Auzise prin colegi că era “bună”, că făcea de toate și -pentru doar o sută de lei- te trimitea direct în paradis. Colegii aveau chiar un sistem, un aranjament care implica zilele de avans și de salariu, cele în care nevestele lor găteau și, cel mai important, orarul fetei. Domnișoara Ramona avea orarul ei, ca orice gară, cu Intrări și Sosiri bine stabilite din timp, o stație în care nimeni nu aștepta nici un minuțel așa-aiurea.
- Te bagi, piciule?
Făcuse ochii mari și clătinase din cap, atât la propunere cât mai ales la porecla de care se bucura din partea celor trei, asta și multe altele asemănătoare.
- Treaba ta, nu știi tu ce pierzi!
Nu, nu știa.
Din frânturile de conversație șopotită pe care le prindea de la veterani în timpul pauzelor de prânz își făcuse o idee destul de clară asupra programului. Aparent, mergea ca un motor bine uns, micile variații apăreau doar când unul dintre ei se îmbolnăvea și atunci altcineva trebuia să-i ia locul, fără excepții.
Îi întrebase odată, ca un naiv ce era, de ce țin așa mult la sistem, că doar nu murea curva dacă rămânea ne…vizitată câteva zile. Cei trei săriseră ca arși și, doar după ce hotărâseră între ei că greșeala lui fusese nevinovată, renunțară la chelfăneala care li se citise-n priviri.
- Piciule, ești un pui de cloșcă mic care habar n-are ce zice, îl lămurise Nicu, un bărbat de vreo patruzeci și șase de ani, însurat, cu doi copii la facultate.
Mutra lui ofensată le stârni apoi râsul și uitară cu totul de indiscreția ce-i scăpase. În fond, abia împlinise douăzeci și trei de ani, ce puteau aștepta de la el?
- Nu noi am venit cu aranjamentu’, explică profesoral Traian Grasu, sau Titi cum îi ziceau prietenii, categorie în care el încă nu intrase și era obligat să-l ia cu “Nea Traian”. Don’șoara Ramona (rosti numele cu pură adorație, ca și cum ar fi zis Fecioara Maria) nu acceptă un refuz, o să vezi. Ne-a cerut la toți hârtia de salar ș-apoi a venit cu ideea asta, în așa fel s-a gândit încât fiecare dintre noi s-o vadă cel puțin o dată pe săptămână și să rămânem și cu bani de dus acasă. E deșteaptă foc și-ți vrea numai binele, o să vezi!
- Ba n-o să văd! Se răsti el.
Titi, Dan și Nicu hohotiră ca niște porci de patruzeci de ani, ceea ce de altfel și erau. Măgarilor! Ar fi vrut să le strige-n față, gândindu-se că “porcilor” era poate exagerat, dar n-o făcu. Ce rost avea să-și pună mintea cu ei, doar neh, era băiat cu facultate. Magicul trio părea așa de sigur pe apropiata lui aderare la “sistem” încât alergă din sala de mese să tragă o țigară, bineîțeles că răgetele veteranilor îl acompaniară până afară.
Sorbind cu furie paiul cu nicotină, rumegă tot felul de idei belicoase la adresa celor trei, se gândea serios să intre înapoi și să-i ia la palme. Proștii! Analizând totuși la rece, pricepea că n-avea nici o șansă împotriva vitejilor. Bărbați vânjoși, lați în umeri și cu pieptul păros, nu erau genul pe care să-i poți admonesta cu una cu două. Renunță la planurile de război, la care trupul lui deșirat și brațele ca niște surcele n-ar fi făcu o figură prea eroică și îi evită până la sfârșitul zilei.
În timpul orelor moarte de la muncă, adică între opt și zece dimineața, își trecea vremea în mustrări de cuget. Ura să lucreze ca magazioner, să împingă cutii cu marfă și să-și petreacă zilele prin depozit, dar avea nevoie de bani. Descoperise că diplomele lui nu valorau mare lucru în lumea reală, că nimeni nu te angajează dacă n-ai experiență și că nu poți acumula acea experiență decât dacă accepți să faci muncă voluntară. Procesele lui de conștiiță aveau legătură cu familia, care-l știa într-un post de asistent la un birou de avocatură, erau tare mândri de el. De asta nu prea mergea acasă, din același motiv refuzase să se mute înapoi în orășelul părinților (ce rost avea să se facă de râs cu martori când putea să știe doar el?) și prefera să plătească chirie și să-și deretice singur garsoniera. În felul ăsta avea bătăi de cap doar de Sărbători, când lipsa lui din mijlocul familei era cu desăvârșire exclusă. Dacă l-ar fi văzut ai lui cu vesta portocalie, împingând cărucioare și vorbind cu toți “oamenii de rând” l-ar fi legat și transportat înapoi acasă ca pe un pachet. Bine că erau departe și că-i putea convinge să vină în vizită doar când el era, chipurile, în concediu.
Timp de câteva săptămâni reuși să și-i scoată din cap pe colegii mai în vârstă, în pauze se așeza la masa femeilor de la birou și în rest își vedea de treaba lui. Îi mai vedea din când în când șușotind prin spatele raioanelor, cu dinții rânjiți pâă la urechi, transpuși, cu priviri sticloase, își detaliau cu lux de amănunte experiețele recente în compania domnișoarei.
- Ș-apoi…, ascultă Nicule, s-a aplecat jos, avea o foame-n priviri mă tată…, c-am crezut că mă halește tot! Da’ io nu m-am speriat, mă tată, am tras-o și…
Trecea pe lângă ei cu chip nevinovat și, când cineva îl observa și tăceau mâlc, îi saluta și-și continua cu ale lui. Își pusese în cap s-o cucerească pe secretara directoarei, cea care stătea chiar în primul birou de la intrare. Afișa mereu un zâmbet larg când intra, o saluta întotdeauna prima și supraveghea ca, la masă și-n orice altă împrejurare, să nu-i lipsească nimic. Încă nu se putea lăuda cu cine știe ce rezultat, Ioana nici nu știa cum îl cheamă, cu toate astea îl saluta zâmbindu-i frumos cu “bună dimineața” și aia era clipa lui preferată a zilei.
După un timp, poate săptămâni, observă o schimbare în atmosfera “cultului” cum ajunsese să-i spună când se gândea la cei trei libidinoși. Exuberanța pălise și aveau chipuri speriate, pline de îngrijorare, de asemenea îl priveau într-un fel ciudat și asta nu-i plăcea deloc. Rămase cu gura căscată când, la un prânz, Dan trecu pe lângă masa lui oboșnuită și se așeză și el cu femeile, lângă el.
- ‘Neața Luci, îl salută bărbatul cu politețe.
- Bună dimineața.
- Liber aici?
Omul părea să nu înțeleagă că se așezase deja.
- Îhîîm.
Dan se foi în scaun aruncând priviri neliniștite în spate, spre foștii lui camarazi. Aceștia se făceau că nu-l văd și se uitau întunecați pe fereastră.
- Și, ce mai zici tu, Luci?
- Nimic, îngână el, ce să mai zic?
Omul oftă și-și scoase mâncarea din geantă. În timpul mesei îl întrebă o singură dată: “mai îs acolo?”, când el dădu aprobator din cap bărbatul își coborî chipul înapoi în conserva de pește. După ce Nicu și Titi părăsiră cantina într-un pas ostil, umerii lui Dan se ridicară ca și cum ar fi purtat o greutate invizibilă în prezența celor doi.
- Ãăă…, ce s-a-ntâlmplat? Întrebă Luci cazual, mușcând absent din felia cu unt.
Dan oftă din greu, apoi fluieră a pagubă.
- Ce să fie, nevastă-mea.
Află că, prin mijloace neștiute și care nu puteau ține decât de lumea vrăjitoarelor, nevasta lui Dan descoperise “sistemu’”. Se lăsase cu un scandal cât toate zilele anului trecut, cu amenințarea clară de divorț și cu luatul copiilor la țară în mijlocul săptămânii. Îl întrebă de ce nu era îngijorat ,dacă ar fi fost nevasta lui plecată de o săptămână, ar fi înebunit, însă omul nu părea în cale afară de neliniștit din această pricină.
- Las-o…, că vine ea-napoi!
Aparent nu era prima dată când Dan rămânea singurel în apartament din cine știe ce motive. Nu. Ce-l supăra și-l acrea tot timpul, era ciuda că nu mai putea să meargă la Domnișoara. Asta, spunea el, avea să-l omoare.
- Mă tem, Luci, că n-ai de ales, îi spuse febril într-o dimineață în loc de bună ziua.
- Poftim?
- Titi și Nicu vor să se întâlnească cu tine…
- Ha?! …Adică?
- Să te vadă, azi, după program, în spatele cantinei. Va trebui, măcar până se liniștesc apele, să-mi ia cineva locul.
Omul scuipă cuvintele aproape cu ciudă și apoi fugi.