Au ieșit foile din chinul lor, prin copacii de pe străzi.
Este o duminică a Tomei iar orașul Tomis nu prea își găsește cumpătul nici astăzi. Un glas prelung de guguștiuc dimineața. O sirenă de salvare. Scurte, ambele. Ciripit de vrăbii. Câteodată trec mașini.
Nu vreau să mai inventez nimic. Doar să notez ce spun unii și alții. Discuții, atât. Ia hai în bucătărie, îm spun, acolo e rost de vorbă.
- Spănăcel spălăcel. Ce faci, mama? Speli spanac, îl toci?
- Da, pentru fripură de miel la prânz. Mâine mă duc la casă. Și duc împărțeală la Mioara, la vecina.
- Cum faci friptura?
- E făcută, doar o reîncălzesc. Am făcut-o aseară.
- A, aia pe care voiam eu s-o halesc...
- Da. Voiai s-o halești de-aseară.
- Și ce faci cu spanacul ăsta?
- Salată, mă, pentru friptură! Cu cine am vorbit mai adineauri? Tot trebuie să mă duc, de azi după-amiază, la casă. Ca să scot niște napi, să aduc și niște flori. Mâine poate vine mai devreme cu gunoiul. Și azi, dar și mâine trebuie să fiu la casă.
- Nu te duci la biserică?
- O să mă duc. Du-te tu! Mama nu se mai ducea la biserică. Ne trimitea pe noi, copiii. Și de Înviere. Ne duceam și stăteam toată Săptămâna Mare, la toate deniile, până la sfârșitul lor. Și de Florii, noi eram cei care duceam brațe de flori și de salcie. Baza era în noi, preotul nu putea să aducă. Noi, copiii, ce aveam capre pe străzile piteștene de lângă Trivale, mergeam și adunam de pe câmp, chiar la Florii. Din pădure luam toporași, floarea Paștelui, pâinea Paștelui, crucea voinicului și clopoței. Salcie luam de la un lac. La trei case de noi, la marginea orașului era un lac mare, cu sălcii la mal. Luam crengi lungi și scurte, cât puteam noi să rupem.
Iar în Vinerea Mare eram îmbrăcați cu haine, cu șosete albe, săndăluțe noi. Hăinuțele erau parfumate cu toporași adunați de la marginea Trivalei. Creșteau pe la tufișuri, la marginea pădurii. Și când treceam pe sub masă, duceam florile. Erau garofițe sălbatice, de alea frumos mirositoare, mov.
- Calomfir, nu?
- Calomfir poate. Aveau o corolă roșie pe margine și în mijloc erau mai roz-pal, cu o dungă subțire albă, ca un tiv al florii. Le adunam de pe câmpia Papucești, unde era și școala de ofițeri tanchiști, unde a absolvit și fratele meu Virgil.

- Mamaie, ce mai ziceți?
- Ce să fac? Ascult și eu!
- (Intervine mama, zicând la ureche bunicii) Te-a stors ca pe-o lămâie.
- Ha, ha, ha. N-am nimic. Ce să vorbesc și eu…
Am povestit. Când or citi și alea de ieri… E un proverb: Fosta-i lele cât ai fost, da acum ești lucru prost! Dacă eram o femeie proastă, nu mă ținea tataie nici trei zile. N-am fost proastă. Am fost supusă. Și cu soacră, și cu socru și cumnat.
Mai era o vorbă. Gură am, limbă n-am! Cu gura puteam vorbi, dar limba mi-o țineam. Ca să nu ne certăm – asta înseamnă.
- Unde a fost primar tataie Niculae, la Lipnița, nu?
- Poftim ? Nu. Secretar a fost. La sfat.
- Și primar ?
- N-a fost primar niciodată. Numai secretar. Și activist. La Băneasa a lucrat la Partid. Am fost și la Isechioiu – el, tot secretar. Am umblat, ca țiganul cu cortul, în spinare. Și cu copiii târâș după noi.
- Dar cine, moș Manole, socrul matale, trebuia să fie primar, nu?
- Da, dar nu știa moș Manole carte. Îi ziceau oamenii – că dacă știa carte, îl punea. Dar dacă nu știa carte…
- Păi de ce voiau să-l pună pe socrul matale primar la Almalău?
- Fiindcă era deștept! Așa, ca să conducă, să spună – era bun. Era gospodar. Că trebuia, ca primar, să fii și gospodar, să știi ce spune comuna. Dar nu știa să iscălească, n-avea carte.
- Tata spunea despre Manole, tata-mare, că era cel mai cinstit om din sat.
- Cinstit era, n-ar fi luat el din tarlaua ta, nicio iarbă cel puțin. Și era înțelegător, că dacă îi cerea un sfat îți dădea un rezultat satisfăcător, că dacă-i bine să faci lucrul sau nu-i bine.
Și-l iubea foarte mult lumea. Că era un om înțelegător și-l ascultau toți, și ăia săraci, și ăia mai bogați.
- Veneau la el să le dea sfaturi.
- El le spunea: Măi băiete, sau măi om bun, uite fă așa, că-i bine. Dacă nu era bine, îi spunea: Nu făcea, că nu e bine.
Nu se ținea cu nasu’ pe sus! Era om plugar, simplu. Și de când a fost… a fost orfan de mic. N-a avut tată. A crescut fără tată.
- Despre tataie Nicolae cătană ce vă mai amintiți?
- De tataie, ce să scrii? Pe tataie Niculaie voia să-l oprească în armată. Ajungea mare tataie Niculaie de-l oprea.
(Tata avea să-mi confirme aceste două afirmații ale mămăiței mele, că l-ar fi făcut ofițer de marină pe soțul ei Niculae, ce făcuse armata mai mult timp la Călărași, iar la sfârșit la Galați, numai trei ani.)
La Galați, marinar, trei ani a făcut!... După ce l-a liberat, am primit scrisoare, de-acolo de la regiment, rugând părinții să-i dea voie să se ducă înapoi. Și părinții a răspuns – no! că să stea acasă, să muncească la câmp, pentru că are trei copii.
Mai este așa. Că dacă el se duce acolo și are grad mare, și eu fiind țărancă cu trei copii, o să găsească alta, mai cuconoasă – așa judeca moș Manole!
- Dar tataie Niculae ce-a zis?
- Eee, ce vrei să zică? Nu zicea nimica înaintea lu’ taică-su! Poate că s-a gândit și el la asta. Ei, eram amărâtă, slabă! În ’47 a făcut Niculaie armata (bunica se-ncurcă puțin la ani; tata a făcut mai apoi calculul, ieșind între ’45-48). Știi de ce știu, pentru că în ianuarie s-a născut Costică!
El se înscrisese voluntar, să se ducă mai înainte, în timpul războiului. Nu l-au primit, fiind prea mic, nevârstnic. Apoi, când a-nceput bine războiul, a trebuit să plătim – duceam sacoși pline, că primarul era chiar în fața casei noastre – că și-așa îl luase pe nenica Stan pe front.
- A muncit tataie ca țăran!
- A muncit. Și cu ziua se ducea la boier.
- Nu s-a certat cu boierul deloc?
- Nu, nu se certa. Era foarte supus, nu era unu’ așa cu capu’ pe sus! Dacă zicea să facă lucrul ăsta, el îl făcea. Poate nu-i plăcea, dar el se străduia și-l făcea ca lumea.
- Când a auzit tataie prima dată de comuniști?
- Păi era în armată când s-a-nființat comunismul. Nu știm ce, asta, a avut!!!
- Adică l-au schimbat unii de pe-acolo...
- Ei, nu mai pot să știu ce-a fost acolo-n armată.
- N-a spus nimic !
- Nooo, nu prea spunea ce se-ntâmpla, ce făcea el. Era un om tăcut. Păi da, și nu spunea, cum să zic, nu prea divulga ce-avea el de făcut, cum spunea alții, gură mare… El tăcea și făcea. Nu-i plăcea să se laude. Da ce-avea în gând să facă, nu putea să-l dărâme nímene.
- Dar nenica Stan, frati-su, nu l-a certat vreodată, după ce s-a-ntors din armată?
- Nu l-a certat. El deja era pădurar când l-a luat pe front.
- Deci nenica Stan stătea mai mult în pădure pe vreme de pace, nu?
- Nu stătea doar acolo, că pădurea era la marginea satului său. Stătea cât stătea în pădure, și venea acasă. Dar nu mai stătea la noi, că pădurea era pe Ialomița.
- Ajungeți la vorba mea, mamaie! Că nenica Stan nu-l mai putea sfătui deloc pe tataie Niculae, frati-su mai mic.
- Nu. Că nu mai era cu noi. Era plecat. Era-n satul Floroaica. Aparținea de Călărași. Ceacu era încoace, unde este naș Mircea. Ei erau după Ceacu, când te duceai. Acolo era pădure mare! Localitatea Mircea Vodă nu-i despărțită de Călărași. Ceacu are vreo trei-patru kilometri până intră în Călărași. Floroaica n-aparținea de Dunăre, era mai înăuntru, cum să zic, mai în Bărăgan.
- Și cum era pe-acolo, la Ceacu? (Nu aude, sau vrea s-o întreb precis.)
- Dacă-mi pui întrebare așa, pot să-mi aduc amínti, dar așa, nu-mi mai aduc amínti.
- Cum vă-nțelegeați cu nașii de la Ceacu, naș Mircea și nașa Luța?
- Eee, ne-nțelegeam foarte bine. Îi zicea Luța de la Elena. Elena o chema de fapt. Dar noi îi ziceam Luța. Era și nașa Sanda, mama lui naș Mircea. Și-am lucrat împreună la câmp. Fiindcă ei pământ aveau, dar n-aveau vite, plug. Fiindcă tatăl lui Mircea, știi, Costea, era mort. Mergeam, când eram toți în Almalău și nașii nu plecaseră încă la Ceacu de lângă Călărași. Socru-miu semăna pământul și la sapă ne duceam împreună. Săpam și pe-al lor, și pe-al nostru. Tatăl lui naș Mircea a fost primar când eram noi la Aidemir. Costea avea și cărămidărie de olană. Făcea olane de pus pe casă.
- Și cum a murit Costea?
- Ei, s-a-’bolnăvit de plămâni și-a murit. Că era primar când a murit. Avea o gospodărie foarte bună, da pe urmă Sanda a vândut. Avea patru copii. Și n-avea cine face treaba. A vândut și cărămidăria.
- Dar despre tușa Veta din Almalău, vă aduceți aminte?
- Nu știu nimica. Ei erau veterani. Când s-a căsătorit Nedelciu cu Veta, noi eram plecați din Almalău.

Despre tăticu Gheorghe, ce să spun?! Un om sărac, sărac… A fost gospodar mare când eram la Aidemir.
- Și la Almalău?
- A ajuns un om sărac, tare sărman, că nu mai avea ce să mănânce! Nedelciu era militar iar tăticu nu mai putea să muncească, era bolnav. Mai avea două fete care ședeau cu el împreună.
- Și nu-l vizitați pe tăticul Gheorghe, pe tatăl matale?
- Păi îl vizitam, îi duceam câte ceva, așa, încă și de îmbrăcăminte îi duceam noi. Pentru că era bolnav, nu mai putea să muncească.
- Stătea la pat?
- Nu, mergea pe picioare. Putea să se ducă și la moș Manole. Pământul îl dăduse în parte.
- Ce înseamnă c-a dat pământul în parte?
- Îl munceai tu, luai jumătate, și îmi dădeai și mie jumătate. Recolta o împărțeam – asta înseamnă, Dragoș.
- Cum a murit tăticu Gheorghe?
- Când m-a chemat de la Lipnița – unde era Niculae (prin ’52) secretar la sfat – el deja trăgea să moară, era aproape mort. Și când am intrat eu pe ușă (adaug aici că mamaie Dica e cel mai mare dintre cei cinci copii), cu tataie Niculae, el a stat și s-a uitat la noi și ne-a zis:
„Copiii lu’ tata, uita-ți-vă bine la mine, că eu plec departe și pe voi vă las! Mă duc lângă mă-ta. M-așteaptă! Și s-aveți grijă și de fiete!”
Și-a plecat (buncii mele, povestind, i se împăienjenesc ochii, dar se ține tare, nu plânge)…
- Și cum a fost la înmormântare?
- Cum să fie… Nu cu lăutari, nu cu nimic. Lume, ca la înmormântare. Plângeau copiii după el. Eu, cum l-am plâns! (izbucnește cu lacrimi multe, iar acest sfârșit de interviu cu bunica devine, brusc, o litanie)… Cum era de-ndestulat la Aidemir, așa ajunsese de amărât!... Că și când a zăcut la pat, n-a avut cine să-l întrebe… Fetele alea se jucau (vorbește de surorile ei mai mici)… Dacă-și făceau milă vecinii de el, îi duceau. Cât era el de îndestulat, că avea de toate cât a trăit mămica, pe urmă ajunsese cel mai sărac om. Era foarte calm. Era un om vestit în Aidemir. Când zicea Gheorghe Varză!... Că el întotdeauna avea bani. Avea vite și vindea. Avea mii de lei și împrumuta banii, care avea nevoie de ei…