Sunt o simplă fată de la țară, crescută de niște bunici dragi, părinți iubitori și prieteni adevărați, iar tu ești mereu genul care face ceea ce vrea, se pare și cu inima mea. Doi copii jucandu-se într-un parc aflat langă de grădiniță plină de tanci mici hazli și drăgălași, așa cum suntem și noi de altfel, în sectorul cu nisip mediteranean imaginar adus pe vapord direct din acest loc exotic, doar pentru ca noi să ne putem bucura de el, construindu-ne viitorul, casa mult visată dintr-o găleată galbenă, cu lopeți roșii și micuțe, în centrul gramezii de nisip sclipind sclipărind în bătaia razelor calde de soare. Neîndemanatici și zambăreți, chicotind la tot ce se întamplă în jurul nostru, trăindu-ne palpitanta viată de copil fie în curtea din spate a grădiniței la care mergeam amandoi fie în parcul obișnuinței noastre, sub cei doi minunați, falnici și măreți copaci ai maturității noastre. Ne aflăm acum în acest joc de copil, împreună din nou, în efemera viață în doi, viață care vrem să dureze doar o secundă mai mult, un pic mai mult, pană la infinitatea efemerității noastre. Nu mai sunt o copilă, o mică ființă ce-și petrecea timpul inegalabil în curtea din spatele grădiniței, jucand jocul omului matur, afacerist. Peste 20 de ani, zburați, jocul imatur devine ceva atat de real în ochii noștri de copil încat uităm visul frumos al amintirii, deja trecute sub privirile noastre. Prezentul dar și mai mult viitorul ne sperie ca un bau bau ieșit de sub plapuma din timpul nopții al camerei ocrotitoare, al patului înfricoșător, obligand țipete absurditoare, șoptite în negura tarzie, să apară, forțand monstrul cel urat, să plece.

Într-o casă mare, goală și neprietenoasă mă văd pe mine stand ca un pitic indian cu părul lung lăsat pe spate, cu o pană de gaină, specific zonei și culturii celor de rasa roșie, cu haine asortate cu natura înconjurătoare, în camera cea mică cu pereții lui gigantici în ochii mei pitici, avand o păpusă frumușică îmbrăcată în gospodină în mana mea stangă, iar în cealaltă o mașinuță mititică verzului și deloc feminină, încercand să brr brr, motorul ireal al acestui autovehicul cu doar trei roți. A zis tata că-l va duce la doctor iar acesta se va însănătoșii, dar tot amană în speranța ca eu să mă plictisesc de el și să-l arunc la gunoi. E preferatul meu. Verzuie, mititică, exact pe măsura mea.

Ești pesoana care vine la mine: ”Vrei să mă ajuți te rog?”. Cu niște ochi înlăcrimați, falși de asemenea, îmi ceri mereu, mereu acelaș lucru obositor, stanjenitor și imatur. Te ajut de fiecare dată, cu o paine, cu un fruct, (ironizand faptul rugaminților tale mărunte și repetitive), poate și cu o parte din inima mea deja frantă (mult prea reală). Iar tu mulțumit, satisfăcut, îmi spui mereu, mereu aceleași cuvinte pline de iluzii, cu valoare semnificativă, comoara ascunsă a bogăției, găsite pe fundul oceanului vast, în căutarea unei nestemate: „mulțumesc”, bătand din genele mari și frumoase, cu ochii ca de copil. Acest cadou depășește cu mult orice așteptare de-a mea de a primi ceva în schimb. Sunt doar idei iluzorii. Și chiar de aș primi ceva în schimb cum ar fi o ciocolată sau o floare, mulțumirea ta ar fi infinită și mult mai apreciată.
O păpușă în mana unui copilaș nehotărat, ce se bucură de primul cadou, satisfăcut, cu bucrie în suflet privindu-și tatăl cu admirație și respect, iar în scurt timp aceea mică ființă ce era centrul universului tău devine ceva pus deoparte și neinteresant, pe cand, noutatea de cadou primită, primește întaietatea din viața ta, pe care eu o așteptam de mii de ani, numărați în zile și ani de copil. În colțul meu, mă gasesc pus de tine deoparte, undeva ascuns, văd cum zambetul de pe fața ta, așa cum obișnuiai să mă privești pe mine cu ardoare în suflet, este dat acum altuia nou apărut, o altă ființă ce ți-a furat zambetul ce îmi aparținea. O păpușă în coșul de gunoi, cu un ochi rupt, nereparabil, cu fustița pregătită de bal, sfașiată, șifonată, cu părul ciufulit cu o parte lipsă, cealaltă parte tunsă după ultima modă, e demnă de dispreț și neapreciată. Sunt chiar eu, mica indiancă cu ochii ei negri ca noaptea negră și întunecată fără luna ei minunată strălucind pe cer, fără stelele ei sclipind armonios pe bolta de deasupra capetelor noastre.

Stau acum în noua mea căsuță, imaginandu-mi, că coșul de gunoi e un palat desăvarșit, cu camere ascunse, cu pasaje secrete, iar întunericul ce caracterizează acest loc e de fapt profunzoimea oferită de lumanările micuțe, ascunse în pereții văruiți în negru al camerelor din încăperea în care ne aflam. Încerc să fac abstracție de celelalte obiecte din jurul meu, avand aceeași soartă cu a mea, un măgăruș cu coada tăiată, un maimuțoi fără un braț, precum și șoricelul fără mustețele lui simpatice. Tot ce oferea farmec acestor mici personaje,brațul puternic musculos al maimuței comandantului armatei Mara, coada faimosului măgar împărat al tării de jos, precum și soricelui fără vină, marele sfătuitor al împăratului, și-au pierdut valoarea pe care o aveau altă dată, devenind banale, obișnuite și chiar de ce nu, demne de aruncat la gunoi.

Vi din nou la mine cu zambetul tău gingaș luat din buzunar și pus în locul potrivit, alături de ochii tăi ca marea, cu o cerință pe care nu ți-o pot refuza. Îmi ceri să fiu sinceră cu tine în legătură cu personalitatea ta. Ca o bună prietenă te ajut cu un sfat bun potrivit. Te ajut așa cum obișnuiam să fac și altă dată, dăruind din nou o mică parte din sufletul meu. Ești un hoț de inimi și mă gandesc: ”Cand mi le vei da înapoi?”. În momentul de față ajutorul meu e cel pe care îl vrei, primind ca bonus, de fiecare dată, o parte din sufletul meu ce bate pentru persoana iubită, pentru tine. Mă trezesc din nou pusă în gunoiul obișnuit al raftului unde stau maimuțoiul fără braț și șoricelul cu mustața lui rasă, pe raftul cel mai de sus, prafuit, uitat. M-am săturat de acest oraș al rataților în care mă încadrezi fără voința mea. Mă ridic și cad. Dar tu mă observi, mă prinzi și mă pui din nou la locul meu, pe raftul al treilea ascuns, secret, un loc deloc neinteresant. Urăsc locul acesta, cu o ură vulcanică, înflăcărată, ce arde înăuntr-ul meu, în trupul meu ce deja își merită moartea, vreau să evadez din exilul ce mă ține captiv, departe de tine.

Azi, ai venit acasă la mine, iar eu te-am primit cu brațele deschise, din obișnuință, cu zambetul pe buze, ce așteptau un mic atașament din partea ta, un mărunțel de colț de suras al ochiilor tăi ce îmi dau puterea să visez. Mi-ai cerut o mașină iar eu am deschis dulapul în care îmi pun jucăriile pe care le colecționez, cele preferate, și îți pun în mană o mașină verzuie, mică. Are doar trei roți. E preferata mea, dar și cea mai valoroasă, după iepurașul pe care tu mi l-ai dat anul trecut ca expresie a iubirii tale. E și el acolo păstrat cu urechiușa lui frantă, mai stii, cand ne-am certat într-o zi, iar tu ai tras așa de tare de micul fără vină, rupandu-i urechea. Ai aruncat-o la gunoi. Dar după ce tu ai plecat furios de la mine, dand din maini și vorbind aiurea, eu am luat-o, am strans-o în brațe și am dus-o la doctoul bandaj vindecand sărmana ființă. Acum el stă mare și impunător cu urechea lui aproape vindecată printre celelalte jucării ale mele, precum și, alături de colecția mea de balerine îmbrăcate în haine nou nouțe pregătite de petrecerea vieții lor, alături de mașinuțe, fotomodele, și bulgărași de iepurași, maimuțoi și așa mai departe.