Cristina bătu în ușa camerei lui Andrei. Încerca să își dea seama ce face ascultând la ușă, dar nu se auzea nici un zgomot. Bătu mai tare, dar nici un răspuns. Încercă să deschida ușa, strigă, dar nu răspundea nimeni. Era încuiat pe dinăuntru. Forță clanța ca o isterică țipând in continuare să deschida, imaginându-și fratele în niște ipostaze nu tocmai plăcute.

- Andrei, deschide odată! Andrei, deschide, n-auzi?!

Somnoros, Andrei se ridică leneș din pat si descuie ușa. O intâmpina un miros greu, de stătut.

- Ce vrei? Mi-e somn, n-am dormit toată noaptea. De ce trebuie să mă trezească toată lumea când dorm?

Uimită de dezordinea din cameră, se aplecă sa adune câteva haine murdare cu gândul să înlăture din calea ei mizeria, dar se lăsă păgubașă.

- Ce vreau? M-am săturat de tine și de toanele tale. Mama plânge ca nebuna că nu mai știe ce să-i facă băiatului ei să iasă din starea in care se afla, eu muncesc ca un robot să-ți dau ție bani să ieși pe unde ieși.

- Îți vrei banii înapoi? Uite-ți banii. N-am cheltuit nimic din toti câți mi-ai dat. Și nu e treaba ta pe unde ies, cu cine și dacă cheltuiesc bani pe ceva. N-am bani, nu cletui. E simplu, nu?

Andrei ridică furios salteaua și de sub ea scoase un teanc mare de bani. Între bancnote erau bucățele de hârtie pe care erau scrise data și ora la care luase banii.

- Uite-i, i-ai pe toți. N-am avut niciodată nevoie de ei. Nu mă poate nimeni ajuta, dar v-am cerut bani pentru ca aveam nevoie de atenție din partea voastră. Nici de asta nu mai am parte acum.

- Atenție? Nu meriți atenție. M-am săturat de tine, vreau viața mea. Nu sunt obligată să te mai suport. Te-am ajutat c’nd a fost nevoie, acum nu se mai poate. Te joci cu mințile noastre, ale tuturor. Nu faci decât să ne întorci unii împotriva celorlalți cu starea ta, îi bagi mamei prostii în cap despre mine, tata e așa cum e… N-am nevoie de familia asta în care oamenii își bat joc de mine.

Lua teancul de bani si vru sa iasă, dar Andrei o opri. Era atât de furioasă că aproape îl pălmui. El opuse rezistentă și îi bară calea. Vroia s-o facă să-l asculte, așa de mult vroia să fie ascultat că aproape se cocoșă la nivelul feței ei ca să-i vadă ochii.

- Știi tu ce e aia familie? Uite, asta e familia! Nenorociții aștia de oameni care suntem, noi, formăm o familie. Una care ar trebui să fie unită la bine, dar mai ales la greu. Spui că ți-am mancat viata ajutându-mă să ies din starea în care sunt. Oare știi tu cum e să ajungi o legumă din omul care erai? Nu știi, tu ai avut parte de toate pentru că ție îți merge mintea. Mie nu-mi mai merge, e goală.

Își dădu cu pumnul în cap ca să-i sublinieze imposibilitatea de a gândi. Starea de nervozitate creștea în el atât de mult încât ochii i se măreau în orbite și lacrimile îi curgeau mari pe obraji.

- Crezi ca dacă ți-am încurcat legăturile cu prostul ăla de Cosmin ți-am făcut vreun rău? Ai văzut cât de rău se purtau ai lui cu tine. Ai văzut cât de intelectuali se dădeau în fața unei provinciale ca tine? Si de câte ori ai fost călcată în picioare doar pentru că lor nu le plăcea mutra ta si faptul ca nu erai bucureșteancă? Ai tras de el pentru că ai avut senzatia ca ți-e bine lângă el, că ai șansa să fii fericită. Ai uitat cât de rău te purtai la telefon când erai cu el? Parcă erai de pe altă lume, familia asta a ta nu mai conta. Ești în stare să calci pe cadavre dacă ai putea, ca să te vezi realizată. Și cănd ești dezamagită vii tot aici și te plângi la toata lumea ce rău îți e ție și căt de răi pot fi oamenii cu tine. Ai văzut cât de greu s-a lăsat înduplecat să plece de lângă ai lui ca să poată veni la noi. A stat o seară și o noapte cu noi și a fugit mâncând pământul. Și acum vii la mine și îmi reproșezi mie că ți-am măncat viața? Cu ce drept? Alții îți mănâncă via’a, nu eu.

- Tot din cauza ta a plecat atunci, pentru c[ te-ai trezit să te cerți cu tata și s-a speriat, îi replică Cristina foarte nervoasă.

- Da? Serios? La ei nu se cearta nimeni niciodată, presupun. Nu se ceartă că îl tratează ca pe un sclav babornița aia bătrînă, fudulă și îngâmfată. De câte ori ți-am spus să gândești? De căte ori? Þi-ai luat banii. Acum ieși de aici până nu mă enervez și mai tare.

Cristina tăcea uimită de reacția lui și se îndreptă spre ușă. Când ea ieși, Andrei trânti ușa după ea și o încuie din nou pe dinăuntru. Respirația îi era greoaie, ochii plini de lacrimi și simțea oboseala pătrunzându-i adânc în creier. Pentru prima dată observa dezordinea din cameră, dar nu se apucă să facă curat. Se așeză din nou în pat și vorbi ca pentru el.

- Numai nevoia de bani îi mișca pe oameni, nicidecum nevoia de a cunoaște. Cât mai mulți bani, asta e tot ce fericește omul din ziua de azi. E doar o iluzie. Viața nu constă doar în a avea, trebuie să și gândesști.

Așezat pe spate, vizibil liniștit, se uita acum în tavan și număra petele lăsate de muște și țânțari.

- E doar o iluzie…