Într-o încăpere proaspăt renovată, spațioasă din cale afară, cu diferite scene din viața unui tânăr ce s-a sacrificat pentru libertatea altora, unde praful era de două degete, luminile produceau confuzii unui om normal, aerul era oarecum irespirabil, iar sunetele se întreceau mai ceva ca atleții, zăcea ea, o tânără de vreo 19 ani. Nu vorbea, nu se mișca, ci privea absurd in ochii Celui de Sus, îngânând parcă sunetele acealea patetice.
La ușa bisericii, o bandă de babe. Bârfeau, făcându-și cruce una după alta.
-De doi ani se chinuie părintele să scoată necuratul din ea! Doamne ferește.
-Da! De doi ani se hrănește cu sânge de om și de animale. Am auzit că și-a ucis câinele și i-a supt tot sângele, apoi a mâncat o parte din el. Dumnezeule...
-Iar noaptea fuge de acasă și se plimbă prin cimitir. Se pare că nu mai are remediu. Îi dă întâlnire demonul prin cimitir și distruge orice mormânt, apoi îl reface până dimineața și totul pare neclintit.
-E un mister cum reușește, dar e real. A evadat de la ospiciu de vreo 10 ori. Singurul lucru care ar putea să o scape de chinuri este eutanasia. Doar moartă ar putea să fie salvată.
-Doamne ferește;babele își mai fac o dată cruce și pleacă.
Ea se ridică în picioare și, rămânând singură în biserică, vorbește cu fiecare pictură. Aproape cu fiecare. Atât de ciudat le privea pe unele și așa de calmă pe altele...
Dar privirea ei se îndreaptă spre Învățător, Cel care se afla cel mai sus.
-Dacă în lumea asta toți suntem frați, iar Tatăl Tău este și Tatăl nostru, nu orice împerechere este un incest? Bun, venim în „fața Tatălui” pentru binecuvântarea Lui, apoi putem să o facem „fără păcat”. Nu tot frați rămânem? Nu tot incest se numește?
Ochii Învâțătorului rămân neclintiți.
-Și babele astea, crezi că nu le aud? Nu datorită Þie suntem liberi? Putem alege să zicem ce vrem, să facem ce vrem, să gândim ce vrem. Dar pentru asta trebuie să venim să ne închinăm Þie. Eh, asta-i culmea. Unde e libertatea noastră?
Învățătorul are aceeași stare.
-Vezi că nu știi ce să-mi răspunzi? Și ne mai trimite popa să vorbim cu Tine. Să zicem că mă asculți, dar sfaturi? De unde să știu eu ce este bine, de la ciumele alea de la ușă? De ce ți se mai zice Învățător? Oare exiști? Și dacă da, unde?
Privirea i se îndreaptă către un alt decor. Un perete foarte încărcat și colorat, având în prim-plan o femeie cu fiul său nou-născut în brațe. Era scena Nașterii Domnului, cu multe animale prin preajmă, o stea ce ieșea în evidență și câteva persoane.
-Erai mic aici. Nu știu căt de fericit erai. Aveai totuși și tu durerile tale. Dar deh, ești Fiul lui Dumnezeu. Și noi, ceilalți suntem. Dar Tu ești Fiul cu F mare, Cel sacrificat. Nu cred că aici erai extrem de fericit. Nu știai că Tu ești Cel care ți-ai ales viitorul. Au ales alții în locul Tau! Și eu trec prin asta. Dar eu sunt fată...crezi că ar avea tupeul să mă pună pe o cruce mare și să-mi bată cuie în mâini și în picioare? Le-ar fi teamă că sș putea să le fac mai mult rău apoi. Dacă mă eutanasiază, iar e rău. Le e frică să nu-i bântui apoi. Vezi ce lume a creat Tatăl Tău?
Destul de calmă, privește un tablou cu Sfânta Fecioară. Sau Mama Mesiei...
-Nu știu ce inimă ai putut avea, ca mamă, să-i alegi o astfel de viață Fiului Tău. De fapt, nu vă înțeleg pe voi, părinții. De ce alegeți în locul copiilor voștri?
Din senin se aude o voce puternică, bărbătească ce răsuna în toată biserica. O voce însoțită de bocete și văicăreli.
-Mda...continuăm apoi discuția. Și azi se vor chinui preoții și măicuțele să scoată „necuratul” din mine. De parcă aș avea. Să fii și Tu atentă cum mă chinuie pentru o absurditate. Pentru prima dată sunt în biserica asta. E a nu știu câta...În fine, merg la exorcizarea mea.
Atât apucă să-i mai spună tabloului. Vocile, bocetele s-au amplificat. Era o exorcizare în toată regula! Ea este întinsă pe o masă lungă și este legată de mâini, de picioare, dar nu și la gură.
-Necuratule, nesfințitule, cel care ai ieșit de sub semnul lui Dumnezeu, eliberați-o pe Maria-Alexandra!zice un preot.
-Mexia mă numesc! Așa mi se zice. Și mai terminați-vă, că nu am draci în mine.
-Îngeri ai întunericului, ieșiți din ea și plecați-vă lui Dumnezeu.
-Dacă se vor pleca în fața lui Dumnezeu ăla, de ce să mai iasă din mine? Deja ați întrecut măsura. Am fost dusă la 100 de biserici pentru că ați ajuns la concluzia că am pe naiba în mine. Serios, nu vă plictisiți să faceți toți același lucru? Din moment ce nu a dat roade la 100 de biserici, ce tot vă chinuiți să scoateți dracii de unde nu-s? Pe bune...zice ea cu o doză teribilă de calm. Eu o să trag un pui de somn. Când terminați, să mă anunțați. Măcar dezlegați-mă...
Dar procesul de exorcizare continuă.
După o altă ședință nereușită de exorcizare, părinții ei, copleșiți de tristețe acceptă eutanasia ei. Și nu va fi răstignită, ci i se va injecta o substanță ce o va distruge încet; iar trupul ei va fi incinerat, pentru orice eventualitate.
-Iar acum că v-ați convins că nu am nici pe dracu, nici pe ta-su în mine, îmi permiteți să plec acasă? Îmi dați drumul? Pot fi liberă?
-îți vom da drumul, dar nu vei fi liberă.
-De ce părinte?zice ea ironică.
Iar răspunsul nu i s-a dat. Dar ea era fericită.
-Eh, voi vă înțelegeți. Pot rămâne singură în biserică? Nu de alta, dar am lăsat o discuție neterminată și...
Toți o privesc acum cu milă, știind ce o așteaptă...Dar este un sentiment pasager.
-În sfârșit m-au lăsat în pace. Nu înțeleg de ce tind ei să creadă că sunt nebună sau că am demoni în mine. Dar când unii vor să vadă și să accepte adevărul, preferă să creadă că sunt nebună sau posedată. Au fost de 10 ori cu mine la ospiciu, să mă interneze, dar de fiecare dată când mi s-au făcut testele psihice, am ieșit 100% normală. De 10 ori. El nu a avut același noroc. Am fost la 100 de biserici, dar rezultatul a fost același. Asta sunt eu! De ce ești tristă și plângi în tabloul acesta? În picturile de pe pereti ești fericită. De ce plângi? De soarta Fiului Tău? Tu i-ai ales-o! Tu ai greșit, nu El. Aceeași greșeală a făcut și mama mea. Și ea a greșit. M-am îndrăgostit cu adevărat acum doi ani. Până atunci, luam în râs iubirea, nu credeam că există cu adevărat. Până atunci m-am jucat. El era băiatul perfect pentru mine. Dar cum să am eu dreptate și libertate? El era mai mare decat mine cu câțiva ani. Plângeam zi și noapte fiindcă nu-l puteam vedea. Dar T0u nu știi ce-i iubirea. Tu ai adorat un spirit, nu ai iubit un om; iar pentru Fiul Tău nu ai făcut nimic bun: nu i-ai oferit o familie, educație, iubire reala de mamă, de tată, prieteni, nimic. A fost privat de multe. Ceva de genu’ se întâmplă și cu mine de doi ani.
Mexia își șterge ochii de cele câteva lacrimi ce au întors-o în trecut. Se ridică și pleacă de lângă tabloul cu care vorbea. Acela era un tablou „prea trist”. Se oprește acum în fața unei picturi de pe un perete. Acea pictură o ilustra tot pe Mama Mesiei cu El în brațe.
-Așa apăream și eu în toate fotografiile când eram mică: cu cineva care să mă țină în brațe; un copil bun, ascultător și care nu răspunde. Cam mult pentru mine. Dacă mi-au interzis să iubesc, e clar că m-au pierdut. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi toată viața pe cel care a reușit să trezească acest sentiment în mine. Dar cum ai mei au dorit să mă protejeze ținându-mă din ce în ce mai departe de el, nu au reușit decât să-mi sporescă ura pentru ei și dragostea pentru el. El e într-un ospiciu acum. Nu a putut lupta. Îl vizitez aproape în fiecare noapte, nu merg prin cimitir la întâlnire cu dracii. Din păcate, el nu mă recunoaște; de-aia și este printre acei nebuni. Măcar de ar fi lângă ceilalți nebuni...dar nu! El este izolat. Deghizată în infiermieră pot ajunge la el. De aproape doi ani e acolo. Cam de atunci le spun lucrurilor pe nume. Spun absolut tot ce mă enervează, ce nu-mi place. Din cauza asta, că vorbesc mult și din cauză că îl iubesc am ajuns în situația asta: să creadă toți că-s nebună ori posedată. E aproape seară. Mă duc la el. De data asta, voi sări gardul că au pus paznici. Mă duc la el...
Într-un centru izolat de lume, în mijlocul unei păduri, o clădire în formă de castel, albă, înaltă și rece, cu zeci de camere alb-plușate, luminate de un gri stins printre care o cameră întreținută de o rază verde. Era singura cameră destinată unui nebun dotată cu un geam. La baza camerei, se afla gardul pe care ea avea să țl sară în noaptea asta. Acea cameră îi era destinată lui, celui căruia ea îi purta o dragoste imensă.
Destul de calm, privind pe geam, un băiat de vreo 20-25 de ani, cu părul puțin lung, blond, cu ochii de culoarea lemnului de brad ( o oscliație între căprui și verzi), palid și adormit, zicea:
-Când mergi pe un câmp înverzit, ca artist, să pictezi, întotdeauna să pui mai multă culoare verde pe paletă!
-Nicomar,șoptește Mexia la geamul lui, am ajuns! Imediat sar gardul la tine; doar să-mi pun uniforma.
-Iar când vrei să pictezi marea, să pui și un pic de verde pe paletă. Pentru alge...zice el în gol. Marea este tulburată acum, zice foarte calm cel lipsit de luciditate, neclintindu-se.
-Nicomar, deschide geamul. Mai am puțin, zice ea, cățărată până la etajul 2,unde se află el. Ridică geamul, iubitule. Vin să te scot de aici. Vin să te salvez, să ne salvăm, iubitule.
-Iarba nu e pentru noi. Noi nu avem voie să iubim iarba; nu avem voie să ne iubim. Ne va ucide ploaia dacă ne iubim, zice el, neștiind ce spune.
-Deschide, iubitule. Alunec! Nicomar, deschide geaaaa...
Atât apucă să spună și cade. Se lovește grav în piept și e dusă de urgență la spital. Imediat apoi se fac cercetările necesare, iar camera lui este cercetată.
-Afară e foarte cald, dar nu vreau afară. Plouă roșu. De ce plouă roșu? De ce? De ce roșu?se întreabă el, devenind din ce în ce mai agitat. Mă doare inima. Dați-mi inima!
O oarecare asistentă încearcă să-l calmeze.
-O nebună posedată, Mexia a vrut să intre la tine. Dar acum ești în siguranță. Of, Doamne. Mexia, Mexia și iar Mexia! E o nebună fata aia. Numai de belele s-a ținut. Nu înțeleg cum de nu a fost acceptată în ospiciu. Cum Dumnezeu a trecut testele psihologice?
-Mesia?întreabă el calm.
-Nu. Mexia. Maria-Alexandra. E mai dilie decât tine. Dar ce stau să vorbesc cu tine? Mergi liniștit în pat și fii calm...Imediat îți fac injecția de calmare...
-Mexia? Nu vreau să-mi injectezi calmante. Vreau să o văd pe Mexia. Unde e?întreabă el calm.
-La spitalul de copii. Mare baftă ar avea dacă trăiește, deși mă îndoiesc de asta. Eh, vin acum cu calmantul.
-Dar apoi mă duci la Mexia?o roagă el pe asistentă.
-O să dormi buștean apoi!
Asistenta iese, iar el rămâne singur în camera luminată de verde.
-Eu nu vreau să dorm. Eu vreau...Cine e Mexia? Ah, capul meu! Mexia...Mexia...Mexia...Mexia...Te iubesc! Da, tu ești iubita mea, Maria-Alexandra! Trebuie să ajung la ea. Nu sunt nebun. Am fost...
El sare geamul și brusc îi revine memoria. Ea iar Nicomar cel de acum doi ani. A înțeles în sfârșit că a lui cameră are geam pentru a-l sări. Se furișează pe lângă gard și aude doi gardieni bârfind...
-Și când te gândești că și-a făcut singură un bine și l-a făcut și altora. Când te gândești că s-a omorât, deși în câteva zile ar fi fost eutanasiată oricum.
-Și cu otrava, și cu o lovitură în piept, tot acolo ajunge.
-Și când te gândești că a vrut să sară la nebunul din camera verde...Cică au fost iubiți, dar le-a fost interzisă iubirea. Așa că l-au drogat ai lui până a ajuns aici, iar în aia au intrat dracii de disperare...
-Se poate...
Auzind această discuție, Nicomar nu mai are nico îndoială.
-Mexia trebuie salvată. De data asta nu ne va mai despărți nimeni, chit că voi muri cu ea! Mexia, nu muri...
Cum doar o minune ar mai fi putut s-o salveze, Mama Mesiei face ceva util: o ține în viață. Dar de ce? Oricum ar fi fost ucisă apoi...
Nicomar aude fel de fel de presupuneri, ceea ce îl face să creadă că...Mexia a murit. Dar de unde? Mexia își revenea în mod miraculos. Foarte miraculos...
La aflarea veștilor false, Nicomar devine foarte tulburat pentru că știa că Mexia a murit în încercarea de a-l salva pe el dintre nebuni, din locul acela trist. Ceea ce știa el acum e că Mexiei i-a cedat, i-a explodat inima.
-Și toate astea din cauză că a vrut să-mi facă un bine, să mă salveze...pe mine!se gândește el. Trebuie să o găsesc și să îi scot inima fărâmițată...
Și așa face. O găsește, o ia în brațe și o duce la subsolul spitalului, unde o sărută și vrea să o readucă la viață. Dar, în urma calmantelor ce i se administraseră, ea dormea. Și nu era moartă. Dar disperarea îl face să își piardă mințile din nou.
-Ai murit...Dar nu-i nimic. Eu te voi readuce la viață.
Lihnit de foame, leșinat de sete și cu mințile pierdute iar, el face infarct și moare...
-Ah...inima! Dați-mi inima! Inima....și moare.
Trezindu-se și văzându-l întins pe jos, ea îl tot privește.
-Iubitule, am reușit. Te-am salvat. Suntem liberi! De ce strigi? Ce e cu inima ta? Iubitule?
Disperată că el nu-i răspunde, îl tot clatină. Îl sărută și vede că el nu are nicio reacție. Observă că mâinile lui sunt foarte reci; la fel de rece îi era tot corpul. Îi pune mâna în dreptul inimii și nu îi simte inima.
-Inima ta...nu mai bate. Iubitule, strigai să nu-ți ia inima? Ai murit? De ce nu răspunzi? Nu-ți mai simt inima. Ai murit...Dar nu-i nimic. Îți voi da inima mea numai să știu că tu trăiești. Eu nu mai contez...
Și așa face. Își înfige un fier în inimă și încearcă să și-o scoată, doar pentru a i-o oferi lui. Dar nu mai are cum. Acum nici ea nu mai avea bătăi de inima. Și ambii zăceau într-o baltă de sânge, îmbrățișați. Se pare că...au rămas împreună și nici moartea nu i-a mai despărțit.
„Și ea a greșit!” se aude vocea Mamei Mesiei, referindu-se la mama Mexiei.