Noi aveam rude și la Silistra, lângă Aidemir, acolo. Va să zică nu eram niște oameni scăpătați. Veneau și făceau sărbătorile la noi, fiindcă aveam și porc, aveam și vini, argireană d-aia neagra, vin de-ăla bunu! Dacă se tăia porcu, aveam carne din destulă. Că nu stăteau oamenii prea mult. Stăteau cât erau sărbătorile alea și plecau, c-aveau serviciu! Poate între timp or fi tăiat și păsări, că mămica avea și gâște, avea și găini. Curci n-avea, fiindcă n-avea cine hrăni puii. Puii de curcă sunt pretențioși. Iar ea dacă se ducea la câmp… Puilor de curcă trebuia să le dea mălai cu brânză, așa, amestecată, nu așa orice! Până se făcea mai mari, până începea să ciugulească…

Și mămica a crescut fără tată, și tăticu a crescut fără mamă. Și bunicu Chirea, tatăl lu’ tăticu Gheorghe, a stat la noi. Mama Tudora muncea mult și n-avea timp să ne povestească nouă ce i s-a-ntâmplat ei în viață. Decât ne-a povestit – și l-am văzut și noi cum era – despre unchiu Nedelciu, fratele lu’ mămica… Fiind în arman, a bătut-o pe maică-sa, Anghelina, care era văduvă. Și maică-sa s-a închinat în arman acolo, unde a bătut-o el și s-a rugat așa:
- Să dea Dumnezeu, cu mâinele astea – c-a bătut-o rău! – să nu mai poți nici să mânânci, nici un pahar de apă să bei, să nu iei cu mâna să mănânci… Să vii și la mine, să-ți dau cu mâna să mănânci, și-un pahar cu apă.
Și știi cum era? Ascultă ce-ți spun! Tremura mâinile încontinuu. Nu putea nici să se-mbrace. Și el era căsătorit. Și-avea două fetițe gemene care-l purtau de mână, una-ntr-o parte și cealantă de-o parte. Da mergea mult, mult așa cum mergea. Cu soția lui se ducea la câmp, nu stătea acasă. Și fietele ălea-i dădea să mănânce… El nu iera-n stare nici să-și deschidă nasturele acesta, nici să-l închidă nu iera-n stare! Și cred că și pantalonii tot fetele ălea-i dădea jos. Da, când s-a făcut și fetele ălea mai mari, el a murit. Se făcuse aproape domnișoare fetele ălea, nu știu dacă nu jucau și la horă.
Asta a fost realitate. Că l-am văzut și eu pe unchiu Nedelciu. Că venea și pe la mămica, fiind soră-sa. Și tot așa, îi dădea mămica să mănânce cu lingura. Ei n-avea vite, Nedelciu, că n-avea cine să vază de ele. Mămica avea bivoliță, oi. Și-i dădea lapte, brânză… Soția sa n-avea timp și cu vitele să răzbată. Se ducea la câmp, era amărâtă.
Vezi dacă dai în maică-ta?
Și-a strâns bani, de s-a dus cu el la Maglavit. Era un sfânt, Petrache Lupu, așa-i zicea. Și când i-a citit, i-a pus să nu mai umble nici prin doctori să-și cheltuie banii, nici în altă parte, că nu se face bine. Că-i blestem de la maică-sa. Și n-are leac.
Îl știu și eu pe unchiu Nedelciu. Aveam paișpe-cinșpe ani. Sau mai mult… Nu știu dacă n-a murit mămica înaintea lui. Nu știu dacă n-a murit unchiu Nedelciu prin Almalău. Eu mă și căsătorisem… Mămica a murit de tânără. Nedelciu încă era mai mare decât mămica. Mămica a fost bolnavă. S-a-mbolnăvit – că munceau și eeei…, de ziceai că se termină lumea!
- De ce-a murit mama matale?
- Ãăă… de plămâni a murit. A răcit la plămâni și… Atunci nu era medicamente ca acum. S-a dus și a tăiat la papură, în baltă, de-i venea apa până la subțiori. Și d-aia. A răcit la plămâni. Fiind apa aia rece, să stai o zi întreagă în ea și să tai? Că făcea rogojini, să facă avere! Făcea rogojini, ca să nu cheltuie din banii ăia mulții – cu banii de pe rogojini, să țină cheltuiala casei. Cumpăra pământ, ca să aibă copiii când or fi mari, să nu fie ca dânșii, săraci, ca atunci când s-au căsătorit! Tăticu atunci a avut puțin pământ și vite de la moș Chirea, iar apoi a început gospodăria-ntreagă, când s-a însurat. Dar ce gospodărie frumoasă aveau. Și când vrea cineva să se-mprumute de bani, la ei venea și se-mprumuta, că ei întotdeauna au avut bani mulți.
- La nea Gheorghe la dada Tudora, că ei au bani mulți, la ei ne ducem!

Bunicu și cu taică-miu aveau oi multe. Și-aveau cioban. Și ciobanul era la izlaz, la pădure-n câmp cu oile. Iar ei s-au sculat pe la doișpe noaptea ca să se ducă la cioban, să mulgă oile, acolo unde era. Dar n-a putut să se ducă atunci. Când a înhămat caii, căruța era pregătită cu caii, dar n-a putut să plece. Îți spun acum de ce!
De la căruță, de la cai – unde era și ei – și până la poarta cea mare ca să iasă, iera o pânză lungă albă, iar în poartă spunea că ședea o cadână – zicea ei, dar așa li s-a părut lor… cu un cerașaf, ca o feregea, îmbrobodită la cap și înfășurată și pe corp, așa în alb. Și s-a dus – nu știu acum cine, bunicu, tăticu – să deschidă poarta, dar n-a putut. S-a-ntors înapoi și-a deshămat caii de la căruță. I-a băgat în grajd. Și când a cântat cocoșii după douășpe noaptea, a înhămat din nou caii și-a putut să plece.

Și altceva tot în rând cu astea. Erau vreo trei-patru cișmele. Și era o derea unde se strângea de la toate cișmelele un râu și curgea. Și curgea prin sat. Și era un pod mare de piatră făcut, unde trecea apa pe sub el – un pod foarte sănătos, foarte mare. Și, împrejurul podului erau familii în case. Și lumea asta tot așa spunea, că la douășpe noaptea, deasupra podului iese ielele, cântă și joacă. Ei ascultă și le e frică – nici prin curte nu umblă, până nu cântă cocoșul. Și când cânta cocoșul, dispăreau și intrau sub pod.

- Cum venea tataie la opaiț?
- Ședeam cu verișoara mea Leana, cu mătușa lui Niculaie, cu el, prietenul meu, și cu încă unul, Petre – erau amândoi prieteni. Tot la familia lu’ nașa Sanda era. Noi, șmecherii cu verișoara Leana mai făcuserăm și alții prieteni – eu unul și ea unul. P’al Lenii îl chema Stoian. Și era croitor. Și erau și vecini. Dar îl vream că ne făcea papuci de postav, că el dacă era croitor ne făcea – ce frumos era cu papuci den ăia, prin casă, când umblai! Și pe-al meu îl chema Ion. Da, îl vream și p’ăsta, pentru că taică-su avea prăvălie și ne-aducea bomboane și halviță den aia, cu nugà. Și acuma, într-o seară, au venit ei înaintea alde lui tataie, lu Niculaie. Și ei intra la nașa ca la ei acasă.
Și Niculaie cu Petre i-a găsit pe ceilanți în casă, pe când noi fetele lucram acolo. Ei stăteau de vorbă cu noi. Și, când i-a văzut, n-a zis nimica, așa, au ieșit afară și-au stat sub balcon, atâtea ore ! Când iese ăștia doi – să-i bată ! Niculaie și cu Petre să-i bată pe croitoru și p’acesta, care ne-aducea bomboane.
Aștepta ca să iasă ăia, să plece, ca să-i bată… Dar mătușă-mea, mai bătrână, mai deșteaptă, avea bucătărie în spatele casei, dar din camera-n care eram coborai în bucătătărie, și din față nu te vedea. Și bucătăria aia avea o ușă de unde se ieșea afară. Dar ei, stând în partea astalaltă, n-a văzut că le-a dat drumu prin spate. Și a sărit gardul prin curte, pe la un vecin! Și s-au dus acasă. Și ățtia doii, Niculaie și Petre, au stat până pe la unu-două nopatea să iasă aștia doii afară, să-i bată.
Și când a văzut că s-a stins lumina ca să ne culcăm și noi, au plecut de sub balcon, de-acolo, fieștecare la casa lui.
A doua seară a vinit Niculaie cu Petre. Dar băieții ăștielalții n-a mai vinit, le-a fost frică. Adică n-au mai venit ca să nu se-ntâlnească, să se bată. Cu noi mai vorbeau ei pe la horă, dar nu mai veneau seara la noi… Credeau ei că dacă se bat, rămân o mână, fără un picior.
Și Petre a luat-o pe Leana, și Niculaie m-a luat pe mine.

Erau trei elevi, de la școala din Aidemir. Când le-a dat drumu de la școală, s-a dus la gârlă. Venea apa din boaz în gârlă. Fiind prea mare apa, s-au înecat toți trei, ținându-se așa, strâns, de mână. Așa i-a găsit! Și au făcut o groapă mare. Și i-a îngropat pe toți trei în ea, la rând, înțelegi?
Cânta cavalele alea frumos, când i-a dus la groapă, bread – trei breaduri avea, fieșcare câte unul!
Să fi fost de paișpe-cinșpe ani, așa, n-au fost cavaleri. Că la noi numai șapte clase se-nvăța !