agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-09 | |
O femeie udă planta agățătoare cu flori de ceară ce miros frumos, dulceag. Un amestec greu de deslușit. Ca de ceară topită transparentă în amestec cu miere de tei. Îi aranjează tacticos tulpinile lemnoase, apoi tijele ca niște sârme în jurul ochiului de sârmă. O sârmă ruginită. Le face colac în jurul ei. Nu e limba soacrei cum zice el. E floare de ceară.
Liniștea satului, a anilor desculți din creștet până în tălpi, iar acum vacarmul orașului, te opresc să gândești. Din fotografii Podul Mare vorbește o limbă pe care eu o înțeleg. Mirosul iernii din fotografie îmi spune povești cu zmei la ferestrele înghețate. Orașul e un mușuroi care mișună fără odihnă în toate direcțiile. Ca furnicile care merg încoace și încolo cu lanternele aprinse pe post de ochi, faruri de mașini, stopuri roșii care îți luminează doar vârful bocancului. Vizavi de floarea de ceară, în blocul cu fereastră cu cremon, pe peretele cu ușa, atârnă un termomentru. Alături atârnă o icoană. Dumnezeu ia cina în fiecare seară. Cineva i-o servește. Toată noaptea mănâncă și bea împreună cu prietenii Lui. Mănâncă și privește pe fereastră. Nu Îl interesează ce se întâmplă în pătratul cu cremon. Privește uneori Podul Mare. Sau poate felinarele. Sau poate umbrele. La ce privește doar El știe. Sunt nefericită că El e El. M-am închis între bătăile inimii mele. În camera alăturată portretul lui Dumnezeu atârnă de un cui bătut în tencuială. În geamul care îi acoperă portretul răsar garoafe mari, roșii, din draperiile scurte, atârnânde din cerul pătratului. Atârnă peste caloriferul rece. Sunt legate. Nu sunt libere. Sunt legate cu câte un cordon. Dumnezeu și mama Lui ne privesc zilnic. El e gomos. Mama ne spunea să ne închinăm Lui în fiecare seară, înainte de culcare. Are El o poezie favorită. Aceea când este Tatăl tuturor pătratelor cu cremon, al podurilor, autobuzelor cu perdeluță și al viermilor din mere. Ai putea înjura de tatăl tuturor autobuzelor, garoafelor și orașelor care atârnă de cer legate prin cozi la carne. Noi ne închinăm în fiecare seară. Facem la sfârșitul poeziei o cruce mare, apoi ne chicotim și ne gâdilăm la tălpi până nu mai suportăm și ne lovim cu călcâiele. Sau până când vine tata și ne strigă să ne culcăm odată. Aceasta este camera mamei și a lui tata, în care nu puteam intra decât pe furiș sau când ei nu sunt acasă. Alături de portretul lui Dumnezeu, într-un cui identic, atârnă portretul mătușii Camelia și al unchiului Emil, miri. La fel de bine ne puteam închina și lor. Tot niște portrete, retușate. O făceam. La un moment dat, am încetat să ne mai închinăm. Era zadarnic. Dumnezeu, ca și tanti Camelia și unchiul Emil, tace. Tăcerea e dictatura cuvintelor și dictatura dezleagă și leagă cuvintele la gură după bunul lor plac. De-a baba oarba manipulată. Obișnuința gândului manipulat nu părăsește vocea. De frică. Sau o jenă strecurată inițial, apoi care a făcut rădăcini. În vocea asta se simte bine. Clipele trecute curgeau prin vocea ei. Încercam să le spintec. Ele stăteau bine mersi în găurile memoriei. Acum fiecare astfel de clipă exersa moartea memoriei. Numele clipei nu-mi aparținea. Ea nu răspunde la apelul memoriei. Nici când noaptea trage spre ea tot pământul nu aveam mai multe realizări. Memoria mă ignora. Mă grăbea să plec din creierul meu înainte ca ea să se înduplece să lase clipele libere. Din frica aceasta răsăreau școala, terenul de sport, autobuzul, biserica, cerul liber, cafeneaua, spitalul. Toate stăteau la pândă în găurile memoriei. Cerul liber stătea la pândă în creier. Sălbăticia naturii tulbură viscerele creierului și le reorganizează după bunul plac. În spital, toți bolnavii priveau fix, cu lupa. Ei devin astfel surdomuți. Bolnavii zâmbesc atunci când văd sălbăticia naturii. Și o înțeleg. Devin surdomuți pe vecie. Memoria lor atârnă de o lupă. Deocamdată lupa nu luminează mijlocul ploii. Lanterna e stinsă. Memoria lor nu e stinsă. Frica din ei o face să renască în răstimpuri. Memoria e mjlocul ploii înconjurătoare. Obiceiul de a privi cu lupa e relativ nou. A început acum vreo douăzeci de ani. A început când un bolnav a adus o lupă ca să coasă goblen. Apoi prin lupă a văzut cum gândaci năvăleau în cameră pe sub ușă, din subsol. Unii mici și negri, la început. Pe cei mari, chitinoși, de patru centimetri nu voia să îi vadă. Îi strivea cu bocancul până când gândacul ajungea sub toc și se răsucea pe călcâi deasupra lor până când pocneau morți. Ai crăpat, ha, zicea. Ai crăpat înaintea mea. Alteori le arunca ardei iute măcinat de jur împrejur. Ca să li se facă frică. Gândacul murea asfixiat. Ha, ai crăpat și tu. Și înjura de biserica tuturor gândacilor care-i oblojește și nu le cântă prohodul. Asta până când omul ăsta muri. Înt-o noapte l-au găsit la toaletă. Era pe jos. Făcuse stop cardio-respirator. Era agățat de luleaua chiuvetei cu cordonul capotului. A doua zi, au venit văduva lui cu adminstratorul de bloc, Buzea Gavrilă. Au venit și i-au luat ața dentară, periuța de dinți, pieptenele, ceasul, proteza și ultima pereche de chiloți noi din dulăpiorul spitalului. Erau buni. Erau chiloți tetra luați pe sub mână. Gavrilă mesteca gumă de mestecat. Lupa lui n-au mai găsit-o. Au căutat-o și cu portarul. Au chemat și o unifirmă care dădea ronduri pe la spital, una Motrun, care răpundea cererilor de investigare a furturilor din avutul obștesc. După un timp, de la etaj, se vede o rază care lovește soarele drept în inimă. Apoi o pauză. Iar lovituri în inimă. Se fac liste de nume. Își țin coada unii altora. Când unul e dus pe altă lume, toți se bucură, se împuținează numele de pe listă. Ca și când ar ști cu siguranță ce e pe o altă lume și pe care dintre ele. Sunt mai multe lumi. Altora le e frică să nu le vină și lor rândul și ciudă să-i lase pe alții să privească sălbăticia naturii sub lupă. Ileana s-a speriat privind prin lupă. Sălbăticia e mai destoinică decât ordinea. Ordine se face cu parul. Sălbăticia nu are nevoie decât de lupă. Ea învinge totdeauna. Circ și pâine. Sălbăticia nici nu cunoaște cuvântul ordine. Cine ajunge primul mai sus, taie lumina celuilalt și apoi îi trage brusc, pământul de sub picioare. Pământul dispare ca și când nu ar fi existat vreodată. Lupa arată sălbăticia mai mare decât este ea în realitate. Asta poate speria sau liniști. Aici poți găsi pantofi desculți uscați de vânt, hăinuțe fără mâini, cranii strigând că nu vor să se mai joace de-a mama și de-a tata. Ileana îi vede pentru că muntele sălbatic se cațară pe săgețile de lumină trimise de lupă. Sunetele urlă în timpane. Timpanele asurzesc. Frica le este prietenă vrednică. Dumnezeu nu îi aude atunci. Dumnezeu aude sălbăticia urlând. Spitalul se ascundea după un munte de gunoaie. Din când în când mașina de gunoi răvășea aerul fetid ce ieșea din pântecul ei. Ileana nu mai trecea în zilele acelea pe la spital. Prietenul ei era cu șapte ani mai mare decât ea. Studia pentru a deveni medic. Deveni medic. Nu știa de care. Dar medic. Avură un copil. Era cât pe ce să-l vadă și alții. El a zis că vrea să-l cheme ca pe el. Un Mitu Murgu mic. El era înalt și ciolănos cu umeri ca de fier. Blond. Cu figură pătrățoasă, de ofițer. Fălcos. Un ofițer SS lăsat să crească în pântece ca apoi să crească ciulinii noștri din sud, de lângă Dunăre. Și a crescut sus printre ciulini. Ca și ei. Spinii lor înțeapă tare. Ea nu știa că moartea îi fluierase aproape de tot de ureche. Se îngălbenise de la fluierat. Nu avea voie să mănânce banane. Îi picau greu la rinichi. Fluierătura se auzi din nou. Atunci a auzit-o și ea. El deveni galben pământiu. Atunci îi apăru în vis. O striga strident. Urla după ea. Ochii îi dispar în gaura gurii. Erau foarte mici. Gaura era adâncă. Până în rinichii galbeni. Mai târziu, Ileana a aflat că așa era, după cum a visat ea. Ea l-a blestemat să nu poată muri până nu se vor întâlni. Apoi i-a părut rău. A lăsat-o pe Ileana să nu i-o smulgă moartea din brațe. La facultate înveți prea multe despre moarte. Asta i-a plăcut. Să recunoști toate soiurile de moarte din cărți. Și pe berbanți îi fluieră moartea. Dar mai altfel. Îi strigă cu voci ale cunoscuților lor, de departe îi strigă. Ei se întorc, dar nu îl recunosc pe acel cunoscut. Nu văd nimic. Nu avusesem grijă de gândurile mele. Îmi scăpaseră printre degetele mâinilor trecute prin păr. Prin înroșirea ținutului meu din obraz. Prin ieșirea luminii prin negrul ochilor altfel decât de obicei. Printre rândurile verzi ale ultimului bilet ședea medicul și i se uita în ochi. Privire ascuțită. Verde. Primăvara dezghioca clipele lungi ale iernii cu lovituri de soare. Postul lui pe cer era vacant de câteva luni. Băltoaca lăsată de capul meu pe caldarâm ar fi răsfrânt mai întâi blocurile dimprejur, antenele de pe blocuri și mai apoi norii din creștetele copacilor. În fiecare nor era un pătrat cu cremon. În fiecare nor aveam câte un medic. Aveam, m-am întrebat. Prietenia adevărată nu moare. Ea așteaptă copilărește, ca o frunză din frunziș. Scaunul scârțâia legănându-se într-o totală lipsă de perspectivă. Pe scaun stau eu. Fotografiile mă dor. Orice privești în fotografii este definitiv. Cu ele nu poți să-ți îmbraci pielea. Fotografiile țin cald pe dinăuntru uneori. Uneori sapă găuri adânci care rod. Pe afară ele țin frig. Acasă nu e acolo unde locuiești. E acolo unde ai copii. Acasă e soldatul din tine. Acolo unde poți să uzi florile de pe mormânt. Fotografiile pot însemna uneori acasă. Când pleci de acasă mort, iei cu tine pe ucigașul tău. Privesc pe fereastră dinăuntru și din afară. Dincolo de limite e un pătrat cu cremon în care mișună gândaci. Fereastra pătratului nu e luată de nimeni în spinare. Eu am vrut să o așez lângă mine, ca pe o etichetă de preț la magazin. Pe Mitu nu-l interesează ce înseamnă fereastra. Este prea ticălos ca să se gândească vreo clipă la el, când spuneam de fereastră, pe caldarâm, de pe bloc, amețită de înălțime, oglindind cerul în cap. El încleia sicrie și în locuri pe care le visa doar. Cunoștea multe ferestre din alte blocuri. Pe fiecare bulevard cunoștea o fereastră. Era mândru de aceste cunoștințe ale sale. Nu le ascundea. Cerul apăsa cerul ferestrelor după fiecare pas al său. Cremoanele se încovoiau. În fiecare fereastră creștea o clanță. Aerul se izbește orb în ferestre. Și eu eram oarbă și naivă. N-am văzut niciodată vreo clanță a vreunei ferestre din acele blocuri. Am pândit alte clanțe pe dinafară. Zadarnic. Moartea lui m-a durut. Ca atunci când mâna dreaptă îți trage un pumn în cap, iar stânga îți mângâie părul. Aș fi vrut ca iubirea să fie ca iarba, sau ca prietenia. În locul ei a crescut un scaiete. O plantă mizerabilă, rușinoasă, care nu pocnește moartă niciodată. Acolo e cea mai profundă groapă a mea. Aș fi vrut să-l văd pe Murgu ducând în taxi un sac plin cu ferestrele aflate dincolo de limită. Să fie nevoit să le târe după el toată viața, să-i atârne de limbă, de priviri, dar mai ales de gât. Aș fi vrut ca unghiile lui să miroasă a pământ reavăn când și le taie, părul a gunoi ars. Să nu poată pronunța decât cuvântul ferestre atuci când se așază să doarmă, ca nepoților lui să-i fie silă să-i privească în ochi amintirile. Dar copiii și nepoții lui sunt complici. Ei știu. Ei sunt tot, în sărutul de noapte bună, din aerul orb care lovește de ferestre. Și ei vor avea ferestrele lor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate