Caii au fost cândva liberi să alerge fără piepturi rupte-n garduri de sârmă ghimpată prin câmpuri ale nimănui ce n-au fost niciodată cosite de fire de iarbă, ci împletite-n coame fluturate-n vânt.
Maimuțele botoase abia scoborâte din copaci și-au târât târtițele roșii peste întinderea ierboasă, cu scopul precis de a lăsa semne împuțite ca margini de hotar.
Hidoasele arătări, bătându-se cu labele-n pieptul păros, țipau isteric că „ce-am găsit va fi al meu!”
Încolțiți de perfidele animale, caii cei mai curajoși au preferat sfârșitul, aruncându-se în hăul prăpastiei aflat la capătul pădurii de pin și zdrobindu-se de colțuri ascuțite de stâncă. Alții și-au găsit scăparea luând-o la sănătoasa spre munții albi ce se ridicau spre miază-noapte, dar cei mai mulți au preferat să rămână pe pământurile pe care s-au născut pentru că se simțeau legați prin fire nevăzute de sângele strămoșilor, iar alt motiv a fost faptul că au crezut în promisiunea babuinilor că vor avea și ei un petic de iarbă sub soare.
Dar n-a fost să fie așa. Gorilele, profitând de inocența bietelor animale, s-au autointitulat stăpâni cu drepturi depline asupra câmpiilor și peste tot ce mișcă.

În zadar și-a scuturat coama stufoasă și-a nechezat amenințător, împotrivindu-se zăbalei băgate cu forța între măsele și cuielor bătute-n copite sau aruncând povara nespălată ce i se urcase cu scărița și japca-n spinare. N-a făcut decât să fie bicuit cu o plăcere sadică pănă la sânge.
A fost intimidat că de nu se va supune, va sfârși ca tovarăș al zebrei păcătoase, iar această imagine groaznică l-a făcut să accepte în final și pentru moment robia cu speranța că într-o zi va fi liber.
Lovit și umilit, a tras la plug privind cu apă sărată-n ochi cum frumoasa pajiște verde pe care cândva alerga fără griji se transforma încet-încet în mii de mușuroaie de furnici.
În fiecare seară, ostenit de atâta trudă, privea prin ochiul de geam al grajdului și visa. Atât îi mai rămăsese. Visa cu ochii deschiși spre crestele munților ce se uneau cu cerul, spunându-și că acolo poate fi liber să fie cine sau ce-și dorește.
Mai mereu privirea i se întuneca pe când cobora din vis spre casa aflată peste drum de curte, spunându-și că viața lui nu prea are preț , că el este doar o cifră…a patra mârțoagă de corvoadă exploatată-n interesul inavuțirii stăpânului niciodată sătul.
Cu spume de sânge mai mereu curgându-i din colțurile gurii pline de răni, mesteca încet fânul amestecat cu mătrăgună pe care prea-iubitul stăpân, în mila lui, se învrednicea să-l trântească-n copaia slinoasă. Acum, el nu mai era decât o umbră a falnicului armăsar ce fusese odată.

În acea noapte gândurile nu-i dădură pace. Disperarea îi cuprinse sufletul și simțea că-i crapă inima de atâta durere. Vroia să se termine odată, să nu mai simtă nimic. Văzu în depărtare conturul munților reflectat de lună pe pânza nopții și-și spuse că el va alerga prin acele locuri numai în vis sau pe lumea cealaltă. Da! Așa va face. Se va sinucide. Se uită pentru ultima oară în ogradă și realiză că traiul lui nu fusese chiar așa de rău în comparație cu cel al câinelui ținut mereu în lanț. El nu era obligat să latre sau să muște la apropierea vreunui aspirant la averea stăpânului sau să se gudure și să lingă fără repulsie mâna ce-i arunca resturi de la cină. Iar porcii, umflați de lăturile din cocină, nu bănuiau bieții de ei ce-i așteaptă la căderea primei zăpezi din iarna viitoare. Se considera cea mai norocoasă slugă. Dintre toate animalele, în afară de stăpân, viața lui fusese cea mai lungă, Dar asta nu însemna să-i dea satisfacție maimuțoiului să-l mănânce ca salam la micul-dejun, așa cum se întâmplase cu fratele lui, răpus de oboseală.
Decât să fie halit cu condimente, prefera să-l usture ochii și să-i facă părul măciucă pe coșul pieptului. Se trânti pe podeaua jegoasă a grajdului sperând să atârne în lațul priponit de iesle. Cureaua, probabil prea subțire, legată-n jurul grumazului se rupse brusc și se trezi trântit la pământ, cutremurând podeaua cu un zgomot asurzitor. Vaca, umflată ca un butoi, ce până-n acel moment dormea liniștită pe-o rână în capătul celălalt al grajdului, se ridică buimacă-n picioare.
Amețit de cap și cu o durere de coaste ieșite prin piele, se ridică și el iute din poziția nefirească pentru un cal și constată cu surprindere că nu murise încă. Dimpotrivă. Îl durea tot corpul dar văzu că era liber. Absolut nimic nu-l mai ținea în acel loc. Fericit cum nu fusese niciodată încercă să se depărteze cât mai repede de meleagurile natale care îi aduseseră până la urmă atâta suferință.
„Ce neputincios te vei simți stăpâne când vei fi nevoit să te autoflagelezi lucrându-ți singur pământul!
Și să știi că: noi…caii ne vom ridica întodeauna în picioare până numeri la zece și nu vom muri atunci când vor stăpânii!” își spuse alergând ca vântul. Nu mai simțea durerea din trupul vlăguit de muncă și nici rănile ce fuseseră mai mereu deschise pentru că primise un nou imbold: Când va ajunge acolo sus, va simți sentimentul cel mai înălțător…Libetatea.