voluntarii britanici, întorcându ne din nou la pozițiile din tranșee. Bătrânul a ciulit o ureche în direcția liniilor rusești și și a lăsat în jos colțurile gurii.
— O să avem necazuri. Acolo se pune ceva la cale.
Ne am oprit și am ascultat zgomotele de activitate din tranșeele rusești și ne am dat seama că Bătrânul avea dreptate. Simțea totdeauna când se apropia furtuna. Era ceva ce simțea în oase și noi acceptam ce ne spunea, fără discuție.
— N o să fie imediat, a zis: Haideți să scoatem căștile și să facem vreo două jocuri.
Porta a scos un pachet, iar noi ne am așezat jos. Lenzing, comunistul, era cu noi. Reușise să supraviețuiască iadului prin care trecuse, începând de la Sennelager, și se întărise considerabil. Nu era încă un soldat, dar era un bărbat. Nu l mai puteai lua drept un băiat de șaisprezece ani. Acum era încărcător la mitraliera lui Porta.
— Deci, a zis Bătrânul în timp ce ne oferea țigări, ai fost student la medicină, nu i așa?
Lenzing a încuviințat, înclinându și capul. Porta s a aplecat înainte, curios ca totdeauna să afle detalii.
— Ai ajuns vreodată să tai oameni și să umbli înlăuntrul lor? a întrebat.
Lenzing a zâmbit ușor.
— Nu, n am ajuns până acolo. M au arestat înainte să mi termin studiile.
— Mare prost, a zis Gregor, laconic. Ãsta i necazul cu voi, studenții. Totdeauna aveți ceva de spus cu afurisita aia de gură, ba de una, ba de alta. Ce rost are? Hââ? Ce rost are? De ce nu puteți să tăceți și să vă vedeți de treabă ca noi, ceilalți?
Lenzing a ridicat indiferent din umeri.
— Probabil ai dreptate, a zis.
— Nu vorbi dacă nu ți se vorbește, a zis Porta, care era un bun vorbitor. Asta i sfatul meu, amice.
— Da, dar nu e numai asta, a zis Micuțul, serios. Mai e ceva. Dacă vrei să ți ții capul pe umeri, trebuie să înveți cum să te porți. Nu i doar o chestiune de a zice tot timpul da, domnule, și nu, domnule. Înțelegi ce vreau să spun? Și a ciocănit ușor capul cu un deget. Orice faci, a zis, nu i lăsa să creadă că ai acolo altceva decât rumeguș vechi. Să mă iau pe mine, de exemplu. Și a ridicat cele două cărți și a adunat pe degete valoarea punctelor. Să mă iau pe mine, a zis. Cum crezi că m am descurcat în tot acest timp?
— Habar n am, a răspuns Lenzing.
— Nu? a zis Micuțul. Ei bine, ascultă, o să ți spun. Fac pe prostul, înțelegi? Mă prefac că sunt tâmpit... Că nu știu ce se petrece. Pricepi?
— Da, a zis Lenzing, foarte solemn.
Micuțul a cerut o a treia carte și a mai făcut o adunare pe degete. I a zâmbit mulțumit de sine lui Lenzing.
— Știi ce? a zis. Un biciclist acrobat i a spus odată unui ofițer de al meu că sunt doar la un pas de a fi tâmpit de a binelea. Că n am nici un pic de creier... Ei bine, ție ca student, care înveți să ajungi doctor, nu ți ar cădea bine dacă ți s ar spune că ești tâmpit. Încerci să le arăți că ești altfel. Umbli și vorbești în gura mare. Te bagi singur în bucluc. Eu, a zis Micuțul, prietenos, am jucat cum au vrut ei. Și de atunci joc mereu așa. Întreabă i pe cei care mă cunosc. Toți o să spună același lucru. Și rezultatul este, a zis Micuțul punând jos o carte câștigătoare, că nimeni nu mă deranjează. Zic și fac ce mi place și nimeni nu mă bagă în seamă, fiindcă mă socotesc tâmpit.
— Totul e foarte bine, a zis Porta. Dar pentru unii dintre noi nu e atât de ușor. Unii dintre noi n au marele tău avantaj natural.
— Adică cum? a zis Micuțul, părând interesat.
— Să aibă o gaură mare și urâtă în locul unde se presupune că este creierul, a zis Porta.
A doua zi, a început din nou ploaia. Venea în rafale și nu era chip să scapi de ea. Armele au început să ruginească, obiectele din piele să se întărească, cizmele să se uzeze și să se rupă. Chiar și pielea noastră începuse să se zbârcească și să pară îmbibată cu apă. Colac peste pupăză, a venit ordin că trebuie să schimbăm pozițiile. Blestemând și înjurând, ne am adunat echipamentul și am pornit în șir indian, înotând prin noroiul clisos în urma locotenentului Löwe. Curelele de la raniță, tari ca fierul, ne intrau în carne. Picioarele goale în cizmele mustind de apă au început să facă răni și bășici. În capul coloanei, Löwe purta o haină căptușită cu blană, pe care o luase de pe cadavrul unui maior rus. Mai avea încă pe ea tresele inamice. Nimănui însă nu i mai păsa de detalii minore.
Micuțul căra pe umeri trepiedul mitralierei și mergea cu pași ușori prin noroiul lipicios. În spatele lui, Helmuth se chinuia cu patru lăzi de muniție. Așa cum mergea, înjura pe toată lumea, fără deosebire. Ploaia, noroiul, rușii; pe Himmler, Hitler, Goering, Goebbels; pe afurisiții de britanici, pe afurisiții de ianchei; ploaia, noroiul, pe ruși; pe Himmler, Hitler...
— Ce dată e? a întrebat Heide, deodată.
Surprins, Helmuth a făcut o pauză scurtă în pomelnicul lui de ură; apoi a început din nou:
— Ruși afurisiți. Ticăloși tâmpiți și nenorociți. Ticăloși idioți și nenorociți. Ticăloși nenorociți...
— Am întrebat ce dată e? a zbierat Haide.
— Doi septembrie, a răspuns Helmuth. Ruși ticăloși și afurisiți. Ianchei ticăloși și afurisiți. Ticăloși afurisiți...
— De ce? am întrebat, tăindu i calea. Ce naiba contează dacă e doi septembrie sau doi din oricare altă nenorocită de lună?
— Contează foarte mult, a zis Heide, glacial. Păcat că nu bagi mai mult în seamă ce are de zis Führer ul.
Helmuth s a oprit brusc în mijlocul psalmodiei sale de înjurături:
— De ce? Ce are de zis?
— Că războiul se va termina doar în trei luni, ne a informat Heide. Führer ul a promis că toate trupele vor fi acasă până la Crăciun.
S au auzit râsete puternice din toate părțile.
— Dacă asta se dovedește a fi adevărat, a rânjit Porta, atunci daravela mea e hering afumat.
O liniște mohorâtă cobora treptat asupra noastră, pe măsură ce ne continuam marșul și ploaia cădea neîntrerupt. Chiar și Helmuth a rămas fără epitete, iar graiul lui Porta s a ofilit. Noile mele cizme galbene erau pline de noroi și hainele se lipeau de mine. Din când în când, pământul se cutremura sub picioarele noastre când explodau proiectile în depărtare. Nimeni nu părea să știe unde mergeam sau de ce mergeam acolo. Părerea generală era că mărșăluiam, pur și simplu, de dragul de a mărșălui, deoarece nu puteau găsi o cale mai bună de a ne folosi.
Am ajuns la un teren mlăștinos prin care am trecut, intrând în apa mocirloasă până la genunchi. După ce ți intrau picioarele în nămol, îți era greu să le mai ridici. Oamenii oftau și gâfâiau, ridicându și picioarele sus, în timp ce mlaștina bolborosea, se lipea de tine și te sugea cu toată puterea. Cred că semănam mai mult cu o trupă de elefanți dresați decât cu un regiment de soldați în marș.
Din când în când, Löwe era, slavă Domnului, prea epuizat ca să mai meargă și ne așezam pe ranițe, pe pământul ud, privind absenți la ploaie, cu mințile goale și fețele lipsite de orice expresie. Era posibil să ajungi la un stadiu în care gândirea însăși însemna prea mult efort. Căci mergeam mult timp cu ochii închiși. Sfatul acesta mi l dăduse Legionarul. Înaintai în mod automat, pas cu pas, ca un cal de povară, urmând omul dinaintea ta. Dacă el se oprea, te opreai și tu. Dacă el intra într un câmp de mine, intrai și tu. Era un risc pe care ți l asumai. Dacă din când în când nu reușeai să tragi un pui de somn în timpul marșului, puteai ajunge în situația de a nu dormi zile în șir.
Locotenentul Stegel mergea pe la jumătatea coloanei, clătindu se ca un om beat, alunecând, poticnindu se și legănându se încoace și încolo. În ultimele patru zile făcuse temperatură mare, dar nu i permiseseră să raporteze că e bolnav. Nu fusese destul de mult timp pe front ca să i se îngăduie luxul unui pat de spital. În orice caz, nu l credeau că are febră. Era evident chiar și pentru cel mai pornit observator că Stegel suferea într adevăr, dar era nevoie să se întindă jos și să moară înainte de a putea spera să convingă autoritățile.
Brusc, am auzit o bufnitură și, deschizându mi ochii, am văzut că locotenentul căzuse în noroi, pierzându și casca și pușca. Un sergent a fugit să l ridice. A fost săltat în picioare, mormăind și incoerent, dar chiar și cu câte un om de o parte și de alta, ca să l susțină, și scutit de povara raniței, părea îndoielnic că va mai putea merge mult.
Bătrânul mergea tăcut și resemnat alături de Legionar, în capul plutonului al doilea. În ciuda ploii, Legionarul avea înfiptă între buze nelipsita i țigară.
Deodată, de undeva de sus, am auzit zumzet de motoare. Ne am ridicat capetele și am privit spre cer, dar pâcla întuneca totul, nu era decât o ceață cenușie și teroarea care pândea în spatele ei. Zumzetul motoarelor a crescut până la un huruit, până la un vuiet asurzitor și acum puteam vedea forme fantomatice, negre, mișcându se deasupra pâclei.
— Nori de furtună? a murmurat Fischer, în felul său preoțesc vag.
— Pe naiba, nori de furtună! a strigat Heide și s a aruncat în cel mai apropiat șanț.
Micuțul i a dat un brânci pastorului Fischer de l a făcut să zboare. Barcelona și cu mine l am urmat pe Heide în șanț. Câteva secunde mai târziu, când au căzut primele bombe, pământul a început să se despice. L am auzit pe Löwe strigând tuturor să se adăpostească. Am văzut o limbă lungă de flăcări deschizând pământul cu o brazdă adâncă. Mi am lipit strâns fața de pământul ud, cu mâinile peste urechi ca să înăbuș zgomotul exploziilor. Bombele erau aruncate asupra unui sat, la un kilometru depărtare. Satul nu se mai vedea deloc, iar drumul pe care venisem nu mai era acum decât un morman de moloz.
Löwe s a ridicat prudent în picioare și ne a făcut semn cu mâna să l urmăm. Am pornit din nou în șir în urma lui, făcându ne drum peste grămezile de moloz și ocolind craterele. Morții și răniții au fost lăsați unde căzuseră.
— Asta da război, a zis Legionarul, ridicând din umeri. A aprins o altă țigară și și a lipit o de buze. Așa mai merge, a zis.
Rușii aveau un sistem prin care, la sfârșitul fiecărei acțiuni, trimiteau o mulțime de cărți poștale cu un singur cuvânt „Dispărut" — tipărit pe ele. Nici un soldat din Armata Roșie nu era declarat mort sau capturat. Doar dispărut. La urma urmei, războiul continua. Nu se făcea să submineze moralul.
În sfârșit, noaptea ne a acoperit cu un scut negru protector și am început să ne simțim oarecum mai în siguranță. Ploaia continua să cadă. Locotenentul Löwe a oprit coloana răzlețită și, deși țepeni și cu picioarele umflate, am început să ne îngropăm la teren în marginea unei păduri. Din fericire, pământul era moale și nu ne a fost greu. În timp ce săpam, Gregor a început să l dăscălească din nou pe Lenzing despre valoarea tăcerii în orice împrejurare și a neîncrederii în tot ceea ce ți spun autoritățile. Subiectul părea să l obsedeze.
— Toate minciunile astea, a zis, disprețuitor, în timp ce arunca o lopată de pământ peste umăr. Toate minciunile astea pe care ți le toarnă că Rusia este statul ideal. Comunismul și celelalte. Muncitori, uniți vă și hai să fim toți tovarăși și așa mai departe. Totul nu i decât o gogoriță. O aiureală. S a oprit din săpat și s a apăsat cu o mână în scobitura spatelui. Crezi că ți ar fi mai bine în Rusia decât în Germania? Las o baltă, amice! Uită tot ce ți au spus. Naziști, comuniști, fasciști, ce naiba? Toți sunt la fel, fir ar să fie, când stai să te gândești bine.
— Să înțeleg, a zis Lenzing, prudent, că, deși nu sunteți comunist, nu vă place actualul regim din Germania?
— Nu mi place nici un afurisit de regim, a zis Gregor, izbind violent cu cazmaua în pământ. Tot ceea ce cer e să fiu lăsat în pace să mi văd de munca mea. Întâmplător, acum e nenorocitul ăsta de război, așa că, după părerea mea, toți trebuie să ne unim forțele și să facem tot ce ne stă în putință pentru a l termina cât mai curând posibil. Nu mi pasă cât negru sub unghie care câștigă, atâta timp cât mă pot întoarce în civilie și relua firul vieții de unde l am lăsat. Asta i tot ce cer.
— Cu ce vă ocupați înainte să înceapă războiul? a întrebat Lenzing.
— Eu? a zis Gregor. Eram șofer pe un camion. Lucram la o firmă care făcea transporturi de mobilă. Și n o duceam rău. Bacșișurile pe care ni le dădeau unii bogătani, doar pentru că săltam în spate câteva piese de mobilier... erau ridicol de mari.
— Asta ar fi trebuit să vă îngrijoreze, a zis Lenzing.
— Ar fi trebuit, a fost de acord Gregor.
A urmat o pauză.
— Nu v a deranjat niciodată, a zis Lenzing, după puțin timp, că trebuia să faceți munca aceea? Să cărați mobilă pentru oameni care și putea permite să nu facă nimic și să vă dea bacșișuri mari pentru ceea ce faceți?
— De ce să mă fi deranjat? a zis Gregor. Dacă ei vor să și arunce banii, cine sunt eu să mă plâng?
— Dar nu credeți că i nedrept, a persistat Lenzing, ca vreo câțiva oameni să aibă bani pe care să i risipească, în timp ce alții sunt fără cămin și mor de foame?
Gregor a ridicat din umeri.
— Așa stau lucrurile, nu? Așa i lumea, amice. Unii au, unii nu.
— Și nu vi se pare că e nedrept? N ați prefera să vedeți un sistem în care bogăția să fie distribuită mai echitabil?
— Fir ar al naibii să fie, a zis Gregor. Cine vrea o lume în care să fim toți egali? Fiecare om pentru sine, asta zic eu.
Lenzing a dat încet din cap în semn de dezaprobare. Gregor făcea parte din categoria celor cărora li se spălase creierul chiar înainte de naștere și, evident, nu avea sens să încerci să îl convertești. Gregor tocmai își deschidea gura ca să facă vreo remarcă provocatoare cu privire la socialism și strugurii acri când Bătrânul a venit alergând și a pus capăt discuției.
— E nevoie de voi acolo, în spate. I a dat un ghiont lui Gregor. Grăbește te, e un pic de agitație.
— Când nu este? Gregor și a aruncat cazmaua jos și a pornit cu Bătrânul. De data asta ce mai e?
— Recunoaștere în spatele liniilor inamice... și să nu începi să mi te văicărești, n a fost ideea mea!
Au sărit jos într un adăpost, unde Porta stătea întins cât era de lung pe un pat de campanie. Ochii lui Gregor s au deschis larg, acuzator.
— De unde ai făcut rost de ăsta?
— L am găsit, a răspuns Porta, simplu.
Într adevăr, omul era un geniu în felul lui. Tipul de om care ar da întâmplător peste o ladă de șampanie în mijlocul Deșertului Arizona. Tipul de om care găsea paturi de campanie rătăcite unde nu se aștepta nimeni.
Bătrânul i a împins picioarele la o parte și s a așezat lângă el, cu un aer obosit.
— Bun. Asta este. Porta, Micuțul, Legionarul, Gregor și Sven, veți veni toți cu mine. De îndată ce am...
— Să mori, nu altceva! Porta s a ridicat brusc în capul oaselor. Toți cred că noi suntem singurii soldați nenorociți care luptă în războiul ăsta nenorocit!
A tras furios un șut unei căști, iar noi ceilalți ne am solidarizat cu el într un cor îndurerat.
— Da, de ce noi? Totdeauna nenorociții de noi!
— De ce nu pot merge și alți fraieri, pentru variație?
— De ce nu găsesc pe altcineva să le facă treaba lor murdară?
Bătrânul a ridicat o mână și ne a redus la tăcere.
— Vaietele și afurisitele de bocete nu ne fac mai ușoară situația, a zis. Ordinele sunt ordine și voi știți asta la fel de bine ca mine. Unde i Micuțul?
— S a întors acasă, a mârâit Porta. A zis că războiul nu l mai amuză. A luat primul tren spre Berlin și m a rugat să vă spun la revedere din partea lui.
Bătrânul s a încruntat. Furios, a făcut o mișcare bruscă spre mine cu capul.
— Sven, du te și găsește l... și să nu pierzi toată afurisita de noapte cu asta!
Am dat peste Micuțul jucând zaruri cu trei soldați din Compania a patra. Era limpede că într un moment al jocului se încăieraseră; unul dintre soldați avea un ochi vânăt, iar altul își îngrijea o mână cu o contuzie serioasă. Micuțul însuși a reacționat foarte nefavorabil la vestea pe care i am adus o. S a întors cu mine la adăpost, strigând tot drumul, sfidând total ordinul pentru liniște.
— Ascultă aici, a răcnit de îndată ce a ajuns față în față cu Bătrânul, eu nu pot să umblu pe vremea asta din noapte în spatele liniilor inamice! Nu mă simt bine. Sunt bolnav, se pare că nu ți dai seama. Mă doare spatele. Nu mă țin bine pe picioare. Parcă am rumeguș în cap. Mă dor oasele. Cred că am făcut gripă.
— Nu mi pasă nici dacă ai luat o porție de blenoragie galopantă, a izbucnit Bătrânul. Þi s au dat ordine și o să te simți al naibii de bine ca să le execuți, chiar dacă va trebui să te târăști în patru labe! S a întors spre noi ceilalți. Așa. Încetați vorba și fiți atenți. Astea sunt parolele: picioare de lemn și o pereche de cizme de pâslă.
— Picioare de lemn și o pereche de cizme de pâslă? am întrebat.
Bătrânul s a uitat sever la mine.
— Asta am zis, nu i așa? Ce i cu tine? Ai surzit?
A luat o ladă cu grenade și a început să le împartă. Posomorâți, le am vârât în buzunare și ne am pregătit să pornim în misiunea nedorită.
— Nu vreau să mai aud nici o vorbă din partea vreunuia! a șuierat Bătrânul.
Tăcuți, fără tragere de inimă, supărați, am ieșit unul după altul în întuneric, în urma lui. Se lăsase o ceață joasă, lipicioasă, care se înfășura în jurul picioarelor, asigurându ne protecția de care aveam nevoie. Ne am ghemuit în iarba udă, ascultând și forțându ne ochii până ne am acomodat cu întunericul. De undeva din față am auzit zgomote înfundate și ne am dat seama că liniile inamice nu puteau fi departe. Bătrânul s a întors și ne a șoptit:
— Mergem înainte. Þineți vă cât mai jos posibil și nu deschideți focul dacă nu vă spun eu.
Am pornit din nou prin ceață și prin iarba înaltă. Brusc, din apropiere s a auzit sunetul alarmant de metal pe metal. Suficient să bage în sperieți șase soldați prudenți care se târau prin întuneric. Bătrânul s a lăsat în genunchi în iarbă, iar noi l am urmat. Am stat o vreme așa, fără să ne mișcării sau să vorbim, apoi Bătrânul i a șoptit Legionarului și mesajul a fost transmis înapoi la ceilalți. Lângă un pilon, la numai câțiva metri în dreapta noastră, se găsea camuflat un post de mitralieră inamic. Fără îndoială, dincolo de el se găsea prima dintre tranșeele rusești. După câteva momente de liniște, Bătrânul s a ridicat prudent în picioare și ne a făcut semn cu mâna.
— Ce naiba urmărește? a șuierat Gregor, furios. Am aflat unde sunt afurisiții de ruși. Ce mai vrea?
— Naiba știe, ani zis.
Dezamăgiți, am mers înainte pe urmele Bătrânului. Chiar și Legionarul, totdeauna indiferent față de pericolul personal și necazuri, a început să pună la îndoială înțelepciunea de a merge mai departe.
— Fii cuminte, a zis insistent. Am auzit ca și tine care au fost ordinele. Am făcut ceea ce am fost trimiși să facem. N are rost să ne forțăm norocul.
— Asta eu decid, a zis Bătrânul, furios. Atâta timp cât eu comand aici, faceți ce zic eu. S a înțeles?
Legionarul a ridicat din umeri.
— Bine, bine. Nu i nevoie să te înfurii. M am gândit doar...
— Ei bine, nu te gândi, l a sfătuit Bătrânul. Așteaptă până ne întoarcem. Atunci o să ai timp berechet să depui o plângere.
Cuibul mitraliorilor era acum în urma noastră. Ne am furișat prin iarba înaltă, și am intrat în pădure, unde crengile trosneau și pocneau, iar ramurile care atârnau ne treceau peste fețe, ca niște degete osoase. Încă o dată, uniformele îmbibate de apă ni se lipeau de trupuri. Încă o dată, făceam răni la picioarele goale în cizmele pline de apă. Tremurând și temători, am înaintat prin lăstăriș. După câte știam, întreaga pădure putea fi plină de ruși, dar când Bătrânului îi intra o idee în cap, nu puteai să i o scoți, așa că nu puteam face altceva decât să l urmăm și să ne rugăm să se simtă mulțumit înainte de a fi ajuns prea departe.
Brusc, s a oprit. Noi ne am îngrămădit în spatele lui. Tăcut, ne a făcut semn să intrăm în umbra copacilor și pentru o clipă minunată am crezut că ne vom întoarce, dar n am avut un asemenea noroc. Dădusem peste linia de front a rușilor și următorul pas era să o trecem și să vedem ce era dincolo.
— Bătrânul începe să o ia razna, mi a șuierat Gregor în ureche.
Dincolo de parapet, am auzit murmurul vocilor, zăngănitul armelor, pași. Sub picioarele lui Porta a trosnit o creangă. În întunericul nopții s a auzit o bubuitură de armă. În mod automat ne am pregătit pentru luptă. Deasupra parapetului a apărut imediat un cap. Am auzit voci vorbind repede rusește. Bătrânul a zvâcnit din cap.
— Să mergem.
S a lăsat în patru labe și, spre groaza noastră, a început să se târască direct spre tranșeele inamice. Chiar și Legionarul părea puțin surprins. A ezitat o clipă, apoi l am văzut pe Bătrân îndreptându se spre linii, într un punct unde era posibil, printr un noroc improbabil, să reușim să trecem fără să fim văzuți. Legionarul și a desfăcut mâinile într un gest de resemnare. A pornit pe urma Bătrânului, iar noi n am avut altă posibilitate decât să l urmăm.
Uimitor, am fost norocoși. Chiar când un iepure a ieșit țâșnind dintr un tufiș, alergând direct printre picioarele lui Gregor și trântindu l la pământ, nimeni n a venit să cerceteze. Am traversat cu bine linia frontului și tocmai începeam să respir mai ușurat, când Micuțul, care mergea alături de mine, a tras una dintre cele mai puternice, mai îndrăznețe și mai nerușinate bășini din toate timpurile. Bătrânul s a întors spre el cu o furie rece.
— Mai trage una și o să...
Fără să l aștepte să și termine amenințarea, Micuțul a mai tras imediat una. A bubuit în noapte ca un obuz. Instinctiv, ne am aruncat la pământ și ne am rostogolit în tufișuri. Chiar și Micuțul părea oarecum îngrozit.
În cele din urmă, ne am ridicat și am mers înainte prudenți, dar n am făcut mai mult de câțiva pași când Bătrânul ne a oprit din nou. Undeva în față se auzea sunet de voci. Ne am strecurat în tăcere să cercetăm. Nimerisem peste o mitralieră solitară, păzită de doi soldați ruși beți care împărțeau o sticlă de vodcă. Am stat o vreme, ascultându i ce vorbesc. Unul era categoric mai beat decât celălalt. Îmbrățișa mitraliera cu ambele brațe și printre înghițiturile de vodcă izbucneau tare frânturi de cântec despre Volga. Camaradul său părea pe bună dreptate nervos. Se uita mereu peste umăr spre pădure și din când în când zicea „Ssst, ssst!", apoi vâra sticla de vodcă în gura omului ca să l facă să tacă. În cele din urmă, când sticla a fost golită, a intrat în panică și l a amenințat că l pocnește, dacă nu tace. Cu o demnitate de bețiv, omul și a pus pușca pe umăr și s a ridicat în picioare, clătinându se.
— O să fac o plimbare, a zis.
S a cățărat pe parapet și a venit în direcția noastră, cântând și legănându se. Furios, camaradul lui a azvârlit sticla de vodcă după el. Era cât pe aci să l nimerească pe Gregor, după care a aterizat cu o bufnitură la picioarele lui Porta. Bătrânul l a bătut ușor pe Micuțul pe umăr și i a făcut semn din cap. Micuțul i a răspuns prin același semn. S a strecurat prin întuneric ca să se ocupe de hoinarul beat. Legionarul și a tras cuțitul din cizmă și a dispărut în direcția mitralierei.
Câteva minute mai târziu, camuflam două cadavre sub o grămadă de frunze ude. Unul fusese strangulat cu un cablu subțire de sârmă; celălalt avea un cuțit în coaste. Le am luat armele și le am ascuns. Avea să treacă ceva timp înainte ca tovarășii lor să descopere că dispăruseră și primul lor gând avea să fie, după toate probabilitățile, că dezertaseră. Primul nostru gând, fără nici o umbră de îndoială, a fost să ne întoarcem în grabă la postul din liniile noastre. Gregor s a întors chiar să plece, fără să l aștepte pe Bătrân să dea ordinul și s a ales cu urlete pentru râvna lui.
— Ne întoarcem când spun eu, a zis Bătrânul, glacial, și nu înainte.
— Niciodată în ritmul în care mergi tu, a bombănit Porta, pe un ton de revoltă.
Bătrânul l a ignorat. Totdeauna, cel mai bine era să l ignori pe Porta. El își avea legea lui, dar cu toate astea era un soldat excelent și Bătrânul nu a fost primul care a descoperit că merită să i suporți veșnica obrăznicie și lipsa de disciplină, pentru a l avea alături într o situație critică.
Ne am continuat drumul mai adânc în pădure. Intenția mărturisită a Bătrânului era să descoperim ce se afla în partea opusă, dar acum începeam să privim întreaga expediție cu un ochi vizibil cinic. Mi l închipuiam ducându ne în marș tot drumul, până la Moscova, doar ca să aruncăm o privire la Kremlin.
În cele din urmă, copacii au început să se rărească și ne am dat seama că, probabil, ne apropiem de câmp deschis. Am ajuns la marginea pădurii și acolo, răspândită în fața noastră, ca un covor pestriț, se găsea ceea ce părea să fie întreaga Armată Roșie. Un șuvoi continuu de oameni și vehicule venea și pleca. Nu era ceea ce personal aș fi numit un spectacol care să ți încălzească inima, dar se părea că Bătrânului îi dăduse fiori.
— Bine, bine, a murmurat, frecându și gânditor bărbia cu o mână. Minunat... Acum ne putem întoarce.
Toți, în afară de Legionar și Bătrânul însuși, ne am întors imediat și am luat o la fugă. Micuțul și Porta au intrat în pădure galopând, cu Gregor și cu mine doar la câțiva pași în urma lor. Pe neașteptate, i am ajuns când erau ispitiți să se oprească din goana lor ca să cerceteze trei cadavre dintr o groapă de proiectil. Trei ofițeri morți, doi ruși și unul german. Micuțul și Porta au schimbat priviri.
— Nu poate fi rău, a zis Porta.
Au sărit împreună în groapă și au început să percheziționeze cu lăcomie cadavrele în căutare de bani și suveniruri. Porta umbla prin buzunare în timp ce Micuțul le deschidea gura ca să caute dinți de aur. Le dezbrăcaseră aproape la piele când au apărut Bătrânul și Legionarul. Legionarul a privit indiferent, dar Bătrânul, ca de obicei, aproape și a ieșit din minți.
— Marș de acolo, imediat! Lăsați cadavrele alea în pace! V am mai spus că nu tolerez un astfel de lucru, e dezgustător, sunteți ca două, jivine! Fir ar să fie, sunteți mai răi decât animalele sălbatice!
— Bine, bine, a zis Porta, împăciuitor. Stăpânește te. O să faci hernie dac o ții mereu așa.
— Ce i cu zarva asta? a întrebat Micuțul, ca și cum Bătrânul n ar fi fost acolo. Sunt absolut sigur că dacă nu le am lua noi, le ar lua altcineva.
Cu un răcnet de furie, Bătrânul a sărit în groapă lângă ei. În clipa aceea, cerul întunecat de deasupra noastră a fost brusc luminat de o rachetă, iar noi ne am aruncat instinctiv să ne adăpostim.
— Sunt pe noi, a zis Legionarul, furios. Acum o s avem ceva distracție.
Undeva, o mitralieră a deschis focul. O ploaie de rachete a sfârtecat cerul, transformând noaptea în zi.
— Împrăștiați vă!
N a mai fost nevoie de un al doilea ordin. Am luat o la goană prin pădure și am fugit cât ne au ținut puterii, căzând prin tufișuri, străbătând greoi pământul mlăștinos, cu hainele făcute ferfeniță de spioni și rugi. Ne am reunit în cele din urmă într un cuib de mitralieră părăsită. Lipsea doar Gregor.
— Unde naiba este? a întrebat Bătrânul, furios. Unde naiba o fi ajuns? L a văzut careva?
Nici unul nu l văzusem.
— Mă duc eu să l caut, a zis Porta.
Bătrânul a întins imediat o mână spre el.
— Îți interzic să te miști de aici! E un ordin.
— Lasă te de fleacuri! a mârâit Porta, descotorosindu se de el.
A dispărut printre copaci, pe drumul pe care venisem. L am auzit strigând în timp ce alerga.
— Gregor? Unde naiba ești, nebun afurisit?
Numaidecât, bubuitul tunurilor rusești a început din nou. Pe deasupra noastră zburau obuze trasoare și rachete. Bătrânul a ezitat doar un moment, apoi a înjurat în șoaptă și a sărit afară, pe urmele lui Porta. Imediat, am ieșit și noi. Fusesem prea mult împreună în cursul războiului ca să l lăsăm pe Gregor pe mâna rușilor.
În întuneric au apărut forme amenințătoare. Porta a aruncat câteva grenade și a continuat să fugă. Noi ceilalți ne am ținut după el. L am descoperit pe Gregor ghemuit într o vizuină de vulpe și l am tras afară plini de indignare.
— Ce naiba crezi că faci? a întrebat Bătrânul. Stai acolo și trândăvești liniștit, ca un pui de găină în cuib, în timp ce noi ne învârtim căutându te, cu nouă milioane de ruși după noi...
— N a fost vina mea, a zis Gregor, ursuz. Toți au fost pe urma mea. Nu mă pot bate singur cu toată Armata Roșie, nu?
— Asta te ar fi așteptat, a zis furios Bătrânul, dacă te lăsam acolo să putrezești.
Restul călătoriei am făcut o fără incidente. Micuțul ne a informat că, după părerea lui Heide, care știa totdeauna ce era de știut și foarte multe în plus, urma să fim trimiși în curând la Varșovia.
— Sunt o sută de mii de parașutiști britanici, așa a zis Heide... o sută de mii de parașutiști britanici și tot orașul e înțesat cu soldați polonezi... vom fi acolo de Anul Nou, așa a zis Heide.
— Oh, da! a rânjit Porta. Credeam că plecăm toți în Germania ca să fim acolo de Crăciun.
Ne a trebuit mai bine de o oră ca să ajungem la o relativă siguranță în liniile noastre. Bătrânul s a dus să și întocmească raportul, în timp ce noi ne am prăbușit pe saltele ca să tragem un pui de somn. Până la urmă n am dormit nici un pic. Abia am închis ochii că a și apărut Bătrânul și ne a scuturat să ne trezim.
— Îmi pară rău, băieți. Încă n au terminat cu noi. Și a desfăcut mâinile într un gest de scuză. Geniștii vor încerca să rupă liniile inamice și noi suntem trimiși să i sprijinim.
Patul de campanie aproape s a prăbușit din cauza șocului. O clipă am fost toți prea uluiți ca să putem vorbi.
Bătrânul a zâmbit cu un aer obosit.
— Îmi dau foarte bine seama că nu mă bucur de mare popularitate în acest moment, dar n am ce face. A ridicat din umeri. La urma urmei, e război.
— Pleacă de aici! a zis Porta plin de sarcasm. Cine ți a spus asta?
Gregor s a ridicat în capul oaselor și s a uitat jalnic în jur, cu ochii umflați de somn.
— De ce să ne trimită pe noi? a zis nemulțumit. De ce să trimită pe oricare dintre noi? De ce nu pot curăța afurisitul de loc cu napalm?
— Pentru că stăm prost cu muniția, a zis Bătrânul, tăios. Îmi pară rău, dar asta i situația. Nu pot face nimic. N are nici un sens să vă uitați așa la mine, nu eu am pornit războiul ăsta nenorocit...
Supărați, am ieșit unul după altul din tranșee și ne am încolonat în urma locotenentului Löwe. Duceam cu noi doar sacul necesar pentru asalt. Când lucrai cu pionierii, lucrai rapid: nu te încărcai cu echipamente inutil. Se părea că în această împrejurare urma să nu ni se dea nici măcar sprijinul de tancuri obișnuit. Războiul devenea într adevăr cumplit.
I am găsit pe pionieri, cinci companii constituite într un batalion, gata de plecare și înarmați cu grenade ofensive, grenade de mână cu coadă, armament de infanterie și câteva bombe cu napalm de proveniență rusească. O companie era înarmată cu aruncătoare de flăcări. Aveau o reputație proastă, pionerii ăștia. I am găsit ciudați, tăcuți, necomunicativi, gata să credem toate poveștile despre cruzimea lor gratuită, atât față de dușman cât și față de ei înșiși. Ne au ignorat total din momentul în care am sosit și, când Porta a întrebat dacă are careva vreo țigară să i dea, un ofițer i a întins un pachet fără o vorbă și fără măcar să privească în direcția lui.
— Ce i cu el? a întrebat Gregor, nervos. S a întors spre un caporal cu fața aspră care și curăța dinții cu unghia. Ce i cu voi? V ați pierdut afurisita de limbă?
O întrebare destul de justificată, te ai fi gândit, dar nu se știe pentru ce motiv caporalul s a considerat jignit. În câteva secunde, au fost unul la gâtul celuilalt și din clipa aceea n a mai fost decât o chestiune de timp până să intervină și alții. Micuțul era tocmai pe punctul de a l sugruma pe un soldat îngrozit când o voce furioasă ne a chemat la ordine, iar noi ne am întors, cu părere de rău, să vedem cine ne strica distracția.
Era vechiul nostru prieten, maiorul, care avusese incidentul cu colonelul Hinka. Stătea cu picioarele desfăcute, cu mâinile în șolduri, privindu ne cu un ochi rece, gânditor, de parcă eram o adunătură de specimene pentru laboratorul de cercetări. În spatele lui, cu fața lipsită de orice expresie, stătea locotenentul Löwe.
— Eu v aș sfătui, a zis maiorul, sec, să vă păstrați toată puterea ca să ucideți dușmanul mai degrabă decât pe voi înșivă. Vă pot asigura că n o să fie o excursie școlară de duminică. Ochii i au rătăcit peste noi și brusc s au oprit pe Porta. Prietenul meu caporalul vorbăreț! a murmurat. Înaintează un pas ca să te văd. Noi doi trebuie să ne cunoaștem mai bine...
Porta a ieșit în față, cu un aer războinic. Maiorul s a holbat o clipă la jobenul galben pe care Porta ținea să l poarte oriunde mergeam. Îl avea de la începutul războiului și ofițerii înțelepți se învățaseră să l suporte.
— Ia ți oroarea aceea de pe cap! a izbucnit maiorul. Ce naiba crezi să i aici? Bal mascat?
— Mă tem că nu știu, domnule maior. Porta și a scos jobenul și l a ținut respectuos în fața lui, ca un antreprenor de pompe funebre. N am fost niciodată la bal, să trăiți.
— Nu fi impertinent, caporal! De cât timp ești în armată?
— De mult timp, domnule maior. De mult prea mult timp.
Maiorul s a încruntat brusc.
— Fii mai precis, caporal!
— Da, să trăiți. Porta și a înțepenit picioarele și a pocnit din călcâie. Îmi dați voie să mi consult documentele militare?
Maiorul a scos un sunet de nerăbdare din gât. L am văzut pe locotenentul Löwe transformând în grabă un zâmbet larg într un căscat înăbușit.
— Ești cretin, caporale?
— Da, să trăiți. Porta și a înclinat capul în semn de scuză. Am fost examinat o dată de un psihiatru militar în Potsdam, să trăiți. După părerea sa autorizată, zicea că sunt debil mintal din naștere. Zicea că, după părerea sa, sunt incurabil. Zicea că n ar trebui să fiu lăsat liber cu alți oameni. Zicea că...
— Oh, pentru Dumnezeu, caporale, încetează!
Maiorul a renunțat la lupta inegală. S a întors pe călcâie și s a îndepărtat țanțoș, urmat de locotenentul Löwe care se lupta din nou cu un căscat. Porta a zâmbit, gânditor. Și a pus la loc jobenul și i a făcut cu ochiul lui Lenzing care îl urmărise oarecum admirativ, împotriva propriei voințe.
— Așa trebuie procedat, a zis. Îi înnebunești de a binelea dacă o ții așa destul de mult timp...
A venit ordinul pentru acțiune și pionerii și au strâns centurile și s au pregătit de plecare. Maiorul, ocupat cu trimiterea oamenilor la moarte aproape sigură, ședea în siguranță într un adăpost și mesteca un trabuc baban. Artileria rusească răsuna puternic și viguros în comparație cu rafalele slabe și sporadice ale armelor noastre decalibrate.
Am urmărit cum prima dintre cele cinci companii a fost trimisă în luptă ca să fie măcelărită. Era comandată de un locotenent care avea ochii cenușii, adânciți în orbite, ai unui nonagenar, așezați pe fața netedă a unui tânăr.
I am urmărit cum au ieșit din tranșee și au alergat direct în gura armelor inamice.
— Sinucidere prostească, a zis Barcelona, care stătea lângă mine.
— Crimă idioată, am zis, gândindu mă la maiorul din adăpost, care și fuma trabucul baban.
Au fost făcuți bucățele înainte să fi înaintat mai mult de două sute de metri. Doar un mic grup, condus de un sergent, a reușit să ajungă la obiectiv. Rece și calm, cu o indiferență aparentă față de grindina de foc din jurul lor, și au aruncat grenadele în liniile inamice și au fugit să se adăpostească.
După ce s a așezat praful, nu s a mai văzut nici un semn de la sergent și oamenii lui. Doar o fâșie lată de pământ pustiită și ici colo un trup fără cap, fără brațe și picioare, o grămadă de metal răsucit, o grămadă de carne carbonizată. Pentru maior n a fost suficient. A chemat a doua companie, comandată de locotenentul Kelz, și a trimis o pe urmele primei. Aceștia au urmat aceeași cale, alergând prin același fum și aceleași gloanțe, prin același infern, ca să fie uciși de ruși, călcând în picioare mădularele împrăștiate ale camarazilor lor morți. Au supraviețuit doar câțiva. Câțiva oameni risipiți au realizat o pătrundere în liniile inamice și au intrat în tranșee să lupte.
Maiorul și a mestecat trabucul până l a făcut zdrențe și, cuprins de nebunie, a chemat compania următoare. Ofițerul comandant era tânăr, nou și entuziast. Proaspăt ieșit din școala de la Gross Born, nerăbdător și pregătit să moară pentru o cauză pierdută. Și a ridicat brațul deasupra capului și a intrat galopând în arenă, urlând la oamenii lui să l urmeze. Aceștia l au urmat ca niște animale bine dresate. Prima rafală l a lovit pe tânărul ofițer în stomac. A doua i a retezat picioarele de la glezne. A continuat să fugă încă vreo câțiva metri pe cioturile însângerate, agitându și încă brațele și strigând ca să și încurajeze oamenii. Fără îndoială, când a murit a avut vedenii cu Sfânta Cruce de Fier...
Atacul a fost respins. Au fost trimiși în luptă cei cu aruncătoarele de flăcări, dar, înainte să ajungă la jumătatea drumului, dinspre liniile rusești au începui să se reverse valuri de fosfor în întâmpinarea lor. Se învârteau cu hainele în flăcări, se zvârcoleau pe pământ, ca șerpii, iar carnea le cădea de pe oase. Doar șase s au întors din acest infern. Unul era locotenentul care îi condusese.
— Îmi pare rău, domnule maior. Stătea abătut înaintea maiorului, cu fața înnegrită de fum și uniforma arsă, cu părul și sprâncenele pârlite. Îmi pare rău, dar nu e posibil să trecem.
— Nu e posibil? Nu e posibil? Ce naiba vrei să spui, nu e posibil? Maiorul și a smuls rămășițele trabucului din gură și le a strivit sub talpă. Pe Dumnezeii, vei fi împușcat pentru asta! Lașitate în fața inamicului! Ești o rușine pentru Armata Germană!
— Îmi pară rău, domnule maior. Noi am făcut maximum de efort.
— Maximum de efort? Asta numești tu maximum de efort? Asta i o rușine nemaipomenită!
— În acest caz, permiteți mi...
A răsunat o bubuitură și locotenentul s a prăbușit la picioarele maiorului. Revolverul i a căzut din mână și s a rostogolit pe pământ. Maiorul a scos un zgomot de exasperare. S a uitat sever la cei câțiva ofițeri care mai rămăseseră și privirea i s a oprit pe cel mai tânăr dintre ei.
— Dietel! Locotenent Dietel!
— La ordin!
— Du te și arată le nenorociților ălora de ruși că Armata Germană mai este încă o forță de care trebuie să țină seama! Arată mi, pentru Dumnezeu, că mai am cel puțin un ofițer pe care să mă pot bizui că duce la bun sfârșit un ordin!
Dietel nu era din substanța din care sunt făcuți proștii cutezători. El n avea nici un chef să și sacrifice viața într o misiune fără speranță. Dar ordinul era ordin, chiar când era o trimitere la moarte sigură și nu avea o altă soluție decât să asculte. S a dus tăcut la ușă. Maiorul l a bătut părintește pe umăr cu o mână binevoitoare.
— Arată le din ce suntem plămădiți, băiatul meu! Nu trebuie să ne temem de lepădături!
Locotenentul Dietel și oamenii lui au pornit în ultima lor călătorie, acoperiți de focul mitralierei noastre. Înainte să fi parcurs măcar un sfert de drum, au dat de necaz. Imediat, maiorul l a acuzat pe Dietel că e un prost și un laș care va fi împușcat pe loc dacă va îndrăzni să se întoarcă viu. S a întors furios spre un alt ofițer.
— E în regulă, Plean, totul depinde de tine! Du te acolo, descurcă lucrurile pe care le au încurcat porcii ăia smiorcăiți.
Locotenentul Plean a ezitat doar o secundă, apoi brusc s a repezit înainte în haos, răcnindu le oamenilor lui să se țină de el. L am văzut înaintând prin fum și flăcări. Proiectilele explodau la picioarele lui, gloanțele îi șuierau pe lângă cap, dar el era încă acolo, în mijlocul învălmășelii, luptând ca un demon, strigând la o grămadă de cadavre să se ridice și să umble, trăgând după un sergent care a încercat să fugă, apropiindu se din ce în ce mai mult de linia de front rusească.
Aruncătoarele de flăcări ale inamicului au fost distruse. L am văzut pe locotenentul Dietel făcut fărâme. L am văzut pe locotenentul Plein și un grup de soldați cum au ajuns la prima tranșee și s au angajat într o luptă corp la corp sălbatică. Siberienii erau ca roboții, instruiți să ucidă sau să fie uciși. Luptau cu o hotărâre rece, fără nici o emoție, impasibili și indiferenți față de viață sau moarte. Plein și soldații lui făceau ultima sforțare. Păreau beți de bucuria amețitoare a măcelului. Cadavrele au început să se strângă grămadă unul peste altul, de germani și ruși laolaltă. Oameni cu gâtul tăiat, oameni cu burțile sfârtecate, oameni cu capul atârnând de umeri printr un tendon.
Când s a terminat măcelul și micul grup a fost lichidat, siberienii și au șters calmi cuțitele de sânge și și au reocupat pozițiile. Un singur supraviețuitor a revenit în liniile germane și a căzut mort la picioarele maiorului, chiar când și a deschis gura să raporteze.
— Tâmpiți! a zbierat maiorul. Tâmpiți și lași! Nimic altceva decât tâmpiți incompetenți și lași!
S a năpustit la telefonul de campanie, unde l am auzit zbierând și plângându se că batalionul lui a fost format din tâmpiți lași și că va avea nevoie de un sprijin de artilerie mult mai puternic decât primise până acum, dacă urma să încerce să realizeze o pătrundere. S a tocmit ca o babă dintr o piață orientală pentru numărul de mortiere de care va avea nevoie, înainte de a consimți să lanseze un alt atac.
— Zece? Ai zis zece? Nu fi ridicol, omule! Asta numești sprijin? Nu l ar afecta nici pe un purice... Ridică la douăzeci, așa aș putea lua lucrurile în considerare... Am zis douăzeci și atunci aș putea lua lucrurile în considerare... Bine, e în regulă, cincisprezece atunci. Dacă asta i tot ce puteți face. Să zicem cincisprezece și Dumnezeu să vă ajute dacă ne lăsați baltă!
A azvârlit cât colo receptorul și a adunat ce mai rămăsese din batalion pentru atacul final. Prima grenadă a pornit și obișnuitele fragmente de oameni și armament au început să fie împroșcate în aer, în partea cealaltă a câmpului de luptă.
Maiorul număra cu un braț ridicat. Când a ajuns la cincisprezece, și a lăsat brusc brațul în jos și a țâșnit în încăierare. A alunecat și a căzut, s a ridicat cu greu în picioare, a fluturat un braț deasupra capului și a continuat să alerge, cu ceea ce mai rămăsese din pionieri în urma lui.
De data aceasta atacul a reușit. Rușii s au retras sub presiunea atacului. Au fost aruncate grenade de mână în tranșeele de comunicație și în adăposturi. Au fost vârâte explozive în gurile tunurilor. Puștile mitraliere au lătrat, oamenii s au decapitat unul pe altul cu târnăcoape și lopeți și s au străpuns cu baioneta. Maiorul a fost găsit cu un trabuc proaspăt în gură, zăcând pe spate alături de un ofițer rus. Amândoi erau morți. Ei nu erau decât doi dintre cei o mie care muriseră în ziua aceea.
Înainte să putem consolida poziția greu câștigată, siberienii au lansat un nou atac. Din senin, au năvălit puzderie asupra noastră. Oameni cu ochi mici oblici, îndesați și lați în umeri, cu picioare scurte și brațe lungi, strigând, cu voci răgușite, cuvinte de laudă despre Stalin. Ne am luptat cu ei în tranșee și afară din tranșee, alunecând și călcând în sângele și mațele morților, dar siberienii erau încăpățânați și de neclintit și încet, dar sigur, ne au respins pe calea pe care venisem.
Peste tot în jurul meu oamenii se poticneau, cădeau și plângeau fugind. S a rostogolit spre mine o grenadă și era cât pe aci să calc pe ea. Am sărit într o parte ca un cal speriat, am înșfăcat o și am azvârlit o în mijlocul unui grup de siberieni care veneau spre mine. Unda de șoc a exploziei m a aruncat într o parte și am aterizat într un crater, direct deasupra unui om proaspăt ucis, care zăcea chircit într o băltoacă de sânge, cu capul atârnând moale și cu conținutul burții sfârtecate revărsat peste picioarele mele. Am scos un țipăt de groază și m am târât afară. Am început să fug înnebunit de panică, dar se părea că siberienii sunt peste tot în jurul nostru, trăgând din toate direcțiile deodată și nu vedeam nici o cale de a scăpa. Și atunci, brusc, l am zărit pe Porta retrăgându se și trăgând rafală după rafală de la șold. Am luat o spre el, sărind în gropi de proiectil și alunecând în băltoace de sânge și ulei, în graba mea să l ajung. M am simțit mai liniștit în clipa în care am fost cu el. Porta era imun la gloanțe. Porta era indestructibil. Era imposibil să ți imaginezi un glonț inamic găsindu și ținta în trupul acela tare și uscățiv. Atât timp cât eram adăpostit în spatele lui, eram în siguranță.
Ne am continuat fuga impetuoasă, retrăgându ne Dumnezeu știa unde. La un moment dat l am întâlnit pe pastorul Fischer, care rătăcea pe câmp, cu o gaură într o parte a pieptului prin care se vedea plămânul. Unul dintre camarazii săi WU iști l a târât peste sfărâmături, spre noi.
— Nu te neliniști, bătrâne, o să te ducem înapoi cu bine. O să avem grijă să te vindeci. N o să te lăsăm să mori...
Într un fel oarecare, pentru acest om părea deosebit de important ca pastorul Fischer să nu moară. Poate, într un fel, acesta devenise un talisman. Un simbol al speranței. Dacă el putea supraviețui, atunci, cu siguranță, puteau și ceilalți. Atâta timp cât Fischer trăia, însemna că Dumnezeu nu i abandonase întru totul.
A venit în fugă un brancardier, dar, când a văzut că Fischer era WU ist, s a întors și s a dus să caute pe cineva mai demn de ajutorul lui. Morfină era puțină și nu putea fi risipită pe oameni ca pastorul Fischer.
— Lăsați mă să mor, a zis bătrânul. Lăsați mă aici și lăsați mă să mor. Eu nu sunt important.
Colegul pastorului i a așezat brațul după umăr și a început să l târască cu greu spre iluzoria siguranță a unei gropi de proiectil.
— N o să mori. N o să te las să mori. O să te duc înapoi, o să te bag în spital. O să am grijă să ți dea tratamentul cuvenit, dacă acesta va fi ultimul lucru pe care îl voi mai face vreodată... Nu te mai tângui, bătrâne! Pentru Dumnezeu, nu te mai tângui! Eu fac tot ce mi stă în putință, ce pot să fac mai mult?
Au căzut împreună în groapa de proiectil. Pastorul Fischer stătea întins cu capul în poala camaradului său, iar sângele păta pământul. Undeva, în apropiere, a explodat un proiectil. În spatele lor, în pădure, o mitralieră a început să tragă.
— Ei, cum te simți, bătrâne? Spune mi ceva. Spune mi ceva! Spune orice vrei, dar vorbește mi, pentru numele lui Dumnezeu! Nu mă lăsa singur aici!
Fața pastorului era scofâlcită și pământie. Buzele i se învinețeau. A mai explodat un proiectil, ceva mai aproape decât cel dinainte.
— Acum n o să mai dureze mult, bătrâne. Te a mai lăsat durerea?
Poate că da. Poate îl mai lăsase durerea. Pastorul Fischer tăcea acum. Ochii îi erau închiși și gura îi atârna deschisă. Sângele părea că nu mai curge atât de repede cum cursese.
— De ce nu te rogi, bătrâne? De ce nu te rogi pentru noi, hăă? Nu poate fi dăunător...
Nu mai putea fi dăunător. Ar fi putut fi chiar folositor. Dar timpul pentru rugăciune venise și trecuse. Pastorul Fischer murise în cele din urmă.




„Arma politică cea mai bună este arma teroarei. Cruzimea impune respect. Oamenii n au decât să ne urască dacă vor. Noi nu le cerem dragoste; doar teamă...
Himmler. Discurs adresat ofițerilor SS la Harkov, 19 aprilie 1943.

Nicolai Kaminsky fusese profesor la Briansk, în Ucraina. Mama sa era poloneză, tatăl său german, iar el era un nazist de o loialitate înverșunată. În timpul iernii lui 1941/42 a pornit cu o mână de fanatici ca și el, să lupte împotriva partizanilor. Avea treizeci și cinci de ani și cruzimea lui devenise proverbială. Era autodidact în arta uciderii lente și cunoscut a fi inventat mai multe torturi decât inventaseră chinezii.
Himmler a auzit de el prin Obergruppenführer ul Berger și imediat i a trezit interesul. A dispus să fie adus la Berlin, nutrind un respect crescând pentru capacitatea acestuia de a pricinui suferințe semenilor săi. Începând din momentul acela, ucrainenii au dobândit în ochii Reichsführer ului un statut aproape egal cu germanii.
Cariera lui Kaminsky a fost meteorică. În ciuda handicapului inițial de a nu aparține rasei superioare germane, a devenit totuși SS Brigadenführer și general de divizie în armata SS în mai puțin de trei luni. Puterile lui erau atât de mari, încât nici ofițerii de cel mai înalt grad din armată nu îndrăzneau să vorbească pe față împotriva lui.
Spre sfârșitul lui 1942, generalului Kaminsky i a venit ideea de a crea o republică germană în provincia Lokot, care pe vremea aceea era plină de partizani și luptători de gherilă. Brigada lui era formată din șase mii de oameni, cei mai mulți dezertori din Armata Rusă. Era compusă din opt batalioane de infanterie, un batalion de tancuri, două plutoane de artilerie, un pluton de cazaci și o companie de pionieri. În mai puțin de doi ani, Kaminsky și cei șase mii ai lui i au uimit pe cei care i criticau, curățând provincia Lokot de toți cei care i tulburau liniștea și anexând o Germaniei.
În primăvara lui 1943, Himmler a dispus transferarea brigăzii în regiunea Lemberg, din Polonia, unde Kaminsky s a depășit pe sine însuși, răspândind moarte și distrugând totul pe unde mergea. Numele lui a devenit sinonim cu ura și teroarea; „dar noi nu le cerem dragoste; doar teamă..."

ÎN JOS PE COASTA MUNTELUI

— Sergent Beier! Sergent Beier!
Jucam pașnic cărți când am auzit strigătul. Poarta a ridicat o sprinceană spre Bătrânul, care și fuma calm pipa urât mirositoare și își studia mâna.
— Mai iau una, a zis. Micuțul i a dat o carte. Un zâmbet ușor de satisfacție a luminat fața Bătrânului. Nu pot pierde, a zis și și a lăsat mâna pe lada de muniții care ne servea de masă.
Micuțul s a încruntat și i a aruncat a cincea carte.
— Sergent Beier! Strigătul s a auzit din nou. L a văzut careva de aici pe sergentul Beier?
Mi am strâns cărțile și m am prefăcut că le arunc.
— Cred că te strigă cineva, am zis. Am avut o vagă speranță că nu mai puteam continua jocul. Primisem un as și mi se urcase la cap. Pusesem la bătaie întreaga mea soldă pe anul următor, pe un decar, și m am ales cu o mână de gunoi. Un tip de la plutonul antitanc, am zis, întorcându mi capul ca să văd.
A observat că mă uit la el și s a apropiat imediat.
— Sergent Beier? a zis. Ochii i au poposit o clipă pe fiecare dintre noi, apoi s au oprit asupra Bătrânului. Tu ești sergentul Beier? a întrebat. Te caut de treizeci de minute. Unde naiba ai fost?
— Exact aici, tot timpul, a murmurat Bătrânul. Ce i cu panica asta?
— Trebuie să ți aduni plutonul și să vii cu mine. Locotenent colonelul Schmeltz e deja pe drum cu grupul de asalt și voi trebuie să mergeți cu ei. Sunt în partea cealaltă a râului. O să vă arăt eu drumul.
— Du te de a dura și lasă ne în pace, a zis Porta, fără să și ia ochii de la cărți. Avem lucruri mai bune de făcut... dă mi una și...
Plin de amabilitate, Micuțul a dat pe față un șase. Bătrânul s a uitat cu regret la levata lui de cinci cărți, indecis între chemarea datoriei și ispita unei mari sume de bani. Eu însumi eram în aceeași situație, dar în cazul meu alegerea era oarecum mai ușor de făcut. Mi am aruncat jos cărțile, am înșfăcat pușca și am sărit grabnic în picioare, răsturnând din întâmplare lada de muniții. Micuțul s a uitat la mine cu acreală.
— Unii dintre noi sunt foarte dornici să plece ca să fie uciși, a zis.
— Câtuși de puțin, am răspuns. Mi am îndesat șapca pe cap și mi am strâns centura cu încă o gaură. Nu mi place însă ideea de a face un locotenent colonel să aștepte.
— Þi e prieten? a zis zeflemitor. Micuțul, care știa foarte bine că ședeam acolo cu o mână de gunoi și mă rugam să scap.
Wolf, vechiul amic al lui Porta, a apărut să ne vadă cum plecăm.
— Complimentele mele lui Scaraoțchi, a zis. După cum se pare, o să vă întâlniți cu el înaintea mea...
Am avut un sentiment neplăcut că, probabil, așa va fi. Cu toată grija mea exprimată de a nu l face pe locotenent colonelul Schmeltz să ne aștepte, era ceva deosebit în legătură cu această misiune ce mi displăcea în mod instinctiv.
Călăuza ne a trecut în grabă podul printr un foc puternic de artilerie. În cealaltă parte a râului pământul se înălța brusc și nu după mult timp ne am pomenit în șir indian, străduindu ne să urcăm o pantă îngustă ce părea aproape verticală.
— Vorbea despre blestematul de Scaraoțchi, a bombănit Micuțul, în timp ce suflam, gâfâiam și cădeam la tot pasul. În felul în care mergem, o să l întâlnim mai degrabă pe afurisitul de Sfântul Petru.
Călăuza și a întors capul să l privească.
— S ar putea să ai dreptate, a zis. S ar putea foarte bine să ai dreptate.
Bătrânul s a oprit o clipă să și tragă sufletul.
— Ce este asta de fapt? a întrebat.
— Ce este? Călăuza s a oprit de asemenea. Și a pus mâinile în șolduri și a zâmbit ironic. Bine că întrebi! E o misiune nenorocită de sinucidere, asta este. Dacă vreți să mi ascultați sfatul, plecați naibii de aici cât mai repede, înainte de a veni rușii și a vă tăia retragerea. A făcut semn cu degetul mare înapoi spre pod. Cât timp crezi că o să mai stea acolo?
Bătrânul s a încruntat.
— Tu ce ai de gând? a zis.
— Eu? Omul a râs. Nici o grijă, o șterg înapoi după ce vă duc pe voi acolo! Nu stau să văd baia de sânge!
Am ajuns în cele din urmă în vârf și ne am prezentat la locotenent colonelul care arăta ca rămas de la potop. Mâinile pline de vene îi tremurau, ochii îi erau triști și cu pungi. Fără îndoială, războiul nu era ceea ce fusese în tinerețea lui.
Căpitanul regimentului pe care îl schimbam a predat colonelului poziția, plin de recunoștință.
— Poteca asta de aici, a zis, arătând cu mâna spre panta pe care tocmai ne trudisem, e singurul drum pe care rușii îl pot folosi pentru a întreprinde un atac. Nu există o altă cale în sus sau în jos. După cum puteți vedea, poate fi ușor apărată cu două mitraliere. De obicei, noaptea nu avem probleme, e riscant, dar în timpul zilei... S a oprit și a ridicat din umeri. Ei bine, oricum, veți reuși s o mai mențineți câteva ore. Asta i tot ce trebuie. Doar câteva ore, așa a zis generalul... Rezistați până veți vedea semnalul de retragere și atunci fugiți cât vă țin picioarele. Vom trage trei rachete. Trei rachete verzi. În clipa în care le vedeți, dați ordinul de retragere și vă întoarceți la pod în pas alergător, înainte de a fi aruncat în aer. Peste râu nu există altă trecere, așa că nu riscați să vă tăiați singuri retragerea.
Ne am ocupat pozițiile așa cum ni s a indicat de către călăuză. Sus pe stânci, unde ne găseam acum, firește, erau făcute parapete și fante de observare. Căpitanul și oamenii lui au plecat. Peste tot în jurul nostru se găseau lăzi cu muniții, coșuri cu grenade pentru mortiere, grămezi de mine și grenade de mână.
Micuțul țopăia printre ele ca un copil emoționat, servindu ne din fiecare cu câte una.
— Deci aici le ascundeau! A luat câteva grenade și a început să facă jonglerii cu ele. N am mai văzut așa ceva din 1937!
— Dumnezeu știe ce i cu toate astea aici, a zis Barcelona, care era tăcut și supărat de când sosisem. O să avem toate șansele să le folosim. A făcut un semn cu mâna în josul coastei. Nu suntem decât niște cloști cocoțate aici pe grămada asta nenorocită de pietre. Și un orb cu pușcoace ne ar putea nimeri.
— De ce naiba nu i acorzi o șansă fundului ăla al tău și nu încetezi cu afurisita asta de văicăreală? a zis Porta. Cel puțin am scăpat de blestematele alea de tranșee.
— Prefer să stau într o tranșee decât cocoțat aici pentru tragere de instrucție, a replicat Barcelona.
Porta l a ignorat. S a așezat confortabil într un cerc de stânci, și a scos covorașul de postav verde și l a întins pe pământ.
— Are careva chef de joc? a zis.
I s au alăturat Legionarul și Bătrânul. Eu am luat o talangă care zăcea pe jos și am scuturat o cu titlu de experiență. Zgomotul pe care l a făcut i a expediat pe toți să și caute adăpost, cu mâinile puse pe urechi. Trebuie să recunosc, eu însumi am fost puțin deconcertat.
— Mai fă asta o dată, a zis Barcelona cu vocea întretăiată, când ultimele ecouri ale dangătului s au stins în munți, și o să te trezești cu cizma mea drept în afurisitul ăla de fund al tău!
Am pus talanga cu grijă pe un petic de iarbă.
— De unde să știu că o să facă un zgomot atât de afurisit? am zis. Doar nu sunt o vacă pierdută, nu?
Am stat și m am gândit în timp ce ceilalți și au reluat jocul de cărți întrerupt. Din când în când, colonelul venea să ne vadă. În ciuda anilor pe care îi avea în urma lui, acum era trimis prima oară pe linia frontului și se vedea limpede că era mort de frică.
Micuțul încă își mai târa după el sclavul, pe fostul gestapovist Adam Lutz. Acum, omul nu mai era decât o umbră palidă a grăsanului de altădată, dar, printr o minune oarecare, supraviețuise fără măcar o zgârietură.
— Cred că asta o să fie marea ta șansă, l a informat cu blândețe Micuțul. Când o să sune retragerea și noi vom începe să plecăm, o să te las aici să acoperi cu foc trecerea și să împuști cât mai mulți ruși. Ai înțeles? Rămâi și tragi ca nebunul până termini muniția. O să ți dea o medalie pentru asta.
Lutz și a lins nervos buzele. Porta i a zâmbit răutăcios.
— Nu ți fă griji, amice. O să intri în analele istoriei. O să faci faimos acest regiment. Va veni o vreme când toți vor citi despre tine în cărțile cu poze. „... fostul gestapovist Lutz, care s a aruncat neînfricat în mijlocul hoardei năvălitoare. Deși piciorul stâng i a fost retezat de un proiectil rusesc, el l a luat și l a învârtit în jurul capului ca pe o măciucă... A reușit să ucidă șase sute de soldați siberieni înainte de a primi lovitura mortală, dar vârându și capul sub braț, a continuat să lupte vitejește cât timp i a mai bătut inima..." Isuse Dumnezeule, a zis Porta, ștergându și lacrimile, nu este înduioșător? Să te gândești că patria mai poate încă produce asemenea eroi!
— Apropo de eroi, a zis Gregor, mă întreb ce s o fi întâmplat cu bătrânul Weltheim?
— Weltheim?
Ne am uitat el, nedumeriți. Cine era Weltheim?
— Numele îmi sună parcă puțin cunoscut, a recunoscut Legionarul.
Nu ne am dat seama despre cine vorbea până nu ne a ajutat Gregor să ne amintim: Walter, baron von Weltheim, comandantul nostru de divizie, care ne inspectase pentru scurt timp în noroiul și mlaștinile de la Matoryta și după aceea plecase cu pianul de concert și două camioane încărcate de efecte personale, iar de atunci nu l mai văzusem și nu mai auzisem de el. Legionarul a ridicat din umeri.
— O fi sănătos și teafăr în vreun adăpost blindat cu aur, fără îndoială. Bând gin și gândindu se cum ar putea da ordinul pentru încă o retragere strategică, reușind totuși să o facă să sune ca o victorie.
— L a și dat, probabil, a zis Barcelona, posomorât. Probabil toată blestemata de armată s a retras până acum. Noi suntem bieții fraieri lăsați în urmă ca un gest de adio. Plasați aici, pe o grămadă de stânci nenorocite la dracu n praznic, așteptând să fim măcelăriți.
— Toți plângăcioșii ca tine, a zis Micuțul, merită al naibii să fie măcelăriți. De ce nu rămâi în urmă cu Lutz să câștigi o medalie?
Colonelul umbla neliniștit încoace și încolo, așteptând semnalul celor trei grenade verzi care nu venea, dar puțin timp după miezul nopții orizontul a izbucnit brusc în flăcări și pământul stâncos a huruit și s a cutremurat sub picioarele noastre, când rușii au deschis focul cu artileria grea.
— Ce naiba se întâmplă? a strigat Schmeltz, înșfăcându și binoclul. Cine naiba trage în cine?
— Rușii, domnule. Calm și sigur ca totdeauna, Barcelona și a luat locul lângă colonel. Se pregătesc de atac în timp ce trupele se retrag. Ar fi nebuni să n o facă. E marea lor șansă.
A privit calm la orizontul plin de fum, apoi și a lăsat binoclul în jos.
— Ce ne facem? a zis. Trebuia să tragă rachetele. Noi urma să stăm aici până vedeam rachetele... Și a trecut o mână peste frunte. Ce sugerezi să facem, sergent? Probabil, tu ai mai multă... hm... experiență decât mine cu asemenea... hm... teren. Ești pe aici de mai mult timp. Spune mi ce crezi că ar trebui să facem?
— Să le lăsăm naibii de rachete și să plecăm de aici, a bombănit Porta.
Bătrânul a ridicat o sprânceană prevenitoare. S a întors spre colonelul care tremura.
— Cred că, probabil, ar trebui să coborâm și să vedem ce se întâmplă, domnule colonel. Să vedem dacă podul mai e acolo. Nu cred că facem un lucru bun rămânând aici și, într adevăr, nu...
Bubuitul unei explozii a sfâșiat brusc întunericul, întrerupând propoziția Bătrânului. Toți am fugit la parapet să ne uităm. Pe toată lungimea orizontului se ridicau spre cer gheizere de flăcări.
M am uitat la fața colonelului. Era cenușie și solzoasă, iar buza de jos îi tremura.
— Cred că asta e, a zis Bătrânul. Cred că am amânat lucrurile prea mult, domnule colonel.
— Prostii! Colonelul s a îndreptat. Prostii, sergent! N ar arunca podul în aer fără să dea mai întâi un semnal. A gesticulat nervos cu o mână albă ca hârtia. Ia acești trei oameni și coboară acolo să vezi ce s a întâmplat. Eu te voi urma cu restul companiei.
— Foarte bine, domnule colonel. Bătrânul s a întors spre noi. Sven, Micuțul, Porta... Și a pus pușca în bandulieră și a făcut semn din cap în direcția râului. Haideți.
— Iarăși noi? am zis.
— Fir ar a naibii, a bombănit Porta.
Bătrânul s a întors spre el, furios.
— Vrei să ți închizi afurisita aia de gură și să faci ce ți se spune?
Porta și a trântit protestatar jobenul galben pe cap și a pornit în urma Bătrânului, folosindu și arma ca baston. Micuțul a alunecat și a căzut pe panta abruptă de stânci, iar mitraliera i a luat o înainte; zăngănind și făcând un zgomot ca o bubuitură de tunet. Înjurăturile Micuțului au urmat o îndeaproape.
— Pentru Dumnezeu! a zis Bătrânul, furios.
Barcelona s a aplecat peste parapet și a strigat la noi.
— De ce nu luați un megafon ca să le spuneți că veniți?
Restul companiei ne a prins din urmă destul de curând. Se părea că hotărâseră singuri că așteptaseră destul de mult timp și în consecință și au pus armele pe umăr și au pornit, lăsându l pe colonel să i urmeze sau nu, după cum îi era voia. Era evident că omul era absolut nepotrivit pentru a comanda.
— Minte de capră bătrână, a bombănit Porta. Ar fi trebuit pus la saramură de mulți ani.
Noaptea era caldă și apăsătoare și am transpirat coborând pe aceeași potecă îngustă, pe care urcasem doar cu câteva ore mai devreme. Era plin de țânțari, care se ridicau din mlaștinile de jos. Simțeam mirosul familiar, ud și greu emanat de mâl și știam că undeva, acolo jos, se găsea, inamicul.
Departe, înaintea noastră, Micuțul a tras pe neașteptate două focuri de avertizare și am presupus că i simțise pe ruși. Colonelul a strigat un ordin vag și isteric, dar oamenii urmaseră deja ceea ce devenise instinct și săreau la o parte din potecă, ocupându și pozițiile, instalând mitralierele și mortierele.
L am văzut pe Lutz ghemuit după un bloc de stâncă. Tremura atât de tare, încât îi auzeam dinții clănțănind.
— Uită te la el, a zis batjocoritor Barcelona, care își recâștigase obișnuita i bună dispoziție acum, când sosise timpul de acțiune. E ca o budincă de orez nenorocită!
Gregor s a târât până la el și i a vârât amenințător revolverul în coaste.
— Þine minte, a zis. O singură mișcare greșită și ajungi în cer, amice... aici nu dăm prea mult pe Gestapoviști.
Din josul potecii a răsunat o serie de împușcături, apoi brusc a apărut Bătrânul. S a uitat în jur după colonel și, după ce l a descoperit într un șanț, s a dus calm să i raporteze.
— Ruși peste tot, domnule colonel. Nu avem nici o șansă să trecem printre ei. Am reușit să lichidăm o grupă, dar întreaga zonă e împânzită de ei... Cred că lucrul cel mai bun pe care l putem face e să stăm liniștiți și să așteptăm, ca să vedem ce au de gând.
Înainte să poată răspunde colonelul, cerul de deasupra noastră a fost brusc inundat de o lumină puternică. Plin de bucurie, colonelul a sărit în picioare.
— Semnalul...
— Nu, domnule colonel, Bătrânul l a împiedicat să se ridice, apăsându l în jos tocmai la timp pentru a evita o altă rachetă care a explodat deasupra noastră. E inamicul, încearcă să ne localizeze.
N a mișcat nimeni. Am rămas unde eram, ascunși printre stânci, în timp ce rachetele zburau pe deasupra noastră parcă de o veșnicie. Gregor își ținea revolverul înfipt în coastele lui Lutz. Bătrânul se ținea respectuos de colonel, în siguranța oferită de șanț. Cea mai mică mișcare ne ar fi putut trăda prezența.
Ultima rachetă s a înălțat în întuneric, a descris un arc deasupra noastră, inundându ne cu lumină, apoi încet, foarte încet, a căzut dincolo de râu și s a stins.
— Gata. Bătrânul l a ajutat pe colonel să iasă din șanț, apoi a început să și umple pipa cu tutun. Cred că ar trebui să ne pregătim pentru acțiune, domnule colonel...
Cei mai mulți dintre noi erau deja ocupați. Heide și Legionarul puneau mine T de a lungul potecii înguste. Porta pregătea cocteiluri Molotov. Gregor și Barcelona camuflau mortierul sub ramuri de copaci. A fost așezat la distanță de drum și îndreptat în direcția din care trebuia să vină rușii. Micuțul ședea pe o stâncă, fixând fericit grenade pe calupuri de dinamită. Ca arme, acestea erau foarte periculoase pentru cine le mânuia, dar făceau un zgomot grozav, ceea ce pentru Micuțul era suficient. Nu părea deloc îngrijorat de perspectiva de a rămâne fără cap său de a i fi smulse brațele din încheieturi. Nimeni nu vroia să se apropie de el.
Colonelul trecea agitat de la un grup la altul, dând o serie de ordine, contradictorii, toate fiind discret contramandate sau corectate de Bătrânul, care venea după el. Când a ajuns la Micuțul, care stătea cocoțat pe stâncă, jucându se cu lada cu grenade, s a întors îngrozit spre Bătrânul.
— Sergent, caporalul ăsta știe ce face? E debil mintal? Își dă seama că poate sări în aer?
— Nici o teamă, domnule colonel. Nervos, Bătrânul l a îndepărtat pe colonel de Micuțul și de jucăriile lui mortale. Asta i distracția lui.
— Distracție? a zis colonelul. Tipul e cretin?
Bătrânul a fost scutit de efortul de a răspunde. De undeva de jos, o mitralieră a deschis focul și auzeam cum cad în josul coastei bucăți de stâncă sfărâmată.
— Asta e, a zis Bătrânul, calm. Au pornit.
Heide a apărut brusc, târându se pe pantă în sus. Și a dus un deget la buze și a arătat tăcut în josul potecii, spre câteva tufișuri. Am privit toți într acolo prin semiîntuneric. Bătrânul a ridicat din sprâncene.
— Ce este? La ce trebuie să ne uităm? Doar câteva tufișuri nenorocite...
— Tufișuri nenorocite care nu erau acolo acum o jumătate de oră, a zis Heide.
Bătrânul a privit din nou.
— Ești sigur?
— Al naibii de sigur. În partea aceea nu erau decât stânci.
Colonelul a pocnit din limbă nerăbdător.
— Fleacuri! a zis. Ce i cu oamenii tăi, sergent? Toți sunt sub limita normală?
Bătrânul s a încruntat.
— Sergentul Heide este unul dintre cei mai buni soldați din întregul regiment, domnule colonel.
Era întrutotul adevărat. Era el, poate, un netrebnic și un ticălos și pe deasupra nazist, dar, orice s ar spune, nu se putea nega că era un soldat destoinic. (În ciuda încrederii sale fanatice în partid, el urma să sfârșească, după douăzeci de ani de la terminarea războiului, ca locotenent colonel în Armata Rusă.) Nu e rău pentru un copil din mahalalele Berlinului.
Colonelul a privit cu aroganță la Heide.
— Încerci să ne spui că o întreagă plantație de arbori a răsărit pe neașteptate, din senin?
— Tufișuri, domnule colonel, a zis Heide. Sunt tufișuri.
— Tufișuri sau copaci, sergent! Ce importanță are? Ai auzit vreodată de un tufiș care crește cu viteza de doi metri pe oră?
— Nu, domnule colonel, n am auzit, a zis Heide. Aș fi mult mai fericit dacă aș fi auzit.
Brusc, Bătrânul a inspirat profund. Toate privirile s au concentrat asupra tufișurilor de jos. În timp ce priveam, două au ieșit din rădăcini și au început să umble. Au înaintat târâș câțiva metri, apoi s au oprit. O altă pereche le a urmat, apoi o alta și o alta. Lutz a scos un țipăt de spaimă și Gregor i a acoperit gura cu mâna. Micuțul a luat una din armele confecționate de el. Colonelul a rămas cu gura căscată.
— Când dau semnalul..., a zis Bătrânul.
A ridicat o mână. Toți l am urmărit ca ereții. Brațul a căzut și o sută treizeci și șase de grenade de mână au fost azvârlite cu putere. Tufișurile umblătoare au început să țipe de durere. Printre stânci s au văzut fugind siluete întunecate. Zgomotul exploziilor s a stins și praful s a așezat peste un haos de carne sfâșiată și membre retezate. Legionarul s a dus să examineze rămășițele.
— Mongoli, a zis, când s a întors. Ticăloși urâți la chip. Oricum, se pare că i am băgat în sperieți.
— Nu te neliniști, o să revină, a zis Bătrânul, încruntat.
Ne am așezat iarăși jos, așteptând nervoși următoarea încercare. Colonelul părea incapabil să stea locului, umbla încoace și încolo, rozându și unghiile. Porta încerca să joace zaruri pe întuneric, mâna dreaptă împotriva stângii, iar Barcelona s a adâncit în obișnuita i stare de indispoziție.
— O marcă pe zi, zicea. O marcă pe a nenorocită de zi. Intri în armată ca să ți se zboare creierii și asta i tot ce primești... și mai am încă douăzeci de ani de făcut. Isuse Dumnezeule Atotputernic, cred că am fost nebun. Cred că mi am ieșit din minți. Cred că...
A încetat brusc când Micuțul s a repezit la mitralieră și a început să tragă nebunește în întuneric. Bătrânul a lansat o rachetă. La lumină am văzut ce auziseră urechile fine ale Micuțului. Ghemotoace de iarbă urcau încet pe coasta dealului...
Erau doar la vreo treizeci de pași depărtare și, când Micuțul a deschis focul cu mitraliera, au renunțat la încercarea de camuflaj și au urcat pe potecă, în fugă, spre noi. Erau mongoli. Le am putut vedea ochii oblici și pomeții proeminenți. Soldați ciudați ai Armatei Ruse, care de abia puteau rosti un cuvânt rusesc.
— Trageți cum puteți! a strigat Bătrânul.
Colonelul debita în gura mare obișnuitele i inepții, care, din fericire, erau înăbușite de zgomotul armelor. Sergentul Koblin și caporalul Lutz, fără mănuși de oțel, băgau grenadă după grenadă în mortier, fără să pară că și dau seama că au arsuri și bășici pe mâini. Heide înșfăcase un aruncător de flăcări și trăgea rafale scurte și precise în mijlocul mongolilor care înaintau. Iarba era arsă și poteca plină de sânge, dar de îndată ce cădea un om, un altul sărea să i ia locul.
În spatele mongolilor a apărut o linie de infanteriști ruși pe care îi vânam ca pe muște. Nimic nu este mai ucigător decât să ataci pe o pantă liberă. Nu aveau nici o formă de acoperire, nici un fel de protecție și totuși continuau să vină, val după val, spre măcel. M am întrebat de ce inamicul se străduia atât de mult să ne elimine, o companie singură, abandonată și uitată în fuga generală a Armatei Germane.
— Trageți în jos! a strigat Bătrânul. Reper trei sute.
A fost un masacru. În asemenea condiții nici nu putea fi altfel. Nici măcar importanța numerică n a putut compensa poziția noastră superioară, în partea de sus a potecii înguste. Când pericolul a fost aproape, pur și simplu am activat minele care fuseseră plantate cu grijă, de Heide și de Legionar. Explozia care a urmat ne a făcut să ne clătinăm pe picioare. Au apărut crăpături mari în potecă și o alunecare de stânci și pietriș a antrenat pe coastă în jos jumătate din forțele inamice. Cealaltă jumătate fie a fugit, fie a fost lăsată în urmă să moară. Ne am năpustit după ei pe coastă în jos, cu Micuțul în frunte, trăgând în tot ce mișca și strigând ca nebunii.
Un ofițer inamic, cu steaua roșie strălucind pe căciulă, a ieșit brusc de după niște stânci și și a ridicat mâinile deasupra capului. În fiecare mână avea câte o mină S, dar înainte de a le putea arunca s a auzit o bubuitură și fața i s a făcut fărâme ca o sticlă spartă. Porta a râs sardonic și și a lăsat arma în jos. Așa cum era, fără ochi și față, ofițerul a mai încercat să se târască spre noi. Micuțul a scos un strigăt triumfător și și a înfipt baioneta în el, țintuindu l la pământ. Se părea că toată lumea înnebunise. Ucideam din sminteală, ucideam din plăcerea de a ucide, înotând ca animalele într o baie de sânge.
Încet, pe coasta dealului s a lăsat liniștea. Dușmanul plecase și nu mai era nimic de ucis. Urma doar să scăpăm de morți și de răniți. Am auzit gemetele muribunzilor când ne am întors pe platoul stâncos, iar Heide a luat o canistră de benzină, i a desfăcut capacul și a aruncat o în josul pantei spre ei.
— Ce faci? a țipat colonelul, care până atunci nu participase la nici una din activitățile nopții. Ce naiba faci? Vrei să aprinzi un rug funerar?
Heide a înclinat din cap.
— Părea calea cea mai simplă, domnule colonel.
— Calea cea mai simplă? Cum adică cea mai simplă cale?
— Să curățăm locul, domnule.
— Să curățăm locul? Colonelul aproape își ieșise din minți de indignare. Sunt oameni răniți acolo, sergent.
Aproape imperceptibil, Heide a ridicat din umeri.
— Îi aud, a zis.
— Îți interzic să ucizi vreunul din oamenii aceia! a izbucnit colonelul. Pentru Dumnezeu, dacă trebuie să purtăm un război, să încercăm măcar să l purtăm cum se cuvine!
— Cum doriți, domnule colonel, a zis Heide, cu o indiferență arogantă.
A fost, de asemenea, bine că ofițerul nu i a văzut pe Micuțul și pe Porta furișându se în întuneric, cu cleștele într o mână și cu sacul din piele de căprioară în cealaltă, ca să ia plombele și dinții de aur. Bătrânul încercase de multe ori în trecut să pună capăt josnicelor lor incursiuni după terminarea luptelor. Acum a ridicat doar din umeri și i a lăsat să plece.
— O să vină o vreme, a zis, când lăcomia lor o să i coste scump.
Nu de data asta, oricum. S au întors cu o mică mină de aur, plângându se cu amărăciune că totdeauna dușmanii au gurile cele mai valoroase, și nu germanii.
— Cu o marcă pe zi, a zis Barcelona, acru, nu e deloc surprinzător, nu?
Colonelul a venit iar agitat. Încerca să organizeze un grup pentru înmormântare. Ne am uitat la el cu indiferență. Era posibil ca un nou atac să înceapă în orice clipă. Oare, într adevăr, aștepta de la noi să coborâm pe coasta dealului și să începem să săpăm gropi în stâncă?
— Sergent, ce se întâmplă cu oamenii tăi? Colonelul s a întors furios spre Bătrânul. Toți au venit dintr o casă de nebuni? N ai nici o putere asupra lor? N ai nici...
Micuțul a ridicat o mână și a cerut liniște. Colonelul l a săgetat cu privirea. Cum era posibil ca acest cretin de caporal să îndrăznească să întrerupă un locotenent colonel în mijlocul unei propoziții?
— Sergent, a zis pe un ton amenințător, dacă nu se termină cu această impertinență, voi fi obligat să...
— Nu puteți să tăceți? a zis Micuțul. Aud tancuri.
— Tancuri? a țipat colonelul. S a repezit la parapet și s a aplecat peste el. Ai zis tancuri?
Am ascultat cu toții. Ca de obicei, Micuțul a avut dreptate. N a trecut mult timp înainte ca și noi să auzim scrâșnetul șenilelor și să simțim coasta tremurând ușor la apropierea lor. Colonelul și a apăsat dosul palmei pe gură.
— Suntem pierduți, a zis. Dacă trimit tancuri împotriva noastră, suntem pierduți.
— Probabil, eram oricum, a zis Barcelona, prozaic. Cu tancuri sau fără tancuri, n aveam prea mari șanse. Și a vârât pipa în gură și a supt o vreme din ea. Al naibii să fiu dacă înțeleg de ce și fac atâta bătaie de cap cu noi. Ce or fi vrând cu nenorocita asta de stâncă?
— Nu ți a trecut prin minte, a zis Legionarul, calm, că vor neapărat să ne distrugă, deoarece cred că suntem SS iști? În care caz — și a trecut un deget de a curmezișul gâtului — Dumnezeu să ne ajute.
A urmat o pauză.
— De ce? a zis Lenzing.
Toți ne am întors să l privim.
— De ce? a zis Gregor, de parcă nu i venea să și creadă urechilor.
— De ce să ne ajute Dumnezeu? a întrebat Lenzing.
Legionarul i a pus un braț părintesc după umeri.
— Pentru că, copile dragă, dacă vom cădea în mâinile lor, ne vor ucide lent și chinuitor, de aceea. În mod sigur nu vor lua prizonieri. Nici măcar nu vor fi suficient de îndurători să ne tragă un glonț în ceafă. O să te lege și o să te tortureze până ajungi în pragul morții și așa o să te țină cât au ei chef...
Colonelul s a întors de la parapet.
— Ce naiba trebuie să facem? a întrebat, puțin iritat.
Bătrânul își mesteca gânditor coada pipei.
— Nu putem să ne luptăm cu ei, a zis. O mână de oameni nu se pot măsura cu o armată de tancuri, asta i sigur. Și, categoric, sfatul meu este să nu ne predăm, decât dacă vreți să fim sugrumați și lăsați să putrezim. Colonelul a înghițit, tulburat, iar Bătrânul și a scos pipa din gură și s a uitat încruntat la ea. Încercați și o să vedeți dacă nu mă credeți, domnule colonel. Ticăloșii ăia mărunți cu ochii oblici nu sunt ca oamenii obișnuiți. Ei nu te omoară pur și simplu, ci te sfârtecă bucată cu bucată, râzând în timpul acesta. Am văzut câteva rezultate ale muncii lor. Nu e o priveliște foarte plăcută.
— Atunci care ți ar fi sfatul? a zis colonelul. Sinucidere în masă?
— Sfatul meu este să ne retragem, ă zis Bătrânul. Rămânem și luptăm până ni se termină muniția, apoi ne retragem.
— Și pe ce drum sugerezi să o luăm? a întrebat colonelul plin de sarcasm. Direct pe coastă în jos, în brațele rușilor?
— Mă gândeam, a murmurat Bătrânul, să găsim o altă cale...
— Nu există o altă cale! Știi la fel de bine ca mine. Dacă ar fi existat un alt drum, l am fi urmat, fără îndoială, de mult. Încearcă să vorbești cu judecată, sergent! E clar că nu putem coborî pe unde am urcat și, întrucât este singură rută, mi se pare de a dreptul absurd să vorbim de retragere.
— Scuzați mă, domnule colonel, dar mai există una.
Bătrânul a arătat cu coada pipei spre partea opusă a parapetului, dincolo de poteca pe care venisem și pe care acum înaintau tancurile rusești. Colonelul a rămas cu gura căscată.
— Dar asta i nebunie! Nebunie curată. E un povârniș aproape vertical! Am putea foarte bine încerca să zburăm în lună și să terminăm!
— Da, firește, dacă d voastră credeți așa, domnule colonel...
— Eh, Bătrânule!
Micuțul a apărut brusc, clătinându se printre stânci. Þinea strâns o sticlă la piept și era nesigur pe picioare. S a prăbușit plin de afecțiune, cu un braț după umerii Bătrânului și a rămas atârnat așa, clătinându se, sughițând și încercând să vâre sticlă în gura Bătrânului. Colonelul l a privit cu groază și dispreț.
— Sergent Beier, omul acesta e beat?
— Cred că da, domnule colonel.
Colonelul s a aplecat înainte pentru a se convinge. Izbit de duhoarea de alcool a unei râgâieli, a făcut un pas grăbit înapoi.
— E dezgustător, sergent Beier! E o rușine! Oamenii tăi sunt ca porcii! Mai rău ca porcii! Sunt inferiori animalelor! Nu sunt demni să fie în Armata Germană!
— O marcă pe zi, a zis Micuțul, amintindu și brusc de Barcelona și de păsul lui. O nenorocită de marcă pe zi. A dus sticla la gură și a băut serios. Nu merită, a zis. Nimeni nu și ar putea permite dinți de aur cu o marcă pe zi.
Colonelul a scos un zgomot de nemulțumire înăbușită.
— Îi voi face raport acestui om, a zis. Dacă vom scăpa vreodată vii din această încurcătură, îmi voi face din asta o datorie.
S a întors brusc pe călcâie și s a dus spre marginea îndepărtată a parapetului, ca să studieze povârnișul vertical care urma să fie calea noastră de scăpare. Kuls, unul dintre brancardieri, s a apropiat nervos de Bătrânul.
— Ești nebun, a zis cu o voce răgușită. Ești smintit de a binelea. N o să ajungem niciodată întregi jos pe coasta aceea. Dacă ar fi după mine, eu aș ridica steagul alb chiar acum, înainte să ajungă la noi...
— Din fericire, a zis Bătrânul, furios, nu prea poți face ce vrei tu.
— O să regreți asta, a zis Kuls.
— O s o regreți și tu, a replicat Bătrânul, dacă o să încerci să negociezi cu adunătura aceea de nebuni stăpâniți de mania uciderii. Nu fi atât de prost, omule! O să te sfârtece în bucăți într o clipă.
S a dus la colonel și s a oprit grav lângă el.
— Ei, domnule colonel? Pot să vă întreb ce hotărâre ați luat?
Colonelul a ridicat din umeri. El știa, cum știam și noi ceilalți, că decizia fusese deja luată. Dacă Bătrânul a zis că vom merge pe povârniș, atunci mergeam pe povârniș. Era foarte simplu.
— Vom ține poziția cât vom putea. Colonelul s a întors cu spatele spre parapet și a început să se tragă agitat de bărbie. Cât putem, sergent. Reține. Cât putem. Nu trebuie să fie o retragere rușinoasă.
— Firește că nu, domnule colonel.
Bătrânul și a lăsat respectuos capul în jos. A fost trasă o rachetă și la lumina ei am văzut un șir lung de T 34 urcând panta spre noi. Pini mari erau rupți ca niște crengi și aruncați cu dispreț într o parte. Bolovani uriași și blocuri de stâncă erau dislocate și prăvălite zgomotos în vale. Fiecare tanc era acoperit de infanteriști care atârnau de el, ținându se cu mâinile și picioarele, ca niște ciorchini uriași de struguri omenești.
Vederea inamicului părea să l fi trezit brusc pe Micuțul. Nu se mai clătina și nu mai sughița. L am văzut foarte sigur pe picioare, coborând pe potecă spre tancurile care urcau, cu mine T și grenade aruncate pe umăr.
Lenzing se ținea de Bătrânul, ca un cățeluș, și părea că nu vroia să l scape din ochi.
— Credeți că o să ieșim vii din asta? a zis cu un aer de bravadă nepăsătoare care n a înșelat pe nimeni.
— S ar putea, a zis Bătrânul, sugându și calm pipa. S ar putea... Păstrează ți doar capul și încearcă să nu intri în panică. După ce vom lichida primele tancuri, nu uita, mai sunt infanteriștii cu care trebuie să ne răfuim. Încearcă să le ții piept cât poți mai mult. Și fără ideologie, da? Ticăloșii și ucigașii ăia de jos nu ți sunt frați de sânge, cum nu mi este mie Himmler. Așa că trage să ucizi și, ține minte, sau tu sau ei, altă soluție nu există... Dă mi lada aia de grenade și fii băiat bun.
— Mi e teamă, a zis Lenzing.
Bătrânul a zâmbit.
— Cui nu i este? a zis. Teama nu e ceva de care să ți fie rușine. N o lăsa însă să te domine, asta i tot.
Primele tancuri, cu tunurile îndreptate spre noi, erau la o distanță la care puteau fi lovite. Primul a derapat de mai multe ori pe poteca îngustă și părea pe punctul de a se prăbuși în prăpastie, dar șenilele rezistau și de fiecare dată când era la un pas de dezastru, se redresa.
I am așteptat în cuibul de rezistență. Bătrânul își băgase pipa în buzunar și mesteca gânditor un cocoloș de tutun. Firavul Lenzing era încă după el, strângându și pumnii și încruntându se îngrozitor din cauza efortului pe care l făcea ca să și stăpânească nervii. Când îl vedeam, simțeam că aproape mi se face și mie rău de frică.
Într o crăpătură în stâncă, Porta era ocupat să deschidă o cutie de carne cu înscrisul „Made in USA" pe etichetă. Porta se îndopa totdeauna înaintea unei bătălii. Pretindea că e o reacție nervoasă. Potrivit celor mai bune sfaturi medicale, un om nu trebuie să intre în luptă cu stomacul plin. Se pare că nu e prea sănătos dacă ai mațele sfâșiate, există pericolul de a face peritonită. Porta însă declara că el preferă o moarte rapidă cu o mâncare bună în burtă, decât o moarte lentă înfometat. L am urmărit cum scotea, cu vârful baionetei, bucăți de carne roz. A terminat prima cutie și imediat a atacat alta. N am putut să mi dau seama ce era, dar după felul în care înfuleca părea că i place.
Primul tanc se târa. Încet spre noi. Deodată, din senin, a apărut Micuțul. A țâșnit înainte, a vârât o mină magnetică sub pântecele tancului, apoi s a aruncat înapoi în ascunzătoare. Explozia a fost aproape instantanee și, chiar în timp ce praful și rămășițele se așezau pe pământ, al doilea T 34 venea, croindu și drum printre fiare și oameni, frământați laolaltă sub șenilele lui. A căzut asupra lui o ploaie de grenade și infanteriștii agățați de el au fost loviți. Au alunecat de pe laturile tancului tocmai la timp ca să întâmpine al treilea monstru, care i a frământat sub el înainte de a avea șansa să se elibereze de sângele și oasele celor care muriseră înainte. L am auzit pe Lenzing recăpătându și respirația și m am uitat la el. Sentimentele n o să i folosească la nimic. Să și păstreze toată mila pentru sine: probabil, nu peste mult timp va avea nevoie de ea.
Legionarul a coborât în goană pe potecă, spre tancul din capul coloanei. A azvârlit o bombă cu napalm în turelă, apoi s a aruncat într o parte, rostogolindu se în spatele unei grămezi de cadavre rusești, ca să se apere de suflu. Din vehiculul distrus s a înălțat spre cer o flacără albastră, lungă. Trapa s a deschis și a apărut un om, dar, înainte să poată sări, a fost făcut fărâme împreună cu tovarășii care erau prinși înăuntru.
Brusc, din cel de al treilea tanc a explodat un proiectil undeva în spatele nostru. M am întors să văd ce stricăciuni făcuse și am descoperit o groapă mare în pământ, unde cu o secundă mai înainte fuseseră sergentul Litwa și oamenii lui. Întreaga grupă fusese lichidată. În crater era o grămadă de rămășițe omenești care făceau să ți se ridice mațele în gură numai la vederea lor.
M am întors grăbit la locul meu.
L am văzut pe Micuțul reapărând cu două mine în mâna dreaptă. A sărit pe tanc și a bătut în capac cu mânerul revolverului. Capacul a fost deschis cu prudență și un chip a privit atent afară. Micuțul l a împins imediat în jos. A vârât minele după el, a trântit capacul la loc și s a aruncat în spatele vehiculului, cu o mișcare rapidă câștigată prin exerciții.
Bătrânul și a ridicat brațul deasupra capului și a strigat la noi să l urmăm. Ne am înșirat după el, în josul coastei, cu baionete și aruncătoare de flăcări. Infanteriștii ruși erau într o stare de confuzie, dar erau susținuți de jos cu foc de mortiere grele. L am văzut pe sergentul Blaske fugind înainte și aruncându se peste trupul unui mongol rănit. S a împiedicat și a căzut și, înainte să se poată ridica în picioare, rănitul trăsese cuiul unei grenade și amândoi au zburat în văzduh.
Jos în vale, pământul se cutremura de bubuiturile artileriei. Probabil, de a lungul râului erau lupte grele. Mă întrebam dacă podul fusese aruncat în aer sau mai era încă în picioare, oricum era o întrebare pur și simplu academică, deoarece noi nu aveam mijloace pământești de a ajunge la el.
Mortierele începeau să și găsească ținta și am fost obligați să ne retragem pe platou. Porta a trecut în fugă pe lângă mine, urmat îndeaproape de Micuțul. Și a agitat o mână și a strigat la mine.
— Pentru ce mai stai? Hai să ieșim naibii de aici!
— Ce facem cu răniții? a întrebat gâfâind Kuls, care se pavoazase cu o banderolă a Crucii Roșii, în speranța ca datorită acesteia inamicul îl va trata cu respect.
— Nu mi pasă de răniți! a strigat Porta, peste umăr.
Colonelul n a zis nimic. Nu putea să nu fi auzit cuvintele lui Porta, dar, probabil, știa și el, ca toți ceilalți, că era imposibil să luăm răniți cu noi pe povârniș. N aveam nici timp, nici echipamentul necesar ca să i coborâm cu funii și tărgi. Nu existau puncte de sprijin pe suprafața netedă a rocii și întrebarea care se putea era dacă noi înșine, lansându ne peste parapet și lăsându ne în voia sorții, vom ajunge jos fără prea multe oase rupte.
Heide mai lupta încă în ariergardă, în partea opusă a tranșeei, alergând ca un nebun cu un aruncător de flăcări. Colonelul crea confuzie printre noi, trăgând o serie de rachete de care părea deodată obsedat. Avea, evident, impresia că ne lumina drumul pe panta abruptă a muntelui. Dar trecerea constantă de la lumină la întuneric ne a zăpăcit de a binelea și ne agitam la marginea parapetului ca o turmă de oi proaste. Noaptea însăși nu era atât de întunecată ca să nu putem distinge forma lucrurilor, dar rachetele erau atât de strălucitoare, încât mai degrabă ne orbeau decât ne luminau. Colonelul s a apropiat de Bătrânul într o stare de furie justificată.
— Ce naiba se întâmplă cu oamenii tăi, sergent? Vor să i duc jos în cârcă? Dacă nu se mișcă destul de repede, n o să mi mai rămână rachete...
Heide a venit fugind spre noi.
— E timpul să plecăm! a zis și, fără să mai spună altceva, s a aruncat peste parapet și a dispărut.
Ceilalți l am urmat, într un nor de praf și o ploaie de pietre. M am pomenit încovrigându mă instinctiv, ca o minge, cu mâinile deasupra capului, izbindu mă și sărind din stâncă în stâncă, fără să știu când voi fi aruncat în hău. Unii alunecau pe spate, ajungând jos cu hainele zdrențe. Alții au încercat să se agațe de copaci și tufișuri, în cădere, cât pe aci să le iasă brațele din încheieturi. L am auzit pe Porta strigând ca un nebun fericit când cobora ca un obuz uman. Am auzit un răcnet de groază să ți înghețe sângele în vine când altcineva a fost aruncat în gol, dispărând Dumnezeu știe unde. M am pomenit câștigând avânt, abia dându mi seama dacă mai eram în contact cu coasta sau cădeam în hăul căscat de jos. Apoi zborul meu impetuos în josul coastei a fost oprit brusc și zguduitor de un pin. Cred că aveam vreo optzeci de kilometri pe oră când m am izbit de el. Casca mi a zburat de pe cap și s a rostogolit în josul muntelui, sărind din stâncă în stâncă, în timp ce eu atârnam, gâfâind, de trunchiul copacului și mă întrebam câte oase îmi rupsesem. Îmi curgea sânge din nas și din gură. Îmi era rău, eram amețit și aproape paralizat de groază. De undeva de sub mine am auzit un strigăt.
— Ridică te de acolo! N am de gând să te aștept toată ziua!
Era Porta. Încă viu și întreg, cocoțat pe o lespede de stâncă, îmi făcea nerăbdător semn cu mâna.
— Vino jos! N o să poți petrece restul războiului stând la jumătatea muntelui!
Am îmbrățișat trunchiul pinului cu ambele brațe și m am ghemuit lângă el, tremurând de frică și smiorcăindu mă ca un copil, în timp ce sângele îmi picura de peste tot.
— Oh, pentru Dumnezeu! a răbufnit Porta.
S a cățărat spre mine, dar eu țineam în continuare copacul strâns în brațe, plângându mi de milă.
— O să cobori muntele ăsta afurisit chiar dacă va trebui să te trag după mine! a mârâit Porta.
Mi a vârât sticla de saké în gură și m a forțat să beau. Și atunci când eram înecat pe jumătate și aproape purpuriu la față, mi a desfăcut brațele de după pinul protector și a pornit în josul pantei, târându mă după el. Acum era mai ușor, existau petice de iarbă aspră și tufe mărunte crescute pe stânci, aveai unde pune piciorul și de ce te prinde cu mâna, puteai cel puțin să stăpânești viteza și direcția coborârii. Dar mie îmi pierise curajul; am strigat și m am zbătut tot drumul până jos în vale, unde am fost întâmpinat de Micuțul, care m a plesnit zdravăn peste față până am reușit să mi vin în fire.
— Și eu m am simțit le fel, a zis. A naibii treabă.
Ne am venit în fire la poalele blestematului de munte. Toți arătam jalnic. Plini de vânătăi, cu membrele rupte și uniformele sfâșiate de sus până jos, cu fețele acoperite de sânge și praf, cu jumătate din echipament pierdut în timpul coborârii. De deasupra noastră, din cealaltă parte a platoului pe care tocmai îl părăsisem, se auzea bombardamentul puternic al artileriei. Era clar că inamicul încă nu descoperise că fugisem și aveam câteva momente de răgaz.
M am aruncat la pământ, cu inima bătându mi puternic în piept. Încet, am început să mi simt trupul chinuit de dureri sfâșietoare. Toată partea dreaptă îmi era zdrobită și plină de vânătăi. La cap aveam o tăietură, buzele îmi atârnau în zdrențe, nasul era atât de umflat, încât ajunsese de două ori mai mare decât era în mod normal. Dar, firește, putea fi cu mult mai rău.
Mi aș fi putut rupe spatele sau să mi fi fracturat un picior și ar fi trebuit să fiu împușcat ca un cal. Nu exista nici o posibilitate să luăm cu noi pe cei grav răniți. Fie te țineai de ceilalți, fie rămâneai în urmă și asta însemna sfârșitul. Nu eram în situația de a căra pasageri.
Focul a încetat brusc și Bătrânul s a ridicat în picioare.
— Să plecăm, a zis, pe neașteptate.
Am pornit în urma lui într un șir lung, șchiopătând. Colonelul încă mai era cu noi, mergând încruntat, cu capul în jos, alături de Bătrânul. Am părăsit valea și am intrat într un defileu îngust, unde ne am pomenit cufundați până la brâu într o mlaștină lipicioasă. Câțiva care și au pierdut echilibrul s au afundat în nămol și n au mai fost văzuți niciodată. Nu era timp să ne oprim și să organizăm echipe de salvare. Fiecare om era pentru sine. Te zbăteai cât puteai și nu ți mai rămânea energie pentru altceva în afară de propria ți supraviețuire.
Am părăsit mlaștina și am luat o prin mijlocul unui ogor. Într o parte ardea un sat. În cealaltă se găsea un râu și artileria rusească. Bătrânul ne presa fără întrerupere. M am clătinat și m am poticnit, și poate aș fi căzut dacă n ar fi fost Gregor care mi a tras un șut puternic.
— Ridică ți picioarele, motoflete tâmpit!
Mi am șters transpirația de pe frunte. Sângele îmi curgea șiroaie pe față, intrându mi în ochi și orbindu mă pe jumătate. Curelele echipamentului îmi intraseră în umeri, aproape făcându mi răni. Mă auzeam respirând cu suspine, când în fața mea noaptea întunecoasă a devenit brusc stacojie. M am poticnit din nou și, de data aceasta, șutul furios al lui Gregor n a avut nici un efect. Am rămas unde căzusem, cu capul pe pământul rece. Să și continue drumul fără mine. Nu mă mai interesa. Să mă captureze rușii și să mi facă ce or vrea. Nu mi mai pasă de nimic.
— Împușcați l pe omul acesta! a strigat colonelul, trecând în fugă pe lângă mine ca să i adune pe cei rămași în urmă. Înaintarea trebuie să continue!
— Înaintarea? a rânjit Porta. Eu credeam că e o retragere strategică.
Eforturile combinate ale lui Gregor și ale Legionarului m au ridicat în picioare. Micuțul mi a deschis gura cu forța și mi a turnat pe gât o jumătate de sticlă din lichidul acela neobișnuit de dezgustător. A fost atât de scârbos, încât l am vomitat tot pe loc și imediat m am simțit cu mult mai bine. Numai Dumnezeu știe ce a fost. Eu n am avut niciodată curajul să mă interesez.
După un kilometru am ajuns la marginea unei păduri. Ne am târât recunoscători la adăpostul primitor al marilor copaci și ne am strecurat într un tufiș, unde eram într o relativă siguranță. Acolo, în cele din urmă, când s au ivit zorile, am reușit să găsim liniște. Puteai ascunde o armată întreagă într o pădure poloneză, or noi nu eram decât o companie cu efectivul redus. Rușii nu ne ar fi găsit acolo niciodată, decât prin cea mai nenorocită întâmplare.
Ne am întins pe pământul primitor și moale, ca un pat de puf, și simplul lux de a putea să te relaxezi era aproape suficient să te convingă că, la urma urmei, viața mai merită încă să fie trăită.




Dacă națiunea ne o va cere, nu ne vom da înapoi de la a vărsa sânge, fie sânge străin, fie sânge german.
Himmler. Articol în Völkischer Beobachter, 17 ianuarie 1940.

Pelaghia Zaharovna, căpitan NKVD și ofițer de legătură pentru partizanii polonezi din Lublin, îndurase șaptesprezece ore de tortură în mâinile anchetatorilor din SS. N au reușit să i înfrângă rezistența până când n au ținut o cu trupul gol deasupra unei sobe încinse... și chiar și atunci și a pierdut cunoștința înainte de a le putea spune ceva.
Au făcut o să și revină, stropind o cu apă rece ca gheața. Arsurile de pe spate erau adânci și dureroase; era de ajuns să fie atinsă cu un deget ca s o facă să țipe de durere. Înainte de a fi torturată, fusese o femeie frumoasă. Dirlewanger însuși se culcase cu ea de mai multe ori. Acum nu mai rămăsese nimic din fosta ei frumusețe; nimic decât o epavă umană hâdă, degradată până dincolo de limitele suportabilului. Un trup jupuit și ars până la os, o ființă ce gemea și chema moartea.
Când, în cele din urmă, le a spus tot ce știa, au scăpat o de suferință cu un glonț în ceafă.

POLONEZII

Eram în pădure de treizeci și șase de ore și ploua din nou. Începuse îndată după sosirea noastră și nu dădea nici un semn că se va potoli. Șiroia de pe copaci și curgea în torente pe potecile desfundate ale pădurii. Pământul era moale ca un burete, te afundai în el când călcai, iar cei din spatele coloanei trebuiau să se bălăcească în apa noroioasă, înaltă până la glezne.
Ne am oprit să ne odihnim. Într o zonă de mlaștini brune, sinistre și Porta și a scos cizmele și a scurs apa din ele. Heide, spre uimirea celor care nu l cunoșteau, a scos o trusă de toaletă din raniță și a început să se frece și să se curețe cu peria. Și a scos cizmele și le a curățat de noroi. A examinat tălpile și a descoperit că din cele treizeci și trei de ținte regulamentare lipseau trei. Dar, firește, fiind Heide, ducea cu el, oriunde mergea, o cutie cu ținte de rezervă. După ce și a reparat încălțămintea, și a concentrat atenția asupra uniformei. Cu o bucată de cârpă înmuiată într o băltoacă, și a curățat de sânge mâneca vestonului. A curățat noroiul de pe pantaloni cu peria. Și a numărat toți nasturii pe care i a găsit, apoi, solemn, a scos o cârpă și a început să i lustruiască. Chiar și colonelul îl privea vizibil fascinat.
— Acum, în orice moment, a zis Porta, o să înceapă să și verifice părul din regiunea pubiană ca să se asigure că nu i lipsește nici un fir.
Heide și a pus jos periile și cârpele. Și a încheiat tunica, și a netezit părul și s a întors, foarte încet, să l privească pe Porta. Și a lăsat privirea să alunece pe toată lungimea corpului jegos, de la picioarele goale cu unghiile cornoase, până la fața nebărbierită și părul plin de noroi. N a zis nimic. A schițat doar un zâmbet superior și glacial, apoi a început să și strângă trusa de toaletă.
Colonelul s a aplecat, tulburat, spre Bătrânul.
— Spune mi, sergent, a zis în șoaptă, e ceva în neregulă cu soldatul acesta?
— În neregulă? a zis Bătrânul.
— Aici sus, a zis colonelul, lovindu se ușor și semnificativ pe frunte cu un deget osos. Îi lipsește o doagă, eh?
Bătrânul și a îngăduit un ușor zâmbet.
— Deloc, domnule colonel. Este exact ceea ce ați putea numi o regulă vie, cum s ar zice.
— O regulă vie, sergent?
— Ca în mănăstiri, domnule colonel...
— Ah! Aha. Da, într adevăr, da. Colonelul s a lăsat înapoi la loc, fără să și ia privirea de la Heide. Nemaipomenit, a zis. De a dreptul nemaipomenit.
Soldatul Abt, care fusese învățător înainte de a intra în armată ca să și facă un foarte utila i datorie față de patrie, fusese lovit de un glonț în coapsă, care i lăsase două găuri simple și curate, dar, după felul în care se comporta, te ai fi gândit că avea piciorul amputat. Stătea întins pe pământ și gemea, cerând morfină, în timp ce oameni mult mai grav răniți decât el sufereau în tăcere, fiindcă știau că nu puteau fi ajutați cu nimic. Nu mai aveam morfină de multă vreme. Soldatul Abt își dădea foarte bine seama de situație, dar continua să se vaite și să geamă, ceea ce ne înfuria pe toți.
Mă întrebam câți dintre elevii lui fuseseră aduși la ascultare prin bătaie în vremurile bune dinaintea războiului, când orice copil care se dădea înapoi de la pedeapsă era acuzat de lașitate, când băieții erau învățați că suferința va face bărbați din ei, când lacrimile erau, prin regulament, pedepsite cu zece lovituri de băț. Mă întrebam câți dintre foștii elevi ai lui Abt deveneau acum bărbați pe câmpurile de luptă ale Europei, în timp ce el zăcea pe pământul umed și se smiorcăia, cu o gaură de glonț în picior. Era destul de ușor să crești și să pregătești carne de tun pentru Führer, dar nu chiar atât de ușor când tu însuți erai folosit drept carne pentru gurile tunurilor rusești.
Micuțul, care ședea lângă Abt, s a ridicat brusc și s a dus la colonel, luând poziția de drepți în fața lui. Colonelul și a ridicat privirea, ușor surprins.
— Da, caporale? Ce este? Trecuse câtva timp de când nu l mai băgase nimeni în seamă pe colonel. Părea atât surprins cât și mulțumit. Vorbește, băiete! n o să te mușc!
— Păi, domnule colonel, a zis Micuțul, nu e vorba de mine, înțelegeți, ci de ăla de acolo...
A făcut un gest spre soldatul Abt, care se ținea teatral de picior și se zvârcolea pe pământ.
— Da, da? a zis colonelul, cu nerăbdare. Ce i cu el?
— Păi, crede că va muri și mă tot bate la cap să vin să vă întreb dacă n ar fi o idee bună să... ăă... Micuțul a aruncat o privire spre Abt, care încuviința insistent din cap și făcea gesturi evidente de încurajare. Micuțul a ridicat disprețuitor din umeri. Bine, e n regulă, atunci, a zis, revenind spre colonel. El, domnule colonel, crede că ar trebui să capitulăm. Să ne predăm. Să nu mai luptăm și să trecem de cealaltă parte... fiindcă el crede că va muri, domnule colonel. El zice că a făcut un studiu despre roșii și nu sunt chiar atât de răi cum se vorbește. Zice că sunt oameni civilizați ca noi și...
— Oh, nu mai spune. Bătrânul a sărit în picioare și s a dus furios la soldatul Abt. Te văicărești, șobolanule! nu ești de suficient timp în armată ca să știi până acum că, dacă ai sugestii de făcut mi le faci mie, nu te duci să bați la cap ofițerii superiori!
L a apucat pe om de guler și l a scuturat, în timp ce colonelul se uita cu ochi mari și nu zicea nimic. Nu l văzusem până atunci pe Bătrânul să și fi ieșit atât de mult din fire. Cred că, probabil, nu acorda prea mare importanță forței de caracter a colonelului. Era nevoie doar ca vreun netrebnic ca soldatul Abt să i vâre idei în cap și, înainte de a ne da seama, puteam fi toți predați delicaților, milostivilor și civilizaților ruși. Colonelul era bine intenționat, dar era bătrân și speriat; ar fi trebuit pensionat cu câtva timp înaintea războiului mondial.
Bătrânul l a aruncat pe Abt spre Micuțul, care l a primit cu brațele larg deschise.
— E n regulă, caporal Creutzfeldt, e tot al tău. De acum înainte e sub comanda ta. Va face tot ce i vei spune și dacă l prinzi încercând să scape, împușcă l în spate pe ticălos.
— Nici o grijă! a zis Micuțul, plin de entuziasm.
Am pornit din nou în șir indian în urma colonelului și a Bătrânului, ocolind mlaștinile. Din cauza scâncelii neîntrerupte, soldatul Abt era acum într o situație mult mai rea decât fusese înainte. Îi puseseră în spate jumătate din propriu i echipament, plus afetul mitralierei pe deasupra și omul mergea cocoșat din cauza poverii. Lutz, pomenindu se uitat temporar, se furișase la coada coloanei, cât mai departe posibil de Micuțul, și tăcea mâlc.
Pe la jumătatea coloanei, Porta și Heide se insultau reciproc, amenințându se cu pumnii. Heide îl acuzase pe Porta că l îmbrâncise deliberat în mlaștină ca să și murdărească cizmele proaspăt lustruite. Porta, firește, nu catadicsea să nege. Făcea, pur și simplu, glume și râdea batjocoritor, aducându l astfel pe Heide într o stare de furie demențială. Erau pe punctul de a se arunca unul la gâtul celuilalt, când Bătrânul a ridicat o mână sus și a oprit coloana.
— Ce este, ce este? a întrebat colonelul. De ce ne am oprit? Ce ai auzit? Din ce direcție? Ce...
— Pentru Dumnezeu, tăceți! a zis Bătrânul scurt și fără ceremonie.
Asta, cel puțin, l a făcut pe colonel să tacă o vreme. Bătrânul i a făcut semn Micuțului care era în coada coloanei și au ascultat amândoi.
— Parcă ar fi câini, a zis Micuțul după o vreme. Cred că ne caută pe noi.
— Cu câini? a zis colonelul. Ce prostie! Fleacuri și prostii!
Ca de obicei, a fost ignorat. Bătrânul a început să dea ordine.
— Voi rămâneți mai bine pe loc. Eu cu plutonul meu o să mergem înainte să vedem ce se întâmplă.
— Iar noi, a zis Gregor.
Ne am târât prin pădure în liniște. Acum auzeam și eu chelălăiturile întâmplătoare ale câinilor și, când copacii au început să se rărească, ne am dat seama că ne apropiam de un mic sat. Bătrânul ne a făcut din nou semn să ne oprim și ne am ghemuit în lăstăriș, în timp ce era studiat locul cu binoclul. Am deslușit patru camioane mari cu semne americane și un grup de militari în uniforma verde a NKVD, echivalentul temut al SS ului german. În fruntea grupului, smucindu se în lanțuri și, evident, nerăbdători să plece, se găseau șase câini, niște creaturi înspăimântătoare, destul de asemănătoare cu alsacienii, dar mai mari și mai fioroși. Probabil, vreo rasă siberiana, judecând după desimea blănii.
— Ei, bine, e clar că n au ieșit la o plimbare de duminică după amiază, a observat Bătrânul. Cred că ne caută pe noi.
— Dacă ne ar oferi o masă bună și bogată, și un pat pentru noapte, a mormăit Gregor, am fi ai lor, fără toată tevatura asta stupidă.
Soldatul Abt a intervenit, nerăbdător.
— De ce nu încercăm acum că suntem aici? a zis. Dacă ne am preda de bunăvoie, ca un act de bună...
A fost întrerupt brusc de o lovitură furioasă primită în cap din partea Micuțului.
— Dacă mai continui în felul ăsta, te arunc la câini eu însumi. Instalează mitraliera, și fă o repede.
— E în regulă. Bătrânul s a întors spre noi și ne a făcut semn că ocupăm poziție. Porta, grupa ta rămâne aici cu mine. Gregor, ia ți oamenii și răspândește i în stânga. Voi, ceilalți, fiți gata să deschideți focul în clipa în care vă dau semnalul.
Ne am pitulat printre copaci, așteptându i pe ruși să ajungă în bătaia armelor. Câinii schelălăiau și se zbăteau să pornească; era clar că ne dăduseră de urmă.
Porta mânca din nou. Își deschisese ultima cutie și își lingea lacom buzele.
— Carne de vacă, a zis, văzând că mă uit la ea. Vrei?
— Nu chiar acum, am zis. Nu mă prea atrage mirosul ei tocmai în momentul ăsta.
Porta și a îngropat nasul în cutie și a inspirat extatic. Mie îmi mirosea ca un milion de lăzi de gunoi. Nu era de mirare că și câinii erau atât de nerăbdători să o ia din loc. Probabil, jumătate din animalele din Polonia își întorceau capetele în vânt, cu nările fremătând.
Soldatul Abt ședea pe iarba umedă, văitându se din nou de picior. Găurile făcute de glonț se învinețiseră pe margini, iar coapsa se umflase ca un cârnat, dar acum ajunsesem în situația în care nu ne mai păsa dacă și pierdea tot piciorul. Într un fel, ar fi fost o ușurare. Atunci, cel puțin n ar mai fi avut pentru ce boci.
— Știi ce ți trebuie pentru asta, nu? a zis Barcelona, solemn.
— Nu, ce? Abt și a ridicat privirea spre el cu o licărire de speranță în ochii porcini. Ce mi trebuie?
— Pișat de oaie, a zis Porta. Un remediu popular vechi. Face minuni. Găsește ți un berbec castrat și pune l să te pișe peste tot... Te vindeci cât ai bate din palme.
S a îndepărtat nepăsător, cu un zâmbet fericit jucându i pe buze, iar Abt s a zbătut furios să se ridice în picioare.
— Ticălosule! a zbierat. Toți sunteți niște ticăloși nenorociți.
— Bine, bine, a bombănit Micuțul, împingându l din nou jos. Păstrează asta pentru ruși. Nu o risipi pe noi.
Departe, în stânga mea, Gregor era în toiul unei povestiri lungi și deocheate, pe care i o spunea lui Lenzing, despre cum transportase odată un pian de concert de la etajul cinci al unei case, pe o scară în formă de spirală, fără să i facă măcar o zgârietură. În poveste a mai apărut cumva un bordel și o prostituată suedeză goală, cu sânii cât dovlecii, dar pe viața mea dacă am putut să pricep cum; și, după fața lui Lenzing, era clar că nici el nu pricepuse. De fapt, nu sunt deloc singur că Lenzing asculta măcar. Privea fix printre copaci în direcția inamicului care se apropia și poate se gândea câți frați de sânge va reuși să ucidă înainte de a l ucide ei pe el.
Serios și tăcut, Heide scosese una dintre cârpele lui de curățat și își lustruia obsesiv mitraliera. Strălucea deja ca un far și, probabil, ne trăda prezența tuturor soldaților ruși din Polonia, dar Heide nu putea niciodată să nu facă ceva.
Legionarul urmărea cum se apropie oamenii și câinii, indicând militarilor distanța. Înaintau cu baionetele la arme, cu câinii zbătându se în lanțuri, cu capetele în jos și nasurile în pământ. În frunte mergea un ofițer, cu nagaica în mână.
— Cinci sute de metri, a zis Legionarul.
Bătrânul și a dus arma la umăr și a tras pârghia de siguranță.
— Înălțător două sute.
Barcelona s a întors spre mine.
— Sunteți gata?
Am încuviințat din cap și am arătat spre grămada de grenade așezate înaintea mea.
— E în regulă. După salva a doua.
— Trei sute de metri, a zis Legionarul.
Soldatul Abt a scos un geamăt înfundat și a fost plesnit peste cap de Micuțul. Porta și a aruncat cu părete de rău cutia de conserve goală, apoi și a luat arma. Câinii era înnebuniți acum și cei care i aveau în grijă s au aplecat să i dezlege.
— Două sute și cincizeci, a zis monoton Legionarul. Două sute douăzeci și cinci... două sute...
— Foc!
Cele patru MG uri au bubuit la unison. Ofițerul cu nagaica a fost ciuruit cu gloanțe din cap până în picioare... Micuțul a râs încântat.
— E ca un joc de săgeți! a zis.
— Cu un panou de tir uman, a bombănit Lenzing.
Rușii au ezitat. Câțiva au încercat să se întoarcă, dar au fost prinși între focuri și n au avut altă posibilitate decât să meargă înainte. În fața lor se găseau armele germane, în spatele lor cele rusești. Unul dintre ofițerii lor a început să tragă cu o pușcă automată focuri de avertisment peste capetele lor. Câinii nu aveau nevoie de o astfel de încurajare. Veneau în salturi spre noi, mârâind și arătându și colții. Soldatul Abt a scos un țipăt de groază și s a întors să fugă. Din fericire pentru el s a împiedicat de trunchiul unui copac și a fost întors înapoi de un șut primit din partea Legionarului, în timp ce Micuțul era ocupat cu mitraliera, altfel ar fi primit un glonț în spate și adio soldat Abt.
A fost trasă a doua salvă și toți câinii, cu excepția unuia, au căzut. Cel care scăpase era o brută mare, neagră, care s a năpustit furios asupra Bătrânului, cu dinții dezgoliți și gura plină de bale. Bătrânul a ochit calm și a tras în timp ce venea spre el. El nu intra niciodată în panică. Nu cred să l fi văzut vreodată pierzându și capul în vreo situație. Câinele a sărit într o parte, urlând de durere, iar Legionarul și a scos liniștit revolverul și i a tras un glonț în cap.
N a prea fost nevoie de grenade. Lupta s a terminat înainte să înceapă și Bătrânul ne a dat semnalul să ne retragem.
— Dacă războiul ar fi totdeauna o asemenea distracție, a declarat Micuțul, foarte mulțumit de sine, n ar fi nici pe jumătate atât de rău.
— Ciudat fel de distracție, a mormăit Lenzing, trist. Ce o să se întâmple când totul se va termina, asta aș vrea să știu?
— Să se termine ce?
— Războiul... distracția... lupta...
— Păi, când o să se termine, o să se termine, nu?
— Așa de simplu? a zis Lenzing.
— Nu mi pot imagina, a murmurat Legionarul. Sunt sigur că după ce vor scăpa de Adolf, vor lua totul de la început, încercând să scape unul de altul.
— Și noi unde vom fi atunci? a întrebat Lenzing.
Legionarul a zâmbit.
— Păi, noi știm unde vei fi tu, nu? Pe baricade, fluturându ți stegulețul roșu și strigând „moarte capitaliștilor yanchei!".
— Nu știu, a zis Lenzing. A oftat. Nu știu... Uneori mă gândesc că am văzut suficient ca să mi ajungă pentru tot restul vieții.
Curând după apusul soarelui, am ajuns la colonel și la restul companiei. Colonelul era atât de ușurat că ne vede, încât aproape a izbucnit în lacrimi. M am întrebat ce s ar fi întâmplat dacă nu ne am fi întors. M am întrebat cine ar fi preluat comanda și dacă s ar fi predat dușmanului.
— Sergent, m am gândit, a zis colonelul. Și a pus o mână pe umărul Bătrânului. M am tot gândit, a zis, și să fiu al naibii dacă văd cum o să ajungem jos la râu.
S a făcut tăcere. Bătrânul aștepta respectuos să audă care putea fi rezultatul gândirii colonelului, dar se părea, în cele din urmă, că nu era nici unul.
— Înțeleg, a zis Bătrânul.
— Bine, o să ți l spun, a zis colonelul. O să ți l spun pe scurt. Asta este părerea mea.
— Deci... ăă... ce propuneți să facem, domnule colonel?
— Ah, păi, acum... În privința asta... Colonelul și a dat casca pe spate și și a șters fruntea brăzdată cu o zdreanță de batistă. Asta, firește, e o chestiune oarecum îngrijorătoare, nu?
— Într adevăr, domnule colonel, a fost de acord Bătrânul, grav.
S a făcut din nou tăcere. Colonelul arăta bătrân ca vremea. Arăta ca un cadavru îngropat pe jumătate. Aproape mi a părut rău de el.
— Știți ce? a zis Barcelona, brusc. Am o idee.
Ne am întors spre el, plini de speranță. Barcelona nu avea idei foarte des, dar, când le avea, merita să le asculți.
— Ei bine, ascultați, a zis. Aici suntem noi... aici e râul... și aici sunt ruși. Corect?
— Corect, a zis colonelul, sesizând foarte bine, situația. Suntem înconjurați.
— Și atunci ce facem? a zis Barcelona. Atacăm un pluton rusesc... Îi lichidăm... le luăm uniformele. O luăm apoi spre râu. Vedem dacă podul mai e în picioare. Dacă e, trecem dincolo. N o să ne oprească nimeni. O să creadă că suntem ruși. Dacă nu e... A arătat cu degetul mare peste umăr. Porta poate vorbi limba. Poate întreba și afla ce se întâmplă și dacă există vreo altă posibilitate de trecere dincolo. Și dacă nu ne reușește nimic din toate astea, putem construi noi un pod. Ordine de sus. Simplu. Cine o să se ia la discuții cu noi?
— Hei! a strigat Micuțul. Asta nu i o idee rea! s a întors agitat spre noi ceilalți. Imaginați vă, a zis. Dacă ne am îmbrăca în uniforme rusești, am putea merge până la Berlin în ele.
— Cu condiția că, dacă eu voi fi cel care va vorbi, a zis Porta, care avea totdeauna ceva de spus, insist să fiu colonel.
— Fii ce vrei, a zis Barcelona, atâta timp cât ne treci râul.
Colonelul părea destul de îngrijorat în acest timp. Și putea fi: Porta și Barcelona erau în stare să încerce punerea planului în practică. Colonelul a tușit ușor.
— Mai bine ne continuăm drumul, a zis, nervos. Fără îndoială, își închipuia că va fi capturat în uniformă rusească și împușcat ca spion, deși nu putea fi mai rău decât dacă ar fi fost capturat în uniformă germană și împușcat în calitate de combatant inamic. Știi ce, sergent, i a zis Bătrânului, cu o voce slabă și prietenoasă, unii dintre băieții tăi te fac să ți înghețe sângele în vine...
Ne am retras înapoi în pădure, sub copacii înalți și lăstărișul des. Ploaia se oprise și din pământul mlăștinos se ridicau aburi.
Þânțarii erau peste tot, urmărindu ne într un nor bâzâitor, suficient să te scoată din minți. Micuțul s a oprit brusc tocmai când îi alunga de pe față și a ridicat o mână în semn de avertizare.
— Ruși, a zis.
Am înghețat. Nici unul dintre noi nu putea desluși altceva în afară de zgomotele normale ale pădurii, dar cine era nebunul acela înfumurat care să l contrazică pe Micuțul în asemenea probleme?
— Haideți să profităm de ocazie, a șuierat Kuls, care purta acum două banderole de Cruce Roșie pe ambele mâneci, pentru a fi sigur că nu i poate greși nimeni ocupația.
— Nu fi nebun!
Bătrânul l a tras înapoi. Am ascultat, și Micuțul a arătat tăcut cu un deget. Ne am înclinat capetele în direcția indicată și, încet, am început să deslușim o serie de zgomote care n aveau nimic cu foșnetul frunzelor. Erau țăcănituri de puști, voci omenești, zgomote, de cizme grele în lăstăriș...
— Acolo!
Bătrânul s a repezit într o parte a potecii, unde se strânseseră mormane mari de frunze. A împrăștiat stratul de deasupra cu mâinile, apoi a folosit baioneta ca să și facă drum prin pământul moale și umed de dedesubt. Foarte curând era îngropat până la gât, iar noi ceilalți scormoneam după el, ca oiște cârtițe uriașe.
— Sunteți sigur că ceea ce facem este într adevăr înțelept? a gâfâit colonelul.
Înțelept sau nu, era prea târziu să mai facem altceva. Ne am ghemuit în cuiburile noastre de turbă, cu frunze deasupra noastră și pământ de jur împrejur. Rușii erau foarte aproape. Am auzit declicul pârghiei de siguranță a unei puști. Am simțit pașii grei trecând pe lângă noi. Le am auzit vocile.
— Niet ghermanski! Iob tvoiu mati, Piotr.
Simțeam că mă sufoc sub pământ. Îmi lăsasem o mică gaură pentru aer, dar începea să mă obsedeze ideea că se închisese și că mă otrăveam încet cu propriile mi exhalații. Transpirația a început să mi curgă șiroaie pe spate și piept. Stăteam îndoit, ca un făt în uter, cu genunchii strânși sub bărbie și brațele înfășurate în jurul picioarelor. M a cuprins panica, plămânii plesneau, nu mai puteam suporta, trebuia să ies afară... Mi am înfipt puternic dinții în mânerul revolverului, așa cum îl țineam apăsat pe gură. Înaintea ochilor îmi apăreau lumini strălucitoare, ca niște pești multicolori. Simțeam cum mi se târa ceva pe față și pe nas și în orice clipă eram pe punctul de a strănuta...
Deasupra, rușii umblau prin lăstăriș, strigau unii la alții și râdeau.
— Iob tvoiu mati!
Treceau pe potecă, uitându se și scormonind culcușul nostru de frunze. Aveam cârcei la ambele brațe și sufeream îngrozitor, dar nu era loc să miști nici măcar un deget. Undeva, afară, s a auzit o împușcătură. O clipă am crezut că fusesem descoperiți și mintea mi a fost inundată de valuri de teroare, imaginându mi torturile la care vom fi supuși dacă ne vor prinde îngropați sub pământ și incapabili de a ne apăra. O moarte vie. Nu ar fi mai înțelept să ieși și să fugi spre ea, acum cât mai ai șansa? Mai bine să mori în aerul proaspăt și plăcut decât să te sufoci încet într un sicriu, sub pământ.
— Ruski veks stoi!
Câți vor mai fi? Cât timp va mai trece până vor renunța să ne caute și ne vor lăsa în pace? Bășica udului îmi plesnea, dându mi dureri fierbinți și junghiuri prin tot trupul. Încet și cu vinovăție, i am dat drumul între picioare, puțin câte puțin, urinei care mă ardea. M am simțit atât de ușurat după aceea, încât am uitat momentan de toate celelalte probleme.
Deasupra noastră, dar îndepărtându se, se auzeau tot mai multe strigăte și împușcături. Probabil, trăgeau în tot ce mișca: ciori, șoareci, chiar și țânțari.
Am inspirat adânc din aerul stătut mi am pipăit pulsul care bătea disperat în semn de protest. Mi am dat seama atunci cum se simte, probabil un măr pus într o ladă cu fân. Mi am amintit că pe vremea când eram la școală puneam mere în lăzi cu fân. Dacă le lăsai acolo destul de mult timp, începeau să se coacă, și eu făceam asta. Desigur, oricine de afară putea vedea aburul ridicându se...
— Hei, asta i nostim, a zis. Porta. Unde e Sven?
— Sunt aici, am zis. Aici, jos!
M am zbătut disperat să mi mișc capul și să mi fac o ieșire prin frunze; dar mi s a părut că sunt paralizat de la gât în jos. Am încercat să strig după ajutor, dar vocea era înăbușită și nu m au auzit.
— Trebuie să fie pe aici pe undeva, a zis Micuțul, pocnindu mă în creștet cu una din cizmele lui mari.
M au tras afară și m au scuturat, mi au tras pumni în piept și palme peste față. Kuls fugea încoace și încolo cu banderolele lui de Cruce Roșie, spunându le celorlalți ce să facă, la câteva secunde după ce ei o făcuseră deja. Foarte curând am început să mă simt aproape normal și chiar să mi dau seama că mi erau uzi pantalonii.
— Credeam că ești pierdut, m a informat prietenește Micuțul.
Ne am continuat drumul prin pădurea care nu se mai termina. Ne terminasem de mult rațiile și burțile începuseră să țipe din cauza durerilor provocate de foame. Porta, îndeosebi, suporta foarte greu această situație. A început să și alcătuiască meniuri în minte și să ni le recite cu voce tare. În cele din urmă, Bătrânul n a mai putut suporta și i a spus poruncitor să tacă, la care Porta s a retras într o magnifică îmbufnare și n a mai adresat nimănui nici o vorbă aproape zece minute.
La căderea nopții ne am oprit. Ne am așezat sub copaci și din cauza epuizării am adormit imediat. Soldatul Abt a fost primul de pază. Era să i vină rău din cauza fricii. Fiecare umbră, fiecare fir de iarbă care se mișca îl făcea să tresară. Coapsa îi tremura și era convins că rana începuse să se cangreneze. Prudent, și a scos dintr un buzunar o bucățică de hârtie pătrată pe care o păstra ascunsă de mai multe zile. Era o fițuică cu propagandă inamică nereușită, aruncată dintr un avion ca să fie culeasă de un prost credul ca soldatul Abt. Și a întors spatele spre camarazii care dormeau și a mai citit o încă o dată la lumina stelelor.

„BILET DE LIBERÃ TRECERE", scria. „Acest bilet garantează trecerea liberă oricărui membru al forțelor germane care dorește să și transfere loialitatea Armatei Ruse. (Semnat) M. S. Malinin, general de divizie. K. K. Rokossovskî, comandantul suprem al forțelor rusești din Polonia:"

Abt a împăturit hârtia și a pus o cu grijă înapoi în buzunar. Și a deschis cartușiera și a luat din ea o bucată de pâine uscată, pe care a mestecat o îngândurat câteva minute. În cele din urmă, s a hotărât. S a îndepărtat tiptil printre copaci, apoi a rupt o la fugă, de parcă toți dracii din iad erau pe urmele lui. Piciorul cangrenos a fost uitat. Și a aruncat în tufișuri revolverul și șase grenade de mână. Și a lepădat centura și cartușierele și a renunțat la cască și armă. Cu capul în piept, a luat o la goană prin pădure spre satul ocupat de trupele rusești.
— Nu trageți! Nu trageți! Vin la voi! Am permis la de liberă trecere de la generalii voștri!
Doi siberieni îl urmăreau cum se apropie de ei, mergând legănat prin ierburile aspre și înalte ale mlaștinii. Flutura deasupra capului o batistă gri jegoasă, ca semn de bună intenție și oricine putea să vadă că eră neînarmat. Era evident, chiar și fără țipete și strigăte, că era dezertor german.
Siberienii și au ridicat pistoalele mitralieră și s au pregătit să tragă.
— Nu trageți! a zbierat soldatul Abt. Nu sunt nazist.
S a oprit în fața lor, fluturându și steagul de armistițiu într o mână și permisul de liberă trecere în cealaltă. Cu sânge rece și fără grabă, siberienii l au trecut pe lumea cealaltă. Mai cerea încă îndurare în gura mare când s a prăbușit.
Vântul i a luat batista și i a dus o sus, în copaci. Permisul de liberă trecere a zburat pe pământ și s a pierdut în lăstăriș. Cel care a descoperit că așa zisul nostru dezertor ne părăsise în cele din urmă a fost Barcelona.
— De ce mama dracului nu l am împușcat noi pe ticălos, cât mai aveam încă posibilitatea! a bombănit Porta.
Era o slabă consolare că acum, dacă reușise să ajungă la inamic, era aproape cu siguranță mort. Alarma fusese dată, rușii aveau să plece să ne caute și nu ne puteam îngădui nici un risc.
Ne am grăbit cât am putut de tare în restul nopții și dimineața următoare, făcându ne drum prin lăstărișul des, rupându se hainele în spini și crengi, alunecând pe pantele noroioase, înotând până la brâu prin mlaștinile rău mirositoare. Spre amiază, am ajuns într o poiană traversată de un drumeag șerpuitor, larg. Era plin de soldați în marș. Erau soldați ruși care mergeau spre vest.
Ne am retras în liniște la adăpostul copacilor. Dacă nu traversam drumul acela, însemna să facem un ocol de câțiva kilometri și foarte posibil să ne rătăcim în imensitatea pădurii. Nu era nimic de făcut decât să stăm ascunși în tufișuri, să așteptăm întunericul și să sperăm că până atunci vor înceta mișcările de trupe.
Amurgul a venit, dar n a fost nici o încetare. Traficul era mereu intens. Am mai așteptat o oră. Acum era întuneric. Parcă întreaga Armată Rusă era în mișcare și, probabil, urma să fie așa toată noaptea.
— Fir ar a naibii să fie, stăm aici degeaba, a bombănit Porta. În condițiile astea o să așteptăm până o face plopul pere și răchita micșunele. Stomacul meu n o să mai suporte tensiunea.
— Mai precis, a zis Bătrânul pe un ton rece, ce ai de gând să faci?
Porta a privit gânditor la drumeag. Și a ridicat ochii spre cerul întunecat, fără stele și acoperit de nori. Și a întors din nou privirea spre drum și, înainte de a l putea opri careva, s a ridicat în picioare și a luat o la fugă, traversând drumul, cât pe aci să intre sub roțile unui camion. Am așteptat panica și deschiderea focului, dar convoiul și a continuat pașnic drumul.
— Ce părere aveți? a zis Legionarul. Merită o încercare?
Bătrânul a ridicat din umeri.
— Unde poate merge unul, cred că pot merge și ceilalți...
După o jumătate de oră, eram toți teferi dincolo. Înfricoșat și grăbit cum eram, mi am prins piciorul într un făgaș și am căzut drept în calea unui T 34. Am reușit să mă răsucesc la o parte din fața lui doar cu câteva secunde înainte de a se produce dezastrul și am stat ghemuit în șanț până ce a trecut de mine și m a împroșcat cu noroi din cap până în picioare.
Ne am continuat drumul adânc în pădurea întunecată, mulțumiți că ne mișcăm din nou după ce petrecusem ultimele ore ghemuiți în tufișuri. Am mers toată noaptea și spre revărsatul zorilor am început să deslușim sunetele râului, lovindu se de maluri undeva, mai jos de noi. Ne apropiam de marginea pădurii, mergând în șir indian pe o potecă îngustă. Micuțul și Porta erau în frunte. Râdeau și schimbau în treacăt remarci peste umăr, ca și cum erau într o plimbare de duminică după amiază, la mii de mile depărtare de orice pericol.
Niciodată n am fost întru totul sigur dacă cei doi aveau nervi de oțel sau, pur și simplu, erau lipsiți de imaginație. Dar, în ciuda totalei și aparentei lor indiferențe, rămâneau foarte atenți. L am văzut deodată pe Micuțul lăsându se în genunchi și făcându i semn lui Porta să facă același lucru. Bătrânul a ridicat o mână în semn de prevenire. Coloana s a oprit. Încet și pe tăcute, ne am continuat drumul pe burtă, parcurgând cu greu centimetru după centimetru pe terenul stâncos.
Înaintea noastră se întindeau, coborând spre malurile râului, ogoarele verzi și fertile ale unei ferme. Podul fusese aruncat în aer și rămășițele răsucite ieșeau din apa adâncă aidoma unor degete. În apropiere, se vedeau ruinele unei clădiri arse care mai fumegau încă. Fusese, probabil, un post de pază pentru pod. Direct sub noi se găsea o casă. Bătrânul a studiat o o clipă prin binoclu.
— Cavalerie rusească, a zis. Cazaci, după cum arată.
Nici nu terminase bine de vorbit când, dintre copaci, la câțiva metri mai încolo de noi, a ieșit un bărbat care a început să coboare pe potecă. Era evident că nu și dăduse deloc seama de prezența noastră, pentru că nu s a uitat nici măcar o dată în direcția noastră. Micuțul a sărit după el, rapid, sigur și tăcut. I a pus un braț după gât și i a apăsat tare revolverul în coaste.
— Un singur chițăit și s a terminat cu tine!
Omul era mult prea speriat ca să facă vreun zgomot. Gura i s a deschis, iar ochii i au înghețat de groază. O clipă am crezut că avusese un atac de apoplexie. Era neînarmat și evident necombatant.
— E n regulă, dă i drumul. Bătrânul i a făcut semn Micuțului, care, cu părere de rău, și a slăbit strânsoarea de pe gâtul victimei. Cine ești? Ce faci aici?
— Eu camarad, a zis insul, pe un ton foarte serios. Eu prieten. Nu comunist. Prieten... Panemaiu?
— Oh, firește, noi înțelegem! a rânjit Porta. Tu nu comunist... Tu prieten... sigur, știm noi totul despre asta, amice! S a întors și a scuipat disprețuitor pe potecă. O poveste a naibii de verosimilă!
— Dar vă rog, domnule, e adevărat... e adevărat ce zic...
— Oh, da? da? a zis Porta. Știi ceva? Mă uimește numărul de ruși peste care dai în zilele astea și care jură că nu sunt comuniști. Zău că mă uimește... Într o clipă îl laudă în gura mare pe mizerabilul de Stalin, în următoarea îți spun: eu nu comunist, eu prieten...
Omul a făcut un pas grăbit înainte, agitându și mâinile în aer ca un iepure speriat.
— Eu nu rus, eu nu rus! Polonez! Polonez! Eu polonez Ladislas Mnasko.
— Cum? a zis Micuțul.
— Ladislas Mnasko. Omul și a îndreptat un deget spre piept și ne a zâmbit. A făcut un semn peste umăr, spre fermă. E casa mea. Acolo jos. Casa mea.
— Casa ta? Bătrânul a ridicat o sprânceană. Plină de soldați ruși?
— Ei luat pe ea de la mine, pan sergent. Soția mea și copii ei încă jos acolo. Sora mea tot acolo. Tata meu..., a arătat din nou cu mâna, de data asta către vale, spre ruinele fumegânde ale postului de pază... tata meu, ei omorât. El a avut grijă de pod. Ei pușcat pe el, ars casă.
S a făcut tăcere. Ne am uitat de la om la fermă, apoi la podul distrus. Povestea părea destul de plauzibilă, judecând după cele auzite.
— Și tu? a întrebat Bătrânul. Ce i cu tine?
— Eu acasă de la război. Eu văzut rușii. Eu fugit. Nu știu ce să fac...
— Ucideți l pe ticălos! a zbierat Kuls, repezindu se brusc spre el. Ucideți l și să terminăm cu asta! Niciodată să n ai încredere într un mizerabil de polonez, știți și voi asta la fel de bine ca mine. Toți sunt niște mincinoși spurcați. E doar un șiretlic ca să ne ducă acolo jos! Tăiați i gâtul și trimiteți l înapoi!
— Termină odată cu asemenea vorbe, a zis colonelul, glacial. Te rog să nu uiți că eu comand aici.
Kuls l a privit cu un aer de revoltă. Porta i a întins bidonul polonezului care tremura; acesta l a luat cu un tremur nervos al buzelor, care vroia să însemne mulțumesc.
— Spune mi, a zis Bătrânul, acum că podul e distrus, mai există vreo altă posibilitate de a trece râul? Ai putea să ne duci dincolo?
Omul a încuviințat din cap.
— Tak iest , pan sergent. Doar... A făcut o mișcare bruscă cu capul spre fermă și a desfăcut mâinile într un gest neputincios. Rușii, pan sergent...
— Nu ți fă probleme în privința rușilor, a zis Bătrânul, tăios. Asta i treaba noastră. O să avem noi grijă de ruși. Tu gândește te cum o să ne treci râul.
Când ne am apropiat, cu prudență, de casa ocupată, i am văzut pe ruși petrecând în curtea exterioară. Făcuseră un foc uriaș pe care frigeau o vacă, beau și strigau, dansând în jurul flăcărilor. Unul și a pierdut echilibrul și a căzut cu capul în jăratic. Era greu să ți dai seama dacă tovarășii lui erau prea beți ca să observe sau, pur și simplu, prea fără inimă ca să le pese, dar, indiferent din care motiv, n au făcut nici o mișcare ca să l salveze.
— Măcar de nu s ar arde! a bombănit Porta.
Se referea mai degrabă la vacă decât la om. În timp ce coboram pe potecă, el urmărea prin binoclu cum se desfășoară pregătirea mâncării și era din ce în ce mai îngrijorat ca nu cumva, până ajungem noi acolo, carnea să fie prea prăjită.
— La naiba cu carnea, a zis Micuțul. Pe mine mă interesează băutura. S a întors nerăbdător spre Bătrânul. Haideți să mergem, nu putem? Acolo jos au vodcă rusească adevărată,
— Foarte bine, nu te agita, a zis Bătrânul, blând. Acolo mergem. A dat ordin să ne oprim. Barcelona, tu și Gregor rămâneți aici să ne acoperiți. Micuțule, tu și... a ezitat... tu și Kuls mergeți înainte cu Ladislas. Noi ceilalți mergem după ei. Și țineți minte... fără grenade. Undeva, acolo, jos, se află trei civili. Vreau să fie scoși vii. I a făcut semn din cap polonezului îngrijorat. E în regulă. Porniți.
Micuțul a pornit spre fermă. Ladislas l a urmat. Bătrânul s a uitat nedumerit la Kuls.
— Ei? N ai auzit ce am zis?
Kuls a clătinat din cap.
— Am auzit! Și dacă îți închipui că o să mi pun gâtul în laț ca să salvez două târfe poloneze împuțite și un smiorcăit de copil, te înșeli amarnic!
Bătrânul s a încruntat.
— Refuzi să asculți un ordin?
Kuls a renunțat la privirea sfidătoare. A răsucit vârful cizmei în praf.
— N avem nevoie de tâmpitul ăsta de polonez ca să ne arate cum să trecem un nenorocit de râu... De ce să nu i tragem un glonț și să l lăsăm aici să putrezească?
— Deoarece colonelul comandă aici și el a hotărât astfel!
Ne am întors toți să privim la colonel, care și freca gâtul într un fel militar, sever. Și a îndreptat umerii.
— Întocmai, a zis. Consideră te arestat. I a făcut semn lui Gregor. Nu l scăpa din ochi.
— Da, să trăiți! a zis Gregor, cu o satisfacție oarecum răutăcioasă.
Kuls s a încruntat.
— Încă n ați auzit totul, a zis, adresându se deopotrivă atât Bătrânului cât și colonelului. N o să scăpați ușor pentru asta. Eu am un frate în RSHA. Ei știu cum să se poarte cu oameni ca voi. Riscați viețile soldaților germani de dragul unui polonez escroc și mincinos. O să regretați.
Gregor i a tras un ghiont puternic în rinichi pe patul puștii.
— Dacă mai scoți o singură vorbă, Kuls, a zis, frate tău din RSHA n o să te mai vadă niciodată...
La marginea fermei se găseau două sentinele. Se vedea clar că erau beți. Unul vomita copios într un gard viu, celălalt încerca să danseze, lăsându se pe călcâie și azvârlindu și picioarele într o serie de mișcări dezordonate. Micuțul și Legionarul s au îndreptat pe furiș spre ei. Moartea le a fost rapidă și tăcută, și, beți cum erau, probabil, nici măcar nu și au dat seama că muriseră.
Micuțul a luat o sticlă de vodcă și a dus o nerăbdător la gură: era goală. A aruncat o nemulțumit și a tras furios un șut cadavrului de lângă el.
— Ticălos lacom!
S a consolat căutând aur și a reușit să facă rost de trei dinți înainte ca Porta să vină în galop și să se apuce de lucru la a doua sentinelă. Micuțul și a răsturnat conținutul sacului de merinde în palmă și și a desfătat privirile cu colecția de trofee. Bătrânul a clătinat din cap.
— Într una din zile, a zis, asta o să te coste viața. Și eu unul n o să vărs o lacrimă.
— Ce l roade? a întrebat Porta, ocupat cu cleștele lui.
Micuțul a ridicat din umeri.
— Știu eu? Cred că iar nu i sunt toți boii acasă.
Porta a dat din cap filozofic și și a continuat oribila i sarcină. Acum era deja obișnuit cu ciudățeniile de conștiință ale Bătrânului. Cel mai bine era să l ignore când avea una din crizele lui de ipocrizie. După modul în care el și Micuțul vedeau lucrurile, nu se alegeau din război cu nimic altceva. Doar o marcă pe zi și șansa de a primi un glonț în burtă, așa că de ce să nu se servească cu câțiva dinți de aur când se ivește ocazia?
— Omul trebuie să aibă ceva pe care să se bizuie, a zis Porta, cu înțelepciune. Războiul n o să dureze o veșnicie. În viață trebuie să privești puțin înainte.
Ne am mai apropiat de fermă. Curtea era plină de cazaci care chefuiau. Formaseră un cerc enorm și dansau în jurul focului, ținându se cu brațele după umeri. În timp ce dansau, strigau și cântau, din când în când câte unul se rupea de cerc și sărea peste flăcări în sunetul aplauzelor furtunoase.
De la grajduri se auzeau nechezaturi și lovituri de copite. Câțiva soldați ședeau liniștiți, în grup, bând și fumând, dar, după câte am putut vedea, nu mai postaseră alte sentinele. Am instalat o mitralieră exact vizavi de casă și Porta a clătinat din cap, plin de regret. Cazacii ăștia cheflii și neciopliți erau oameni după inima lui și, în alte împrejurări decât blestematul ăsta de război, s ar fi dus la ei în fugă. Așa însă a trebuit să se pregătească pentru măcel ca să fie pe placul stăpânilor și să își salveze propria i piele.
— Mi se pare rușinos, a zis, să întrerupi petrecerea în felul ăsta...
— Atâta pagubă de petrecere! a izbucnit Heide fanaticul. Haideți să facem treaba pentru care am fost trimiși aici! Nu uitați că oamenii ăștia sunt comuniști și lachei ai jidovimii internaționale.
— Lacheii rahatului, a zis Porta. Cine ți a băgat tâmpeniile astea în cap?
Am urmărit tăcuți țopăielile cazacilor. Undeva, în pădurea din spatele nostru, a lătrat o vulpe și o bufniță a început să țipe. Se lăsa întunericul, dar flăcările focului luminau până la o sută de metri în jur. Încet, dar sigur, rușii s au făcut criță. Unul câte unul au început să intre clătinându se în casă. Câțiva au rămas afară, sforăind pe pământ unde căzuseră. În cele din urmă, locul a devenit tăcut și liniștit. Bătrânul s a întors spre noi.
— Gata? a șoptit.
Am înaintat pe furiș, ciucindu ne în iarba înaltă. Ferma era în întuneric, nu se vedea lumină la nici o fereastră. Caii din grajduri ne simțiseră; se ridicau în două picioare și nechezau, loveau podeaua și ușile cu copitele, încercând să se dezlege. Erau animale bune de ale armatei și simțeau instinctiv că noi reprezentam un pericol. Stăpânii lor însă dormeau beți, nu răspundeau la chemările lor de alarmă. Mirosul plăcut și cald de fân și cal se combina cu duhoarea înțepătoare de vomă și vodcă vărsată. Fumul de la focul muribund venea spre noi, aducând cu el mireasma încântătoare de carne prăjită. Când am trecut pe lângă ea, Porta a tăiat o ciozvârtă cu baioneta. Carnea a căzut cu ușurință de pe oase. Porta și a vârât o bucată în gură și zeama i s a prelins pe bărbie și guler. Ochii i s au întunecat de plăcere și, parcă în stare de transă, a întins mâna să mai ia.
— Oh, nu, nu mai lua! a zis Legionarul, prompt. L a înghiontit spre casă cu țeava aruncătorului de flăcări pe care îl ducea. O să te poți întoarce după ce vom curăța locul.
La baza scărilor care duceau în clădire zăceau șase cazaci, unul peste altul, într o grămadă nedefinită de brațe și picioare.
— Îngrămădiți ca salamandrele, a zis Gregor.
Barcelona l a înghiontit pe unul ca să vadă cum reacționează, când a trecut pe lângă el. Omul a zâmbit în somn. A întins mâinile și a apucat drăgăstos picioarele lui Porta.
— Nevesta , a bombănit.
— Încântat, sunt sigur, a zis Barcelona, eliberându se din strânsoare.
— Ucide l pe ticălos, l a îndemnat Kuls.
Din capul scărilor, Bătrânul a făcut semn din mână pentru liniște.
— Tăceți și urmați mă!
Prudent, a deschis ușa masivă de lemn. Balamalele aveau nevoie de ulei și au scârțâit destul de tare ca să trezească morții. Dar rușii au continuat să sforăie. Bătrânul a intrat în hol, în vârful picioarelor, cu Ladislas urmându l de aproape. Peste tot se găseau trupuri lăbărțate în fotolii, întinse pe podea, atârnate de balustrade. Era un talmeș balmeș de sticle goale, bălți de urină și vomă. Ladislas și a strâns buzele într o linie subțire. Nu prea mai semăna cu un iepure. Arăta ca un om pregătit pentru ce e mai rău și pornit să se răzbune. L a prins pe Bătrânul de braț și a arătat spre dormitoarele de la etaj. Bătrânul a încuviințat din cap.
Am pășit peste trupuri și am intrat în hol. La curbura scării se găseau doi sergenți cazaci, enormi. Erau așezați unul lângă altul pe aceeași treaptă și dormeau cu capetele proptite în piept. În poală aveau pistoale mitralieră. N am riscat. Micuțul i a sugrumat pe amândoi cu mâinile goale.
Ne am continuat drumul. De undeva de jos, din hol, l am auzit pe Kuls bombănind ceva despre fratele lui din RSHA, dar o lovitură trasă de Gregor l a redus imediat la tăcere.
În timp ce i ocoleam atent pe cei doi sergenți morți, am auzit deodată un zgomot și o sticlă de vodcă a venit rostogolindu se spre mine, urmată în mare viteză de Micuțul, care călcase pe ea în semiîntuneric și se dezechilibrase. Amândoi s au prăbușit zgomotos pe podeaua de piatră. Unul dintre rușii care dormeau și a deschis ochii și s a ridicat speriat în capul oaselor, dar Heide i a tăiat gâtul înainte să și dea seama ce se întâmplă. Micuțul a sărit în picioare; urlând. Își văzuse uriașu i trup privindu l dintr o oglindă mare și, în întuneric, îl confundase cu un dușman. Cu un strigăt de furie, și a ridicat pușca și a tras două focuri. După aceea, a scos un mormăit de satisfacție în timp ce propria i imagine se destrăma într o ploaie de sticlă spartă.
— Pentru Dumnezeu! a șuierat Bătrânul, din capul scărilor. Ce dracu' se petrece acolo jos?
— E doar Micuțul care se bate cu morile de vânt, am zis.
Micuțul a revenit din nou sus, trecând în goană pe lângă mine, cu fața plină de cioburi de sticlă șiroindu i de sânge.
— L am ucis pe ticălos, a zis.
Lenzing mi a prins privirea. A scos un hohot de râs nervos și și a dus o mână la gură.
— Ce ticălos? a întrebat Porta.
— Ticălosul care a sărit la mine, a răspuns Micuțul.
S a făcut tăcere.
— L am terminat, a zis.
Lenzing a râs atât de mult, încât era să cadă peste balustradă. Am fost fericit, văzându l că se bucură și el o dată.
Am ajuns pe palier. Ladislas a trecut pe lângă Bătrânul și s a repezit la una dintre uși. Bătrânul l a tras înapoi. Am stat și am ascultat. Se auzea un sunet ca zumzetul unui roi de albine scăpat înăuntru.
— Bine. Deschide o...
Bătrânul a făcut semn din cap și Legionarul a învârtit încet mânerul. Un morman de carne tremurândă zăcea gol pe un pat. Sforăia ritmic într un lung și grav zumzet, care răsuna în toată încăperea. După hainele aruncate într o parte, ne am dat seama că era maior. Era complet chel și semăna întrucâtva cu Taras Bulba.
La picioarele patului, ghemuită și inconștientă, zăcea o tânără. Ladislas s a uitat fix la ea, cu fața albă și tremurând.
— Soția ta? a întrebat Bătrânul, cu voce slabă.
El a dat din cap în semn de negație.
— Sora?
Încet, Ladislas a încuviințat din cap și și a întors fața la perete. Legionarul și a scos P 38 și l a pus la tâmpla maiorului, dar Micuțul a intervenit imediat și l a îmbrâncit la o parte.
— Lasă mă pe mine, a zis. Mie îmi place să ucid ruși.
Cel mai mult îi plăcea să i ucidă cu mâinile goale. Era rapid și precis și nu făcea nici un zgomot. O ușoară strângere de gât și maiorul a fost mort.
— Mai e unul aici, a zis Gregor, calm.
A arătat spre o mână întinsă care ieșea de sub pat. Micuțul a apucat o imediat: A apărut un căpitan gol, în afară de tunică și șosete. Þinea pe un braț o sticlă de vodcă, zâmbind și mormăind în somn. Încă mai zâmbea când Micuțul i a rupt gâtul.
Între timp, fata a început să și recapete încet cunoștința. Și a deschis ochii și a rămas îngrozită, văzând camera plină de soldați. Cred că nu arătam prea frumoși: nespălați, nebărbieriți, acoperiți de noroi, mirosind a transpirație, cu uniformele zdrențuite. Nu mă miră deloc că a scos un țipăt când Micuțul s a apropiat de ea cu o privire lacomă, posesivă, pe fața i mare, urâtă și cu mâinile cât un coș de baschet întinse spre ea. Nu pot spune că o învinuiesc cu totul pentru că și a înfipt dinții în brațul lui Porta când acesta s a așezat pe pat lângă ea și i a zâmbit sugestiv. Cred că și eu aș fi făcut exact același lucru dacă Micuțul și Porta s ar fi apropiat cumva de mine, când stăteam întins și pe jumătate gol pe un pat.
— Lăsați o în pace! a zis Bătrânul tăios.
Micuțul și Porta s au răsucit spre el.
— Ce te a apucat, bunicuțule?
— Am spus s o lăsați în pace, a izbucnit Bătrânul.
A ridicat de jos tunica maiorului și i a întins o fetei, care s a înfășurat cu ea, în liniște.
Bătrânul a condus o la Ladislas, care în tot acest timp stătuse lângă perete cu mâinile peste față, ca și cum, după toți acești ani lungi și dureroși, de război, nu putea să admită adevărul despre brutalitatea omului.
— Trebuie să ți căutăm soția, a zis Bătrânul, cu blândețe. Condu ne în restul casei.
I am găsit soția și fiul jos, în privință, înconjurați de o grămadă de cazaci beți care adormiseră în timpul desfrâului, în sângele victimelor. Femeia fusese violată, apoi îi despicaseră pântecul cu cuțitul. Copilul fusese străpuns cu baioneta. Nu era nevoie să te uiți de două ori la ei ca să ți dai seama că erau morți.
Am privit în tăcere. Lenzing s a întors cu o mână la gură. Bătrânul a întins un braț spre Ladislas. Legionarul a luat fata și a dus o afară. Chiar și Porta nu și găsea cuvintele.
Și apoi, cu totul pe neașteptate, Ladislas, blândul, speriatul, timidul Ladislas a scos un urlet de durere și, s a aruncat asupra celui mai apropiat cazac. Sugrumase deja trei înainte ca Micuțul să și vină în fire și să sară să l ajute la măcel. Masacrul s a terminat în câteva minute. N a mai rămas nici unul în viață.
Am ieșit din pivniță în curte. Nu mai avea rost să căutăm prin casă. Porta și Micuțul, care nu sufereau de hipersensibilitate, au început imediat să adune resturile de mâncare și băutură, cât mai aveau încă posibilitatea. Kuls bombănea din nou despre fratele lui. Din spatele grajdurilor s a auzit un zgomot ca de apă care curge dintr un ulcior. Legionarul și cu mine ne am dus pe furiș să cercetăm și am găsit un cazac semiconștient, golindu și bășica udului într un butoi cu apă de ploaie. Legionarul s a întors spre mine și mi a făcut cu ochiul. Și a tras în tăcere cuțitul din cizmă. L am lăsat pe el s o facă.
Înaintea noastră mai tăiase cineva beregate în curte. Din vacă mai rămăsese doar scheletul. Focul mai ardea mocnit, jăraticul strălucea purpuriu în întuneric. Micuțul și Porta dispăruseră și i am căutat într una dintre dependințe. I am găsit acolo, călare pe un butoi cu vin, cântând cântece patriotice cu o voce puternică și răgușită. În decurs de zece minute reușiseră să bea atât de mult, încât erau aproape inconștienți.
Barcelona a venit în fugă cu știrea că descoperise trei camioane rusești încărcate cu canistre de benzină, parcate sub copaci. A apărut apoi colonelul, de unde, Dumnezeu știe, duhnind a vodcă și ușor nesigur pe picioare. El avea cam aceeași idee ca Barcelona.
— Sergent, ce așteptăm? a întrebat, cu o voce groasă și neclară. Sub copaci se află trei camioane în stare perfectă. De ce nu le folosim?
Am ieșit din nou în aer liber, urmându i prin curte pe Barcelona și pe colonel. Înainte de a pleca, am stropit din abundență întregul loc cu benzină... casa, acareturile și grajdurile. Am deschis ușile pentru cai și, după câteva clipe de surpriză, și au aruncat capetele în sus și au rupt o la fugă, la adăpostul pădurii.
— Acum o să le fie al naibii de bine, a zis Gregor, invidios. În ce i privește, războiul s a terminat.
— Foarte adevărat, a zis colonelul. Animalele mute n au ce căuta în afurisitele de afaceri ale oamenilor. Brusc, l a cuprins cu un braț pe Gregor după gât și s a aplecat confidențial spre el. Știi ce? înainte să înceapă toate astea, aveam un grajd plin cu cele mai grozave animale. Ființe minunate. Cele mai frumoase animale pe care le ai văzut vreodată... Știi ce s a întâmplat?
— Nu. Ce? a întrebat Gregor.
— Mi i au luat, a zis colonelul. Mi i au luat pentru carne. O treabă groaznică. Groaznică.
— A naibii de groaznică, a zis Gregor, plin de înțelegere.
Bătrânul se străduia din răsputeri să i adune pe toți și să ne pregătim de plecare. Jumătate de companie era beată criță iar cealaltă jumătate mai căuta încă prin casă cașcaval și șunci afumate, ca să le aibă pe drum. Nu era nici unul printre noi care să nu aibă două sticle de vin sau vodcă vârâte în buzunare. Pe nici unul nu l trăgea inima să plece și, până când Ladislas nu și a ieșit din minți și a aruncat un chibrit aprins în curte, Bătrânul nu a reușit să impună nici cea mai elementară ordine. Când benzina a izbucnit într o mie de limbi violente de flăcări, toți oamenii au venit în fugă, din toate direcțiile. Din nefericire, camioanele nu fuseseră încă deplasate și ele au fost printre primele lucruri care au dispărut în prăpădul care a urmat. Ne am retras printre copaci și am privit cum focul a cuprins casa. M am gândit la toți cazacii aceia dinăuntru și m am întrebat cum o fi să treci din viață în moarte fără măcar să ți dai seama.
— Nu i o cale prea rea de a muri, a zis Barcelona, lângă mine. Un rug funerar pentru bețivi... Nu i deloc o cale rea de a muri!




Vreau ca tineretul Germaniei să fie curajos; să fie viteaz; să fie violent și fără milă...
Himmler. Scrisoare trimisă profesorului dr. Bruno Schultz, SS Hauptsturmführer, 19 august 1938.

La o oră după revolta din Varșovia, Reichsführer ul Heinrich Himmler a fost informat de ceea ce se întâmplase. La început nu i a venit să creadă. La urma urmei, era imposibil ca acești șoareci cafenii, acești polonezi, acești evrei nenorociți să se opună puterii Armatei Germane și să spere că vor scăpa nepedepsiți. Nici măcar un polonez — sau un evreu — nu putea fi atât de dement și criminal. Asta nu era nimic altceva decât sinucidere. Oare înnebuniseră?
Era limpede că da. Când știrea, în sfârșit, s a cristalizat, s a observat că Reichsführer ul a căzut pradă unei mari și tulburătoare agitații sufletești. Umbla prin cameră încoace și încolo, dintr un colț într altul, punându și și luându și ochelarii de pe nas și ștergându și mereu fruntea umedă cu mâna.
— Foarte bine, a zis. Foarte bine, atunci... Le vom arăta cum ne purtăm cu animalele care au impertinența să și arate stăpânului colții. S a întors cu fața spre subordonații care stăteau umili în mijlocul marii încăperi, așteptându și instrucțiunile. Pentru asta vom șterge Varșovia de pe hartă. Toți bărbații, femeile și copiii să fie distruși... toate ființele vii. Toate clădirile să fie rase de pe suprafața pământului și fiecare piatră de pavaj să fie întoarsă pe dos!
S a dus maiestuos la fereastră și acolo s a oprit, legănându se pe călcâie, respirând greoi prin nările dilatate, frământându și convulsiv mâinile la spate.
— În plus, a zis, întorcându se de la fereastră, toți polonezii din lagăre trebuie să fie lichidați. E clar?
— Da, domnule Reichsführer. Obergruppenführer ul Berger și a înclinat capul. Absolut clar.
— Toți cei care s au născut în Varșovia sau au rude care trăiesc în Varșovia să fie împușcați chiar în această noapte. Voi verifica personal dacă ordinul a fost executat. Voi aștepta să mi fie dată o listă completă a morților, în decurs de douăzeci și patru de ore.
— Foarte bine, domnule Reichsführer.
Himmler și a ciupit vârful nasului cu degetele și a inspirat profund. Și a întors ochii din nou spre fereastră, uitându se la ploaia care cădea peste orașul rece, cenușiu.
— Cât despre Gauleiter ul Fischer, a zis, va fi spânzurat pentru că nu a împiedicat revolta...
Misiunea de a înăbuși revolta din Varșovia a fost dată generalului SS Erich von dem Bach Zalewski. Nici el, nici Reichsführer ul nu și au imaginat vreodată în mod serios că un grup relativ mic de partizani polonezi putea să le facă atât de multe necazuri. În zonă erau staționați douăsprezece mii de soldați germani, plus cei zece mii de SS iști din Brigada Kaminski. În asemenea circumstanțe era greu de imaginat cum ar fi putut Gauleiter ul Fischer să permită ca situația să i scape din mână.
Era îndoielnic dacă în faza aceea fie Himmler, fie Bach Zalewski își dădea pe deplin seama de puterea revoltei. Oricum, n au fost lăsați mult timp în ignoranță. Polonezii, sub conducerea generalului Bor Komorovski, fost ofițer în armata austriacă, au ocupat imediat cartierul Wola și toată zona centrală a orașului, distrugând atât cartierul general al Gestapo ului, cât și postul de comandă al garnizoanei germane. Imediat după aceea au preluat controlul asupra centralei electrice și asupra centralei telefonice. În a treia zi, germanii erau în retragere și polonezii victorioși puseseră mâna pe mai multe depozite de arme și muniții din oraș.
Himmler a fost forțat să retragă trei divizii SS și șase divizii ale Wehrmacht ului de pe frontul rusesc — oarecum liniștit în perioada aceea — și să le trimită să dreagă lucrurile. La începutul lui septembrie, trupele germane din Varșovia au fost dotate cu cele mai noi arme și trei escadrile de stukas uri au fost trimise să bombardeze orașul.
Himmler își jucase cartea cea mare, dar mai existau mici grupuri de partizani care refuzau să se predea. Acum îi mai rămăsese doar jokerul. L a jucat și, de atunci până la capitularea finală, în fiecare zi au fost uciși cinci mii de deținuți polonezi...


TRECEREA RÂULUI

Tot restul nopții și ziua următoare, i am urmat pe Ladislas și pe sora lui prin pădure, spre punctul unde puteam traversa râul. Am mers încet, cu opriri frecvente ca să permitem patrulelor inamice să treacă pe lângă noi. Kuls se plângea că suntem atrași într o capcană și că vom regreta când va fi prea târziu. Mi a trecut și mie prin gând că mergeam parcă pe o cale oarecum ocolită, dar n aveam nici un motiv să nu am încredere în ghidul nostru, iar Bătrânul părea foarte fericit să l urmeze.
A doua zi, spre miezul nopții, am ajuns la stâncile care se înălțau deasupra râului. Era un povârniș vertical până departe, în jos, în defileu, unde apele mugeau și se rostogoleau, împroșcând în sus stropi albi, furioși. Din apă se vedeau ieșind șiruri de stânci, ca niște dinți ascuțiți. M am îndepărtat în grabă de malul sfărâmicios și m am târât înapoi la ceilalți.
— Deci ce trebuie să facem? a zis Kuls, acru. Să dăm din aripi și să zburăm?
Bătrânul a arătat cu degetul mare în susul apei.
— După părerea polonezului, există un pod la un kilometru mai încolo, dar e prea riscant să încercăm să trecem noaptea. O să rămânem aici câteva ore, iar dimineață o luăm din loc.
— Pod! a zis Kuls. O poveste a naibii de verosimilă.
Cam așa mă gândeam și eu. Nu vedeam cu certitudine nici un semn de pod și dacă exista trebuia să fie păzit strașnic. Totuși, era clar că ghidul nostru cunoștea regiunea. Ne a condus spre o deschidere în stânci, o crăpătură care se lărgea într o peșteră destul de mare, unde ne am instalat pentru noapte. Am așezat mitraliera la gura crăpăturii, camuflându o cu plante agățătoare și crengi. Ne simțeam într o relativă siguranță. Peștera era ca un apartament luxos, după mizeria noroiului și mlaștinilor. Era uscată și caldă și pentru prima oară după multă zile aveam mâncare și băutură ca lumea. Chiar și somnul era posibil pentru cei ce și cultivaseră fericita deprindere de a și astupa urechile la toate zgomotele exterioare. Legionarul s a făcut covrig și n a mișcat un mușchi toată noaptea. Cât despre mine, n am reușit să mă sustrag ciondănelii continue, din cauza beției, a lui Heide și Porta, presărată cu hohotele de râs stupide ale Micuțului, cu tumultul și râgâielile celorlalți. Am petrecut orele până în zori într o stare de iritare, undeva între trezie și somn, și m am bucurat când prima rază de lumină a brăzdat cerul și Bătrânul ne a sculat.
Am demontat mitraliera și am pornit de a lungul malului, în urma polonezului și a surorii lui. Cerul era cenușiu, iar când soarele a început să răsară, orizontul a devenit auriu. O cioară mare a traversat încet râul, într un zbor legănat. Am avut un sentiment de neliniște la gândul că trecerea noastră nu va fi atât de ușoară.
— Acolo, a zis Ladislas și s a oprit, arătând în susul apei, spre locul unde un pin uriaș se prăbușise și stătea întins peste abis, cu rădăcinile smulse într o parte și cu ramurile în cealaltă. Acolo e drumul pe care trebuie să mergem.
Chiar și Bătrânul și a trădat un moment îndoiala.
— E sigur? a întrebat.
— Sigur? a zis Ladislas. A ridicat nepăsător din umeri. Cine poate spune dacă este sigur sau nu? Poate cădea... poate cădem noi. Poate se rupe. Poate suflă vântul. Poate vin rușii. Și a desfăcut mâinile. Ce mai contează, a zis.
După câte se părea, nu pentru Ladislas sau sora lui. Ei s au dus împreună, mână în mână, spre pinul căzut. După tot ce li se întâmplase, simțeau, probabil, că nu mai aveau pentru ce trăi. Treaba lor, n aveau decât să se sinucidă dacă vroiau, noi ceilalți nu eram atât de nerăbdători.
— Ce v am spus? a zis Kuls, furios. Ce naiba v am spus.
Ne am dat înapoi și am privit cum mai întâi Ladislas, apoi soră sa și au scos ghetele și au pășit desculți pe podul improvizat.
— Ați mai trecut vreodată pe aici? a întrebat Barcelona, nepăsător.
— Niciodată, a răspuns Ladislas.
— De ce să fi trecut? a adăugat sora lui. Înainte exista un pod pe care se trecea.
Încet și cu grijă, au înaintat în gol, târșâindu și picior după picior. Ladislas își pusese mâinile pe șolduri ca să aibă un echilibru mai bun. Fata își întinsese brațele la nivelul umerilor. Amândoi își țineau capul sus și priveau drept înainte, la malul celălalt. Se mișcau încet, ca niște somnambuli. După ce au trecut de jumătate, trunchiul a început să tremure. Fata și a ținut respirația și s a oprit o clipă în stare de echilibru, într un picior. Ladislas și a adunat toate puterile, cu picioarele desfăcute, și a întins o mână spre ea. Fata s a înclinat ușor înapoi. Ladislas s a aplecat înainte de la talie. Părea imposibil să și poată menține echilibrul, dar puțin câte puțin s au îndreptat, fata a reușit să și recâștige poziția fermă și amândoi și au continuat calmi drumul pe trunchiul care se legăna. Cam la vreo șase picioare înainte de a ajunge la malul celălalt, trunchiul se îngusta considerabil. Dacă avea lățimea unui pantof bărbătesc. L am văzut cum se lasă sub greutatea celor doi oameni. Probabil, Ladislas ar fi fost ispitit să facă un salt pe mal, dar, dacă l ar fi făcut, fata ar fi fost cu siguranță aruncată în aer de reacția de trambulină a trunchiului subțire. Și a continuat înverșunat drumul până la capăt și, când, în cele din urmă, a ajuns în partea cealaltă, s a întors și a întins o mână. Fata a apucat o și amândoi au ajuns în siguranță.
— Unde poate merge unul, a zis Bătrânul, cu un zâmbet slab, spre Legionar, cu siguranță pot merge și ceilalți... Cine urmează?
A urmat liniște. Nici măcar Porta nu și a deschis gura. Ladislas și sora sa stăteau pe malul opus, făcându ne semne și strigând la noi, dar eu nu vedeam decât trunchiul copacului legănându se și nu auzeam decât mugetul furios al apelor de jos. Bătrânul a scos un zgomot de nerăbdare din gât.
— Ei, haideți! a zis. Nu putem sta aici toată ziua. Nu există decât o cale de a trece peste râu... Nu există decât o modalitate de a trece și o vom folosi pe aceasta.
— Ce nebuni! a mârâit Kuls. Și a tras buzele deasupra dinților, arătându și gingiile ca un câine furios. Eu rămân aici și nimeni n o să mă clintească!
Bătrânul a făcut un pas spre el. Kuls s a tras înapoi. Și a îndreptat pușca spre Bătrânul.
— Mai fă un pas și te ucid! Te ucid, pe Dumnezeul meu.
Bătrânul a mai făcut un pas. Cu o mână i a tras lui Kuls o palmă puternică peste față. Cu cealaltă i a luat pușca. Rece și disprețuitor, i a aruncat o în prăpastie.
— Și exact acolo o s o sfârșești și tu dacă îmi mai faci necazuri, a zis, furios. S a întors spre noi. Deci cine urmează să meargă pe sârmă?
— Nu eu, am zis.
Mă apuca amețeala doar uitându mă la trunchi. De data asta l am înțeles întru totul pe Kuls. Nici caii sălbatici nu m ar fi putut târî peste trunchiul acela.
— Trebuie să vă împing cu țeava puștii? a întrebat Bătrânul.
S a auzit o rumoare generală și un târșâit jenant de picioare, apoi Micuțul a scos un răcnet de furie și s a repezit înainte. Și a scos cizmele și le a aruncat după gât. A scos o sticlă de vin de zmeură, singura care i mai rămăsese, și a dat o pe gât. Sticla a zburat în prăpastie după pușca lui Kuls și o clipă am crezut că Micuțul o va urma. A dat buzna înainte, cu capul în jos, ca un tanc scăpat de sub control și trecuse de jumătate spre malul opus când și a pierdut echilibrul și a alunecat. Cineva a țipat. Trunchiul vibra în sus și în jos ca un cablu de cauciuc, iar Micuțul atârna de ambele mâini, suspendat în gol, cu picioarele bălăbănindu se. Tot sângele din trup mi s a transformat în apă și mi mușcam buza de jos ca și cum ar fi fost o bucată de friptură de vacă deosebit de tare. Oricât de mult vroiam să mi întorc privirea în altă parte, mă pomeneam forțat să mă uit acolo.
— N o să reușească, a zis Barcelona. Degetele i s au strâns pe brațul meu și s au înfipt adânc în carne. N o să reușească...
Micuțul și a făcut vânt în sus și a prins trunchiul cu picioarele. Încet și cu grijă, cu capul atârnând în jos, ca un urs koala, a înaintat centimetru cu centimetru. Mână peste mână, picior peste picior. A ajuns pe ultimii doi metri. S a auzit un scârțâit de rău augur. Ladislas și fata au apucat crengile cu mâinile, ca și cum greutatea lor laolaltă putea contrabalansa greutatea trupului imens al Micuțului.
— Hritoase atotputernic, a zis Gregor, cu fața ca o ciupercă veche și decolorată. Hristoase atotputernic și drag...
Micuțul ajunsese la capătul trunchiului. A întins o mână și s a prins de un arbore pitic crescut pe malul stâncos. Cu un picior a căutat o margine de stâncă sau o crăpătură și, când în cele din urmă a găsit una, a reușit să se tragă cu greu pe mal. Și a scos din buzunar zdreanța jegoasă și pătată de sânge care i fusese cândva batistă și și a șters fruntea cu ea.
— Veniți încoace! a răcnit. E o nimica toată!
— Următorul, a zis Bătrânul, poruncitor.
După felul în care a zis o, te ai fi gândit că făceam coadă la dentist. A privit îngrijorat peste umăr în direcția din care venisem. Undeva adânc în pădure am auzit împușcături. Asta putea însemna un singur lucru: NKVD iștii erau pe urmele noastre.
— Mișcați vă, pentru Dumnezeu!
Bătrânul l a înșfăcat pe cel mai apropiat de el și l a împins spre marginea prăpastiei. Dacă aș fi fost eu acela, aș fi rupt o la fugă să cer mai degrabă ajutor și consolare rușilor care înaintau decât să l urmez pe Micuțul și să repet spectacolul lui de acrobație deasupra hăului. Întrucât a fost Barcelona, el pur și simplu a înjurat groaznic și s a așezat jos să și scoată cizmele.
Pe la jumătatea trunchiului s a oprit brusc. Până în momentul acela înaintase cu toată siguranța unui acrobat, folosindu și pușca drept prăjină pentru echilibru. Nu s a poticnit niciodată și nici n a alunecat. Ce s a întâmplat de l a tulburat, n am aflat niciodată. Probabil, făcuse greșeala să privească în jos la torent. Sau, poate, era o stare pur psihologică, determinată de faptul că acolo avusese necazuri Micuțul. Dar indiferent de motiv, Barcelona se oprise și nici amenințările Bătrânului, nici strigătele de încurajare ale Micuțului nu l puteau convinge să meargă mai departe.
— Ce facem acum? a întrebat Gregor și am avut impresia că am surprins o ușoară notă de ușurare în vocea lui. Ca și cum fi vrut să zică: ei bine, asta a fost, am putea spune că terminat și să mergem acasă. Nimeni nu mai putea trece cealaltă parte când Barcelona înțepenise bolborosind la mijlocii trunchiului... Ce se întâmplă acum? a zis.
Legionarul și a țuguiat buzele.
— Cineva trebuie să meargă și să l miște pe idiotul ăla, zis, furios.
Și a aruncat cizmele după gât și a pornit în ajutor. Mic vioi, sigur pe picioare ca o pisică, nu părea să fie câtuși de puțin în pericol. Dar trebuia să se ocupe de Barcelona, care era înspăimântat și începea să și piardă stăpânirea de sine. Pușca i a căzut din mâni și s a dus rostogolindu se în abis. Barcelona s a legănat și ar fi căzut după ea dacă Legionarul n ar fi ajuns la timp lângă el și nu l ar fi prins ferm de umăr. O clipă au rămas amândoi ghemuiți, înghețați ca niște statui, suspendați periculos deasupra hăului. Apoi încet, foarte încet, Barcelona a început să se târască înainte.
Greutatea celor doi bărbați era cam tot ce putea suporta trunchiul. Când Micuțul a sărit brusc de pe mal cu intenția de al le întinde o mână de ajutor, s a auzit un geamăt de protest și trunchiul a început să se lase în jos.
— Dă te înapoi! a răcnit Bătrânul. Înapoi, pentru Dumnezeu!
Din fericire, Micuțul și a dat seama de pericol tocmai la timp pentru a evita o triplă catastrofă. S a retras pe mal și s a mulțumit să l tragă pe Barcelona, în momentul în care a putut ajunge la el. Legionarul a terminat călătoria fără dificultate și fuma calm o țigară, așteptându i pe ceilalți. Bătrânul s a întors spre Porta și i a făcut semn din cap.
— Dă i drumul.
— Ce, eu? a zis Porta.
— Da, tu, a zis Bătrânul.
S a făcut liniște.
— Trebuie? a întrebat Porta.
— Cred că ar fi înțelept. N aș vrea să dau un exemplu cu tine.
— Nu, a zis Porta. Nu, pricep. Pricep că n ai vrea să dai un exemplu cu mine... S a strâmbat și și a pus arma în bandulieră. Bine, atunci. Pornesc.
— Ce faci cu cizmele? a obiectat Bătrânul. N o să ajungi niciodată dincolo cu cizmele în picioare.
— La naiba, a zis Porta vesel. S a întors și ne a trimis o bezea. Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei!
Firește, Porta, ca și Micuțul, n a trecut într o manieră obișnuită. A încălecat trunchiul și, pe tot parcursul, a făcut pe călărețul pe un cal de lemn. La jumătatea drumului a simțit nevoia unui întăritor, așa că a scos bidonul din buzunar și a tras o dușcă. Cred că a fost ceva mult mai tare decât vinul de zmeură, deoarece după asta a cântat cât îl ținea gura, întrerupându se din când în când să pocnească dintr un bici imaginar spre dosu i prăpădit și să strige: „Dii, murgule!" înainte să și continue drumul, într o viteză care mă înspăimânta.
— Sergent, ce i cu omul acela? a întrebat colonelul. Nu i întreg la minte?
A urmat Gregor. Transpira din abundență și se vedea clar că i mort de frică, dar lui Gregor nu i plăcea să joace teatru. S a așezat călare pe trunchi, la fel ca Porta, și s a târât foarte încet și atent până dincolo, unde a fost tras pe mal de mai multe perechi de mâini. În momentul în care a ajuns acolo a leșinat, dar fusese o demonstrație impresionantă.
— Vedeți? a zis Bătrânul. Totul e cât se poate de simplu.
Heide era deja la jumătatea drumului. Își legase cizmele cu grijă în jurul gâtului și mergea cu capul în sus și cu umerii lăsați pe spate, ca și cum ar fi fost la paradă. A lăsat impresia că trecerea era absurd de ușoară.
Alții n au fost chiar atât de norocoși. Lutz a trebuit să fie împins cu țeava puștii și n a mai ajuns dincolo... Alți doi l au urmat în abis. Le am auzit țipetele răsunând în timp ce cădeau.
Am mai rămas doar patru. Colonelul, Bătrânul, Kuls și eu. Îmi venise rândul și nu mai puteam amâna, iar Bătrânul mă îmboldea spre margine genunii.
— Nu, am zis! Nu! Nu merg acolo, prefer să rămân aici și să i aștept pe ruși, prefer să stau aici și să mor!
— Nu fi prost, a zis Bătrânul, calm. S a aplecat să mi tragă cizmele. Dă le jos și grăbește te.
— Nu merg! am zis. Du te tu! Tu și colonelul! Eu rămân aici cu Kuls și vă acoperim!
Colonelul, care până atunci se ținuse la o parte, a devenit brusc extrem de nervos și a început să alerge încoace și încolo, agitându și revolverul în aer și amenințându mă că mă împușcă dacă refuz să ascult ordinele.
— Nu vă opresc, am zis.
Colonelul a scos un țipăt furios.
— Pentru Dumnezeu, sergent! Dacă până număr la zece nu l faci pe omul acesta să treacă în cealaltă parte, vă împușc pe amândoi.
Bătrânul a pus o mână părintească pe umărul meu.
— E n regulă. Acum ascultă mă, Sven. O să faci exact ce ți voi spune eu. Îți scoți cizmele, o să mergi la podul acela și o să treci dincolo, așa cum au făcut toți ceilalți. Eu o să fiu imediat în urma ta, așa că nu trebuie să te sperii. Dacă începi să te simți rău, spune mi și o să ne oprim pentru a ne odihni. Nu absolut nici un motiv să te temi. Dacă arborele acela ar fi întins pe pământ, ai alerga pe el fără măcar să te gândești. Tot ce trebuie să ții minte este să nu privești în jos. Þine ți privirea drept înainte și nu poți greși.
Sub influența i liniștitoare, mi am adunat suficient curaj ca să mi leg cizmele după gât, să mi pun pușca în bandulieră și să fac primii pași ezitanți în gol. Am încercat să fac din nou pe copilul ce se balansează pe un buștean căzut sau umblă pe coama unui gard de cărămidă. N aveam nici un motiv de îngrijorare. Bătrânul avea perfectă dreptate. Dacă pământul ar fi fost la numai două picioare sub mine, n aș fi avut absolut nici o dificultate în a mi păstra echilibrul. Puteam trece dincolo fără măcar să mă gândesc la asta...
Mi am ținut ochii fixați ferm pe camarazii care mă așteptau în partea cealaltă. Dacă ei au putut, atunci puteam și eu. Nu era absolut nimic de care să mă tem.
O rafală de vânt a trecut brusc prin hău. Jos, la nivelul pământului, nu putea fi mai mult decât un zefir ușor; acolo, sus între cer și pământ, s a simțit ca un uragan. M am pomenit șovăind. Mi am privit picioarele pe trunchiul copacului și am văzut râul și stâncile sub mine. M am văzut prăbușindu mă ca să le întâlnesc. Vroiam să țip și să strig, vroiam să mă agăț de ceva ca să nu cad, dar nu era nimic de care să mă prind. Nu era nimic decât spațiul gol între mine și moarte. Am rămas unde eram, tremurând violent din cap până în picioare.
— Mergi înainte, a zis Bătrânul. Și a întins o mână și m a apucat vârtos de centură. Mergi înainte, a zis. Nu te uita în jos. Fă orice, dar nu te uita în jos.
Am ajuns la ultimii doi metri, unde trunchiul se îngusta și cea mai mică mișcare îl făcea să se legene. Bătrânul și a luat mâna de pe centura mea și m a împins ușor înainte. Mi am dat seama că în felul acesta îmi indica să sfârșesc singur călătoria, cu propriile mi forțe, în timp ce el a rămas în urmă, așteptându și rândul. Știam că ultimii doi metri erau periculoși. Știam că partea aceea putea să nu suporte greutatea amândurora, punându l și pe el în pericol odată cu mine. Dar, cu toate acestea, mi a fost imposibil să merg mai departe fără ajutorul mâinii lui călăuzitoare. Cei de pe mal răcneau la mine, colonelul striga furios din partea cealaltă. Bătrânul mă împingea din spate, și totuși nu mă puteam mișca. M am lăsat pe vine cât am putut și m am prins de trunchi cu ambele mâini, membrele fiindu mi înțepenite de spaimă. Bătrânul s a ghemuit lângă mine.
— Hai acum, Sven, vino ți în fire. Nu poți renunța în această situație. Mai avem doar doi metri de mers. De ce te temi? Ai văzut că toți ceilalți au trecut.
Da, îi văzusem pe toți ceilalți trecând, pe Micuțul atârnând cu capul în jos și pe cei trei căzând în abis, iar acum îi puteam urma în fiecare clipă, pentru că nu mai puteam rezista mult.
— Sven, ce naiba!
Bătrânul începea să se înfurie și nu era de mirare. Cine nu s ar fi înfuriat, cocoțat în aer, cu o prăpastie șaizeci de metri dedesubt, cu un idiot care scotea sunete nearticulate la numai un metru depărtare și care putea înnebuni în orice moment, trăgându te cu el, jos, în gol...
— Nu mă pot mișca, am zis. N are rost, nu mă pot mișca.
Sute de furnici alergau într o parte și ntr alta pe trunchiul copacului. Un popor întreg de furnici. Mișunau pe toate căile și prin toate crăpăturile, unele luând o pe scurtătură, peste mâinile mele. Le urmăream cum se trudeau să urce peste movilițele policarilor mei, alunecând în cealaltă parte. Mă uitam la ele cum se luptau să și croiască drum prin jungla de perișori fini și știam că dacă îmi luam ochii de la ele, chiar și pentru o secundă, mă prăbușeam pe stâncile de dedesubt...
— Atunci, bine, rămâi acolo! Rămâi naibii acolo și putrezește!
În cele din urmă, Bătrânul își pierduse răbdarea. S a cățărat peste mine și s a târât ultimii pași până la mal. L am auzit pe Porta chemându mă de pe mal, dar îmi pierdusem orice putere de a mă mișca. Nu mai puteam nici măcar să mi ridic capul să mă uit la ei. Și atunci, ramurile s au lăsat brusc în jos sub greutatea unui alt trup mai greu decât cel al Bătrânului. Două brațe vânjoase s au întins spre mine, m au smuls de unde stăteam și m au ținut o clipă suspendat în gol.
— E n regulă, a zis Micuțul. L am prins pe ticălos. Trageți l.
Din toate părțile s au întins mâini și ne au tras ca pe doi pești eșuați pe mal. Chiar în momentul în care ajunsesem în siguranță pe pământ, a izbucnit furtuna. N au mai fost zâmbete prietenești și strigăte de încurajare. Doar înjurături, blesteme și ghionturi furioase din toate părțile. Doar Barcelona, care trebuise să fie și el salvat, mi a adresat un zâmbet discret și plin de înțelegere.
Brusc, din cealaltă parte a genunii s a auzit o împușcătură. Eu și nenorocitele mele de slăbiciuni am fost imediat uitați când am văzut macabra dramă care se juca pe celălalt mal. Colonelul îi ordonase lui Kuls să treacă pe improvizația de pod, iar acesta, cuprins de o panică dementă, pe care o înțelegeam, își scosese revolverul și trăsese în călăul său. Colonelul a răspuns la foc, dar nu l a nimerit, după care s au ascuns amândoi în spatele stâncilor și au început să tragă ca în vestul sălbatic, gloanțele zburând în toate direcțiile. Micuțul și a băgat două degete în gură și a scos o fluierătură puternică și batjocoritoare,care a răsunat în prăpastie. Porta a început să bată din picioare și să aplaude. Un glonț l a atins pe Kuls în umăr, rostogolindu l pe pământ. S a ridicat cu greu în picioare și a încercat să fugă, dar și a pierdut echilibrul pe grohotișul fărâmicios și a alunecat pe pantă în jos, drept peste marginea prăpastiei, în apele spumegânde de dedesubt. L am urmărit cu un interes morbid cum a căzut. Când trupul s a izbit de muchia ascuțită a stâncii, a plesnit la cusături, ca o marionetă umplută cu rumeguș, și conținutul s a împrăștiat.
Colonelul și a șters fruntea cu o batistă. Și a pus revolverul la loc în toc și s a așezat foarte încet să și scoată cizmele. Le a legat laolaltă și le a atârnat în jurul gâtului. După aceea și a scos din nou revolverul și a verificat atent câte cartușe erau în el. Pentru unul care fusese atât de grăbit, părea acum ciudat de șovăitor să pună piciorul pe trunchiul ce se legăna. Micuțul și Porta au început o serie de fluierături, iar Bătrânul a strigat îngrijorat:
— Ar fi bine să porniți, domnule colonel.
Colonelul a tușit ușor.
— Foarte bine, sergent, a strigat. Vin acum.
Prudent, a pus piciorul pe trunchi. Nu făcuse mai mult de șase pași șovăitori, când au răsunat împușcături. Brusc, colonelul s a lăsat în jos, încălecând trunchiul și trăgându se pe el cu mișcări nervoase și smucituri. Din pădure a țâșnit o hoardă de ruși. Legionarul a înjurat și s a aruncat în spatele mitralierei. Curând, gloanțe și grenade zburau dintr o parte într alta peste defileu, cu nefericitul colonel prins la mijloc. Spre uimirea noastră și nevenindu ne să credem, câțiva ruși, îmboldiți ca de obicei de ofițeri, au încercat să treacă spre noi.
— Sărmanii proști, a zis Gregor. Sărmani proști și nenorociți.
Erau uimitor de siguri pe picioare și nu păreau deloc impresionați de faptul că trunchiul se legăna, deși, probabil, știau că merg la moarte aproape sigură. Cât timp colonelul era acolo trebuia să nu tragem în ei, dar, în clipa în care el avea să fie în siguranță, nu mai ezitam să i culegem unul câte unul, pe măsură ce soseau în partea noastră a malului.
Colonelul n a ajuns în siguranță. A fost lovit în cap de un glonț rusesc și era, probabil, mort cu mult timp înainte de a ajunge în apa cu dinți de stâncă, la șaizeci de metri mai jos.
— În ordine, a zis Bătrânul, pe un ton energic, care arăta că măcar o problemă era rezolvată. Aruncați podul în aer și haideți să plecăm de aici.
În timp ce noi ne am angajat în luptă cu inamicul și Barcelona îi acoperea, Micuțul și Porta au legat laolaltă câteva mine T și le au fixat la capătul trunchiului. Câteva secunde mai târziu s a auzit o explozie zguduitoare, care nu numai că a aruncat pinul în aer și șirul de ruși temerari ce se apropiau, dar de asemenea a dislocat blocuri masive din mal, provocând o avalanșă de stânci și bolovani. Acesta a fost sfârșitul încercării inamicului de a trece la noi.
Am pornit din nou. Încă un marș obositor, care a durat ore în șir, prin obișnuitele primejdii și necazuri provocate de un teren îmbibat cu apă de ploaie. Centiroanele și curelele de pe umeri intrau adânc în piele prin resturile de vestoane și cămăși. Picioarele fără ciorapi erau pline de răni în cizmele putrede. Nu mai aveam mâncare și băutură și habar n aveam când și unde, sau dacă ne vom întâlni cu armata care se retrăgea. De două ori am fost obligați să ne căutăm adăpost, aruncându ne pe burtă în șanțurile urât mirositoare de la marginea drumului, deoarece escadrilele rusești s au repezit spre noi din nori.
Spre amurg, a început să mă copleșească un sentiment de disperare. Mă sâcâia ca o durere de dinți și mi bătea în cap ca un ciocan. Unde mergeam și pentru ce mergeam acolo? Ce vom face când în cele din urmă vom ajunge acolo?
Într adevăr, ce vom face? Răspunsul era simplu: nu vom face nimic. Nu mai rămăsese nimic de făcut. Nu mai aveam unde merge. De fapt, nu mai mergeam nicăieri. Fugeam de ruși, dar nu puteam fugi la nesfârșit. Războiul era terminat, toți știam asta. Germanii fuseseră învinși, steaua lui Adolf Hitler apusese, iar rămășițele zdrențăroase ale glorioasei Armate Germane erau puse pe fugă în mijlocul Europei și ajunse la ananghie.
Totul era lipsit de sens. De ce să ți petreci viața fără nici un rost, mărșăluind dintr un loc într altul, când ai putea foarte bine să stai liniștit pe loc și să fii ucis relativ ușor?
— La naiba! am zis.
Mi am abandonat mitraliera și m am aruncat la marginea șoselei, unde m am întins în voie, urmărind picioarele care treceau pe lângă mine. Sărmanii proști. Înaintau într un marș fără sfârșit, pe drumul etern care nu duce nicăieri. Sărmanii proști.
O mână s a înfipt brusc în părul meu și m a ridicat în picioare cu o smucitură dureroasă. O altă mână m a lovit cu propria mi armă. Din spate am primit o lovitură de cizmă zdravănă în fund. M am întors plin de indignare și l am văzut pe Porta privindu mă răutăcios.
— De ce te văicărești? a întrebat. Hristos a trebuit să și ducă crucea, tu trebuie să ți duci mitraliera. Mi se pare destul de corect.
Înainte să mă pot gândi la o replică potrivită, am auzit un strigăt de departe, pe șosea.
— Halt! Wer da?
Oricine era, n a așteptat răspuns. A răsunat o împușcătură și Barcelona, care întâmplător era în față, a fost doborât la pământ cu jumătate din brațul stâng și umărul sfârtecat. Era clar că ajunsesem din urmă armata care se retrăgea.
— Care nebun a făcut asta? a răcnit Bătrânul.
Un băiețandru de vreo șaisprezece ani, purtând uniformă SS, a apărut nervos de după un copac. Mișca încoace și încolo un pistol mitralieră, de parcă ar fi fost o jucărie.
— Ești nebun? a strigat Bătrânul.
Băiatul și a lăsat capul în jos.
— Am crezut că sunteți ruși, a bombănit.
— Ruși! a zis Gregor, plin de indignare. Arătăm noi ca niște afurisiți de ruși?
A îngenuncheat lângă Barcelona și i a rupt uniforma din jurul rănii. Brațul era zdrobit și plin de sânge, dar glonțul nu nimerise osul. Într adevăr, se putea considera norocos: până când avea să mai fie încă o dată apt pentru serviciul activ, războiul avea să fie aproape sigur terminat. Nu mi ar fi displăcut să am și eu brațul zdrobit.
A apărut un Oberscharführer urmat de un grup de tineri infanteriști SS. Păreau mai degrabă copii de școală decât soldați.
— Ce se întâmplă? a întrebat Oberscharführer ul. Cine sunteți? De unde ați venit?
— De departe, peste dealuri! a izbucnit Bătrânul. Am avut o petrecere cu rușii și am șters o de acolo cu cea mai grozavă argintărie vârâtă în fund... Ce naiba contează de unde venim? a zis, morocănos. Aveți obiceiul să vă împușcați propriii voștri oameni?
Oberscharführer ul a ridicat din umeri în semn de scuză.
— Ce poți face? a zis, arătând cu mâna spre turma lui de heruvimi imberbi. Au ajuns aici abia ieri. Îi iau direct din leagăn și așteaptă de la noi să facem război cu ei. E o situație disperată. Nu pot deosebi o piesă a unei arme de alta.
— Păi, mai rămâneți multă vreme aici, a zis Bătrânul, încruntat, și o să aibă curând ocazia să învețe. Rușii sunt pe drum și convingerea mea este că ne pot ajunge din urmă în orice moment.
— Rușii! Vin încoace?
— Asta am spus, a zis Bătrânul.
Oberscharführer ul și a șters grijuliu fața cu o cârpă. Pe obrazul drept n avea nici un pic de carne, iar ochiul stâng era încrețit ca o bucată de pânză plisată.
— Au tancuri? a întrebat.
— Păi, cu siguranță nu înaintează prin pădure în roabe, asta vă pot spune!
A apărut un Hauptsturmführer, plimbându se calm, ca și cum își vizita moșia. A auzit raportul Bătrânului și s a încruntat nemulțumit.
— Compania ta de ce nu s a retras o dată cu restul diviziei?
— N am primit ordin să ne retragem, a zis Bătrânul, tăios. Ni s a spus să așteptăm semnalul; și semnalul n a venit.
Hauptsturmführer ul a luat imediat notă de toate detaliile, inclusiv numele comandantului de divizie, generalul von Weltheim, cu pianul său de concert, răspunzător pentru dezastru. Micuțul și Porta n au făcut nici o încercare să și ascundă bucuria. Perspectiva ca un general plin să fie făcut deodată răspunzător pentru neglijență criminală era într adevăr grozavă.
Barcelona a fost îmbarcat într o ambulanță care pleca la Varșovia, dar nu se prea vedeau semne că va fi o călătorie plăcută. Ambulanța era supraaglomerată și a trebuit să împartă o targă cu un soldat, care era foarte clar că va muri cu mult înainte de a ajunge acolo. Noi ceilalți am plecat. O oră mai târziu am ajuns în coada unei lungi coloane de camioane și ambulanțe care mergeau spre Varșovia. Procesiunea era însoțită de refugiați polonezi, care și cărau lucrurile în fețe de pernă sau le împingeau pe cărucioare șubrede cu două roți.
Nu mersesem mult înainte ca inevitabila escadrilă de Jabo să iasă mugind din nori și să se năpustească spre noi. Camionul în care eram s a cabrat și a sărit de pe șosea, răsturnându se în șanț. Ne am târât afară înainte să ia foc și am fugit cât am putut de repede într o fâneață de la marginea drumului, adăpostindu ne în spatele unui gard viu. Se auzea zgomotul exploziilor provocate de Jabo urile care loviseră câteva vehicule din convoi. Dincolo de creasta dealului, în partea opusă a câmpului, a apărut un KW 2 însoțit de câteva T 34. În timp ce ne uitam, tancurile au trecut drept prin mijlocul unui grup de infanteriști, continuându și calm drumul. O grupă de pionieri a venit în fugă la noi. Ne au distribuit câteva bazooka cu o rapiditate uimitoare, apoi au dispărut imediat dincolo de șosea. Bătrânul a venit fugind într o parte, ca un crab, pe picioarele lui mici și crăcănate și ne a bătut ușor pe umăr pe Gregor și pe mine.
— E n regulă, Sven. Tu iei pe primul T 34. Gregor, tu îi iei pe al doilea. Pe Porta îl las să aibă grijă de KW, iar Micuțul se poate ocupa de ce a rămas. Nu trage nimeni până când...
Cuvintele i au fost întrerupte de lansarea bruscă și prematură a unei grenade de către o bazooka mai îndepărtată. Grenada s a dus direct spre primul tanc, a ricoșat din turelă, fără să provoace vreo stricăciune, și a zburat în aer, ca un foc de artificii. Bătrânul s a întors împrejur, cu fața încruntată de furie.
— Cine naiba a făcut asta?
Indiferent cine era, a reușit să ne lase fără elementul surpriză. Tancurile erau conștiente acum de prezența noastră. Au ezitat doar o fracțiune de secundă, parcă să răsufle, apoi au intrat în formație și s au îndreptat spre noi, cu tunurile trăgând. Un mic grup de ambulanțe și brancardieri a fost lichidat en route. Ambulanțele au fost reduse la resturi arzânde. Răniții zăceau împrăștiați în noroi. Câțiva au fost prinși sub șenilele tancurilor și transformați în carne tocată. Am văzut pe unul dintre brancardieri șezând pe propria i targă și privindu și cu totală lipsă de înțelegere picioarele, care i fuseseră retezate de la coapse și zăceau pe pământ înaintea lui. Un maior dintr un regiment de infanterie alerga ca o găină fără cap, cu două gheizere de sânge imense țâșnindu i din gât. Un sergent s a aplecat să și ridice mâna retezată, dar a fost făcut bucățele de artileria rusească înainte să ajungă la ea.
Primul T 34 se apropia. Am strâns bine bazooka în mâini. KW2 ul, cu toate cele optzeci de tone ale lui, se ridica ușor din față de fiecare dată când tunul trăgea. Botul îi fusese pictat să arate ca gura deschisă a unui rechin ucigaș, cu toți dinții redați cu grijă într o culoare aurie strălucitoare. Două grenade, pe care vreun prost le trăsese prea devreme, au ricoșat de pe pântecul lui fără să i provoace vreo stricăciune. Era inutil să încerci să tragi în el de la mai mult de cincisprezece metri; grenadele nu reușeau să străpungă blindajul masiv de oțel.
Mi am lipit ochiul de dispozitivul de ochire. Încă treizeci de metri. Mult prea devreme. M am forțat să rămân calm și răbdător. Exista totdeauna tentația, când alți oameni își pierdeau capul, să i urmez și să mi ies și eu din minți. Bătrânul își avea mâna ridicată, gata să dea semnalul pentru foc.
Doi soldați au fost prinși de primul T 34 și aruncați în aer fără membre. O clipă, am văzut un ofițer aruncând o privire prin turela deschisă, dar a dispărut înainte de a mi putea lua pușca.
Se zicea, pe atunci, că rușii foloseau femei ca radiooperatoare în echipajele tancurilor. M am uitat atent la T 34 ul care se apropia, cel care era obiectivul meu special, și m am întrebat dacă voi omorî vreo sărmană femeie. Nu că mi păsa cu adevărat. Nu exista loc pentru sentimente când venea spre tine un tanc de șaizeci de tone. Dar, dacă se găsea o femeie înăuntru, speram să nu fie Tania. Tania îmi salvase cândva viața și nu vroiam s o ucid.
Tania salvase viața multor oameni. Era tânără. Medic chirurg cu grad de căpitan în Armata Roșie, lucrase ca prizonieră de război în spitalul nostru divizionar din Harkov. Duceam lipsă de doctori și Tania a făcut majoritatea operațiilor urgente. Tania scosese cu răbdare toate șrapnelele din mine când un proiectil a explodat sub picioarele mele și era să mă omoare. Dispăruse într o noapte, în timpul înaintării rusești spre oraș. Trecuse prin fiecare salon și dăduse mâna cu toți pacienții, urându le noroc, apoi dispăruse în întuneric și, probabil, se dusese înapoi la ai săi. M am întrebat adesea ce s o fi ales de ea. Rușii n o iertau ușor pentru faptul că îngrijise răniți germani. Putea foarte bine să fie în acel T 34, chiar în momentul acela, degradată și trimisă pe front ca să fie ucisă...
Foc!
Câmpul din fața noastră a dispărut sub o mare de flăcări. Am lovit primul tanc la jumătatea superioară a turelei, unde ochisem, în cazul că înăuntru se găsea o fată ca Tania. I ar fi dat o oarecare șansă să iasă vie. Ofițerul pe care îl văzusem mai înainte a fost azvârlit afară de explozie. A fost ridicat sus în aer, călare pe o uriașă limbă de foc albastră. Pe măsură ce flăcările se ridicau mugind, s au deschis într o umbrelă neagră, imensă, care a acoperit tot cerul. Trei tancuri fuseseră scoase din acțiune, dar al patrulea era încă intact. Micuțul s a uitat indignat la el. Părea că nu i venea să creadă că el, dintre toți oamenii, nu putuse nimeri ținta. I a tras un șut furios bazookăi, de parcă ea singură era de vină, a înșfăcat o mină magnetică și a fugit cu ea spre tanc. Nu s a întâmplat nimic: mina era defectă.
Un sergent din Corpul de pionieri a luat o bazooka abandonată și a dus o la umăr. A tras și arma i a explodat în față. O limbă de flăcări lungă de vreo douăzeci de metri a țâșnit înapoi și s a înfășurat în jurul lui; s a aruncat în șanț, țipând. Nimeni nu putea face nimic ca să l ajute. În câteva secunde arăta mai degrabă ca o friptură de vacă insuficient prăjită decât ca o ființă umană. Carnea crudă îi cădea de pe oase și mirosea îngrozitor a ars. Și, incredibil, creatura mai era încă vie. S a ridicat în șanț și și a întins ghearele diforme spre noi. Cu ochii care nu mai vedeau, într o față care nu mai exista, părea că ne imploră să avem milă de el. M am dat îndărăt scârbit și m am lovit de Gregor, care stătea exact în spatele meu. M a împins înainte cu cotul.
— Fă ceva, a zis. Fă ceva.
Mi am scos revolverul și am tras pârghia de siguranță, apoi am înaintat șovăitor spre creatura din șanț. Înainte să pot ochi, a înșfăcat arma cu degetele numai oase goale și a întors o spre gaura, neagră unde fusese odată o gură. A răsunat o împușcătură și am văzut, mut și îngrozit, cum ultimele resturi de carne carbonizată au alunecat de pe schelet și ceea ce mai rămăsese dintr o ființă omenească s a prăbușit înapoi în șanț ca să moară.
Un T 34 înainta neîndurător. Ne am abandonat pozițiile și am fugit, dar, chiar când am părăsit adăpostul gardului viu, o escadrilă de avioane de luptă s a năpustit asupra noastră. Au zburat jos, la nivelul pământului, distrugând tot ce se vedea, apoi au urmat, aproape imediat, jabo urile care au lansat bombe cu napalm.
Părea că arde lumea întreagă. Câmpurile ardeau, drumurile ardeau, chiar și cele mai de sus ramuri ale celor mai înalți copaci erau în flăcări. Bărbați, femei și copii, soldați și civili se înghesuiau îngroziți în mijlocul infernului. Cei de pe margini aveau șanse mai mari, cu condiția să fie destul de tineri și îndemânatici că să întreacă flăcările care i năpădiseră. Cei foarte tineri și foarte bătrâni, bolnavii și răniții au fost lăsați în urmă pentru rugul funerar. Am văzut o țărancă târându se pe pământ, cu burta deschisă și toate măruntaiele revărsate. Am văzut o mamă ghemuită peste un copil cu ambele brațe retezate. Am văzut oameni zvârcolindu se de durere, cu hainele arzând.
Jabo urile au venit a doua oară, mugind pe deasupra noastră. Un caporal subordonat, care îmi era total străin, mi a smuls brusc bazooka și a întors o spre cer.
— Nu fi prost! am răcnit. N o să faci nimic cu ea.
— Vrei să pariezi? a zis.
Probabil, aș fi pariat dacă ar fi fost timp. Nu văzusem pe nimeni doborând un avion cu o bazooka. Jabo urile însă deveniseră foarte sigure, de ele. Se repezeau și coborau în picaj, ca rândunicile în căutarea muștelor. Unul a făcut greșeala să vină prea aproape de amicul cu bazooka. Am scos amândoi un strigăt de triumf răutăcios când avionul s a izbit de copaci și s a făcut țăndări.
— Foarte deștepți, a zis Bătrânul. Acum, probabil veți fi mulțumiți.
Ne am uitat la el, cu reproș.
— Tocmai am doborât un Jabo, am zis.
— Așa o fi! a zis tare și aspru. Până una alta, poate v a scăpat atenției că în timp ce voi vă pierdeați vremea să trageți la gura țevii după un avion inamic, a avut loc o retragere masivă.
Ne a îmboldit pe amândoi înainte și, brusc, molipsiți de zăpăceala generală, am rupt o la fugă după ceilalți. Am mers trei ore pe drumul acoperit cu resturi de umanitate abandonată și vehicule arse. Morții și muribunzii au fost lăsați în seama rușilor. Nu mai era timp pentru cei care nu mai puteau fi salvați. Răniții, dacă erau destul de norocoși să atragă atenția asupra lor, erau culeși și aruncați claie peste grămadă în camioane și ambulanțe. Nu mai existau bandaje, nici alifii, nici morfină. Ar fi trebuit să se considere norocoși că nu fuseseră lăsați să zacă pe șosea.
Deodată, din senin, a apărut o companie de T 34 cu hoarde de infanteriști siberieni agățați de tancuri, ca muștele pe o hârtie de prins muște. Brusc, coloana s a împrăștiat, fiecare căutându și adăpost. Câțiva însă n au fost destul de iuți. Tancurile au trecut drept prin mijlocul nostru și au distrus aproape o companie întreagă, dintr o lovitură. Eu însumi am fost rănit la gât de un glonț rătăcit și imediat am rupt o la galop să caut un loc liber într o ambulanță. Sângele îmi curgea șiroaie și îmi dădeam perfect de bine seama că glonțul se oprise lângă șira spinării și că în orice clipă mă puteam aștepta la o paralizie totală. Sanitarul care m a îngrijit era un tip grosolan și brutal, în mod evident fără cunoștințe medicale.
— Glonț? a zis. Nu văd nici un afurisit de glonț. Tot ce ai, amice, e o ușoară zgârietură.
— O ușoară zgârietură? am zis. Ești nebun? Am un glonț oprit în gât și dacă nu mă duci la un spital destul de repede, vei avea în mâini un cadavru.
A ridicat din umeri. Era clar că nu i păsa deloc.
— Spital! a zis. Asta i bună!
— Ascultă, am zis, ai de gând sau nu să faci ceva în legătură cu rana asta?
— Nu, a zis; și mi a făcut cu ochiul. Data viitoare, fiule, încearcă să ți zbori creierii. În felul ăsta ai șanse mai mari. S a întors spre pacientul următor, care ședea plin de sânge pe pământ, cu două cioturi sângerânde unde îi fuseseră picioarele. Despre ăsta nu i nici o îndoială; a zis infirmierul, vesel. A ales un formular roșu dintr un teanc de lângă el și mi a rânjit. Așa se procedează, a zis.
— Dar nu pot să mi pun casca! am zis. Nu pot să mișc capul!
— Un soldat german n ar trebui să vrea să și miște capul. A luat o ștampilă de cauciuc și a pus o pe formular. Unde altundeva trebuie să privești decât drept înainte?
Era limpede că n avea nici un sens să mă cert cu tipul. Mi am aruncat privirea la teancul de formulare. Un formular roșu și o ștampilă de cauciuc, asta era tot ce trebuia... Încet, am întins o mână.
— Oh, nu, să n o faci! Sanitarul s a întors într o clipită și m a prins. Du te mai întâi și fă te fărâme și atunci, probabil, m aș putea gândi la asta. Până atunci, ieși naibii de aici și nu mă bate la cap. Sunt bolnavi care așteaptă să mă ocup de ei.
M au luat doi sergenți și m au târât afară de mâini și de picioare. M au aruncat pe pământ și au făcut semn unui polițai militar din apropiere.
— Hei, tu! Nu l scăpa din ochi pe ticălosul ăsta. Ai grijă să nu mai încerce să umble cu fofârlica.
Furios, m am ridicat cu greu în picioare și m am pomenit drept în fața unei arme automate.
— Umbli cu fofârlica, hîî? Încerci, nu i așa?
— Eu încerc! am zis, plin de indignare. Am un glonț care presează pe șira spinării și porcul refuză să mă trimită la spital!
— Ãsta i ghinion, a zis. Adevărat ghinion... Bănuiesc că ai încercat să șterpelești unul dintre pașapoartele alea mici și roșii pentru un concediu gratuit?
Mi am ridicat ochii de la țeava puștii și am văzut că omul era caporal. M am relaxat puțin. Cu un caporal aveai șanse mai mari. Uneori puteai chiar vorbi cu ei omenește.
— Cred că am dreptul la el, am zis. După cinci ani de război.
A urmat tăcere. Putea să mă împuște pentru asta, m am gândit. Totul depindea dacă era un prusac sau un Porta. Și a lăsat încet arma în jos.
— Cred că ai dreptate, a zis. Necazul e, amice, că fiecare are aceleași idei. Ești al patruzecilea care a încercat în ultima oră... Eu însumi aș încerca dacă aș crede că reușesc. Dar nu i nici o speranță. Absolut nici o speranță.
— Ticăloși, am zis. Am pipăit cu grijă gaura din gât. M am bucurat să constat că mai sângera. Cred că ar fi bine să mă întorc la compania mea, am zis. Deși mă îndoiesc că voi reuși. Probabil, o să se cangreneze înainte de a ajunge acolo.
Caporalul și a pus arma în bandulieră și am pornit împreună.
— O să fii norocos, a zis. O să fii norocos dacă o să mai trăiești până se va cangrena. Peste tot, de aici și până la Varșovia, e plin de polițiști militari. Știi de ce? Să împuște dezertorii.
— Eu nu sunt dezertor, am zis.
— Fiecare e dezertor, în ziua de azi. Dacă te prind umblând singur prin zonă, te împușcă îndată ce te văd. Asta i situația. Ni s a spus să tragem la vedere. Parcă jumătate din armata asta nenorocită fuge în direcția greșită. Totuși... Și a închis un ochi și a făcut o grimasă șireată. Cu mine n o să ți se întâmple nimic. Te trec eu.
Am mers împreună degajați și foarte veseli. Nu ne a deranjat nici un avion inamic. Am fost singuri aproape o jumătate de oră, ținându ne pe urma armatei care se retrăgea, pășind cu grijă prin ceea ce rămăsese după măcel și distrugere. Am uitat de glonțul care mi presa pe șira spinării și o vreme am jucat fotbal cu o piatră printre cadavre și vehicule distruse, râzând ca niște copii în drum spre casă de la școală. La un moment dat, am fost întrerupți de un convoi de camioane. Un sergent nerăbdător dintr un Krupp mare, care puțea a benzină, s a aplecat în afara cabinei și a urlat la noi să ne dăm la o parte din drum. Dar la vederea polițistului militar și a retras imediat capul și a accelerat, dispărând într un nor de praf.
— Dezertori, a zis companionul meu și a ridicat nepăsător din umeri. N o să reușească, sărmanii proști. Undeva în față e un punct de control pe drum. N au nici o șansă.
Ne am așezat sub un gard viu să ne odihnim picioarele. Caporalul a scos trei pachete de țigări Camel și a insistat să mi le dea.
— Ia le, a zis. Eu pot face rost de mai multe...
N aveam nici un motiv să ne dăm peste cap ca să ajungem undeva. Am fumat și am tăifăsuit aproape o oră, până a apărut o coloană de tancuri SS și ne a împroșcat cu noroi și ulei de pe drumul desfundat.
— Ticăloșii, a zis caporalul. O să vadă ei pe dracu' când o să ajungă la punctul de control...
După treizeci de minute am ajuns și noi la el. Drumul era înțesat de polițiști militari și un căpitan taciturn a venit spre noi. Datorită intervenției caporalului, mi s a îngăduit să trec cu bine prin anticamera morții și să mi continui drumul nemolestat. Am văzut că mulți alții nu fuseseră atât de norocoși.
Am ajuns în partea cealaltă și ra am întors să i fac la revedere cu mâna fostului meu însoțitor. Își ocupase locul în spatele baricadei și deodată nu mai era omul cu care fumasem, vorbisem și jucasem fotbal, era o mașină militară gata să ucidă. Mi am ridicat mâna într un gest de adio. Ochii i au licărit foarte slab în semn că m a văzut, dar nu mi a răspuns la salut.
Mi am continuat călătoria singur, sub cerul plumburiu și amenințător.




Toți ne trăim viața în imediata apropiere a morții. De aceea să profităm de acest fapt. Să învățăm cum să ne folosim întru totul de el...dacă e să asigurăm viitorul rasei germane, trebuie să existe spațiu pentru expansiune: Europa trebuie curățată de națiunile inferioare...
Himmler. Discurs ținut generalilor SS la Weimar, în 12 octombrie 1943.

— E o pată pe onoarea Armatei Germane să mai existe un singur polonez viu în Varșovia! Himmler s a întors cu o furie rece spre Obergruppenfuhrer ul Berger. De ce nu mi ai executat ordinele? Nu ți am spus să i distrugi până la ultimul bărbat, femeie sau copil? Prin urmare? De ce nu s a făcut asta?
Berger și a șters fruntea plină de transpirație cu o mână tremurătoare.
— Domnule Reichsführer, am făcut tot ce se poate. Pierderile au fost groaznice... Revolta din Varșovia ne a costat deja viața a două mii de soldați germani...
— Mie să nu mi vorbești de pierderi! Nu mă interesează poveștile tale de jale. Rezultatele sunt singurele lucruri care contează. Crezi că patria ar trebui să se așeze jos și să plângă după fiecare soldat ucis în bătălie? Dimpotrivă! Ar trebui să fie mândră că are fii gata să și sacrifice, viața pentru țara lor!
— Da, într adevăr, domnule Reichsführer, dar...
— Fără nici un dar! Himmler a izbit masa cu pumnul: Þi am dat un ordin și aștept ca acel ordin să fie executat. Radeți Varșovia de pe fața pământului! Ștergeți o de pe hartă! Ea nu are loc în Reich ul german. A pierdut orice drept la o asemenea onoare! E clar? Pentru că, dacă nu, a zis Himmler, cu un zâmbet glacial, se poate oricând aranja să fii transferat pe frontul rusesc. În SS nu există loc pentru cei care se tem să verse puțin sânge. Sângele, dragul meu Berger, este moneda războiului. Și națiunile puternice se nasc din râuri de sânge... Þine minte asta și acționează în consecință.
Reischsführer ul a ieșit vijelios din încăpere. Berger și a pus batista în buzunar și s a dus rapid la telefon.
— Dirlewanger? Aici Berger. De ce dracu' nu ai executat ordinele mele? Credeam că ți am dat instrucțiuni să razi Varșovia de pe fata pământului? De ce dracu' mai stă în picioare?
A urmat o pauză plină de precauție.
— Ei, ce este? a izbucnit Berger.
— Dragă amice, a zis Dirlewanger, te asigur că am făcut tot ce se poate. Poate nu știi că am suferit nouăzeci la sută pierderi, încercând să exterminăm acest oraș?
— Nu mă interesează pierderile tale! Dacă crezi că misiunea îți depășește capacitatea, spune, iar eu pot aranja ușor să fii transferat pe frontul rusesc. De altfel, îți acord patruzeci și opt de ore pentru a i termina treaba. La capătul acestei perioade, sper ca numele de Varșovia să fi dispărut o dată pentru totdeauna de pe hartă...

LA CAPRA OSPITALIERÃ

Varșovia. Gregor și Porta întinși pe epava unui tanc IS ars. Treceau o sticlă de vodcă de a unul la altul. Porta își proptise indiferent piciorul pe rămășițele carbonizate ale unui maior rus, iar Gregor folosea mâna întoarsă a unui mort drept sprijin pentru cot.
— E un fapt cunoscut, a zis Porta. Churchill are o listă a tuturor naziștilor din țară. A jurat că vor fi toți spânzurați.
— În ce mă, privește, poate să i jupoaie de vii și să le scoată mațele, a zis Gregor, vindicativ. Așa le trebuie. A luat sticla de vodcă în mână și a privit o cu coada ochiului, gânditor. Ce nu pot eu înțelege, a zis, este de ce Adolf a trebuit să atace Anglia în primul rând.
— Nu l putea suporta pe Churchill, a explicat Porta. E un fapt cunoscut.
Gregor a mai tras o dușcă de vodcă.
— Dumnezeu îi va pedepsi pe englezi, a rostit, cu un aer de echitate. Kaiser ul a zis așa.
— Adolf crede că el este Dumnezeu? a zis Porta.
S a lăsat pe spate cu mâinile sub cap. Și a pus un picior peste celălalt și una din labele maiorului s a desprins. Gregor a privit o indiferent cum s a rostogolit în șanț.
— Știi ce? a zis.
— Ce? a întrebat Porta, cu ochii închiși.
— Cred că o să mă bucur al naibii când se va termina totul, a răspuns Gregor.
Porta a ridicat din umeri.
— Cine n o să se bucure? În sfârșit am putea avea un pic de pace și liniște.
Gregor a luat un glonț tras și l a aruncat gânditor spre rămășițele înnegrite ale labei din șanț.
— Poate, acum, după ce am primit picioare în fund prin toată Europa și înapoi, n o să mai fie atât de nerăbdători să caute gâlceavă.
— Vrei să pariem? a zis Porta, cinic. Ãia de sus caută mereu gâlceavă. E ușor, nu i așa? Ei provoacă scandaluri, iar noi facem toată treaba murdară pentru ei. Ei nici măcar nu știu că e război, habar n au.
Gregor a mai ales un glonț tras.
— Toată viața nu i decât un circ nenorocit, a zis.
— Ai dreptate, așa este, a fost de acord Porta. Toată viața e un truc nenorocit, nu?
În cartierul Praga se duceau lupte pentru accesul la Comandamentul din Piața Adolf Hitler, unde se instalaseră cei din Armija Krajowa și partizanii. Măcelăriseră tot personalul și acum erau ei înșiși supuși unui baraj înverșunat al trupelor germane, care încercau de câteva ore, fără succes, să i scoată din poziții. Polonezii răspundeau focului cu tunuri germane capturate și, în timp ce ascultam, bătălia a început să crească în intensitate. Proiectilele au început să cadă supărător de aproape, iar Porta s a ridicat în capul oaselor și a tras o înjurătură când o schijă i s a înfipt în gât.
— Locul ăsta devine nesănătos, s a plâns. A înhățat prețioasa sticlă de vodcă de la Gregor, s a ridicat de pe epava tancului și a pornit în josul străzii. Haideți să mergem, a zis.
Nu am făcut zece pași prin scuar când o rafală de mitralieră ne a făcut să ne aruncăm spre cea mai apropiată intrare. Ne am înghesuit înăuntru, călcând peste cadavre.
Două tinere au trecut în goană pe lângă noi, cu fustele fluturând în aer. Riscându și viața, Micuțul și a scos capul pe ușă și a fluierat după ele. Asta a provocat imediat un alt val de gloanțe din partea opusă a scuarului.
— Afurisiților, trageți vă înapoi, s a răstit Bătrânul.
Ne am retras în grabă în spatele palisadei noastre de hoituri omenești.
— La naiba, a zis Porta, în timp ce jumătate de tavan s a prăbușit peste noi, acoperind totul cu pulbere cenușie. A înșfăcat nerăbdător sticla de vodcă. Nu putem rămâne aici toată ziua. Nu i nimic de mâncare.
Bătrânul s a uitat sever la el.
— Vom sta aici până când voi spune eu să plecăm!
A mai urmat o rafală de mitralieră. Sticla de vodcă a lui Porta a fost spartă. A scos un răcnet de furie, dar a fost acoperit de un țipăt de durere al unui caporal din Corpul de pionieri care se atașase de noi la începutul zilei. M am întors la timp ca să văd un jet gros de sânge purpuriu țâșnindu i din gură, după care s a prăbușit peste baricada de cadavre.
— Asta nu mai e o glumă, a mârâit Porta, aruncând sticla spartă în stradă.
— Se trage din casa aceea de acolo, am zis, arătând cu degetul.
Porta s a întors furios spre mine.
— Dacă vezi de unde se trage, de ce nu te duci să faci ceva, în loc să stai aici ca o bășină în transă?
— Încercam doar să fiu de folos, am zis.
— De folos la naiba! Nu ești absolut de nici un folos!
— Ce vrei să fac? am zis, indiferent. Să mă duc la ei și să i rog să înceteze?
Înainte ca relațiile dintre Porta și mine să se înrăutățească și mai mult și să încercăm să ne ucidem cu sânge rece unul pe celălalt, Bătrânul a înșfăcat brusc două grenade de mână din geanta de muniții. A sărit peste baricadă, a traversat strada și s a aruncat în spatele unei mașini răsturnate. Tocmai în acest timp, de la una dintre ferestrele casei a fost aruncată o grenadă care a căzut exact în fața lui. Micuțul a ridicat o imediat și a aruncat o înapoi. S a auzit zgomotul exploziei și întreaga fațadă a casei a fost dărâmată. Trei bărbați teferi au ieșit târându se de sub moloz și au încercat să fugă, dar Legionarul i a lichidat pe toți trei cu o rafală de pistol mitralieră.
— Haideți, să ieșim naibii de aici, a zis Gregor.
Am fugit din casă, ocolind scuarul, și am ajuns într o stradă îngustă, plină de fum și miros greu de carne arsă. Soldații din SD aruncaseră în aer închisoarea centrală și odată cu ea pe toți deținuții. Varșovia trebuia ștearsă de pe hartă. Toți bărbații, femeile și copiii trebuiau exterminați...
Porta se plângea de burtă. Trecuseră aproape două ore de când mâncase ultima oară. Chiar și Bătrânul era de acord că nu putea merge mai departe fără să se oprească undeva să facă plinul. În Varșovia nu era decât un singur loc unde să merite să te oprești și acesta era Capra Ospitalieră. Era o cârciumă pe care descoperise Porta în prima oră de la sosirea în oraș. Era mică, murdară, zgomotoasă, supraaglomerată și mirosea a transpirație și a picioare nespălate, dar Porta ajunsese la un oarecare aranjament cu Piotr, proprietarul, un ucrainean masiv cu barbă roșie, și s a asigurat că aveam ce e mai bun din ceea ce exista. Ne am așezat la o masă murdară, acoperită cu resturi de mâncare din ziua precedentă. Piotr a venit să ne ia comanda.
— Cred că o să încercăm rața astăzi, a zis Porta.
Un polițist militar de la masa vecină și a întors brusc capul, cu ochii strălucind de bănuială. N ar fi trebuit să și facă griji. Rața era doar o cioară fiartă până avea gustul unei cârpe vechi de spălat vasele. A fost servită cu cotlet de câine, urmată de o conservă de pește cu un miros dezgustător. Fiecare delicatesă a fost spălată cu un vin roșu, tare. Asta era o parte din aranjamentul financiar al lui Porta cu Piotr. Cum a ajuns să facă un asemenea aranjament, n am aflat niciodată. Am menținut totdeauna o tăcere discretă asupra acestui subiect. Nu se făcea să te interesezi prea mult de afacerile comerciale ale lui Porta, îndeosebi când tu însuți obțineai beneficii. În orice caz, cioara fiartă și cotletul de câine erau preferabile unei felii de șobolan sau unui picior de șoarece.
Nu departe de noi se găsea un preot militar. Ne a studiat o vreme, dar părea să l intereseze mai mult un ofițer care stătea adunat într un colț, lângă sobă, bând bere. Își întorcea din când în când privirea spre ofițer, iar în cele din urmă s a ridicat și s a dus la el.
— Scuzați mă, domnule căpitan... Și a tras un scaun. Vă deranjez dacă stau cu d voastră?
Ofițerul și a ridicat privirea de la halba de bere. Capul și un ochi îi erau înfășurate în straturi de bandaje însângerate. Jumătate de față îi fusese arsă, pielea era roșie și zbârcită, iar trăsăturile îi erau toate schimonosite. Uniforma îi era zdrențuită, acoperită cu noroi, sânge și ulei. Mâna în care ținea halba de bere tremura. Preotul s a așezat, cu un zâmbet blajin și pios.
— Mă întreb, a zis, dacă ați vrea să mă lăsați să vă ajut?
— Să mă ajutați? Căpitanul și a răsturnat pe gât ce mai rămăsese din bere și a strigat o pe Sofia, de la bar, să i mai umple paharul. Cum naiba mă poți ajuta d ta? a întrebat. Doar dacă, firește, ai un regiment să mi oferi?
— Nu m am gândit la un astfel de ajutor, fiule...
— Nu? a zis căpitanul. Și a tras buzele într o parodie de zâmbet. O altă față, atunci? Ce ai zice de o altă față? Pe cea veche am pierdut o. Destul de neatent din partea mea. De aceea nu vor să mă mai înzestreze cu alta, înțelegi. Unui om i se dă doar o singură față în cursul vieții și trebuie să aibă grijă de ea. Nu ești de acord? Și a ridicat halba de bere. În sănătatea d tale, părinte. Frumusețea să nu te părăsească niciodată.
Preotul a dat din cap, grav.
— Frumusețea nu este exterioară, a zis. Dumnezeu nu i apreciază pe oameni după aspectul exterior. El nu judecă un om după calitatea cărnii lui, ci după calitatea sufletului.
— Cruță mă de sentimente care mi fac greață, pentru Dumnezeu! Căpitanul a izbit masa cu halba. Și a șters gura cu mâna și s a ridicat oarecum nesigur în picioare. Du te și trăncănește în altă parte! Mă jignești cu fleacurile d tale pioase. Du te în linia întâi să ți se sfărâme jumătate de cap, apoi vino să mi spui cum te simți. Atunci s ar putea să fiu mai dispus să te ascult.
A ieșit clătinându se din local și ușa s a închis în urma lui. Preotul a rămas tăcut o clipă, apoi s a ridicat și el în picioare. A făcut un semn de binecuvântare spre toți cei din încăpere.
— Dumnezeu să fie cu voi, a murmurat și a ieșit în stradă după căpitan.
— Capră bătrână și zăpăcită, a zis Porta.
S a întins peste masă după sticla de vodcă, dar, înainte să o poată lua, s a auzit zgomotul unei explozii și toate luminile s au stins. Ușa a fost azvârlită din țâțâni și aruncată în cameră de suflu. Mesele și scaunele au fost răsturnate, ferestrele sparte și oamenii trântiți pe podea.
Am rămas o clipă acolo unde fusesem aruncat. Din tavan a căzut pe noi o ploaie de tencuială, iar scândurile din podea s au cutremurat. Încet, fumul și praful au început să se risipească. Ne am ridicat prudenți în picioare și ne am uitat în jur la stricăciuni. Piotr s a înălțat ca o stafie din spatele barului, cu capul și umerii acoperiți de tencuială. Printr o fereastră spartă se vedea clădirea radioului aflată în partea cealaltă a străzii. Partizanii polonezi instalaseră un mortier pe acoperiș și șase soldați germani se angajaseră într o expediție de alpinism pe peretele clădirii. Se cățărau pe o funie care fusese fixată de balustrada unuia dintre balcoane.
În timp ce Piotr și Bătrânul se chinuiau să pună ușa la loc, noi am început să așezăm scaunele și mesele, încercând să evaluăm costul paharelor și sticlelor sparte: Micuțul a ieșit afară să vadă mai bine cum urcau alpiniștii și s a întors cu informația că funia fusese tăiată și pe caldarâm zăceau nouă trupuri.
— Ce i cu preotul? a întrebat Bătrânul. Cred că a nimerit în plină explozie.
Piotr s a plesnit dramatic cu palma peste frunte.
— Ar fi trebuit să l previn! În fiecare zi, cu regularitate de ceasornic, aceeași bubuitură! A izbit cu pumnul cea mai apropiată masă, care s a prăbușit imediat. Ar fi trebuit să l previn.
— Ei bine, unde e? a întrebat Bătrânul. S a întors spre Micuțul. L ai văzut?
Micuțul a ridicat din umeri.
— Nu m am oprit să mă uit. Afară se întâmplă prea multe lucruri ca să mi placă.
— Ș a sfârșit, a zis Piotr. Astăzi au terminat. N o să mai înceapă. Doar dacă apare armata să intervină.
Am coborât scările în grabă ca să l căutăm pe preot și am găsit la câțiva pași, într o baltă de sânge, ceea ce mai rămăsese din trupul lui. Mi am amintit de căpitanul cu fața arsă și bandajele pătate de sânge. „În sănătatea d tale, părinte. Frumusețea să nu te părăsească niciodată..."
Dar Dumnezeu nu judecă un om după calitatea cărnii lui, ci după calitatea sufletului său...
— Așa este, am bombănit, uitându mă la corpul mutilat.
— Așa este ce? a întrebat Bătrânul, aplecându se deasupra trupului ca să i caute plăcuța de identitate și documentele personale.
— Așa este, am răspuns, pe Dumnezeu nu l interesează aparențele.
Bătrânul s a încruntat.
— Asta nu i amuzant! a zis Bătrânul, răstit.
— Nici n am vrut să fie, am zis.
Un Kubel s a oprit brusc cu un scârțâit puternic de frâne. A coborât un maior, urmat de un caporal mărunt cu chip de șobolan.
— Ce i asta? a întrebat, arătând cu bastonul spre rămășițele preotului împrăștiate pe stradă.
Caporalul s a apropiat prevăzător.
— E un trup, domnule maior. S a aplecat să vadă mai bine. Un preot, cred.
Maiorul părea mâhnit.
— Un preot? a zis. Dumnezeule drag, nu mai există nimic sfânt. A trecut indiferent strada și a scormonit cu vârful bastonului. Capul și trunchiul s au rostogolit cu fața spre el. A urmat o tăcere îndelungată. Maiorul și a ridicat ochii, fără să vadă, în direcția Vistulei. I am văzut mărul lui Adam mișcându se. A tușit și și a pus bastonul sub braț.
— Caporal, a zis. Rămâi în urmă și aranjează ca acestui om să i se facă o înmormântare decentă. Nu putem lăsa un preot să zacă în felul acesta în mijlocul drumului. Nu se cuvine. A urcat înapoi în Kubel și s a așezat la volan. Îl las în grija ta, caporale. Ai grijă să mi fie executate ordinele.
— Am înțeles.
Caporalul a salutat elegant și Kubel ul a țâșnit din loc. În clipa în care nu s a mai văzut, acesta și a lăsat mâna jos și i a trimis o înjurătură însoțită de un gest.
— O înmormântare decentă la naiba! O să aibă parte de tot ce au ceilalți, nimic mai mult și nimic mai puțin! S a întors și a scuipat în rigolă. Capră bătrână cu două fețe! Ce e un afurisit de preot?
Micuțul s a apropiat și l a dat la o parte din calea lui.
— Șterge o, amice, a zis. O să l înmormântez eu cum se cuvine. Tu poți să speli putina.
A adunat toate rămășițele nenorocitului preot și le a târât la râu. S a auzit un pleoscăit puternic, apoi liniște. Câteva secunde mai târziu, Micuțul s a întors cu o pereche de cizme într o mână și un crucifix în cealaltă.
— De unde ai făcut rost de alea? l a întrebat Bătrânul, bănuitor.
— Astea? a zis Micuțul. Le am găsit, nu i așa? Le am găsit lângă râu...
Am pornit înapoi ca să ne ajungem compania, dar acum polonezii atacau în forță din direcția Podului Momoro și n am reușit să trecem. O vreme am fost forțați să ne adăpostim la parterul unei case părăsite, cu proiectile explodând peste tot în jurul nostru. Turla unei biserici din apropiere a primit o lovitură directă și s a prăbușit zgomotos la pământ. Bătrânul a reușit cu foarte multă greutate să l oprească pe Micuțul să nu alerge ca s o examineze pentru a vedea dacă crucea de pe turlă era făcută din aur. Două proiectile au demolat clădirea vecină, iar noi ne am pomenit cu tavanul în cap. Etajul de sus era în flăcări și în pericol de a se prăbuși. În cele din urmă, am fost alungați afară de fum. Peste tot în jurul nostru străzile ardeau. Artileria grea bombarda întreaga zonă, iar clădirile se prăbușeau zgomotos.
În cele din urmă, am ajuns la restul companiei, care era într o stare de mare zăpăceală. Era în curs de a fi refăcută sub comanda locotenentului Löwe, care avea o mână serios bandajată și o parte a feței împroșcată cu benzină aprinsă.
Doar a doua zi la amiază am fost retrași din zona luptelor și ni s a dat un răgaz de câteva ore. Gândurile oamenilor s au întors imediat la mâncare, iar Micuțul, Porta și cu mine am fost nefericiții aleși din plutonul doi pentru a merge s o căutăm. Bucătăriile de campanie erau la o oarecare distanță și, ca să ajungem la ele, trebuia să trecem prin zone supuse unui bombardament constant.
Am reușit să adunăm gamelele și ne am aruncat cu ele înapoi în haosul proiectilelor care explodau și al gloanțelor care zburau. Brusc, în fața noastră s a înălțat o perdea de flăcări și ne am retras, pentru că ne sufocam. Când ne am întors pe una dintre străzile laterale, am auzit un proiectil căzând pe acoperișul unei clădiri din apropiere și a trebuit să ne aruncăm la pământ ca să scăpăm de molozul care cădea. Am dat colțul și imediat ne am pomenit cu o rafală de mitralieră. Doar la câțiva metri mai departe, de pe acoperiș, un lunetist a început să tragă în noi.
— Pentru Dumnezeu! a răcnit Micuțul, aproape nebun de furie. Lichidează l, nu poți?
Spre uimirea noastră, focul a încetat imediat. L am privit pe Micuțul cu respect.
— Trebuie să mai încerci asta și altădată. Mă întreb dacă ar merge la un T 34?
În Piața Vistulei erau instalate trei bucătării de campanie. Trei bucătării și trei cozi, fiecare lungă de o jumătate de kilometru. Ne am alipit la una și ne am așezat jos, supărați, ca să ne așteptăm rândul.
— Care i meniul astăzi? a răcnit Porta. Șosete fierte cu găluște?
Bucătarul s a uitat furios la el. El și Porta erau vechi dușmani.
— O să afli când o să ajungi aici, a zis.
Cineva s a întors și ne a informat că era tocană de pește. S au auzit strigăte batjocoritoare. Tocană de pește era termenul politicos folosit pentru a descrie un fel de mâncare din oase de pește intrat în putrefacție, care pluteau într un lichid sur, unsuros. Totuși, era mai bun decât șosetele fierte cu găluști ale lui Porta, cunoscute sub numele de tocană de vacă puternic condimentată. Chiar și mirosul de pește intrat în putrefacție te putea face să ți lingi buzele după aproape douăzeci și patru de ore de nemâncare.
Am înaintat chinuitor de încet spre capul cozii. Porta a început să ne povestească despre o adevărată tocană de pește pe care o mâncasem cândva în Franța. A descris o cu atâtea detalii, încât îți lăsa gura apă, insistând într un mod bolnăvicios pe fiecare îmbucătură, până când îi simțeai mirosul și gustul. Mi am închis ochii și am simțit o cum alunecă încet pe gât, spre burta mi recunoscătoare. Chiar o tratație rară, ca friptura de cioară și cotletul de câine ale lui Piotr, nu putea să satisfacă întrutotul o poftă permanentă.
Zgomotul unei explozii m a adus brusc la realitate. Mi am deschis ochii și am văzut locul plin de fum. Peste tot în jurul meu, oamenii se înghesuiau speriați unii într alții, cu gamelele goale.
— S a dus naibii mâncarea! a strigat Porta.
Un proiectil căzuse în centrul scuarului. Dușmanul lui Porta, bucătarul, fusele făcut bucăți. Dar de el nu era nici o pagubă... tocana era importantă. Ne am uitat îngroziți la picioarele noastre. Prin scuar curgea un pârâu de lichid sur, unsuros, ducând cu el spre rigolă încărcătura puturoasă de oase de pește...




„Metodele intelectuale de educație nu prezintă nici un interes pentru mine. Ceea ce este esențial este că ar trebui să pedepsim tânărul până la limitele rezistenței sale și chiar dincolo de ele, așa încât în cei care vor supraviețui vom avea o rasă de bărbați și femei care au învățat să se ridice deasupra durerii și să învingă teama de moarte..."
Himmler. Într o scrisoare adresată profesorului universitar K.A. Eckhardt. datată 14 mai 13.

Regimentul de elită Kedyv mai lupta încă pe ruinele ghetoului. Generalul Bor Komorovski dăduse ordin ca ghetoul sg fie menținut cu orice preț, deoarece era singura zonă din centrul orașului unde putea ateriza generalul Sosabowski cu trupele lui de parașutiști.
Regimentul a continuat să lupte, dar bătălia era deja pierdută. Orașul nu va fi eliberat de generalul Sosabowski și parașutiștii lui, ci de comuniștii polonezi care vor veni de la Moscova. Bor Komorovski și armata lui fuseseră deja condamnați la moarte; nu numai de Himmler la Berlin, ci și de Stalin la Kremlin. Neamțul cu măcelul lui masiv netezea calea pentru rus, și Stalin își putea permite să aștepte și să zâmbească. Nu era deloc grăbit. Reichsführer ul să și termine munca lui de distrugere. După aceea va fi timpul să intervină.
Disperat, când trupele de parașutiști n au reușit să sosească, Bor Komorovski a trimis pe unul dintre coloneii săi la Moscova să stea de vorbă cu mareșalul rus Rokossovski. Colonelul a pledat timp de o oră și jumătate cauza partizanilor polonezi. El a descris situația lor cu detalii sfâșietoare, în timp ce rușii au ascultat într o tăcere de neînduplecat.
— Tot ce vă cerem este să lăsați cele două divizii ale noastre să ne sprijine. Puneți le în libertate și lăsați le să vină la noi! Nu este totuna cu a vă cere să ne trimiteți trupe de ale voastre... Pentru Dumnezeu, nu vreți să ridicați un deget ca să ne ajutați? Nimeni n a vrut. Nici britanicii, nici rușii. Misiunea a fost un eșec.
Colonelul a dispărut pe drum, când se întorcea la Varșovia. Nimeni n a aflat vreodată ce s a ales de el. Bor Komorovski a așteptat în zadar cele două divizii pe care le ceruse; dar, la fel ca Sosabowski și trupele lui de parașutiști britanici, n au sosit niciodată.

BORDELUL

Micuțul și Porta au năvălit primii pe scările bordelului Scufia Kaiserului. Zgomotul cizmelor pe treptele fără covor răsuna în întuneric ca tropotul unei cirezi de boi sălbatici în goană.
Sus, pe palier, ne aștepta Madama Zosia Klusinski, proprietăreasa unuia dintre cele mai elegante bordeluri ce se găseau între Volga și Rin. Stătea cu brațele încrucișate pe sânii uriași, cu o expresie de repulsie fățișă pe chip.
Micuțul a urcat bocănind ultimele trepte și a intrat bălăbănindu se din perete în perete. O vază de flori care stătea pe un scrin a fost azvârlită peste balustradă, la parter. A sunat ca o bombă care explodează. Gregor s a aruncat imediat jos și și a pus mâinile deasupra capului. Eram toți beți, dar Gregor era cel mai beat dintre noi.
Madama ne a aruncat o privire prin care urmărea în mod clar să se descotorosească de noi.
— V aș fi recunoscătoare, a zis, dacă d voastră, domnilor, v ați strădui să faceți mai puțin zgomot.
Heide și a dus un deget la buze. Gregor a încercat să se tragă în sus pe balustradă, dar aceasta s a rupt sub greutatea lui și o bucată mare de lemn a urmat vaza spre parter.
— Sst! a zis Heide, făcându se roșu de furie.
— La naiba! a strigat Gregor.
A urcat scările în patru labe și s a ridicat în picioare, sprijinindu se de scrin. Scrinul s a răsturnat și a căzut, iar Gregor s a agățat disperat de primul lucru care i a venit la îndemână. S a întâmplat, din nefericire, să fie unul din voluminoșii sâni ai Madamei.
— Unde sunt curvele? a zis Gregor, cu voce groasă.
Madama i a tras un ghiont în coaste cu un cot ascuțit. Gregor s a clătinat pe spate, lovindu se de Micuțul.
— Unde sunt curvele? a întrebat. Am venit aici pentru curve. Cine i cățeaua asta bătrână și urâtă? Nu e una dintre ele, nu i așa? S a îndreptat cu greu și a luat biletul pe care îl ținea Porta. Uită te aici, a zis, vărându l sub nasul madamei, am plătit o mie două sute de zloți nenorociți ca să intru în mizeria asta de local și acum încerci să mă oprești de la bunătăți... Îmi cer drepturile! Vreau să văd curvele!
Madama și a aranjat calmă o țigară rusească într un țigaret lung.
— Toate la timpul lor, domnilor. Toate la timpul lor. A luat o înainte spre o cameră mare, plină de bibelouri scumpe. Acesta e un stabiliment de clasă superioară, înțelegeți. Servim doar oameni cu gust și discreți.
— Adu curvele! a răcnit Gregor.
Madama a oftat. S a dus la un birou și a scos două albume mari, pe care le a pus pe o masă în fața noastră.
— Poate vreți să le răsfoiți și să alegeți ce vă place? a zis. Deși, firește, înțelegeți, nu pot garanta că toate domnișoarele sunt disponibile tocmai în acest moment.
— Fleacuri! a zis Porta, măturând cu mâna ambele albume de pe masă.
Madama i a aruncat o privire de gheață.
— Poftim? a zis.
— Am zis fleacuri! a strigat Porta. Gregor are perfectă dreptate! Adu curvele și să înceapă distracția. A prins o pe Madamă în jurul mijlocului și i a tras o palmă peste fund. Dacă fundul ți ar fi la fel de mare ca sânii, i a zis, mai că m ar ispiti să încerc cu tine...
Heide, aproape la fel de beat ca Gregor, găsise un papagal roșu într o colivie și l zădărea printre șipci. Pasărea a sărit într o parte, zgâriindu l rău cu o gheară.
— Lua te ar naiba! a țipat Heide.
— Lua te ar naiba și pe tine! i a răspuns papagalul cu un țipăt strident. Fi ți ar ochii ai naibii, lua te ar dracu' și să arzi de viu!
Heide a ridicat colivia și a scuturat o.
— Papagal afurisit! Jidan afurisit!. Uitați vă la ciocul lui, e jidan afurisit!
A aruncat colivia în cealaltă parte a camerei. A aterizat în brațele mele. Þinând o așa, mă gândeam dacă jucam vreun joc oarecare sau dacă aceasta era o grenadă gata să mi explodeze în față.
— Du te naibii! a zis papagalul.
Am pus colivia pe podea. Gregor încerca să aprindă câteva lumânări care se găseau într un sfeșnic de argint, pe masă. Era a treia încercare, după ce a doua oară își dăduse foc la păr, trebuind să fie salvat de Micuțul, cu ajutorul unui sifon.
— E rușinos, a zis Madama. L a îmbrâncit pe Porta într o parte și s a dus maiestuoasă la fereastră, ca o navă de război. O să chem poliția să vă aresteze.
S a chinuit o clipă cu închizătorul de la fereastră și, cum acesta n a cedat imediat, Micuțul s a oferit cu eleganță să o ajute. A azvârlit sifonul prin fereastră, provocând o ploaie de cioburi și lăsând în urma lui o gaură cu formă neregulată.
— Poftim, a zis Micuțul. Acum poți să ți scoți capul afară!
Heide, care fusese redus la nivelul podelei din cauza incapacității sale de a sta drept, a venit târându se spre papagal. Părea că l fascinează. L a studiat o vreme, apoi i a schițat solemn cu degetele forma ciocului. Și a pipăit propriul nas și al comparat cele două forme.
— E evreu, a zis. Are ceva de evreu murdar în el. O să l ucid.
A deschis ușa coliviei și a încercat să prindă gâtul papagalului în mâini ca să l sugrume. Papagalul a întins o gheară și a tras o linie roșie pe toată fața lui Heide.
— Zece la unu pe papagal! a strigat Gregor, aprinzându se.
M am aplecat după colivia goală și, cu vaga intenție de a fi folositor, am încercat să l bag pe el înăuntru. Înainte să mi dau seama,eram amândoi pe podea, el încercând să mi sfârtece gâtul cu dinții.
— Zece la unu pe papagal! a strigat Gregor, fugind după el prin cameră.
Brusc, s a deschis ușa. Papagalul a șters o afară, țipând obscenități cât îl ținea gura. Tocmai atunci s a înfipt în tavan un glonț. Sosise Uule Heikkinen cu șase dintre luptătorii lui de gherilă.
— În regulă, bunico! Unde le ascunzi? Un al doilea glonț a traversat încăperea și s a înfipt în peretele opus. Toți ne am aruncat brusc pe podea. Vrem marfa, codoașă bătrână! Noi am luptat împotriva rușilor în timp ce tu ai stat aici pe fundul ăla mare și gras, strângând lovele... Cred că merităm și noi puțină distracție acum că ne am întors la civilizație, nu i așa?
Madama s a ridicat din ascunzătoare. Tremura toată ca o piftie mare, roz, dar cred că era așa mai mult din cauza furiei decât a fricii.
— Ieșiți afară de aici! a țipat violent. Vocea își pierduse orice poleială de eleganță, devenind aspră și stridentă, putând aparține oricărei târfe bătrâne din drojdia societății. Ieșiți afară de aici, adunătură mizerabilă de rahați! N o să îngădui nici unuia dintre voi să se apropie de fetele mele! Nu meritați să regulați nici o scroafă!
Uule și a repezit capul pe spate și a râs aprobator. Porta și a ridicat un picior în aer și a tras o bășină.
— Ai ceva împotrivă? a zis Micuțul. Asta e un stabiliment de clasă înaltă.
— Condus de o doamnă de înaltă clasă, a adăugat Gregor, punându și mâna la gură și scoțând un sunet care a depășit chiar efortul lui Porta în vulgaritate.
Doamna de înaltă clasă i a tras un șut plin de răutate. Gregor a prins o de gât și a tras o spre el. Avea în mână un cuțit și i apăsa tăișul ascuțit pe cutele de grăsime ale burții.
— Ei, vacă bătrână, ce preferi? Tu sau fetele? A privit o pieziș. Ești o bătrână urâtă, dar cred că am putea să ți tragem un sac pe cap. Ce părere, aveți? a zis. Cine vrea să atace primul?
Heide, încă întins pe podea, depusese o grămadă serioasă de vomă în colivia papagalului.
— Doi deodată, a zis. S a ridicat în capul oaselor și și a șters gura cu mâneca. Unul pe la spate și unul pe dinainte. Putem trage la sorți care unde.
— Să vedem cum e să fii primul, a zis Micuțul. A făcut un pas înainte și și a vârât mâna între picioarele masive ale Madamei. Ca un ham de cai, a anunțat. N am nimic împotrivă să încerc.
Madama s a smuls din strânsoarea lui Gregor. A înșfăcat un pumnal SS care se găsea pe cămin.
— Peste cadavrul meu, a zis.
Uule a sărit nerăbdător înainte, cu revolverul în mână.
— Asta i ușor de aranjat.
S a auzit o împușcătură. Madama a scos un țipăt și a căzut pe spate. Zăcea întinsă pe podea, o grămadă mare de carne care tremura, iar Heide s a târât spre ea ca s o examineze. S a ridicat în capul oaselor și ne a privit surprins.
— Știți ce? a zis. N am regulat niciodată un cadavru.
— Nici eu, am zis.
Gregor i a tras un șut mormanului tremurător.
— Deci tu ești norocosul, a zis, batjocoritor. E a ta toată, amice! Dă i drumul.
Heide și a vârât o mână de expert sub bluza Madamei. S a auzit un țipăt de furie, cadavrul s a ridicat în capul oaselor și i a tras lui Heide un pumn în plină față.
— Ia ți mâna de pe mine, nazist împuțit!
Heide a căzut pe spate, cu nasul plin de sânge. Madama a fost pe picioare într o clipă. A vădit o agilitate surprinzătoare pentru o femeie împovărată cu atâtea cute de grăsime. A înșfăcat un vas cu un cactus în el și l a trimis direct spre Uule. Înainte ca acesta să se poată apăra, cactusul îi ajunsese deja în cap. Uule s a chircit încet pe podea, iar Madama s a uitat furioasă în jur în căutarea altei arme.
— Oh, nu, nu, bătrâno!
Unul dintre finlandezi, un tip masiv, mai mare chiar decât Micuțul, a intervenit apucând o de cutele de grăsime din jurul gâtului. I a prins gâtul cu ambele mâini și a început să strângă. Încet, Madame a devenit purpurie din roz. Ochii au început să i se tulbure. Trupul i a devenit moale.
— E n regulă, a zis Porta. E de ajuns. Dă i drumul. Cred că acum va da dovadă de mai mult spirit de colaborare.
A avut dreptate. Într o succesiune rapidă, Madama văzuse moartea cu ochii de două ori, dându și seama că nu glumeam.
Am pus o pe picioare, i am tras câteva palme și i am vârât jumătate de sticlă de coniac pe gât. În cele din urmă, a pornit, plină de blândețe și clătinându se, să aducă fetele. Meritaseră să fie așteptate. Nu erau târfe obișnuite pentru zilele de lucru. Erau ceva deosebit, crema cremei, prostituate prin excelență. Voluminoșii sâni ai Madamei s au umflat de mândrie când ni le a prezentat. Acum juca rolul unui general, pășea țanțoș și se fudulea în timp ce trupele i se aliniau pentru inspecție. Au apărut în șir indian, una câte una, însoțite de papagal, care țipa obișnuitele i blasfemii. Madame l a vârât în colivie și a aruncat peste ea o față de masă, reducându l la tăcere.
— Ei, domnilor, a zis.
Ne a privit oarecum sever. Privirea i s a oprit o clipă asupra lui Heide, cu nasul plin de sânge, a trecut la Uule, încă întins pe podea cu jumătate de cactus pe cap, apoi la Micuțul, Porta și Gregor. Drojdia soldaților de rând. Un ușor tremur i a trecut prin trup. Locul arăta deja ca un câmp de luptă. Parcă tocmai scăpase din cocină o turmă de porci...
— Ei, domnilor, a zis din nou, sper că nu vom mai avea necazuri?
Nu i s a mai auzit decât această remarcă, deoarece fiecare și a concentrat atenția asupra fetelor. Heide și Uule s au ridicat în picioare, clătinându se. A urmat un moment de liniște uluitoare, apoi Micuțul a scos un strigăt puternic de bucurie și s a repezit spre fete. A prins o de mijloc pe cea mai apropiată și i a băgat o mână sub fuste. Fata a scos un țipăt de furie și încântare. Madama s a aruncat asupra Micuțului, ca o tigroaică înfuriată. A început să l lovească cu pumnii, să i tragă șuturi la gioale și să strige obscenități pe care nici papagalul nu le ar fi putut visa. Micuțul s a dat îndărăt, ca un câine care și scutură blana de apă. Madama s a repezit la fereastră. Și a vârât capul prin spărtura din geam și a început să strige în gura mare după poliție. Uule a scos un hohot de râs. A traversat încăperea și a tras o pe Madamă înapoi.
— Îmi place o femeie cu spirit, a zis râzând, în timp ce ea se lupta cu el. Cu cât îl zgâria mai mult și l mușca și l înjura, cu atât mai mult Uule se amuza. Mitri, mitri! a zis. Zbate te, cățea bătrână și veninoasă! Nu ți dau drumul până nu termin cu tine! Fetele așteptau, cloncănind ca niște cloști. Una a dat cu ochii de mine și a chicotit. Papagalul de sub fața de masă a început să țipe după aer.
— Asta e ceva! a zis Gregor, făcând un salt înainte.
Micuțul își aruncase prada pe capacul unui pian de concert și o lovea ca un om care de șase luni era legat într o cămașă de forță. Fata nu dădea nici un semn că i displăcea un astfel de tratament.
Madama își înfipse dinții în gâtul lui Uule și atârna înverșunată de el, ca un buldog. Heide își ștergea nasul de sânge cu fața de masă, pregătindu se să intre în acțiune. Fata care chicotea s a uitat la Madama, apoi a apucat o o criză de râs. Eram tocmai pe punctul de a mă duce la ea ca să mi o revendic drept proprietate personală, când pe coridor au răsunat pași grei. În cadrul ușii au apărut doi polițiști militari.
— Ce se petrece aici? Cine a strigat pe fereastră după noi?
Scena orgiastică a înghețat. Madama și a scos dinții din gâtul lui Uule. Heide a rămas cu gura căscată, cu fața de masă înfășurată în jurul lui ca o togă. Descoperit, papagalul părea prea surprins ca să vorbească. Fata care chicotea și a acoperit gura cu palma. Doar Micuțul își continua netulburat activitățile. Unul dintre polițiști a intrat în cameră.
— Cineva a chemat poliția, a zis, ferm. Vreau să știu cine a fost.
— N a fost nimeni, a zis Madama. A alunecat ușor pe covor, ca o silfidă supraponderală. Cred că v ați înșelat, domnule ofițer. Aceasta este o cameră particulară dintr o casă particulară. Eu și câțiva prieteni de ai mei avem o petrecere. Nu mi place această vizită neanunțată.
Omul și a îngustat ochii. A dus imediat mâna la tocul pistolului, dar înainte să l poată scoate, Uule a fost lângă el.
— Ai auzit ce a spus doamna. Asta este o petrecere particulară și nu i place că o deranjați... Acum plecați!
O clipă am crezut că va fi scandal, dar în cele din urmă s au răzgândit. L au privit pe Uule, cu pieptul lui lat acoperit cu panglici și medalii. S au uitat la cei șase partizani finlandezi, grupați amenințător în spatele lui și, cu înțelepciune, s au mulțumit cu câteva gesturi amenințătoare și un avertisment că, în viitor, ar trebui să ne gândim bine înainte de a face glume cu poliția. După aceea, au coborât scările tropăind și am auzit ușa de la intrare trântindu se în urma lor. Madama s a întors spre noi, aruncându și brațele într un gest expansiv.
— Domnilor, faceți vă comozi. Localul este la dispoziția d voastră. L a luat pe Uule de mână, zâmbindu i cu cochetărie. Vino, a zis, o să ți arăt drumul.
Dormitoarele de la etajul următor erau ca niște palate de sine stătătoare. Am fugit dintr unul într altul ca să le vedem, strigând, râzând și trăgând fetele după noi. Camera Postdam avea podeaua de marmură, iar patul plutea pe un lac. Gregor l a încercat, dar s a plâns că are rău de mare și a trecut în camera turcească, în care atârnau draperii lungi, stacojii și mirosea plăcut a tămâie. Porta a ajuns în camera celor șapte grădini, unde fiecare perete conținea un labirint de acvarii cu pești viu colorați care treceau dintr un acvariu într altul.
În capătul opus al coridorului, într un loc aranjat ca o marchiză uriașă, am găsit doi ofițeri SD cu două fete. I am pus pe fugă în jos pe scări, goi pușcă, apoi în stradă, făcându le singurul hatâr de a le arunca uniformele pe fereastră. Bineînțeles, asta după ce le am controlat buzunarele și am împărțit între noi banii și lucrurile pe care le am găsit.
Una din prostituatele abandonate, după ce ne a examinat atent pe fiecare dintre noi, a venit la mine și s a încolăcit cu suplețe în jurul gâtului meu.
— De ce i ați tratat așa pe oamenii aceia? a zis, pe un ton de reproș.
Am ridicat nepăsător din umeri.
— Pentru că erau ofițeri... pentru că făceau parte din SD ...pentru că nu ne plăcea cum arată... pentru că eram beți... Am tras o înapoi în marchiză. Alege, am zis.
Mi a zâmbit seducător.
— Negreșit, a murmurat.
Vorbea germana cu un accent rusesc puternic. Părea mai inteligentă decât celelalte și eram destul de sigur că e spioană. Fără îndoială, mă alesese fiindcă eram cel mai tânăr, cel mai nepriceput și, probabil, cel care va vorbi, dar atunci nu mi păsa câtuși de puțin. Și, în orice caz, în prima jumătate de oră, nici unul dintre noi doi n a avut vreo ocazie de a vorbi. Au fost lucruri mult mai importante de făcut...
Și a amintit de misiunea ei doar mai târziu, când, temporar epuizați, zăceam unul lângă altul, fumând țigări și bând vodcă, în mijlocul uriașului pat circular. S a sprijinit într un cot și mi a zâmbit, părul lung căzându i pe umeri și gâdilându mi gâtul.
— E caraghios, a zis, dar mi se pare că ne am mai întâlnit undeva înainte... Nu ai acest sentiment?
— Nu, am zis. Nu pot spune că l am. Poate nu mi am citit scenariul cum trebuie?
— Scenariul?
Am ridicat din umeri.
— Se pare că nu mi știu versurile prea bine.
— Oh... A zâmbit din nou, trecându și o mână pe coapsa mea. Sunt foarte sigură că ne am mai întâlnit. Unde ai fost în ultima vreme? Unde ai fost înainte de Polonia?
— Unde am fost? am zis. Practic peste tot, cu excepția Polului Sud.
— În Rusia?
— Da, am zis. Am fost în Rusia.
— Îți place acolo?
— Grozav, am zis. Tranșeele erau cele mai frumoase pe care le am văzut vreodată. Le pot recomanda din toată inima.
A zâmbit la asta și a băut puțin din vodcă, încercând să și mascheze intenția.
— Unde locuiești?
— Unde locuiesc? Nicăieri. Locuiesc la armată. Nu prea ai putea numi asta că locuiești.
— Dar unde te ai născut?
Am strivit chiștocul și m am întins după o altă țigară.
— Eu nu am fost născut, am zis. Am fost inventat. Pus laolaltă bucată cu bucată, ca monstrul lui Frankenstein. Eu nu sunt om, sunt mașină.
— Grozavă mașină! a zis. A aprins două țigări și una mi a pus o mie în gură. Ești într un regiment de tancuri?
— Regiment de tancuri? am zis, îngrozit. În Armata Salvării nu avem regimente de tancuri!
Am stat toată noaptea împreună pe marele pat circular, sub baldachinul alb ca zăpada. În zori ne am trezit și am făcut baie într o cadă parfumată. Carnajul războiului părea foarte îndepărtat și aparținea trecutului. Þipetele oamenilor suferinzi nu mi mai străpungeau timpanele, iar sângele muribunzilor nu mai părea atât de roșu cum fusese cândva.
— Mi ar plăcea să stau în camera asta pentru totdeauna, am zis.
Fata a ieșit din cadă, cu apa picurând de pe ea. S a întins în pat peste mine, încolăcindu și brațele în jurul gâtului meu și răsucindu și picioarele după ale mele.
— Dar nu trebuie să atacați Varșovia? a zis.
— De unde să știu? am murmurat. Eu sunt doar o mașină, îți amintești? Eu nu iau hotărâri. Trebuie să aștept până sunt programat.
Și a trecut limba peste dinți și s a strâns lângă mine.
— O să te programez eu, a zis.
Cinci minute mai târziu, clădirea a fost zguduită de o explozie. Baldachinul s a prăbușit peste noi. Patul a fost aruncat în cealaltă parte a camerei. Am auzit bubuitul zidăriei care se prăbușea și trosnetele sacadate ale flăcărilor.
Ne am zbătut să ieșim de sub faldurile baldachinului. Fata a fugit la ușă, care atârna într o parte pe balamale. Mi am înșfăcat hainele din baie și am sărit după ea. Când am ajuns în coridor, s a surpat tavanul. Au căzut bucăți mari de tencuială, urmate de o grindă de lemn care ardea la ambele capete. Lenjeria de pat a luat foc aproape imediat, dar nu ne am oprit să stingem flăcările. Coridorul era plin de fete goale și bărbați pe jumătate îmbrăcați. L am văzut pe Porta galopând, cu nimic altceva pe el decât șosetele.
Madama însăși, splendidă într un neglijeu de atlas vișiniu, care îi dezvăluia cu succes totul, a fost prima pe scări în jos. Etajul inferior nu a fost prea rău distrus, întrucât nu luase foc. Am salvat ce am putut de la dezastru, aruncând brațe întregi de haine pe ferestre și smulgând repede covoarele persane de pe podea. Fiecare a cărat cât a putut pe scări în jos, la adăpost de foc. Micuțul și Uule au avut grijă de pian. Porta s a ocupat de bucătărie. Eu am salvat papagalul. Madama ședea în fața casei pe caldarâm și verifica tot ce sosea, urmărindu ne cu ochi de șoim, nu cumva să încerce careva să fugă cu argintăria.
— Capră bătrână, meschină a zis Porta. Poftim... A vârât o mână în buzunar și a scos un teanc de ruble tipărite recent. Un mic cadou de despărțire. S ar putea să ți fie folositoare când vor sosi rușii. I a făcut cu ochiul. Doar un lucru, a zis. Înainte de a încerca să le folosești, uzează le puțin. Ar fi mai bine. N ar fi atât de evident... Pricepi ce vreau să spun?
Madama s a repezit cu lăcomie la teancul de bani ilegali. După aceea, l a prins pe Porta între sânii ei uriași și a plâns deasupra lui, ca o mamă.
— Ce trist că trebuie să plecați atât de curând! Dacă ați putea să mai rămâneți măcar o noapte... ce ne am mai fi distrat!
— Nu ne am descurcat prea rău de data asta, am mormăit, aruncând o privire spre papagalul din colivie.




Sunt adeptul celor mai severe forme de pedeapsă. Este esențial ca în toate școlile noastre să fie menținută o disciplină severă. Greșelile trebuie să fie pedepsite, slăbiciunile eliminate și sub conducerea mea tineretul Germaniei se va ridica și va cuceri lumea...
Hitler. Într un discurs la Școala, pentru Pregătirea Ofițerilor SS. Tölz, 18 februarie 1937.

Generalul Zygmunt Berling era comandantul celor două divizii poloneze care luptau alături de Armata Rusă la frontiera răsăriteană a nefericitei sale țări. După eșecul colonelului la Rokossovski, generalul Zygmunt l a abordat la rândul său pe mareșal cu rugămintea de a i permite lui și oamenilor săi să traverseze Vistula și să se întoarcă în Polonia pentru a ajuta la înfrângerea invadatorilor germani. Și el, la rândul său, a primit un răspuns negativ.
— Niet, a zis Rokossovski, pe un ton intransigent.
Și a scuturat scrumul de la havană și s a întors să privească o hartă a Europei. Generalul Berling a ezitat o clipă, apoi s a dus furtunos la el.
— Konstantin, pentru numele lui Dumnezeu! a zis. Tu și cu mine ne cunoaștem de multă vreme. În mod sigur poți să mi acorzi această favoare! Cum te ai simți dacă ar fi în joc țara ta? Dă mi mână liberă, a insistat. Dacă lucrurile vor merge prost, îmi voi asuma toată răspunderea.
Rokossovsky a luat un ac cu gămălie și l a înfipt în hartă.
— Niet, a zis, fără măcar să se deranjeze să i arunce o privire.
Generalul s a întors brusc și a părăsit încăperea. S a dus înapoi la cele două divizii ale sale, unde îl aștepta, nerăbdător și plin de întrebări, colonelul Lisevka, șeful statului său major.
— Răspunsul, a zis Berling, este nu.
Colonelul Lisevka s a încruntat.
— Și motivul? a întrebat.
— Nici un motiv, a răspuns Berling. Doar nu...
La ora unu, în dimineața aceea, cele două divizii poloneze au traversat Vistula și s au întors în Polonia. Erau însoțite de un regiment rusesc compus din ucraineni de la Harkov, sub comanda colonelului Rilski. Toți cei trei bărbați, Berling, Lisevka și Rilski, știau foarte bine că, dacă încercarea lor va eșua, își vor fi semnat propriile lor sentințe la moarte. Totuși, ei credeau că ceea ce făceau era bine și au mers înainte, riscând.
Norocul n a fost de partea lor. După două ore de lupte de stradă crâncene, partizanii polonezi și ucrainenii lui Rilski au fost decimați de Theodor Eicke și divizia sa SS. Oamenii lui Eicke erau experți în lupta de stradă. Polonezii erau obișnuiți cu câmpiile ce se întindeau până la orizont și dincolo de el. Nu au avut nici o șansă. Au murit cu miile pe malul apusean al Vistulei. Zăceau în șanțuri, înecându se în râurile propriului lor sânge. Polonia nu mai putea spera acum să fie liberă.

CIMITIRUL DIN WOLA

Luptam fără întrerupere de trei zile, cu cazmale, cu baionete și chiar cu pumnii goi, pe străzile din jurul cimitirului de la Wola. Muriseră mulți oameni pentru acest cimitir. Tocmai îl smulsesem, poate, pentru a douăzecia oară de la partizanii din Armia Krajowa și acum era rândul lor să lanseze un atac pentru a l recuceri. Trecea dintr o mână într alta cu o regularitate ce devenea monotonă și cu fiecare atac și contraatac grămezile de cadavre de pe străzi creșteau. Trebuia săpată o nouă serie de gropi. Dar cimitirul constituia o poziție strategică ce domina cartierul Praga și nu conta dacă toți partizanii și soldații germani își dădeau viața pentru el, lupta trebuie continuată până la inutilul sfârșit al sfârșitului.
O biserică arsă plină de cadavre ne servea drept adăpost. Gregor fusese lovit în cap de un glonț și acum era înfășurat ca o mumie în bandaje pline de sânge. Într o măsură sau alta toți fuseserăm răniți, dar Gregor fusese foarte aproape de moarte. Un centimetru mai jos și acum n ar mai fi stat întins pe podea, plângându se că l doare capul.
La intrarea bisericii a apărut un maior din statul major și a început să latre o serie de ordine total lipsite de sens. Ne am uitat la el cu ochi împăienjeniți. Omul era evident nebun, dar mai era și maior. Posaci și furioși, ne am ridicat în picioare și l am urmat afară în infernul străzilor. Spre fericirea noastră, înainte de a ajunge prea departe, a pus ochii pe o grupă de lunetiști SS din Divizia Reich și a hotărât că aceștia îi vor servi mai bine scopul decât o adunătură de soldați, apatici și cu ochi împăienjeniți, dintr un regiment de tancuri. I a luat cu el spre fluviu, iar noi am șters o, ca niște iepuri, înapoi în adăpostul din biserica distrusă, cu metereze din cadavre.
O vreme ne au lăsat în pace și am profitat de ocazie să tragem un pui de somn. Era primul răgaz pe care îl aveam în ultimele șaptezeci și două de ore. Nu mâncasem de două zile și trecuse mai bine de o săptămână de când nu reușisem să ne scoatem cizmele din picioare. Chiar și Heide începea să pută.
La miezul nopții am fost duși în Strada Wola, cu ordinul de a instala mitraliera în subsolul unei case bombardate și de a ține strada acoperită.
La puțin timp după ivirea zorilor, a intrat pe stradă o coloană lungă de civili. Erau de ambele sexe, de toate vârstele, bătrâni și copii, invalizi și femei gravide, ologi împinși în cărucioare pe rotile. Era clar că mulți fuseseră luați direct din pat, pentru că tremurau în hainele de noapte. Unii avuseseră timp să și facă valize sau geamantane, pe care le cărau în spate sau le târau după ei. Alții aveau sacoșe și pachete de hârtie maro, ce conținea bruma de lucruri prețioase pe care reușiseră să le ia când ieșiseră în grabă din case.
— Unde merg? am întrebat. Drumul duce doar la cimitir.
— Atunci, a zis Bătrânul, sec, e clar că merg acolo.
S a făcut liniște. Am privit din nou la coloana jalnică de oameni. Am văzut un bărbat dus pe o targă improvizată. Mi s a părut că era muribund.
— De ce să meargă la cimitir? am zis.
Bătrânul a ridicat din umeri.
— Pentru ce merg oamenii de obicei la cimitir?
Grupul era mânat de SS iști de ai lui Dirlewanger. O mașină de poliție a apărut dintr o stradă laterală și și a luat locul în capul convoiului. Când magnetofoanele au început să pârâie, m am aplecat afară pe fereastră ca să ascult.
— Atenție! Atenție, toată lumea! Din motive militare, această zonă trebuie evacuată. Aveți cinci minute ca să vă părăsiți casele. Repet, cinci minute. Regretăm această necesitate, dar trădătorii polonezi comuniști nu ne lasă altă alternativă. Această zonă e acum militară și dacă veți rămâne în ea, vă va fi viața în pericol. Obergruppenführer ul SS von dem Bach Zalewski vă asigură personal că veți fi îngrijiți bine până vă veți putea reîntoarce la casele voastre. Aveți permisiunea de a lua cu voi orice bunuri personale pe care le puteți duce, dar este esențial ca evacuarea să se termine în cinci minute... Atenție, atenție! Din motive militare, această zonă este evacuată...
Mașina a intrat într o altă stradă laterală și tonul strident al magnetofonului s a stins treptat în depărtare. De la un capăt la altul al Străzii Wola, ferestrele și ușile se deschideau în grabă și oamenii înnebuniți se revărsau din case ca să se alăture coloanei ce trecea. Oamenii lui Dirlewanger strigau instrucțiuni, dădeau asigurări și exprimau condoleanțe. Am văzut pe unul aplecându se să ridice o jucărie căzută din mâna unui copil. Pe un altul l am văzut ajutând o femeie bătrână. Pe un al treilea l am văzut zâmbind și în acel moment m am cutremurat și m am întors cu spatele. Era ceva tulburător, ceva sinistru să vezi SS iști comportându se ca niște ființe umane normale. Atunci mi am dat seama că se va întâmplă ceva foarte grav.
Târșâitul picioarelor a continuat. Sute și sute, unele în pantofi, unele în papuci de casă, unele în zdrențe. Mulți copii erau în picioarele goale. Și acum, desfășurate în lanț de a lungul drumului, au apărut figurile cenușii amenințătoare ale SS iștilor lui Kaminski. Stăteau ca statuile, serioși, nemișcați. Stăteau doar și priveau la oamenii care treceau pe lângă ei.
Mașina poliției s a întors, cu magnetofonul urlând în continuare.
— Atenție, atenție! Zona aceasta urmează să fie supusă unui bombardament de artilerie. Repet, zona aceasta urmează să fie supusă unui bombardament de artilerie. Aveți o jumătate de minut ca să ieșiți afară. Cine nu se conformează va fi considerat dușman al poporului german și va fi împușcat. Acesta este ultimul avertisment.
Mașina a plecat. Câțiva. locatari au ieșit în goana pe uși și au fost îmbrânciți în coloană. Oamenii lui Kaminski au început să percheziționeze casele. Oamenii bolnavi au fost împușcați în pat. Un bătrân, ascuns într o mansardă, a fost azvârlit pe fereastră, făcându se fărâme când a ajuns pe caldarâm. A căzut pe un copil pe care, de asemenea, l a omorât. Mănușile fuseseră scoase. SS iștii se purtau cum le era firea. Mulțimea a început să devină din ce în ce mai neliniștită. Oamenii trebuiau să fie îndemnați cu lovituri de picioare și pumni, iar unii aveau chiar nevoie de încurajarea suplimentară a unui pistol vârât în spate.
Coloana șerpuia încet pe drum. Sutele de picioare deveniseră mii. Coborau panta largă a Străzii Wola spre cimitirul care trecuse din mână în mână de două ori de când ieșisem noi din luptă, iar acum era încă o dată sub comandă germană. Era deținut de Brigada lui Dirlewanger, care își instalase statul major în Biserica Sf. Nicolae. Altarul era folosit drept masă pentru jocul de cărți, iar Dirlewanger, ca de obicei, era beat.
Cei din capul coloanei ajunseseră acum la Vistula și nu puteau merge mai departe. Au fost opriți și li s a spus să rămână unde sunt. Kaminski a sosit într un Volkswagen amfibie și s a uitat la ei disprețuitor.
— De ce mai sunt în viață? Trebuia să fie morți până acum.
— Vor fi, a promis Dirlewanger.
Cei doi bărbați stăteau față în față în grădina cimitirului de pe malul fluviului... Erau rivali în privința brutalității, fiecare fiind invidios pe reputația celuilalt.
— Toată asta, a zis Kaminski, făcând un gest de dispreț cu mâna, e un simplu fleac în comparație cu ce a fost la Minsk.
— Minsk? a zis Dirlewanger, ca și cum n ar fi auzit niciodată de acest loc.
— Lichidare totală, a zis Kaminski. Am curățat toată regiunea.
— Doar de partizani, a zis Dirlewanger, calm. Doar de partizani... Când eu voi termina cu Varșovia, nu va mai fi o singură casă în picioare. Va fi ca și cum orașul nu a existat. Reichsführer ul a dat ordin, să fie exterminați toți bărbații, femeile și copiii.
Acum, lângă fluviu, nu mai era loc să te miști. Oamenii stăteau strânși umăr lângă umăr și în fiecare secundă soseau alții. Câteva camioane, înzestrate cu mitraliere, erau deja prezente și așteptau ordinul să deschidă focul.
— Păcat, a murmurat Kaminski, că nu s a putut aranja ceva mai ca lumea.
Dirlewanger a ridicat din umeri.
— Va merge destul de bine, a zis, indiferent. N avem timp pentru rafinament...
Ultimul din coloană a fost împins înăuntru și porțile de la ieșire au fost închise. Dirlewanger a luat un difuzor; peste mulțime s a lăsat o liniște prudentă. Acum, poate, avea să le spună ce urma să li se întâmple. Acum, poate, avea să le dea protecția ce li se promisese.
— Atenție, toată lumea! Atenție! a zis Dirlewanger și și a lăsat mâna în jos ca semn de deschidere a focului.
Mitralierele au început pe o parte și oamenii lui Kaminski pe cealaltă. Nu putea fi nici o scăpare. Cei ce nu erau uciși de gloanțe erau călcați în picioare. Scaune pentru invalizi și cărucioare de copii s au rostogolit de pe mal în fluviu, unde ocupanții lor s au înecat. Un mic grup de bărbați a reușit să pună stăpânire pe unul dintre camioane, dar au fost aruncați în aer de grenade înainte să fi mers mai mult de câțiva metri.
Dirlewanger a pus o mână prietenească pe umărul lui Kaminski în timp ce se întorceau împreună la Biserica Sfântul Nicolae.
— Colaborare, dragul meu camarad. Așa trebuie să lucrăm. Așa cum tocmai ai văzut... Ei colaborează cu noi, noi colaborăm unul cu celălalt și, pe Hristos, îți promit, întreaga Polonie va fi lichidată.
După ce mitralierele și au terminat treaba, câmpul victoriei a fost stropit cu benzină și un uriaș rug funerar a fost aprins. Mulți oameni mai erau încă vii și conștienți când i au cuprins flăcările. Din când în când, o nălucă arzând se ridica înnebunită dintr o grămadă de trupuri și se târa în cercuri până când în cele din urmă se prăbușea. Mirosul grețos de carne arsă a plutit multe zile deasupra orașului.
În dimineața următoare, două brigăzi, sub conducerea generalului Michal Karaszewicz Tokarewski, au recucerit zona cimitirului și au măcelărit un întreg batalion german. Drept răzbunare, Kaminski a arestat pe toți polonezii pe care i a putut prinde și i a spânzurat de picioare, lăsându i să moară încet. Armata a depus o plângere oficială la Führer, protestând cu indignare împotriva unui astfel de tratament barbar al civililor, dar Hitler a ignorat o, iar lui Kaminski i a mai dat o medalie ca s o atârne în jurul gâtului. Încă o medalie pentru Kaminski și încă o mustrare a generalilor din Wehrmacht. SS ul a jubilat, iar sadismul a atins un nou nivel de oroare. SS iștii ieșeau noaptea să violeze și să ucidă, întocmai cum alții ieșeau să bea ceva sau să mănânce. Cei cărora le plăcea să facă pe spectatorii puteau să meargă mereu să vadă torturi... totdeauna avea loc câte una. Ultima fantezie era moartea prin înecare lentă. Putea fi făcută să dureze o noapte întreagă în mâinile unui călău priceput.
Într o dimineață, Micuțul a plecat în ceea ce el a numit cu îngâmfare „o misiune specială". S a întors după o jumătate de oră târând după el un Unterscharführer de al lui Dirlewanger.
— L aș fi putut împușca pe loc, a zis, dar m am gândit că v ar plăcea tuturor să încercați.
— Unde ai făcut rost de el? a întrebat Porta.
Micuțul și a lovit ușor nasul cu mâna.
— Ce ți pasă ție? E treaba mea unde l am găsit.
— Atunci de ce îl aduci aici? a zis Bătrânul. Știi prea bine că nu l putem împușca fără motiv.
— Fără motiv? a repetat Micuțul, indignat. Nu e de ajuns că este în SS?
— Firește că nu. Nu fi ridicol. Ori îi dai drumul ori îmi dai un motiv valabil pentru care" merită să fie împușcat.
Micuțul și a scos în afară buza de jos în semn de dezaprobare.
— S a dedat la jaf, nu?
— Jaf?
— Da. Se servea dintr un magazin de bijuterii...
Bătrânul a oftat. A întins mâna.
— Arată, a zis.
Bombănind, Micuțul i a golit buzunarele. Avea vreo douăzeci și cinci de kg de inele și ceasuri le el. Toți cei prezenți am scos o exclamație de batjocoră.
— Ei bine, asta i o dovadă, nu? a zis Micuțul.
Nici chiar Bătrânul nu avea nevoie de multe dovezi când era vorba de un membru din detașamentului de exterminare al lui Dirlewanger. Micuțul și a tras nerăbdător cuțitul.
— Ce să fie? a zis. Ochii sau mațele?
— Castrează l pe ticălos, l a îndemnat Gregor.
— După aceea, a zis Micuțul. E mai distractiv să încep cu ochii. Îi scot ochii mai întâi.
— Nu cât timp ești sub comanda mea, nu!
Au răsunat două împușcături și Unterscharführer ul a căzut cu fața în jos. Bătrânul și a pus revolverul la loc în toc. A înclinat încruntat din cap spre Micuțul.
— Tu ești în Armată, îți amintești? Nu în SS.
În patrulare, în timp ce cercetam un rând de case părăsite, am descoperit pe o masă resturi de mâncare rămase de la cineva. Pâine uscată și o cratiță plină de fasole. Pâinea era verde, iar fasolea zbârcită și tare, dar ne am așezat la masă și am mâncat totul. Era prima mâncare pe care o gustam după aproape douăzeci și patru de ore.
Porta lingea plin de regret, ultimele fărâmituri de pâine când un tânăr căpitan a năvălit pe ușă, anunțând că trece în partea cealaltă a străzii ca să recaptureze centrala electrică principală. Am fost ispitit să l întreb ce putea asta avea de a face cu noi, dar, din nefericire, cunoșteam răspunsul mult prea bine. Când a zis că va trece în partea cealaltă a străzii, a vrut să spună că noi vom trece strada...
Am reușit să pătrundem în clădire cu ajutorul unei grupe de pioneri, dar înainte am fost atacați cu violență de Regimentul Polonez Jena și a trebuit să ne retragem în grabă. Centrala electrică a rămas foarte ferm în mâinile gherilelor.
Timp de două zile în oraș a fost oarecum pace, apoi năvodul german a început să se strângă încet. Forțele mareșalului Rokossovski stăteau inexplicabil pe loc la Magnuszewo, cea ce le a dat germanilor posibilitatea să retragă de pe frontul rusesc trupele de care aveau mare nevoie pentru a încheia încercuirea Varșoviei. Efectivele noastre au crescut prin sosirea a șapte divizii de tancuri, nouă divizii de infanterie și multe unități specializate, inclusiv Corpul de Pionieri și Ingineri. Au fost instalate două tunuri grele și în tot cursul zilei și nopții, la interval de zece minute, își trimiteau proiectilele ca să pulverizeze centrul orașului. Încet, dar sigur, orașul se îndrepta spre distrugerea totală.
Împotriva acestei puternice forțe a mașinii de război germane, comandantul polonezilor, generalul Taddeus Bor Komorowski, avea jalnic de puțin de oferit în afară de o hotărâre fanatică. Grupul lui fidel de partizani avea să lupte până la sfârșit, dar acest sfârșit era acum, probabil, foarte aproape. Ca arme, pe care erau forțați să se bizuie, le aveau pe cele capturate de la germani sau făcute de ei înșiși. Cele mai eficiente arme ale lor erau cocteilurile Molotov, aruncătoarele de flăcări confecționate din bucăți de țevi și grenade de mână făcute din cutii vechi de tablă. Ca material exploziv, aveau ceea ce furaseră de la multele proiectile germane neexplodate ce se găseau pe străzi. Totul era foarte ingenios, totul era ucigător, dar, mai curând sau mai târziu, rezerva urma să se termine.
Totuși, între timp, partizanii polonezi au reușit să ne provoace mari pierderi. Au recapturat centrala telefonică principală din Strada Zilna, iar ca să nu risipească muniție valoroasă, s au debarasat de soldații germani aruncându i pe ferestrele etajelor superioare. Stăpâneau clădirea doar de douăzeci de minute când au apărut pionierii și au început să arunce explozivi de la adăpostul vehiculelor blindate. Polonezii nu prea aveau cu ce să se opună atacului, dar au rezistat cu înverșunare până când, în cele din urmă, centrala a sărit în aer, într o ploaie de cărămizi. Nici unul n a supraviețuit dezastrului.
Cu ajutorul unei baterii de asalt, am lansat un atac împotriva sediului poliției, dar partizanii care îl dețineau au luptat ca diavolii, mergând până acolo încât să ne urmărească pe străzile învecinate în retragerea noastră rușinoasă și precipitată.
O unitate poloneză a fost suficientă ca să lichideze cinci sute de jandarmi germani vârstnici, care mai ocupau o aripă a Ministerului de Interne. Germanii fuseseră scoși de la naftalină, unde fuseseră îngropați până la genunchi, încă din 1918, și aruncați într un tip de război ciudat, care nu avea nici un sens pentru ei. Polonezii au năvălit în clădire, lupta s a dus pe coridoare, pe scări, în birouri și puținii jandarmi care au supraviețuit, au fugit în panică, în timp ce două companii SD, sub comanda unui colonel rus din Brigada lui Kaminski, s au dus să i pună la punct pe aroganții polonezi. Glorioșii partizani, beți de sânge german, i au prins frumos în capcană, l au lăsat să intre în clădire, fără să opună nici o rezistență, apoi au ieșit imediat din ascunzători și i au înconjurat. De data aceasta, ca un rafinament în plus, le au dat foc înainte de a i arunca pe ferestre. După aceea, au ieșit furtunos pe străzi ca să i lichideze, cu grenade de mână parașutate de britanici, pe ultimii supraviețuitori ai celor cinci sute de jandarmi.
Cei ce mai rămăseseră din cei cinci sute se adăpostiseră în Biserica Sfântului Duh, fără însă să spere că polonezii vor respecta dreptul lor de azil acolo, ci pur și simplu pentru că biserica s a întâmplat să fie una din clădirile care mai erau în picioare în zona respectivă.
Trei regimente de infanterie germane care au venit în ajutorul lor și au măsurat puterile cu colonelul Karol Ziemski Wachnowski și partizanii lui și au fost anihilați. Un grup de polonezi sinucigași s au năpustit apoi în biserică cu explozive legate în spate, iar cei șase germani care supraviețuiseră holocaustului au fost stropiți cu benzină și puși să fugă pe străzi, în flăcări.
Obergruppenführer ul SS Von dem Bach Zalewski a comandat un nou atac. În urma coloanelor de asalt mergeau ființele subumane din SS ul lui Dirlewanger, dar înainte să fi ajuns măcar la minunata fântână din Piața Regală, coloanele s au oprit cuprinse de panică din cauza unui bombardament cu bombe cu napalm și grenade de mână. Polonezii acționau nebunește și confuzia era totală. Gangsterii lui Dirlewanger au fost printre primii care s au întors și au luat o la goană.
Colonelul Ziemski Wachnowski și a trimis imediat oamenii după ei. Polonezii ieșiți din minți alergau țipând pe străzile înguste, urmărind armata care fugea, călcând în picioare răniții.
Între timp, Dirlewanger și Kaminski reușiseră să și pună trupele, într un fel oarecare, sub control. Himmler dăduse deja ordin să li se întocmească sentințele de moarte, care așteptau doar semnătura, dacă Varșovia nu va fi distrusă în douăzeci și patru de ore. Cu o asemenea amenințare atârnând deasupra capetelor, aceștia și au întors oamenii și i au trimis din nou înapoi. De data aceasta a fost trimisă Armata ca să i susțină. Ordinele noastre erau să tragem la vedere în oricine nu purta uniformă germană. Bărbat, femeie sau copil. Tânăr sau bătrân. Hitler condamnase la moarte întreg neamul polonez și noi trebuia să fim călăii.
Am intrat în Piața Napoleaon și, deodată, peste tumultul de împușcături și proiectile, am auzit sunet de muzică. Muzică într un astfel de loc, într un astfel de moment? Venea dintr o casă situată în partea de nord a scuarului. Un căpitan polonez cânta la pian, uitând, după câte se părea, de luptele ce se desfășurau în jurul lui. Melodia părea să l scoată din minți pe Kaminski. A trimis un întreg batalion, în fugă, în partea cealaltă a scuarului să lichideze muzica și a strigat după ei că cel care îi va aduce capul căpitanului în vârful baionetei, va fi avansat.
Batalionul mersese doar câțiva pași când colonelul Wachnowski și a aruncat Brigada Janislau în atac. Brigada Janislau era formată în principal din femei, fete și băieți tineri, totuși erau neînfricați. Luptau ca toți partizanii, ca nebunii îmbătați de gustul sângelui...
Trupele de sprijin din spatele nostru au început să arunce grenade fumigene, care produceau nori groși de ceață verde, iritantă. Cei mai mulți dintre polonezi nu aveau măști de gaze și s au retras în dezordine. De fapt, nu era gaz. Era un fel de fum folosit pentru scopuri de camuflaj și era de aceea acceptat ca un mijloc de luptă absolut legal. Orice nefericit prins în el timp de douăzeci de minute, murea cu certitudine în chinuri, dar acesta, chipurile, era socotit un joc corect.
A urmat o acalmie de scurtă durată, timp în care ambele părți s au retras. După aceea, dându și clar seama că vor muri într un fel sau altul, polonezii s au năpustit înainte prin norii de ceață, urlând și strigând către noi, cu explozive legate pe piept. SS iștii lui Kaminski și Dirlewanger au fost efectiv anihilați de primul val.
Puținii care au supraviețuit măcelului au dat bir cu fugiții. Cadavrele zăceau unele peste altele în rigole, iar la fiecare colț de stradă flutura steagul polonez cu falnicul vultur alb.
Departe, în Berlin, Himmler se băgase în pat din cauza febrei. Chiar și Hitler ezita să l deranjeze cu simple probleme de stat, deoarece dr. Kirstein se pronunțase că viața Reichsführer ului era în mare pericol. Făcuse un șoc nervos serios când auzise veștile din Varșovia. Polonezii distruseseră opt sute de Tigri și lichidaseră trei divizii. Întreg centrul orașului era acum în mâinile lor. Din patul de suferință, Himmler avusese suficient control al facultăților sale ca să poată semna sentința la moarte a gauleiter ului Fischer, trădătorul care renunțase inițial la Varșovia în favoarea inamicului. Gauleiter ul a fost târât pe străzi de un Tigru din Divizia a treia de tancuri a lui Eicke, iar capul i a fost trimis lui Himmler într o cutie. Generalul Rainer Stahel, comandantul Varșoviei, a fost, de asemenea, condamnat la moarte, dar i s a comutat pedeapsa cu condiția să recucerească vechile cartiere ale orașului. Spre nefericirea lui, a căzut în mâinile partizanilor înainte să și ducă la îndeplinire misiunea.
În zori am fost atacați de un corp de cavalerie, care a șarjat pe străzi cu săbiile scoase și urlând ca o hoardă de cazaci. Copitele bubuiau pe caldarâm, scoțând o ploaie de scântei când fierul atingea cremenea. Caii erau înspumați, săbiile roșii de sânge. Mulți oameni au fost prinși în învălmășeală și călcați în picioare. Multora le a fost despărțit capul de umeri, pentru că și au căutat prea târziu adăpost.
M am pomenit alergând să mi salvez viața, cu Porta lângă mine. Am fugit alături, cu săbiile șuierând pe lângă urechi, cu răsuflarea fierbinte și plăcută a cailor în nări. Am ajuns la Piața Pilsudski, care era plină de cadavre. Porta s a împiedicat și a căzut, iar eu n am reușit să mă opresc. Am venit peste el, dându mi seama că acesta va fi cu siguranță sfârșitul amândurora.
Și atunci, pe neașteptate, mitraliere au deschis focul din partea opusă a scuarului. Polonezii care înaintau s au trezit în fața Regimentului SS „Der Führer". Oameni și cai au fost sfârtecați în bucăți. Cei care au putut s au întors și au fugit, dar mult mai mulți au rămas în urmă, în cimitirul Pieții Pilsudski. Un cal și călărețul lui s au prăbușit direct lângă locul unde Porta și cu mine stăteam ghemuiți printre morți. Au căzut doar la câțiva metri de noi, așa că am reușit să ne adăpostim după ei de gloanțele care zburau în jurul nostru.
În ziua următoare, cerul de deasupra Varșoviei s a înnegrit de bombardiere. Erau avioane Wellington, trimise cu întârziere să i ajute pe polonezi. Dar din toate armele și proviziile lansate deasupra orașului, abia o zecime a fost culeasă de partizanii asediați ai lui Bor Komorovski. Restul a fost împărțit în „mod egal” între germani și ruși.
Unindu ne cu Regimentul 104 de grenadieri, am lansat un atac pe Strada Pivna în încercarea de a elibera cartierul de nord al orașului, care era în mâinile inamicului de mai bine de o lună. Acesta prezenta o importanță strategică pentru Armata Germană și am fost înzestrați cu tancuri și cu P 64, ca să fim siguri că vom face treabă cum se cuvine.
— Înainte, tancuri! a ordonat colonelul Hinka prin radio.
Vehiculele au pornit încet în josul pantei Străzii Pivna.
— Distanța patru sute de metri, a zis Bătrânul. Încărcați și pregătiți vă de foc.
Revenisem la vechea rutină. Trecuse mult timp de când nu mai văzusem interiorul unui tanc. Acum, în sfârșit, eram din nou unde ne era locul, la punctul de observație din interior. Era ca și cum nu fusesem niciodată în altă parte.
Micuțul încărca și descărca tunul cu obișnuita i și precisa i regularitate. Reușea chiar, din când în când, să tragă o dușcă de vodcă sau să ia o îmbucătură de cârnat fără să întrerupă ritmul. Micuțului îi era total indiferent în cine trăgeam. Obiectivul putea fi orice, de la un grup de spectatori nevinovați până la un cuib de mitralieră inamic. El știa doar că tunul trebuia ținut în continuă activitate și că misiunea lui era de a l alimenta cu grenade.
Ne a apărut în cale un rând de căsuțe cu terasă. S au mototolit în fața noastră de parcă ar fi fost făcute din carton, dar brusc s a auzit bubuitul unei explozii, tancul s a cutremurat, s a înclinat într o parte și s a oprit într o rână, tremurând violent.
— Mină magnetică, a zis Heide, posac. Șenila dreaptă a fost avariată.
A urmat un moment de liniște, apoi Porta a tras o înjurătură și s a ridicat în picioare. A dat din cap spre Micuțul.
— Echipa de reparații afară. Hai să mergem.
Micuțul s a așezat confortabil pe podea și și a umplut gura cu cârnați.
— Tu glumești, a zis.
— Vrei să stai aici și să aștepți să ne arunce în aer și să ne facă fărâme? a întrebat Porta, furios.
Micuțul a ridicat din umeri.
— E mai bine decât să ieși afară și să fii omorât, a zis.
Înainte ca Porta să i poată răspunde, am fost loviți a doua oară. Un proiectil a lovit blindajul exterior și a explodat într o minge de flăcări. N a făcut stricăciuni serioase, dar ne a afectat nervii. Între timp, celelalte tancuri care erau cu noi dispăruseră. Se trăgea în noi din spate și trebuia să rotim turela cu mâna, deoarece circuitul electric fusese scos din funcțiune de primul proiectil. A urmat a treia explozie și de data aceasta întreaga osie din spate a fost smulsă. Acum nu mai exista nici o posibilitate de a trimite o echipă de reparații. Chiar dacă ar fi supraviețuit infernului din stradă, cu siguranță nu ar fi putut pune osia la loc.
Cu părere de rău, Bătrânul a dat ordin să abandonăm vehiculul. Un tanc staționar e o cloșcă pe ouă. Putea zbura în aer în orice clipă și ar fi fost adevărată sinucidere să mai zăbovim în el. Toate trapele erau deschise; am văzut o învălmășeală de brațe și picioare pe măsură ce camarazii mei dispăreau. Eu a trebuit să rămân ultimul ca să distrug ce mai rămăsese din vehicul.
— Ne vedem în rai, a zis Porta, trimițându mi bezele.
L am urmărit cu privirea cum s a strecurat afară. Am așteptat până i am văzut tălpile cizmelor, apoi am amorsat dispozitivul de autodistrugere și m am aruncat după el spre cea mai apropiată trapă, care a refuzat să se deschidă. Căzuse înapoi și se înțepenise. M a cuprins imediat panica. Tancul urma să explodeze și eu eram încă înăuntrul lui. Îmi mai rămăseseră doar câteva secunde și nu puteam ieși. Am lovit cu pumnii trapa închisă, într o furie inutilă și plină de suspine. O presase în jos unda de explozie a unei grenade și se înțepenise bine de tot. Era nevoie de mai multă putere decât slabele mele lovituri ca să se deschidă și de mai multă minte decât avea creierul meu stăpânit de groază pentru a mă dirija spre o altă ieșire.
Brusc, am văzut lumina zilei. Două mâini, mari, ca două lopeți, s au întins jos spre mine. M au tras sus prin turelă și Micuțul, împreună cu mine, a căzut lângă tancul avariat.
— Imbecil nenorocit! a mârâit Micuțul. Mi a tras câteva palme serioase. Puteam fi amândoi uciși din cauza prostiei tale!
Doar detunătura exploziei l a făcut să tacă. Am fost aruncați în partea cealaltă a străzii, direct prin ferestrele unei case din apropiere. Chiar și Micuțul a fost atât de zdruncinat, încât n a mai putut face altceva decât să stea întins pe podea și să gâfâie până când unul dintre pereți a început să se lase în jos spre noi. Atunci ne am repezit din nou afară, pe caldarâm.
Ne am alăturat unei companii de infanterie și am atacat Palatul Buhl, cândva reședință regală, acum în mâinile partizanilor. N au renunțat la el fără luptă. Am luptat din cameră în cameră, pe paliere și scări, în galerii și în grădini, până când, în cele din urmă, palatul semăna cu o baracă... frumusețea îi era distrusă, mândria umilită. Partizanii s au retras, noi rămânând singurii stăpâni. După ferocitatea luptei, liniștea era apăsătoare. Palatul regal era o ruină tristă și n am simțit nici o mulțumire să mă întind îndurerat și nespălat pe un pat cu baldachin cu patru stâlpi, într o cameră care cândva aparținuse unor prinți. Micuțul și a șters cizmele pe cuvertura de damasc, iar Porta a tras draperiile jos și a dormit pe ele încovrigat, ca un câine în cușcă. Timp de câteva ore am fost stăpânii unui palat distrus de război. Odată însă cu venirea zorilor am fost din nou aruncați în rigole, unde ne era locul, puși pe fugă de un detașament de luptători de gherilă, însetați de sânge, al lui Wachnowski. Momentul nostru de glorie fusese foarte scurt.
Brusc, părea că partizanii mișună în tot orașul. Am fost forțați să ne adăpostiși în canalele colectoare. Timp de patru zile am stat acolo majoritatea timpului, la trei metri sub pământ, îngropați până la brâu în murdăria puturoasă. Când am ieșit din nou în aer liber, plini de materia vâscoasă care picura de pe noi și pe jumătate orbiți de lumina strălucitoare a zilei, am fost înșfăcați de o companie din Divizia Reich SS și vârâți fără nici o ceremonie într un Tigru. Nu conta că eram slăbiți din cauza foamei după ce rătăcisem patru zile prin canalele de colectare ale Varșoviei, SS iștii aveau nevoie de oameni care să conducă un tanc și noi eram nefericiții pe care i au găsit întâmplător.
Ar fi trebuit să aibă mai multă minte decât să bage un Tigru în lupta de stradă din Varșovia. Tancul greu era prea mare și prea greoi. Era imposibil să l manevrezi prin străduțele înguste, întortocheate și n a trecut mult timp până când a pățit o; amândouă șenilele i au fost distruse de proiectile. Bătrânul a dat ordin să părăsim vehiculul și să l distrugem, și încă o dată mie mi a revenit sarcina de a rămâne ultimul și a termina treaba.
Am așteptat cu nerăbdare până au dispărut toți, apoi am amorsat dispozitivul și m am repezit la trapă. De data asta nu se înțepenise. Am ieșit afară și am luat o la fugă să mi ajung camarazii. Ne am ghemuit după caroseria unui camion ars și am așteptat explozia.
Explozia nu s a produs...
Un Unterscharführer SS m a amenințat că mă împușcă pe loc dacă nu mă întorc imediat să mi repar greșeala. Am discutat aprins câteva secunde a cui era vina, a mea sau a dispozitivului de autodistrugere, dar indiferent a cui era, n am avut altă alternativă decât să mă întorc și să termin treaba. Tancurile Tigru încă erau clasificate ca arme secrete. Nu era permis sub nici un motiv ca vreunul să cadă în mâinile inamicului. Chiar dacă Unterscharführer ul mi ar fi cruțat viața, n aș fi supraviețuit curții marțiale.
Am traversat strada într o serie de salturi nervoase. Heide mi a asigurat foc de acoperire, dar acoperișurile erau pline de lunetiști, toți știind foarte bine care îmi era misiunea și hotărâți să mi o zădărnicească. M am rostogolit sub burta tancului, cu gloanțele făcând găuri în stradă, în jurul meu. Am încercat să deschid trapa de jos, dar nu s a clintit. Trebuia să intru prin turelă.
Am inspirat profund, am tras cuiul unei grenade fumigene și am aruncat o în stradă. După aceea m am cățărat pe turelă sub protecția norilor galbeni care se ridicau. În interiorul tancului, explozivul era la locul lui. Detonatorul de sticlă se spărsese și cea mai mică mișcare îl putea activa. Curte, marțială sau nu, nu m am apropiat de el. Am ieșit iute afară prin turelă și am traversat în goană strada, ca un iepure speriat. Lunetiștii încă trăgeau, dar ce pericol puteau prezenta niște gloanțe care zburau, în comparație cu grozăviile unui tanc de șaptezeci de tone pe punctul de a exploda? M am rostogolit la adăpost în ruinele unei case bombardate și am aruncat două grenade de mână, spre Tigrul lovit. Prima a ricoșat de pe blindajul exterior fără să producă nici o avarie, a doua a dispărut drept în turelă. Mi am acoperit capul cu mâinile și am așteptat.
Secundele treceau încet. Fiecare minut părea o oră. Prudent, mi am ridicat mâna. Am scos o altă grenadă din geanta de muniții și am smuls cuiul. Mi am ridicat brațul să o arunc, dar în momentul acela tancul a explodat.
Grenada mi a fost smulsă din mână de unda de șoc. Armura de oțel a fost azvârlită în partea cealaltă a străzii. Tigrul a dispărut într o mare de flăcări furtunoasă, iar tunul cel lung a fost aruncat înainte, ca o săgeată dintr un arc. A intrat direct pe fereastra deschisă a unei case unde tocmai ocupase poziție o grupă de infanteriști germani. N am stat să le aud comentariile. Am luat o la goană după Bătrânul și ceilalți.
Bătălia pentru Varșovia a continuat cu brutalitate nedomolită. În timp ce noi luptam să punem stăpânire pe Aleea Jerosolimska, a sosit unul dintre batalioanele lui Dirlewanger. Era cunoscut eufemistic ca detașamentul de „curățenie".
Himmler dăduse mână liberă acestor formațiuni SS. Misiunea lor era de a curăța orașul în modul cel mai eficace. Și, în consecință, jefuiau, violau, dădeau foc și ucideau dintr un capăt al Varșoviei până în celălalt. Ultima lor distracție era să joace fotbal pe stradă cu copiii sugari, în loc de minge, până nu mai rămânea nimic din ei. Mamelor care aveau temeritatea să plângă li se dădea foc hainelor și erau fugărite în cerc sub amenințarea armelor. Toate acestea se făceau în mijlocul hohotelor de râs ale ofițerilor încântați, dintre care cei mai mulți erau foști comandanți de lagăre de concentrare.
Locotenent colonelul sub a cărui comandă ne am aflat temporar părea străin de metodele SS ului. Era un bătrân și până în momentul acela reușise, probabil, să și păstreze ochelarii. Acum însă își deschisese ochii și se holba îngrozit, nevenindu i să creadă când vedea copiii mici aruncați în aer și prinși, când cădeau, în vârful baionetei. L a căutat pe Hauptstrumführer ul care răspundea de aceste acțiuni și i a ordonat să și retragă imediat hoarda de barbari. Hauptstrumführer ul l a măsurat cu privirea, plin de un dispreț glacial.
— Desigur, nu știți, domnule, că acesta este Batalionul al treilea din Brigada Dirlewanger și că noi suntem sub ordinele directe ale Reichsführer ului. Ar fi total neînțelept din partea d voastră să încercați să vă amestecați în munca noastră.
L a împins la o parte din calea lui pe locotenent colonel cu patul armei și a plecat mai departe cu viteaza lui șleahtă de sălbatici, în căutare de noi cuceriri. Colonelul tremura. Fața îi era cenușie și zbârcită, pielea învârtoșată. În numai câteva minute ochii păreau că i s au dus adânc în cap.
— Dumnezeule drag, a zis. Dumnezeule drag, ce mod de a purta un război...
Bătrâna Prusie dispăruse într adevăr. Nu mai existau generali cinstiți, nu mai exista disciplină severă. Acum era vremea oamenilor josnici. Oameni josnici ca Heinrich Himmler, Reichsführer SS, comandantul suprem al Armatei, ministrul de interne, ministrul justiției, șeful biroului securității... Oameni mizerabili în uniforme negre și cu ochelari cu rame de aur. Oameni de care chiar Hitler avea motive să se teamă.
Pe toată strada casele ardeau. Oamenii prinși la etajele superioare deschiseseră ferestrele și strigau după ajutor, dar nimeni nu și putea bate capul cu ei. Nici polonezii care se retrăgeau, nici germanii care înaintau. Erau lăsați să ardă. Întreaga Varșovie era în flăcări. Strada Chlodna ardea dintr un capăt în celălalt, germani și polonezi fiind deopotrivă prinși în acest infern și arși de vii. Nimeni nu putea scăpa prin pereții compacți de flăcări. Bitumul de pe străzi sfârâia sub picioarele noastre, apa din fântâni era atât de fierbinte, încât ieșeau aburi din ea. Varșovia ardea până la temelii.
Am dat buzna în străfundurile răcoroase ale unei pivnițe pentru un răgaz de câteva momente, dar nu eram acolo de zece secunde când un sergent de stat major, cu fața mare și roșie, a apărut la intrare și ne a scos din nou afară.
— Ce mama dracului credeți că faceți, șezând pe fundurile alea mari și groase? Mișcați vă, înainte să vă împușc pe toți!
Ne a mânat din urmă pe stradă cu pușca, apoi a ajuns drept în fața unei grenade care cădea și a fost ucis.
— Așa i trebuie, a zis Micuțul, oprindu se automat sub o colonadă ca să cotrobăiască prin buzunarele mortului.
Locotenent colonelul ședea în jgheabul unei fântâni din care ieșeau aburi, cântând imnuri. Era înconjurat de un cerc de flăcări ce se strângea în jurul lui și era imposibil să ajungem Ia el.
— A înnebunit, a zis Gregor, fascinat. A înnebunit de a binelea...
Am stat o vreme, urmărind spectacolul, până când în cele din urmă un proiectil rătăcit a nimerit direct pe fântână, iar colonelul a fost îngropat sub moloz.
Pentru a nu știu câta oară, am primit ordin să încercăm să recapturăm Podul Poniatowski. Doream din tot sufletul ca o parte sau cealaltă să l arunce în aer. Atunci, nemaiavând nimic de capturat, am fi fost lăsați în pace. Am atacat fără nici un entuziasm și am fost încă o dată respinși categoric de Ziemski Wachnowski și partizanii lui. Polonezii nu cedau nimic. Orice german cădea în mâinile lor era fie ars de viu, fie omorât în bătaie. Am văzut un maior târându se spre ruinele fântânii, trăgând după el un picior zdrobit. L au văzut și polonezii. Au dat drumul unui furtun și l au stropit cu benzină. Apoi, râzând, au aruncat un chibrit aprins după el. Când flăcările s au stins, scheletul carbonizat al maiorului se mai menținea încă în patru labe, în drumul lui spre ruinele fântânii. În timpul nopții, am ajuns la Piața Krazinski și ne am văzut din nou cu compania noastră... sau, în orice caz, cu ceea ce mai rămăsese din ea. Printr o minune, reușiseră să instaleze o bucătărie de campanie. Nu servea decât coji de pâine și o supă cenușie murdară, care părea că fusese stoarsă din cârpe pentru spălat podelele. Eram însă atât de flămânzi, încât am fi putut mânca orice, crezând că era friptură.
Gregor și cu mine am fost numiți santinele la capătul Străzii Krazinski, iar restul Companiei și a pregătit culcușul pentru noapte în subsolul uneia dintre puținele clădiri care mai erau în picioare. Cu puțin timp înainte de ora unsprezece, a început să plouă. Ploaia rece și deprimantă de toamnă venea dinspre scuar direct pe fețele noastre.
Stăteam aduși de umeri, privind posomorâți înainte, tăcuți, în timp ce apa ni se prelingea pe gât și se infiltra prin tălpile rupte ale cizmelor. După o vreme, Gregor și a schimbat poziția și i am auzit pașii. A înjurat. Și a scos ambele cizme și, plin de solemnitate, și a vărsat apa din ele, apoi și le a tras iarăși în picioare.
— Asta o să ne facă grozav de bine, am zis.
Gregor a oftat.
— I s ar rupe sufletul sărmanei mele mame, a zis, dacă m ar vedea în halul ăsta.
— Consideră te norocos că ai mamă, am zis, acru.
— Ce mai tărăboi făcea, a continuat Gregor, ca și cum eu n aș fi vorbit. Se ambala atât de tare, încât putea să i plesnească un vas de sânge... A schițat un zâmbet sentimental stupid, apoi a râs trist. Odată am căzut în râu, a zis. M am dus acasă ud leoarcă. Bătrâna doamnă era cât pe aci să facă o criză. M a culcat și mi a dat lapte fierbinte și aspirine. Credea că o să răcesc. A râs din nou. Să răcesc! a zis. Asta i bună.
— Foarte amuzant, am zis.
Noaptea era liniștită, în afară de zgomotul făcut de ploaia care curgea șiroaie de pe acoperișuri. Liniștea părea nefirească, aproape stranie, după zile și săptămâni de bombardament continuu. Acum era acalmie, dar mâine va începe din nou. Mâine vor mai muri câteva mii, vor mai fi aruncate în aer câteva poduri, vor trece dintr o mână într alta câteva clădiri. Toți pionii din joc vor fi regrupați și trimiși în diferite piețe, gata să facă următoarea mișcare.
Era timpul să fim schimbați, dar n a venit nimeni. Nu puteam face nimic în această privință. Puteam să rămânem în post și să înjurăm până când cineva, undeva, își amintea de noi. Ploaia a încetat. În apropiere a început să cânte o pasăre și ne a băgat în sperieți.
— Fir ați ale naibii de păsări, a zis Gregor.
În locul ploii a venit o ceață puturoasă, care se târa spre noi. Se derula ca un covor gros de a lungul Străzii Lazienkowska, accentuând suferința nenumăraților răniți care zăceau ghemuiți pe treptele distruse ale Bisericii Sf. Alexandru. De unde stăteam noi se vedeau trei cadavre, doi polonezi și un german. Germanul zăcea în rigolă, cu ambele picioare retezate. Unul din polonezi era agățat în gardul de sârmă ghimpată, atârnând moale și diform, ca o păpușă din care s a scurs rumegușul. Celălalt era ghemuit, ca un embrion, într o groapă de proiectil plină de sânge. Până a doua zi seara, cadavrele acelea vor fi acoperite de pete verzi și galbene, umflate, gata gata să plesnească. Vor rămâne o zi, două unde au căzut, apoi vor fi călcate în picioare la următorul atac și vor exploda ca fructele răscoapte. Măcar dacă i ar vedea mamele lor. În glorioasa moarte pentru țările lor...
— N ai crede, a zis Gregor, urmărindu mi șirul gândurilor. N ai crede că au rămas atât de mulți oameni în lume până acum, nu i așa? N ai crede că au mai rămas pentru a fi uciși.
— Totdeauna vor fi oameni ca să fie uciși, am zis. Chiar dacă ar trebui să i crească în mod special pentru asta.
— O fac deja, a zis Gregor.
Schimbul a sosit, în sfârșit, cu aproape o oră întârziere. Trei motocicliști din Regimentul 104, care erau într o dispoziție sufletească mai proastă chiar decât a noastră. Erau sătui până în gât de război, de Partid, de Führer; sătui de afurisiții de britanici, de afurisiții de ianchei, de jidani, de roșii.
— Ce ziceți de polonezi? am întrebat.
— Afurisiții de polonezi, de europeni, de broscari, de...
— Știi ce? a zis Gregor. E mi aș trage un glonț în cap dacă aș fi în locul vostru.
Mulțumiți, ne am întors Ia clădirea în care restul Companiei sforăia, ca o turmă de porci. Gregor s a împiedicat de un trup și omul s a trezit, iar șirul de înjurături care a urmat i a trezit pe toți ceilalți. S au ridicat toți în capul oaselor și ne au înjurat cu glasuri pline de scârbă și dispreț. Știam cum se simțeau. Somnul este cel mai valoros bun al soldatului, oricât ar fi de puțin. Chiar când îi este îngăduit luxul de odihnă netulburată timp de cinci sau șase ore pe o podea tare, cu masca de gaze drept pernă și cu o haină jerpelită drept pătură.
Am ocupat poziție între Micuțul și Porta. Era un spațiu îngust între ei și m am zvârcolit până când m am aranjat bine. Aici îmi era nu numai cald, dar eram și în siguranță, putând dormi scurtul răstimp din noapte în relativă pace și tihnă.
Am fost treziți în zori de zgomotul dorit al bucătăriei. Mi am dat brusc și pe deplin seama că efectele supei de cârpe pentru spălat podelele, din ziua anterioară, trecuseră și stomacul protesta furios. Mecanic, am prins șase păduchi și i am strivit între degete. Micuțul și Porta erau deja în picioare, strângându și gamelele și sacii de merinde. Imediat ce vor fi înghițit parodia de mic dejun, vor porni în căutarea unui meniu mai consistent; și, fără îndoială, nu se vor întoarce cu mâna goală.
— Hai să ne grăbim, a zis Porta, împingându l pe Micuțul în sus, pe scările subsolului. Cel mai bine e să ajungem la piață înainte să vină multă lume.
Porta era unul dintre gunoierii naturali ai pământului. Puteai să l pui gol pușcă pe o plută în mijlocul Oceanului Atlantic și după trei ore intra imperturbabil într un port, îmbrăcat într un costum Savile Row, îndopându se cu homar proaspăt și spălându l cu o sticlă din cel mai bun vin alb de Rin. Fiind în Varșovia, în toiul unei bătălii, nu putea face rost de homar și vin, dar, cel puțin, va veni cu o halcă de cal și un bidon de vodcă.
Plecaseră, amândoi, de mai bine de două ore și când s au întors, cărau o jumătate de porc. Era înfășurată într un cearșaf și lăsa în urmă o dâră de sânge.
— De unde naiba ați făcut rost de ăsta? a întrebat Bătrânul, nervos.
De data asta însă nu erau deosebit de interesați să se laude cu isprăvile lor. Aveau ceva mult mai palpitant despre care să vorbească.
— Ce contează de unde am făcut rost de el, a zis Porta. Ceea ce am văzut când îl luam o să vă facă părul măciucă.
— Zău? Ce a fost?
Bătrânul părea cât se poate de temător, după expresia de satisfacție răutăcioasă de pe fața Micuțului.
— Ce ați văzut?
— Pe Dorn, a zis Micuțul, cu o voce plină de uimire răutăcioasă, de parcă chiar și acum nu i venea să și creadă ochilor. L am văzut pe Dorn, asta i ce am văzut.
— Dorn de la Torgau? a întrebat Gregor.
— Întocmai, a zis Porta. Călăul însuși.
— Îmbrăcat la mare ținută, a adăugat Micuțul. Cizme de piele, cască, P38 nou nouț și strălucitor.
A urmat o tăcere uluitoare. Dorn de la Torgau în Varșovia? Carl Dorn, torționarul de la Torgau, luptând pe front? Părea aproape imposibil. Războiul era, probabil, mai aproape de sfârșit decât crezusem, dacă oamenii ca Dorn erau aruncați în luptă.
— S a întâmplat tocmai când despicam porcul, a zis Micuțul. L am văzut dând colțul străzii.
S a întors și a început să imite mersul țanțoș, plin de trufie al lui Dorn. Era imposibil de confundat. Nu putea fi decât Dorn. Ni s au înfiripat pe chipuri zâmbete de triumf. Carl Dorn trimis pe front. Nu era un singur soldat în întreaga Armată Germană care să nu strige de bucurie auzind vestea.
— Te a observat cumva? a întrebat Bătrânul, încă neliniștit.
— Sigur! a răspuns Micuțul.
— Nu întâlnești un vechi amic pe stradă, și l ignori întru totul, a adăugat Porta. Firește, ne am întors și i am făcut semn cu mâna, nu?
Mi i imaginam făcându i semne cu mâna. Îmi imaginam cele două degete întinse, huiduielile și fluierăturile care le au însoțit. La fel, evident, își imagina Bătrânul. Și a trecut o mână peste frunte.
— Vă dați seama, desigur, că primul lucru pe care o să l facă va fi să vină aici să vă caute?
— Și ce i cu asta? a zis Micuțul, indiferent.
— O să aveți mari necazuri, a zis Bătrânul, răstit. Judecați și voi cu puțină minte, pentru Dumnezeu! Ce propuneți să facem când o să apară aici și o să pună o grămadă de întrebări neplăcute în legătură cu o jumătate de slănină furată?
— Să i lipim o grenadă de fund, a sugerat Porta.
— Să l înecăm într un hârdău de borală, a zis Micuțul.
— Să l spânzurăm...
Bătrânul i a ascultat cu stoicism până la sfârșit.
— Sunteți siguri că ați terminat? a zis Bătrânul, în cele din urmă.
— Nu chiar, a zis Porta. Da cred că i de ajuns ca s o lăsăm naibii.
— Dacă va supraviețui ăstora, a zis Micuțul, o să găsim altceva.
— V ați pierdut mințile alea de găină? a întrebat Bătrânul, nervos. Chiar vă închipuiți că Dorn o să fie atât de idiot să vină aici fără o gașcă de prieteni care să l apere? Chiar credeți că ar veni de bunăvoie atât de aproape de doi ucigași ca voi, dacă n ar fi sigur sută la sută de situație? A dat din cap spre ei, în semn de avertizare. Nu încercați nici o șmecherie cu Dorn, a zis. N o să reușiți.
A urmat o pauză plină de revoltă, apoi s au privit unul pe celălalt și au ridicat din umeri. Micuțul și Porta își făceau singuri legea, dar Bătrânul nu era prost și, probabil, își dădeau seama că vorbește înțelept. O fi fost Dorn scos din locul lui tihnit de la Torgau și trimis pe front, ca să lupte în cele din urmă, cu toate acestea însă era sergent major atașat pe lângă statul major general și ca atare putea fi clasificat în categoria persoanelor privilegiate.
— Puneți doar un deget pe Dorn, a zis Bătrânul, și o să vă pomeniți foarte curând râzând mânzește.
— Adică vrei să l lăsăm pe rahatul ăsta nepedepsit? a strigat Micuțul, plin de indignare. Nici măcar să nu i tragem un șut în fund?
— Altă dată, a zis Bătrânul. Altă dată.
— Fir ar a naibii să fie! a zis Micuțul. A înșfăcat bucata de carne și și a aruncat o pe umăr. Dacă așa stau lucrurile, pot găsi pe altcineva căruia să i placă să mănânce din furtișaguri, a zis.
A dispărut în sus pe scări, urmat de un Porta plin de sine. De atunci nu i am mai văzut câteva zile, și nici porcul, în afară de câteva pete de sânge chinuitoare pe podea, care ne aminteau de mâncarea ce o puteam avea.
La câteva secunde doar după ce Micuțul și Porta plecaseră, am auzit alți pași pe caldarâm și în cadrul ușii a apărut locotenentul Löwe, însoțit de Dorn, de sergentul major Hofmann și de trei polițiști militari. Toți șase au coborât la subsol. Löwe părea plictisit și cinic, chiar înainte de a începe. Hofmann se uita chiorâș la noi din spatele lui Dorn. Dorn era plin de obișnuita lui importanță. Era îmbrăcat într o uniformă nou nouță, încă fără pete și neșifonată, iar ochii mici, răutăcioși, vârâți în fundul capului se mișcau neliniștiți în căutarea prăzii dispărute.
— Sergent Beier, a zis Löwe. Sergentul major Dorn mi a raportat că azi dimineață în zori a văzut pe doi dintre oamenii tăi tăind și luând un porc la care nu aveau dreptul.
— Un porc? a zis Bătrânul.
Löwe s a întors spre Dorn pentru confirmare.
— Un porc, parcă ziceai?
— O jumătate de porc, a zis Dorn.
Löwe s a întors cu un aer de scuză spre Bătrânul.
— Jumătate de porc, a zis.
A urmat o pauză.
— Asta i foarte serios, a zis Bătrânul. Într adevăr, foarte serios.
— Categoric este, a fost de acord Löwe. Furtul se pedepsește cu moartea. S a întors din nou spre Dorn. Ei, sergent major? Poți să i identifici pe cei doi oameni?
Dorn a făcut țanțoș un pas înainte. Ochii i s au îngustat acuzator.
— Nu sunt aici, a zis.
— Ce i cu porcul?
— O jumătate de porc, domnule locotenent.
— O jumătate de porc, nici pomeneală. O vedeți undeva?
— Firește că n o văd! a mârâit Dorn, pierzându și brusc răbdarea. E clar că au ascuns o undeva!
Löwe a ridicat o sprinceană spre Bătrânul.
— Sergent Beier, trebuie să ți pun această întrebare: ascunzi o jumătate de porc?
— Nu, să trăiți, a zis Bătrânul.
— Nici o parte dintr un porc? Capul porcului? Picioarele porcului? Coastele?
— Nu, să trăiți.
— Ei, bine, atunci, sergent, acesta fiind cazul, îmi pare rău că ți am răpit timpul. Îți urez o dimineață bună. Plecăm, domnilor?
Dorn a intervenit, furios.
— Sper că nu l credeți pe cuvânt?
— De ce nu? Am cea mai mare încredere în integritatea sergentului Beier.
— Dar e o minciună! O minciună sfruntată! I am văzut când au luat o, am văzut că au adus o aici!
Löwe a oftat adânc și, s a uitat la ceas.
— Sergent major Hofmann, a zis. Tu îl cunoști pe sergentul major Beier de multă vreme. Ai avut vreodată motiv să te îndoiești de adevărul celor spuse de el?
Hofmann a luat poziție de drepți în fața locotenentului, fără să se uite la Dorn.
— Niciodată, să trăiți, a zis.
— Atunci haideți să plecăm, a zis Löwe. A urcat scările și, când a ajuns sus, s a întors. Firește, mă vei informa de îndată ce jumătatea de porc sau orice parte dintr un porc va ajunge în posesia ta, a zis.
Locotenentul, urmat de întreaga suită, în afară de Dorn, a părăsit pivnița. Dorn a zăbovit o clipă, holbându se la podea. Picioarele îi erau într o baltă de sânge proaspăt. Și a ridicat privirea spre Bătrânul și a strâmbat din gură a triumf, arătându și colții galbeni, ascuțiți.
— Ați avut un accident urât aici, a zis. Cred că ar fi bine să i vorbesc locotenentului despre el. S ar putea să i se pară interesant. Foarte interesant.
A urcat scările tropăind și strigând. Mă întrebam dacă Micuțul și Porta lăsaseră o dâră de sânge în urma lor în toată Varșovia.
— Carne de porc prăjită, a rostit Gregor, oftând, legănându se înainte și înapoi pe călcâie și ținându se cu mâinile de burtă. Am fi putut mânca acum carne de porc prăjită dacă ei nu ar fi plecat și n ar fi venit pe front ticălosul ăsta tâmpit! De ce nu l or fi ținut la Torgau, unde îi este locul? De ce l au trimis aici să ne necăjească pe noi? De ce...
S a oprit derutat, întrucât a apărut o umbră în cadrul ușii. Se întorsese locotenentul. S a făcut liniște în timp ce cobora scările. S a oprit un moment și a studiat gânditor balta de sânge. După aceea și a ridicat privirea în sus, asupra lui Heide, singurul dintre noi a cărui față văzuse briciul de mai bine de o săptămână.
— Urât te ai mai tăiat, sergent, a zis. Pe viitor va trebui să înveți să fii mai atent. Știi, nu se face să fii neatent. Zău că nu se face...




Nu are importanță unde luptăm; nu are importanță împotriva cui luptăm. Vom ucide când va fi necesar în interesul țării noastre și luarea vieții unui om nu trebuie să însemne pentru noi mai mult decât uciderea unei vite... Numai bazându ne pe această filosofie vom putea porni cu încredere pe drumul victoriei.
Himmler. Într un discurs adresat ramurii străine a SS ului.

Ceea ce poate le lipsea oamenilor din Brigăzile lui Dirlewanger și Kaminski în materie de disciplină militară strictă, era mai mult decât compensat prin zelul cu care își duceau campania de teroare și tortură. Au înaintat spre centrul Varșoviei dând foc, jefuind, violând, ucigând și lăsând în urma lor o dâră lungă de moarte și distrugere. Ucideau fără să facă vrea deosebire. Polonez sau german, tânăr sau bătrân, femeie sau copil... oricine le stătea în cale era eliminat.
Îngrozit de crimele care erau comise zilnic, generalul Hans Guderian, șeful statului major al Forțelor Germane din Polonia, i a spus lui Hitler în termeni preciși că se putea aștepta la demisia lui imediată dacă cele două Brigăzi nu vor fi retrase din Varșovia, iar ofițerii lor comandanți trimiși în fața Curții Marțiale.
În același timp în care generalul Guderian și a prezentat ultimatumul, comandantul Brigăzii Fegerlein SS, o rubedenie a Evei Braun, amanta Führer ului, l a informat pe Hitler că oamenii recrutați de Dirlewanger și Kaminski nu erau decât criminali și psihopați și că domnia teroarei din Varșovia va fi o pată veșnică pe onoarea patriei.
Cu părere de rău, și mult prea târziu, Hitler a fost forțat să acționeze. I a ordonat lui Himmler să retragă cele două Brigăzi și să le înlocuiască cu o divizie SS regulată. Atunci, și numai atunci, generalul Bor Komorovski a acceptat să capituleze.
În 23 decembrie 1944, Kaminski a fost împușcat... aproape sigur din ordinul Reichsführer ului, deși aceasta nu s a dovedit niciodată. Cât îl privește pe Dirlewanger, el a fost capturat la sfârșitul lui februarie 1945 și și a găsit sfârșitul cuvenit în mâinile partizanilor polonezi.

SFÂRȘITUL CURSEI

Eram adunați în fața Teatrului Krasinski, pierduți în admirarea unei fotografii cu două fete goale, când Micuțul a venit agitat spre noi.
— Hei! Priviți ce am găsit! a strigat.
Ne am întors cu greu ochii de la fotografie. Micuțul ținea de ceafă două pisici care țipau și scuipau.
— Mâncare! a zis Porta, luminându se la față.
— Mâncare pe naiba, a replicat Micuțul. Pisicile astea nu sunt pentru mâncare. Sunt pisici de curse.
— Prostii, a zis Gregor, înșfăcând una din ele. De ce să nu le jupuim și să le vindem celor din SS drept iepuri? Am face o avere.
— Ia mâinile de pe ea! a mârâit Micuțul.
Pisica și a întins o gheară și l a zgâriat rău pe Gregor pe față. Noi ne am tras înapoi în grabă.
— Pentru ce le ai adus? a întrebat Porta, agresiv. Pentru ce le ai adus dacă n o să le mâncăm sau n o să le vindem?
— Þi am spus, a zis Micuțul, punând câte un animal sub fiecare braț. Sunt pisici de curse, nu? Au fost special pregătite pentru asta.
— Cine ți a spus tâmpeniile astea? a rânjit Porta. Pisicile nu aleargă la curse, ele nu sunt de ajuns de tâmpite, idiotule! Crezi orice fleacuri. Ai fi în stare să crezi că Adolf a fost făcut din brânză, ai fi... Pisici de curse, pe naiba! O grămadă de tâmpenii!
Și a întors disprețuitor spatele spre cele două fete goale și noi o dată cu el. S a făcut tăcere, apoi Micuțul a început din nou.
— Le am văzut, a zis, cu toată seriozitatea. Le am văzut alergând.
— Cum le ai văzut?
— Alergând, a răspuns Micuțul. Le pui dinamită sub coadă și fug ca trăsnetul. Sar la fel cum sar caii.
Încet, ne am întors la loc. Ne am uitat la pisici cu un interes plin de regret.
— Asta, a zis Micuțul, dând din cap spre o mâță sură, râioasă, cu o ureche zdrențuită, asta a doborât toate recordurile la patru sute de metri.
— Da? Dar cealaltă? a zis Heide, privind cu dezaprobare la bocceluța de blană portocalie care îi zgâriase fața lui Gregor și scuipa.
— Ah, da, asta, a zis Micuțul, asta e mai bună pe distanțe scurte. E bună pentru o sută de metri. Dar aleargă încă bine pentru banii lor. Se prezintă încă destul de bine...
— Stai o clipă, a zis Porta. Stai o clipă... Despre ai cui bani vorbești?
— Despre ai celor care pun pariuri cu noi, a zis Micuțul, simplu.
A urmat o tăcere îngândurată, în timp ce Porta, specialistul în matrapazlâcuri financiare, s a scobit cu o unghie murdară în dintele care i mai rămăsese și s a gândit la toate posibilitățile.
— Da, e n regulă, a spus în cele din urmă. S a făcut, încercăm. S ar putea să iasă ceva.
Ne am dus în parc, unde era o pauză vremelnică a ostilităților și am început să curățăm o porțiune de pământ în jurul statuii lui Napoleon. Am amenajat o pistă de curse grozavă, cu diverse sărituri și obstacole și am pregătit animalele pentru o alergare de probă. Doi oameni le au ținut în timp ce alți doi le au legat de cozi cutii de tablă și, când s a tras cu pistolul pentru start, au fost aprinse fitilele. Nefericitele creaturi au fugit mâncând pământul împrejurul pistei, cu cutiile zdrăngănind în urma lor.
— Vedeți? a zis,Micuțul. Merg ca o rachetă.
Până am aranjat totul și am făcut două alergări de probă, se adunase o mulțime destul de mare de probabili pariori ca să privească. Porta umbla încoace și încolo, invitându i plin de îngâmfare să pună pariuri pe prima cursă.
Foarte curând a devenit clar că va fi nevoie de mai mulți alergători dacă era să se mențină viu interesul pentru sport. În consecință, Micuțul și Gregor au fost trimiși să prindă alte pisici, iar între timp au apărut câțiva oameni cu propriile lor animale, nerăbdători să le lase să și măsoare puterile cu sura cea râioasă și cu motanul portocaliu care scuipa. Cineva a adus un monstru negru, enorm, care părea să fi rezultat din încrucișarea cu un șobolan din canalul de colectare. S au pus în grabă pariuri mari dar, până la urmă, creatura a refuzat să ia startul. De îndată ce a fost aprins fitilul, s a întors cu o furie de felină nebună și a început să atace cutia de tablă cu dinții și ghearele. În cele din urmă, reușind să se elibereze, a pornit împrejurul pistei în sens invers, făcând prăpăd printre ceilalți alergători. A fost imediat descalificată, iar proprietarul amendat.
Micuțul și Gregor s au întors cu un motan tărcat și cu o jivină mică, albă și mițoasă, care s a dovedit a avea o viteză uimitoare. Un sergent de la Pionieri, care auzise despre curse de la un camarad de al său, a traversat jumătate de oraș ca să i opună surei râioase pisica lui cu blană mătăsoasă de culoarea carapacei de broască țestoasă. „Carapace de broască țestoasă" era o pisică italiană și l însoțise pe sergent tot drumul de la Monte Cassino. Devotamentul sergentului era de a dreptul mișcător. Adusese cu el un buzunar plin de sardele împuțite cu care și hrănea întruna fiara și la jumătatea primei curse, când carapacea de broască țestoasă era aproape la două lungimi înaintea celorlalte, a început deodată să strige despre cruzimea față de animalele mute. A trebuit să fie reținut cu forța ca să nu se arunce în mijlocul pistei s o salveze. Era o brută dură și grosolană, cu obraz colțuros, care, fără îndoială, i ar fi tăiat maică si gâtul pentru câteva parale, dar el și pisica erau totul unul pentru celălalt și, după prima cursă, în ciuda amenințărilor și a protestelor, s a retras de pe teren, vârându și o pe carapace de broască țestoasă sub braț și fiind gata să împuște pe oricine ar fi încercat să i o ia.
Ciudat cum chiar și oamenii cei mai înăspriți de război pot manifesta un atașament puternic față de cele mai ciudate creaturi. Am cunoscut cândva un caporal care ducea o broască râioasă într una din cartușiere, în loc de muniție. În fiecare zi o punea într un cuib de frunze umede ca să se simtă bine, iar uneori, când ne odihneam, broasca ieșea din cartușieră și se așeza pe umărul lui, ca o sperietoare în miniatură. Era un animal mic și urât, acoperit cu negi de culoarea puroiului, dar caporalul a plâns ca un copil în ziua în care, plimbându se liberă, a fost călcată de un camion.
Altădată, îmi amintesc, am capturat un motociclist rus care avea drept favorit un șobolan. Un șobolan de apă, mare și negru, care se comporta ca un câine, ținându se de rus peste tot unde mergea. Luau masa împreună din aceeași gamelă și dormeau în același sac de dormit. În cele din urmă, i am făcut scăpați pe amândoi. Era singura cale de a salva șobolanul să nu cadă în mâini străine și să nu ajungă tocană la cină. Asta i ar fi zdrobit inima rusului.
După ce carapace de broască țestoasă a fost retrasă din competiție, am început să avem necazuri cu pariorii. Motanul cel mare și bălțat a învins o de trei ori la rând pe favorita cursei, sura cea râioasă, și s a auzit un strigăt că sura era drogată. Cineva pretindea că l văzuse pe Micuțul dându i o țigară cu opiu, în spatele statuii lui Napoleon. Probabil aveau dreptate și, în mare, a fost bine că s a întrerupt cursa în acel moment, prin începerea bruscă a tirului de artilerie inamic, care a retezat capul lui Napoleon și a făcut o pe sura cea râioasă să zboare din brațele Micuțului și să fugă ca să și salveze pielea. Fără îndoială, asta ne a salvat de la a fi linșați.
Se sfârșise un interludiu amuzant. Acalmia se terminase, realitatea războiului revenise încă o dată. În noaptea aceea am fost de serviciu să adunăm răniții și să îngropăm morții. Răniții au fost duși la spitalele de campanie instalate în cartierul Sadyba. Morții au fost depuși în șiruri ordonate în gropi comune. Unele cadavre abia mai puteau fi recunoscute ca fiind cândva trupuri omenești. Unele erau roase de șobolani. Altora le lipseau membrele și capul. Ridicasem o rampă și trupurile erau rostogolite pe ea în rigolă, unde stăteau cu rândul la primire... Cazurile cele mai neplăcute nu erau cadavrele calde încă sau umede de sânge proaspăt, ci cele din pivnițe și subsoluri, care nu fuseseră descoperite timp de mai multe zile și acum erau verzi și umflate. Dacă erai înțelept, umblai cu ele cu cea mai mare grijă. O mișcare neatentă, grăbită și pielea umflată plesnea ca o prună răscoaptă, conținutul revărsându i se. Orice om prins în calea unui astfel de inundații de putrefacție purta cu el mirosul zile și chiar săptămâni... Îi rămânea în păr, se instala sub unghii, intra adânc în porii pielii.
Am fost schimbați la puțin timp după revărsatul zorilor, dar chiar și atunci n am putut dormi. Am stat o vreme pe un pod distrus, în lumina palidă a soarelui de toamnă, ascultând obișnuitele bubuituri de tun matinale și exploziile obuzelor, privind la apa care curgea pe sub noi, plină de cadavre. La câțiva pași mai departe, aplecat mult peste parapet, stătea un locotenent colonel între două vârste din Corpul Medical și se uita în susul apei cu ochi albaștri, indiferenți.
— Capră bătrână și tâmpită, a zis Porta. O să i zboare capul dacă nu i atent.
Chiar când vorbea, a răsunat o împușcătură și un glonț s a înfipt în pod. Colonelul și a schimbat foarte puțin poziția, ca o concesie făcută în silă lunetiștilor dușmani.
— Hei, tu! a strigat Porta, din adăpostul său de sub parapetul de fier ruginit. Dacă vrei să te sinucizi, n ai vrea să mergi s o faci în altă parte? Am văzut destui morți pentru o noapte.
Încet, colonelul și a întors capul. L a privit pe Porta, de a dreptul uimit.
— Mi te adresezi cumva mie, omule?
— Da, a răspuns Porta.
Colonelul s a îndreptat în cea mai bună manieră militară prusacă, cu umerii trași înapoi și pieptul umflat.
— Așa te adresezi ofițerilor de obicei? a zis, glacial.
Porta s a uitat la părul lui alb și la ochii oftalmici și brusc parcă l a cuprins mila.
— Ascultă, bunicule, a zis. E pentru binele tău. Pleacă de lângă parapet până nu ți zboară creierii. De acord? Asta ne ar face al naibii de fericiți. Cât a fost noaptea de lungă am vârât cadavre sub pământ și ne am săturat până peste cap. Așa că fii un bunicuț bun și fă ce te rog.
— Asta i revoltător! a izbucnit colonelul. În viața mea n am văzut atâta obrăznicie! A înnebunit lumea?
A făcut un pas spre Porta și chiar în momentul acela a răsunat a doua împușcătură. Colonelul a scos un țipăt ascuțit și s a clătinat pe spate spre parapet. Înainte să putem ajunge la el, s a prăbușit peste marginea podului, în apele tumultuoase ale Vistulei. Încă un trup în marea de cadavre plutitoare. Porta a dat din cap, dezaprobator.
— Bătrân prost, a zis.
Trupul colonelului a dispărut încet în josul apei. Lunetistul s a retras, mulțumit. Noi ne am așezat din nou în dosul parapetului.
Nu am fost lăsați în pace mult timp. Bătălia Varșoviei încă nu se terminase pentru noi. Compania a cincea a fost trimisă înapoi, în flăcările de la Wola, unde cadavrele stăteau îngrămădite în rigole și de fiecare copac sau stâlp de felinar atârnau bucăți de carne omenească.
A doua zi în zori, germanii au lansat un atac masiv împotriva ultimelor cuiburi de rezistență poloneze, care se întindeau de la Strada Kasimira până la Piața Wilson. Pe vechiul cartier al orașului a plouat cu foc. Douăzeci și opt de baterii au tras neîntrerupt timp de peste cinci ore. Pe Strada Mickiewicz, spre Piața Wilson, au fost trimise trei regimente de tancuri. Ultima rezistență poloneză a fost înecată într un ocean de sânge și în aceeași seară generalul Bor Komorovski și a dat seama că sosise momentul în care trebuia să se plece în fața inevitabilului. Forțele germane îl depășeau mult ca număr. Avea oameni puțini și chiar mai puține arme. Varșovia fusese abandonată atât de Anglia, cât și de Rusia. Nu venea nici un ajutor și a trebuit să capituleze.
Într un Mercedes pe care flutura un steag alb, s a dus la Castelul Ozarow, unde a negociat termenii capitulării. Germanii au consimțit ca toți prizonierii de război să fie tratați conform regulilor stabilite prin Convenția de la Geneva.
În dimineața zilei de 3 octombrie, exact la ora opt și jumătate, bătălia Varșoviei a luat sfârșit. O cortină grea de liniște s a lăsat peste orașul care ardea. Tot ce se mai auzea erau trosnetele neîntrerupte ale flăcărilor și din când în când zgomotul zidurilor care cădeau când se prăbușea câte o clădire. Piața Wilson, nu de mult plină de tancuri și soldați, era acum pustie. Nici un bărbat, nici un câine, nici o ființă. Străzile erau goale. O coală de hârtie a fost ridicată sus, deasupra unei case care ardea. A rămas o clipă suspendată în aer, apoi a căzut înapoi în viitoarea de foc. Fragmentele încrețite s au lăsat încet să se odihnească pe un tanc ars, unde o parodie dezgustătoare de piele și oase, care cândva fusese un soldat german, mai stătea încă răsturnată, jumătate înăuntru și jumătate afară din turelă, în agonia morții.
Jos în subsol, unde ne petrecusem noaptea, ne am ghemuit îngroziți când zidul de tăcere s a ridicat în jurul orașului. Puteam înțelege zgomotele războiului, dar liniștea ne umplea de o teamă îngrozitoare de necunoscut.
— Nu poate fi sfârșitul, am zis în șoaptă. Nu poate fi sfârșitul...
Nimeni nu m a contrazis. Această liniște, acest gol, acest sentiment absolut al neantului... Oare la asta s au gândit oamenii când au vorbit de sfârșit?
— Acțiunile vor începe din nou peste un minut, a zis Bătrânul, cu convingere. „Cel mai bine ar fi să stăm aici și să așteptăm ordinele...
Acțiunile vor începe din nou peste un minut. Era un gând liniștitor. Acțiunile vor începe din nou și noi vom reveni la normal. Între timp, vom sta aici și vom aștepta ordinele. Asta a fost totdeauna cea mai bună soluție. Probabil, exista cineva, undeva, care știa ce se întâmplă.
— Nu poate fi sfârșitul, am zis. Categoric nu poate fi sfârșitul...
— E o capcană, a zis Micuțul. Încearcă să ne păcălească, făcându ne să credem că totul s a terminat.
A mai trecut o jumătate de oră. Strada era tăcută ca mormântul. Foarte încet, liniștea se umplea cu sunete pe jumătate amintite dintr un trecut de mult uitat. Foșnetul frunzelor, cântecul păsărilor, tic tacul ceasornicului... toate sunetele slabe și nesemnificative care fuseseră de multă vreme înecate în haosul războiului.
Prăbușirea bruscă a unui acoperiș în partea cealaltă a străzii ne a speriat cumplit. Micuțul a tras o rafală de mitralieră, iar Gregor a umplut podeaua de vomă. Și a șters gura cu mâna, tremurând.
— Isuse, nu mai pot îndura, a zis. Ies afară să arunc o privire. Nu mai stau aici să fiu prins ca un șobolan în cursă.
— E un șiretlic, a zis Micuțul. Este exact ceea ce vor să faci.
Gregor s a dus la trepte.
— Este exact ceea ce voi face.
Bătrânul n a încercat să l oprească. Am rămas unde eram, cu mușchii încordați, gata de acțiune.
— Îi dăm cinci minute, a zis Bătrânul. Și a trecut limba peste buze. Nu l văzusem niciodată atât de nervos. Cinci minute, apoi îl urmăm.
Gregor s a întors înainte să l putem urma. L am auzit alergând pe stradă, strigând ca un nebun. A coborât scările pivniței sărind, urmat de Uule și finlandezii lui. Mi s a părut că toți erau beți.
— Cum e? a întrebat Bătrânul. Ce se întâmplă?
— Pace! a strigat Gregor și a căzut cu capul înainte pe ultimele șase trepte.
— Pace! a strigat Uule, ducând o sticlă de vodcă la gură.
Ne am holbat la ei, fără să scoatem o vorbă. Uule a coborât în pivniță și a întins sticla de vodcă Bătrânului.
— E adevărat, a zis. Au semnat capitularea în dimineața asta, la ora opt și jumătate. Totul s a terminat.
— S a terminat totul? am zis. O clipă aproape am încercat un sentiment de frustrare. Îmi luaseră brusc rațiunea de a trăi, eram un om fără scop. S a terminat totul? am zis. Dar nu se poate! Nu se poate! Nu, după tot acest timp... Nu se poate!
Dar după câte se părea, se terminase. Pacea venise în sfârșit și eu nu o puteam înțelege. Nu puteam înțelege de ce Micuțul și Porta se îmbrățișau și strigau cât îi ținea gura. Nu puteam înțelege de ce așa, deodată, fiecare era hotărât să și arunce armele, să și rupă gradele, să tragă șuturi căștilor pe podea.
— S a terminat! a strigat Bătrânul. S a întors și mi a tras un pumn în coaste. S a terminat totul! a zis, și finlandezii i s au alăturat cu un refren de „Miri, miri!" Departe, pe stradă, am auzit voci strigând în limba poloneză și germană:
— S a terminat! Totul s a terminat!
— Spokoi! Spokoi!
Acum am fost și eu prins în veselia generală. Am urcat treptele în urma lui Uule și a finlandezilor și am ieșit la lumina zilei. Heide mai strângea încă arma cu încăpățânare, iar Uule își vârâse cuțitul într o parte a cizmei. În afară de acestea, eram dezarmați. Nu aveam alte mijloace de a ne apăra. Aveam senzația că mă plimb gol pușcă prin oraș.
— Miri, miri! a strigat Uule, dar pe străzi era liniște și din nou m am întrebat dacă războiul se terminase într adevăr.
Noi păream singurele creaturi care se aventuraseră afară. Încă nu se auzea nici un sunet, în afară de trosnetul neîntrerupt al flăcărilor de la clădirile care ardeau. Dacă polonezii ar fi ieșit din ascunzători, Compania a cincea ar fi fost la discreția lor. Ce mod de a sfârși un război.
— Ei, Stanislas! a strigat Porta. Și a pus mâinile la gură și a strigat, iar ecoul vocii a răsunat pe străzile goale. Ei, polonezilor! Ieșiți și arătați vă! Lupta s a terminat!
Dintre ruine, la vreo douăzeci de metri depărtare, trei soldați polonezi, cu căști franțuzești pe cap, s au ridicat prudent în picioare și ne au așteptat. Doi țineau în mâini arme automate. Porta a făcut semn cu brațele. A urmat un moment de ezitare, după care și au aruncat armele jos și au venit alergând și râzând spre noi. Brusc, orașul a fost plin de lume. Din fiecare pivniță și subsol dădeau năvală soldați și civili, bărbați, femei și copii, râzând, plângând, dansând pe străzi. Polonezi și germani deopotrivă își depuseseră armele. Am văzut multe uniforme de pe care fuseseră smulși vulturii naziști. Din Compania a cincea doar Heide părea să nu aibă motiv de bucurie. Se cocoțase abătut pe marginea, tancului ars, cu mumia carbonizată jumătate înăuntru și jumătate în afara turelei. Încă ținea strâns pușca și urmărea cu privirea, într o tăcere plină de furie, cum vechii dușmani își dădeau mâna și râdeau împreună pe străzile Varșoviei.
Și deodată, în mijlocul acestei atmosfere, s a auzit bubuitul unei explozii. O ploaie de grenade a căzut în mijlocul nostru. Tancul a fost făcut bucățele, iar Heide a fost aruncat în partea cealaltă a străzii. Femeile și copiii au fugit țipând să se adăpostească. Bărbații, care numai cu câteva secunde mai înainte se îmbrățișaseră ca frații, s au despărțit, blestemându se pentru naivitatea lor.
Micuțul s a aruncat spre mine și împreună ne am repezit în jos, pe treptele celei mai apropiate pivnițe.
— V am spus eu! a zis, gâfâind. V am spus că e un șiretlic!
La început ne am gândit că, probabil, trăgea artileria germană. A trecut ceva timp până să ne dăm seama că erau rușii. Au bombardat orașul distrus timp de mai bine de o oră, în încercarea de a i lichida deopotrivă atât pe germani, cât și pe polonezi. În ziua aceea au reușit să ucidă multe mii de oameni.
Compania a cincea s a regrupat și a fost retrasă din zonă. Uule și finlandezii lui dispăruseră și nu i am mai văzut vreodată. În ziua următoare am fost trimiși în Strada Kransimski să supraveghem predarea polonezilor și să verificăm dacă toate armele de foc, precum și celelalte arme erau predate cum se cuvine. Nu simțeam nici o bucurie în timp ce șirul lung de soldați trecea, tăcut, prin fața noastră, în drum spre captivitate. Luptaseră bine și nu le purtam dușmănie.
Așadar, în cele din urmă, se terminase într adevăr totul? Nu chiar. Încă nu. Psihopații din Brigăzile lui Dirlewanger și Kaminski au mai avut de îndeplinit o ultimă orgie rituală a vărsării de sânge.
În aceeași seară, au început execuțiile. Prietenul s a întors împotriva prietenului, vecinul împotriva vecinului, în încercarea dementă de a și salva propria i piele. Bărbatul acesta era comunist, bărbatul acela era evreu; femeia aceasta se culcase cu un ofițer rus, femeia aceea era cunoscută ca simpatizantă a rușilor. Un cuvânt era suficient pentru a condamna o persoană. Pe călăi nu i preocupau dovezile.
Condițiile capitulării se aplicau doar soldaților din Armata Poloneză regulată. Ceilalți luptători — mii — care ridicaseră armele împotriva invadatorului german au fost tratați conform instrucțiunilor lui Himmler... ei erau în afara legii și nu aveau drept la apel. De aceea au fost împușcați fără judecată.
Puținii care au mai rămas dintre civili, după masacrele din timpul nopții, au fost adunați și înghesuiți, ca vitele, într un imens lagăr de concentrare situat în nord vestul Varșoviei. Acolo, au fost ținuți fără hrană și apă, fără asistență sanitară adecvată, fără nici o îngrijire a bolnavilor sau bătrânilor, până când s a organizat transportarea lor în Germania. Mulți dintre ei au murit pe drum.
Între timp, companiile de pionieri a fost trimise să înceapă operațiunea de distrugere totală ordonată de Himmler. Doar la sfârșitul lui ianuarie ruinele Varșoviei au fost, în cele din urmă, lăsate să moară în pace. N a mai rămas nimic de ars, nimic de demolat. Oamenii fuseseră toți uciși, clădirile toate distruse. Ordinul lui Himmler fusese executat cu o minuțiozitate tipic prusacă. Toți bărbații, femeile și copiii; toți câinii și toate pisicile; toate străzile și toate clădirile...
În cele din urmă, totul se înfăptuise. Varșovia fusese ștearsă de pe hartă.
----------------------------------------