agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-22 | |
" Lasă-mă pe mine să-l joc pe leu ! O să răcnesc, de-o să fie mai mare dragul să mă asculți. O să rag așa de bine, că parcă-l aud pe duce : Bis, leul ! Bis, leul ! Răcnește înc-o dată !"
( Wiliam Shakespeare-Visul unei nopți de vară) Sorbea, sorbea deja din a șasea halbă de bere. Eu de-abia băusem, cu greu, trei, de cînd ne așezasem la masă, nu-mi place berea, iar asta, deși în oraș se fabrică bere, zicea el de pe vremea cînd Eugeniu de Savoia îi alungase pe turci și i se uscase gura între două asalturi, e amară și caldă, face o spumă abundentă, sporită cu dero, zic cunoscătorii, o altă marcă renumită a urbei. Eram în „ Groapă” era încă devreme dar soarele deja încălzea butoaiele de aluminiu, mesele de fier forjat, iar noi intrasem doar să bem o bere între două cursuri.Beam bere cu el, pentru că îmi place să-l ascult, sunt un bun ascultător, și pentru că mă fascinează să observ toate fazele beției, pentru că, el, Cornel, e un băutor înnăscut și se îmbată treptat, rămînînd paradoxal de lucid și de vertical. De fapt, pe măsură ce se îmbată, e tot mai sclipitor în conversație, iar cînd nu are în preajmă publicul obișnuit al dezlănțuirilor sale histrionice puerile, e chiar profund și seducător, spre deosebire de majoritatea politehniștilor, a citit mormane de beletristică, a văzut multe filme și a călătorit mai mult decît mine, fixat doar între reperele vacanței la mare și la munte. Aș putea să argumentez că berea era un pretext , că ne plac aceleași filme, am citit aceleași cărți, avem aceleași gusturi, dar nu e așa; Cornel bea din necesitate, pentru el ruperea treptată de realitatea banală, de cotidianul îmbîcsit de plictis, e un drog mai puternic decît alcoolul care inevitabil îi amorțește sinapsele, bea din setea de deformare a firescului său, dimineață de dimineață, oră de oră, trasînd astfel limitele între el cel tern și strîmb și celălalt, spiritualul, dezinhibatul, care urlă curajos din străfunduri sfidîndu-i timiditatea, anesteziindu-i simțurile și aruncîndu-l pe culmile extazului facil. E un băutor atipic de bere: înalt și slab, cu membre lungi și mlădioase, a făcut baschet de performanță, n-are burta aceea caracteristică, de osînză hrănită cu malț, revărsată peste curea, sau dimpotrivă balonarea aproape orizontală a unui abdomen umflat de drojdiile care fermentează continuu, dilatînd stomacul și intestinele. Bea ca un burete, eliminînd apoi, prin excreții, lichidul inutil și reținînd doar esența alcoolului. A lansat o istorioară despre fosta lui glorie sportivă, cînd deshidratat după un meci greu, în care echipa universitară unde fusese selecționat deși era încă junior, fusese la un singur punct de a cîștiga cupa, a băut prima bere din viața lui și apoi încă una și încă una, pînă cînd nu s-a mai putut opri. A fost prima lui beție și ultimul lui meci, povestea pare inventată, dar eram prea lucid atunci să i-o spun, iar azi cînd mi-o repetă la a șasea halbă, pare plauzibilă și chiar dacă nu e adevărată, e măsura dexterității sale de a se recrea ca personaj alternativ, un negativ veridic al plictisitului introvertit și resemnat din lene. Dar să încep cum se cuvine, cu prima halbă. Așteptînd chelnerul, îl întreb de ce a jucat comedia ieftină de ieri, la seminarul de filozofie. Știu că nu era beat, nu apucase să bea decît două beri acasă, din porția pe care i-o procura logodnica sa, o tipă vulgară și grasă, fără niciun farmec, de o placiditate bovină ce contrasta cu exuberanța lui hrănită cu alcool, fiica unui șef de sală din orașul său natal, îndrăgostită inevitabil de farmecul pe care-l emana cu dezinvoltură din toate fibrele corpului său longilin. Totul începuse teatral, ca într-un scenariu absurd. Fumam, așteptînd să intrăm la cursuri, cînd în colcăiala mulțimii care trecea grăbită prin piață, am văzut amîndoi o scenă parcă desprinsă dintr-un film neorealist: un milițian certa o bătrînică cocîrjată care trecuse pe roșu. Vajnicul apărător al ordinii publice își tîra victima de mîneca pardesiului ieftin și ponosit , amenințînd-o cu o amendă, săraca femeie încerca să-l înduplece, cînd împins de un impuls histrionic, Cornel sărise, jucînd o indignare reală, să o apere. Îl potopise pe milițian cu o avalanșă de acuze, „iată ce fac organele puse să apere cetățenii, terorizează oamenii muncii în loc să prindă pe cei care fură din avutul obștesc”, era atît de convingător, încît în primul moment purtătorul de chipiu albastru rămase încremenit, apoi își redirecționase autoritatea asupra noastră, cu un stupid ”hai, circulați”, Cornel, simțindu-i nesiguranța, îl atacase cu sudalme, începuse să-l îmbrîncească și „curcanul”, deși acesta mai solid decît el, nu ripostase, se lăsase admonestat, chipiul îi sărise de pe țeastă, eu vedeam scena dintr-un unghi larg, cu obiectivitatea unui operator ce mînuiește camera liber, ca-n cinéverité, lumea se adunase curioasă și atunci în indefinitul moment de suspans alb-negru, Cornel făcu o piruetă în aer și căzuse ca un cascador, simulînd o directă în plină figură, pe trotuar. Lumea începuse să huiduie, ochiul meu lucid înregistrase cu admirație acea fracțiune de secundă în care se tăiase realul, acțiunea se derulase impecabil, el se ridică, jucînd perfect rolul oprimatului, îngroșîndu-l în tușe exacte, strigînd ” de ce dai, mă, ce ți-am făcut”, polițaiul fugi într-un gang, încolțit de victima falsă care urla „ miliția bate oamenii muncii”, eu am schimbat planul cadrului, curioșii începură să se împrăștie, țignalul agentului sfîșie murmurele indignate și-atunci am spus stop-cadru, l-am tras spre poarta masivă, barocă de fier forjat a facultății, în timp ce pe fața sa palidă, cu țepii bărbii dese înnegrindu-i pomeții, în pupilele întunecate, îi vedeam clar, doar eu, rîsul interior. L-am calmat pe milițian, nu eram huligani, eram niște studenți oarecare, colegul meu, fervoarea sa mă inspirase, era bucuros că-i născuse nevasta și se pilise și el ca tot omul. Fața roșcată, cu trăsături dure, a polițaiului se îmblînzi, fruntea asudată sub chipiu se-ncreți neîncrezătoare, în ochii spălăciți gri-bleu citeam un soi de compasiune sau de caramaderie masculină, bîlbîi doar, „măi băieți, de ce îmi îngreunați slujba, hai plecați la ore” și atunci, profitînd de acalmie, l-am împins pe Cornel prin ușa întredechisă, în hol. El nu ieșise din rol, avea un public nou acum, colegii care urmăriseră de la balcon scena, urcase greoi, clătinîndu-se, scările de marmură cu balustrade din fier forjat, patinate de sudoarea miilor de palme și se izbise de asistentul care ieșise din amfiteatru, alertat de rumoarea din stradă. După cîteva scuze pentru întîrziere, ora începuse de cîteva minute, Cornel își continuase rolul; se ridicase nesigur pe picioare, se discuta despre Feuerbach și scandase teatral: „Tovarășe lector Feher (tipul era un pîrlit de asistent la marxism și-l chema Fekete, adică „negru” nu „alb”) mă scuzați că vă întrerup, dar trebuie să merg la toaletă!” Fekete-Feher își ridicase privirea, îl cîntărise atent, oscilînd între indignare și amuzament și zise: „Dumneata ești beat!? Dacă ești beat poți părăsi sala!”, încercînd să mimeze un cinism care nu-i era la îndemînă. Cornel îl privise cu acea candoare obraznică, caracteristică adolescenților rebeli din filmele americane: „ Sunt fericit, sunt foarte fericit, tovarășe conferențiar!” Fekete, lipsit de imaginație, înghițise cu naivitate momeala: ” Și mă rog de ce ești dumneata fericit?” „ Mi-a născut nevasta doi gemeni!” Atunci nu am putut să mă mai abțin și mă ridicasem, încercînd să-i abat marxistului atenția: „ Pot să vă solicit o informație: Feurbach era căsătorit, avea copii, domnule asistent?” Pus în fața unui nou asalt de obrăznicie, Fekete bîiguise doar: „Ce importanță are?” Diversiunea mea, și nu o făcusem ca să-i salvez lui pielea, dar simțisem nevoia să intru pe scenă, reușise: „ Are! Pentru mine, e absolut relevant: înțelegînd fericirea colegului nostru la vestea că e tată și încă de gemeni, voi putea înțelege și dialectica materialismului lui Feurbach!” Sorbi din prima halbă cu sete, își linse buzele și mă privi cu acea scruntare adîncă, neliniștită, care apărea doar în clipele de sinceritate deplină, mai ales cînd își asuma adevărata stare, nu un rol cabotin: „ Mă plictiseam și pe urmă bătrînica aceea, terorizată fără rost de un milițian imbecil și prea zelos, putea să fie bunică-mea!” Am rîs continuînd, deși un rictus îi făcea să se zbată necontrolat un mușchi sub pleoapa stîngă: „ Că te plictiseai așteptînd să intri la curs, te cred! Chestia cu bătrînicile agresate, nu ține...” A golit halba dintr-o mișcare și neliniștea aceea indefinită i-a învăluit, într-o paloare pămîntie, toată fața: „ De ce nu poți să crezi că așa e... știi că atunci cînd suntem singuri, nu joc niciun rol!” N-am mai insistat, am început să vorbim despre ecranizarea după „Zgomotul și furia”, ne-am contrazis, mie Yul Bryner cu farmecul țestei sale fotogenice mi se părea nepotrivit în acel film, am ajuns prin Sahalin locul natal al lui Iulius Briner, care-mi plăcuse doar în „Cei șapte magnifici”,la ruși, la vodkă, la Cehov și la Dostoievski, citeam Idiotul, îl văzusem pe Gerard Phillipe în ecranizare și ni se păruse o mare revelație, încercam să-i vedem pe scenă marii actori autohtoni și nu reușeam pentru că atunci cînd veneau în turnee, prin provincie era aproape imposibil să-ți procuri bilete la acele atît de rîvnite reprezentații, apoi am ajuns iar la obsesia mea că berea e o poșircă, Eugeniu de Savoia n-avea nimic de-a face cu zeama fermentată de malț, el, nepot al lui Mazarin, putea fi doar amator de Chianti sau de șampanie, așa cum o legendă era și intrarea sa în oraș pe poarta Forforoza, sau desemnarea unei case din centrul vechi, ca hogeac în care dormise prima noapte după asediu. Mi-aș fi dorit să pot demitiza istoria, de fapt vroiam să fac Arheologia, dar îmi fusese respins dosarul, dacă nu știi cum erau vremurile alea, pare neverosimil , dar asta-i realitatea, deși Cornel putea să dea la Actorie și chiar să reușească fără pile. „Groapa” se umplea încet-încet de lume, studenți, bișnițari sau inși oarecare adunați la amiază să se răcorească la o halbă. El era deja la treia, nu aveam nicio speranță că se va opri sau se va termina berea pe terasă, era atît de cunoscut acolo, printre chelneri, încît putea să bea și pe datorie. Ne-am amintit apoi o pățanie, se întîmplase în decembrie, cînd am intrat piliți la un spectacol, crezînd că-l vom vedea pe Iordache în „Timon din Atena”, dar spectacolul se contramandase și am nimerit la „Liliacul” lui Strauss. Hohotele noastre de rîs, au dezlănțuit protestele babelor melomane și a ramoliților din loje, un politruc al teatrului ne-a găsit în pauză și ne-a spus să o ștergem că altfel cheamă poliția, Cornel a profitat de situație, ca să joace o scenă burlescă pe tema accesului tineretului la cultură, pînă la urmă am renunțat la actul II, amintindu-și că sosește viitoarea soacră cu trenul și trebuie să o ajute la bagaje. Locuia cu Mihaela, care era studentă la Economic, într-un apartament închiriat, nu contribuia cu niciun leu la cheltuieli, deabia îi ajungeau banii de bere, așa că trebuia măcar să joace rolul logodnicului cu intenții serioase. Bău a patra halbă, într-o tăcere deplină pentru că-și amintise de nunta cu Mihaela, programată după sesiune, ai lui cumpăraseră deja verighetele, dîndu-și acordul cam în silă, părinții lui erau profesori în orășelul de provincie de unde venea, iar tata-socru, le promisese un televizor color și luna de miere la Mamaia. Nu stătea bine deloc cu examenele însă, avea și două restanțe din iarnă, așa că șansele să treacă anul erau minime, nu învăța nimic, bazîndu-se fie pe memorie, fie pe ingenioase metode de copiat, chiar brevetase una, eu habar n-aveam de chestiile astea, se pare eficientă prin simplitatea de-a rula copiuțele în cravată, dar tot nu era un pretext bun de a amîna nunta. La a cincea bere i-am amintit că trebuie să mergem să dăm măcar VP-ul la franceză, nu era cine știe ce efort, din moment ce pretindea și iarăși elocvența sa făcea faptul veridic, crescuse cu guvernantă, o mătușă îndepărtată, fată bătrînă, care-și făcuse studiile la Paris, înainte de 47’. Fără tranziție am început să vorbim despre regalitate, o temă de care nu prea aveam habar și de vocația națiilor de a se lăsa guvernate de un uns al lui Dumnezeu, cîțiva obișnuiți ai berăriei îl salutară așteptînd să fie chemați la masa noastră, se știa că e generos și da de băut după a șasea halbă, pe care o bău iar repede, din 2-3 înghițituri, masa era plină, un capriciu de-al lui care obliga chelnerul să lase halbele goale acolo, și am ajuns la concluzia că e un principiu desuet, de unde să luăm noi un rege, știam toți cei care ascultau „Europa Liberă”că avem unul care abdicase, iar vremurile acelea nu se vor mai reîntoarce. Cînd s-a reîntors de la WC, l-a oprit o cerșetoare, care se strecurase pe terasă cu îngăduința chelnerilor și vindea garoafe ofilite, cumpără una, credeam că acceptase sugestia mea să plecăm , dar se răzgîndi, fiindcă mai avea de băut pentru o zi perfectă încă două beri, în așa fel încît, împreună cu cele două matinale să ajungă la porția sa cotodiană. I-am repetat că berea e o porcărie care fermentează în mațe, adevărați băutori beau doar vin, o băutură care înnobilează simțurile, nu le turtește ca licoarea teutonă, inventată se pare totuși de egipteni,m-a ascultat fără să zică nimic și a înfipt floarea în decolteul generos al Marianei, care venise cu încă două halbe pline, înspumate și mirosind a alcool amărui. Am băut în tăcere, eu restul de lichid ce se încălzise-n pahar, el acele ultime două beri ce-i întregeau echilibrul, ne-am ridicat să plecăm, habar n-aveam cît e ora, a întrebat pe cineva dar voit sau nu, mi-a spus o cifră inexactă și mi-a propus să coborîm la demisol, unde era barul și unde spera să găsească bere rece la sticlă. Am încercat să-l refuz, dar ca suprem argument și-a amintit că îl ajutasem la un examen, îi dădusem rezolvarea unei probleme, salvîndu-l de cea de-a treia restanță, după ce încercase fără succes să-și cumpere examenul, pentru că, întîmplător, o cunoștea pe profesoară, era soția medicului care-i făcuse avort Mihaelei, amănuntul acesta mi-a provocat o senzație de greață, sau poate că era efectul celor trei beri băute în silă, așa că am coborît împreună scările încolăcite în cochilie, care duceau la bar. Știam că unul din motive era nu doar berea rece, cît mai ales faptul că o căuta pe Angy, una din fetele care dansau seara în trupa de așa-zise balerine, de fapt un fel de prostituție mascată pentru străini, sub ochii îngăduitori ai unor securiști, care-și procura prin intermediul fetelor, unele informații, jucînd totodată și rolul de pești. Tipa nu era însă acolo, ne-am așezat la o masă și un piccolo ne-a anunțat că nu au bere, pentru mine era chiar o ușurare, așa că a cerut o sticlă de vin, aveau un cabernet bulgăresc, negru-violet, o poșircă ce-ți picta excrețiile, Cornel a băut cu sete primul pahar, aruncînd ieftinul aforism „vinul după bere-i o plăcere”, mă enerva să-l văd folosind replici banale, am încercat măcar să-l atrag spre o discuție despre apropiata lui căsătorie, dar în momentul acela se apropie de masa noastră un individ bondoc, cărunt, chelbos, cu o privire furișată, lunecînd pe mozaicul negru cu vinișoare albe, imitație de marmură, al pardoselii, părea că-l cunoaște și se opri înaintea noastră, îl salută cu jovialitatea bețivului de-abia încălzit, împingînd un scaun spre el. Tipul se așeză, ținea o servietă de piele scorojită sub braț, Cornel mi-l prezentă ca pe nu știu ce stea a boemei care bîntuia cîrciumile: „ Mircea e un artist, face fotografii..de fapt e fotograf la miliție, toarnă la securitate și e băutor de bere ca mine !” „Artistul” nu se apără de acuzație, mă privi ponciș, simțeam privirea lui ca unjeg pe față și pe mîini, doar chicoti: „Nu-mi torn niciodată prietenii, Cornel e prietenul meu, iar dumneata dacă ești prietenul lui, poți sta liniștit, vorba aia, lezami de mezami...” Mircea își turnă fără să-l invite nimeni un pahar de vin, eu simțeam greața cum îmi suie spre tîmple, mi-am aprins o țigare, i-am dat și lui pachetul și chibriturile, spunînd destul de tare ca meseanul nepoftit să mă audă: „ Ce naiba l-ai chemat la masă...e enervant?” Tipul părea că nu mă auzise și Cornel continuă să-l împungă cu vivacitate: „ Ce dracu’ ai mă Mircea în geanta aia? Dosare, poze compromițătoare? Hai deschide-o și arată-ne o fotografie deșucheată, vreun tovarăș activist masturbîndu-se-n baie!” Am rîs amîndoi, tipul chicotea servil, îmi venea să-l pocnesc peste botul murdar de bale, Cornel strigă să ne mai ducă încă o sticlă de vin, iar șobolanul-turnător chițăi: „ Nu m-a invitat nimeni tinere, așa apar eu nechemat, nu e niciun bai, doar boala, miliția și moartea apar pe neașteptate...” Cînd m-am întors de la WC, tipul nu mai era acolo și el a constat: „ L-ai jignit pe Mircea și a plecat” „ Cum poți vorbi cu un păduche ca ăla”? Și-a frecat bărbia nerasă cu unghiile, un tic care apărea mai ales după a zecea halbă: „ Tipul e grozav, dacă aș fi scriitor..mă înțelegi? Mă fascinează jegul uman..” Se întîmpla exact contrariul a ceea ce îmi propusesem cînd venisem cu el la bere, credeam că odată cu alunecarea alcoolului pe gît, aveam să trec de straturile superficiale, burlești, dar mă antrena și pe mine într-un joc care mă scîrbea și plăcea deopotrivă. Văzînd un chelner care trecea grăbit cu trei sticle de bere spre o masă învecinată, îl apostrofă: „ Parcă ziceai că nu mai ai bere?” Băiatul, un adolescent cu fața roșie și lucioasă se apără cu dexteritate: „ Dînșii au comandat dinainte și-apoi domnu’ Cornel știți că servim bere doar cu mîncare”! „ Perfect, ce aveți în meniu?” L-am tras de mînecă, spunîndu-i: „ Las-o dracului de bere nu am chef de bere... de altfel nu pot să mai beau nici vinul ăsta!” M-a privit cu ochii lui încă scăpărători și febrili, cărora alcoolul nu le încețoșase deloc licărirea neagră: „ Ce vrei să bei? Spune și dacă au aici, cer să-ți aducă..”! Am lovit scurt masa cu palma, paharele clincăniră și fața de masă îngălbenită de pete nespălate eficient, se umplu de dîrele mov ale cabernetului de Rodope: „ Nu vreau să mai beau nimic...ar trebui să mergem să dăm VP-ul ăla nenorocit! De altfel nici nu știu cu ce vei plăti tot ce am băut pînă acum..” A început să rîdă, hohote scadate ca un nechezat, era rîsul sardonic după a zecea halbă: „ Nu-ți fă probleme bătrîne, am vîndut verighetele, am bani să bem o săptămînă! Hai, spune-mi ce vrei să bei, nu poți refuza un asemenea prilej: mirele a vîndut simbolul sacru al unirii sale cu iubita!” Atunci l-am sfidat, așa cum James Dean în „Rebel fără cauză” apasă pînă în ultima clipă accelerația, gonind spre rivalul care merge cu viteză spre el: „ Rom Havana, da, asta aș bea!” Chelnerul, altul de data asta, un bărbat între două vîrste, cu părul grizonat veni cu două sonde pline cu un lichid uleios, gălbui și dulceag. Am făcut paradă de lecturile mele, amintindu-mi și de singura ocazie cînd băusem daiquri: „ Asta e o blasfemie...Hemingway s-ar răsuci în mormînt!” El a preluat pasa și a început să-l muștruluiască pe chelner: „ Maestre...se poate? Rom alb fără gheață și lămîie!” Am băut tot paharul și greața luă forme flamboaiante, se răsucea între ceafă și frunte în ritmuri sincopate, am început să devin logoreic, fumam două țigări deodată îi povesteam despre moartea lui Che și despre ultimul roman al lui Ernest, în care insulele-s doar un pretext de a descrie tot soiul de cocteiluri. Mă asculta cu coatele pe masă și a reînceput să rîdă, alt fel de rîs de data asta, un rîs sincer, copilăros, deplin: „ Știi ce e cel mai haios în toată povestea cu nunta? Chiar dacă nu mai am verighete și pic toate examenele, ceea ce e foarte probabil, tot trebuie să mă însor! Mihaela e iar gravidă, nu vrea să mai facă un avort, de fapt i-a spus și maică-si, așa că nu am încotro!” Brusc, Thomas Hudson și insulele lui de alcool pieriră la orizont: „ De ce dracu’ trebuie să te însori cu ea dacă nu vrei? Din masochism?” Mi-a răspuns doar după vreo 2-3 minute, urmărea cu privirea două tipe, cu părul oxigenat excesiv, aproape alb, fardate strident, îmbrăcate în mini și scurte de piele neagră care se așezară la o masă apropiată. „ Mai degrabă din lene...și-apoi un divorț costă mai puțin decît cheltuielile unei nunți! Ai idee cît costă o nuntă la restaurant pentru două sute de persoane. În sală intră un bărbat între două vîrste, palid și cu buhăiala caracteristică celor care pierd nopțile în abur de-alcool, dar sclivisit, cu o tunsoare numită nu știu de ce freză „plastic”, îmbrăcat într-un costum negru, cu papion la gît și cu un ghiul enorm de aur pe degetul mic. Se roti pe călcîie, privind sever în jur, îi muștrului pe cei doi chelneri și se apropie de masa noastră: „ Bună Cornele, ce faci? Te relaxezi? Salutări lu’ socru-tu! Pe cînd nunta?” N-am auzit ce-i răspunse, începu se să cînte orchestra, doi chitariști șterși și un gras ce chinuia clapele unei orgi, o muzică grețoasă și ea ca și amestecul ce-mi fierbea în stomac, obișnuita lălăială ce se cîntă în restaurante, evergreenuri și șlagăre desuete. Șeful de sală se îndreptă spre pipițele blonde, începu să discute cu ele, Cornel fredona „ Paloma blanca” cu țigarea în colțul gurii, luminile pîlpîinde îi înăspreau trăsăturile feței pămîntii, iar eu m-am ridicat cu ultima fărîmă de energie și i-am spus: „ Mă duc să dau VP-ul la franceză! Vii?” A plătit cu bacnote mototolite, albăstrii, de o sută și mă urmă fără să se opună, luînd cu el ultima sticlă de vin nedesfundată de pe masă. Lectorul de franceză ne aștepta corectînd lucrările colegilor. Am scris despre monumentele Parisului, literele dansau pe foaia de hîrtie, stiloul meu preferat își înclina penița , dar alerga cu spor umplînd rîndurile cu o beție albastru-intens, sporovăiam aiurea despre Sena și podul Mirabeau, pînă la urmă lui messieur Thomas i se făcu milă de rîvna noastră, duhneam a birt și a sudoarea acelei nesfîrșite după-amiezi în „Groapă” și trînti un „nouă” roșu pe foaia mea și un „opt”pe cea a lui Cornel, care scrisese doar atît: „Montmartre...Montparnasse...Moulin Rouge” cu litere imense, de tipar , strîmbe și tremurate. Am desfăcut cabernetul și l-am băut cu franțuzul acela bătrîn, îndesat și excesiv de protocolar, care nu știu cum nimerise în acele vremuri mîloase să predea limba lui mlădioasă, aici în insula unei latinități impurificate de comunism. Vorbea stricat românește, cu un accent gîtuit de parcă silabele îi întîrziau încăpățînate undeva între gît și nas, scoase din potvizit niște fotografii cu cei doi nepoți ai săi, care locuiau într-un pitoresc orășel din Bretania și ne spuse că e comunist din anii 50’ cînd sedus de personalitatea lui Yves Montand aderase la o mișcare în care intelectualii visau la o utopie ce n-avea nimic comun cu un sistem politic ca cel de pe la noi. L-am lăsat pe franțuz cu ale lui și am plecat fiecare spre casă. Eram atît de obosit, încît m-am aruncat în pat îmbrăcat și am adormit aproape instantaneu. M-am trezit a doua zi pe la prînz, cu gura amară și dureri de cap, indispus de rămășițele zilei trecute și de un vis încîlcit în care beam bere cu Yves, Che și monsieur Thomas. Cornel nu era acolo, cu noi la masă, într-o braserie pariziană ce semăna elucubrant cu „Groapa”. N-a apărut nici apărut nici în săptămînile următoare și nu răspundea nici la telefon, care cred că era deranjat. A lipsit și de la sesiune, oricum șansele de a trece anul erau minime pentru el. Ultima oară l-am văzut în primăvara anului următor, cred că în ajun de 8 martie, stătea în mijlocul străzii și împărțea flori trecătoarelor. Mi-a spus că e foarte fericit pentru că Mihaela născuse, avea o fetiță zdravănă și repeta anul pe motive medicale. Nunta se amînase, urma să aibe loc peste vreo două luni, nu avea nicio importanță pentru că oricum avea de gînd să-și facă datoria de tată. L-am crezut deși era între a noua și a zecea halbă, îmi amintesc că am acceptat invitația, dar fără prea multă convingere, dar nu i-am dat curs dintr-un motiv banal: data căsătoriei lui se suprapunea cu o îndelung planificată vacanță la Costinești. N-am asistat la ultima lui reprezentație, dar cred că a fost memorabilă, cred că și-a jucat cu spontaneitate și talent rolul de mire fericit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate