Lumina îi trimite corzi piezișe și mișcătoare prin fața ochilor. Limba caută asiduu resturi de miezuri de semințe de floarea-soarelui în găurile măselelor, între buze și alveolele dinților.
Soarele stă pe pervazul ferestrei. Blocul de vizavi își aruncă umbra peste stradă. Ploaia fină, stropește orb geamul. Apoi stă pe pervaz. Apoi atârnă de el câteva zeci de minute.
Gratiile cutiei de scrisori sunt verzi. Acum ochiurile din sârmă ondulată sunt albe. Mai mulți ochi albi în cutia de scrisori înseamnă veste. O veste de la un amic, mă întreb. Pe plicul alb, nu e numele meu. E un X la destinatar și unul la expeditor de obicei. Azi, la destinatar scrie: O curvă. Nici timbru, nici ștampilă ale poștei, un plic dezlipit și relipit.
Îl deschid în cameră. O foaie velină îmi râde în nas. O caut și pe verso. Pe dos, scris cu cuvinte formate din litere mici decupate din ziar încă te mai aștept, fii rezonabilă. Știi cine sunt. Rup hârtia. Fărâmițez ochii în mână. Ochii plutesc în apa veceului. Mai trag o dată apa. O zală din lanțul bazinului care atârnă de tavan se rupe. Ea rămâne cu mânerul în mână.
Se aude un zgomot de obiect căzut pe ciment.

Ileana încuie apoi ușa. Apasă pe negrul rotund al liftului. Un ochi de pește cu un P mare pe el. Un miros de chifetele prăjite îi înfundă plămânii. Tușeșete. Liftul nu vine. Mai apasă o dată cercul negru. Nici o săgeată verde nu se aprinde. Soarele pleacă acum cățărându-se pe corzile de praf. Stă să se întunericească. Ileana numără scările în gând. Serii de opt trepte. Șapte etaje. La etajul cinci, un vecin și-a scos cuierul afară, la gunoieră. Întunericul se odihnește pe cuier. Un miros tăios de gunoi zace în jurul cuierului. Zace în loviturile de pantof pe care le primește cuierul în burtă. Apoi în spate și în înjurăturile de mamă a tuturor cuierelor care zac pe scări în întuneric și nu spun nimic. În înjurăturile de mama întunericului. Și a curentului care nu e niciodată acolo unde trebuie. Lanterna luminează vârful pantofului. Lumina se oglindește într-un cerc. Un grup de școlari urcă treptele. Pipăie pereții prin întuneric. O fată îi pândește la fiecare colț de perete. Ca și când i-ar mirosi. Orice mișcare a copiiilor e detectată de fată. Toți ling pereții cu ghiozdanele. În dreptul ușilor își întind mâinile lateral, ca să poată prinde un alt punct de sprijin. Pipăie aerul orb care stă lângă peretele rece. Joacă atinsea pe pereți.
Ileana începe să numere șușotit, cu ochiul gândului, zgomotele produse de pantof, în locul treptelor numără un lipăit. Uneori forfecarea pantofilor la coborâre o încurcă, dar obișnuința numără în locul ei mai departe. Până când, fiecare lipăit nu mai e ea, e o voce care numără în cap, apoi o voce străină care zace pe pereții casei scărilor și numără. Din vocea străină răsar bulbii părului ei ca o ceapă oltenească blondă. De bulbi atârnă fire legate în cozi de ceapă blondă.

Se aud pași care zguduie pământul. Pe acolo trece un păr blond. Părul se așază discret pe o geantă. Își ține fruntea în podul palmei drepte. Privirea sapă. Soarele stă rezemat de ușa intrării în cămin. Își sprijină după-amiaza. E orb. Aș vrea să intre. Frigul stă pe calorifer și pe mozaic. Frigul stă cu o cărămidă în burtă. Construiește o ceață atunci când deschid gura să spun ceva. Mai mereu. Pe capătul celălalt la genții stă un păr castaniu. Marga, sora mea. Vrem să ne cazăm în căminele studențești. Administratora iese cu o cană sângerie în mână și pleacă la masă. Vin imediat spune. Nimeni nu o privește cu mâna goală fără să-și stea singur în cale. Patul de cămin ține cald. Pe mozaic, doi boii-popii. Doi ochi. Două măști africane. Unul îl târăște pe celălalt. Sunt lipiți de fund. Ileana le spune jandarmi sau soldați. Uneori li se spune și cizmari. Cizmarii sunt canibali. Un jandarm poate ascunde un altul. Cizmarii nu au imaginație. An de an își târăsc perechea în spate vreo treizeci de ore. Primul nu vede drumul și încearcă să urce geanta de voiaj Vacances à la française. Se răstoarnă și cad amândoi. Rămân nedezlipiți. Un vrăbioi îi țintește cu negrul ochiului. Tot ce e negru nu e sigur. E primejdios. Nu are curaj să intre totuși în casă scării căminului studențesc. Și aici e primejdios să intri. Ciripește și bate cimentul cu coada. Bou-popii care este primul, o femelă, că ele sunt mai mari, încearcă să schimbe drumul, dar perechea nu îl lasă. Ar trece prea aproape de vrăbioi. Ileana îi împinge cu vârful pantofului. Îi răstoarnă. Gândacii își arată burțile negre și umflate. În ele soarele nu-și găsește loc să ardă. La ei nu este niciodată secetă. Bou-popii are un cap mic. Cât un fir de mac. Nici în el soarele nu-și are locul lui să ardă. Bou-popii e un animal în ochii tuturor. Primul se urcă pe geantă. Marga nu vede perechea îndrăgostită. Al doilea atârnă de primul. Un fir nevăzut îi leagă.
Primei perechi îi mai urmează încă cinci șase. Merg pe aleea dintre cămine dezgolită spre umeri de soare. Ierburile și-au împachetat florile dezmățate și s-au mutat mai la umbră. Rădăcinile nu și le-au băgat în cufere. Unii sunt mai mari. Cei mici îi trag pe cei mari. Dracul caută soarele după-amiezii. Marga se ridică de pe geantă și îi urmărește. Măștile africane au un spirit gregar. Spiritul râde îngrășat. O colonie imensă zace în nemișcare la tulpina unui copac de lângă zidul căminului. Unii peste alții. Tropăie. Nici unul nu se sinchisește de greutatea celor de deasupra lor. Tac. Rezistă. Aerul liber nu mai ajunge și la ei. Uneori doar un miros putred, de frunziș, în care apoi își depun ouăle. Negrul ochilor măștilor africane se lățește larg la atingerea unei corzi trimise de soare. Acum atârnă de o coardă a soarelui. Fiecare jandarm atârnă de o coardă de soare ca de un fir ce stă înfipt în cer. Toți s-ar putea spânzura oricând cu aceste fire, ca să treacă de zidul căminului. Și noi ne-am putea lega cu ele. Marga sfredelește cu vârful adidasului frunzișul veșted de la umbră. Frunzișul miroase a odaie de bătrâni. E umed, putregăit. Livrelele roșii cu negrul ochilor la spate devin vizibile. Apoi se ascund nervoase în frunziș că au fost descoperite.
Dinspre holul căminului îmbâcsit se târă o pereche de bou-popii. Vrăbioiul a zburat plictisit de așteptare și de foame, poate. Ileana se apleacă. Un bou-popii târă după el un păianjen. Corpul păianjenului e de două ori mai mare. Îl târă cu grijă. Limba păianjenului e otrăvită. Din burta lui pare a ieși un fir subțire ce îl atinge discret pe gândac. Strălucește mort în coardele de praf luminos trimise de soare. Se îndreaptă spre colonie. Acolo păianjenul devine invizibil.
Marga se uită în sus spre vârful copacului. E tei, spune. O pereche acuplată de jandarmi-cizmari i se urcă pe picior. Îi ajunge sub panatloni, pe piele. O gâdilă. Privirea Ilenei îi cade mică pe pantalonii de trening negru ai Margăi. Marga înjură. Zvârle piciorul în pământ cu forță. Gândacul îl trage pe celălalt după el. Celălalt pare mort.
Marga ia o frunză veștedă. Vrea să o bage sub cei doi gândaci. Gândacii suflă în frunză. Cântă. O pișcă pe Marga. Ea încercă să se scarpine. Șuieră de scârbă poate. Gândacii cad în frunza căuș dintre degetele Margăi. Frunza îi pune jos, pe pământ.Atunci îi strivește răsucindu-se pe vârful adidasului. Privirea ei cade deschisă pe trunchiul copacului. Înjură. Sudălmile sunt grele, se încuibează în fiecare ureche, care se ascunde acum în mișcare după o frunte sau un breton. Lumea devine foarte mică. Deasupra ei atârnă sângele cizmarului. În cizmar pândește mama tuturor adidașilor care se rotesc pe vârf. Corzile de praf trimise de soare se înnoadă acum între mâinile Margăi și copac. Apoi se deznoadă. Nodurile plutesc în aer. Corzile se deșiră în fire. Acum atârnă deasupra țării întregi și a întregii lumi.
Marga e ostenită. Înjurăturile au plecat la mamele lor. Cerul este foarte gol. Soarele și-a tras un nor cenușiu în jurul burții și unul la gură apoi. Ileana deschide ochii larg și privește sus de tot, în largul cerului lipit de fereastra mare. Acolo gândacii nu ajung pe corzile de praf trimise de soare în bătaie de joc. Vede o coardă de soare încordându-se. Îi intră în ochi. Rămâne acolo. Nodul din gât i se vede alunecând în jos.
Ierburile și legumele din curțile oamenilor de lângă cămin se târăsc și ele. Mâțișorii plopilor zboară ca niște gâturi de lebede negre în stoluri.Coapsele Margăi se desfac. Brusc se întind și apoi sprijină așteptarea Margăi. Picioarele îi sunt un ve răsturnat.
Frigul cocârjează și cel mai mic gând. Gândurile nu mai știu care încotro să apuce. Respirația ține cald gurii. Limba bate dinții care mestecă în gol. Geaca ține de cald burții, ca și plapuma. Nasul se roșește. Ochii lăcrimează. Vântul intră cu tăișul pe la încheietura balamalei. Ileana își întoarce privirea. Va sta în cameră cu Angela și Mihaela. Administratora a anunțat componența camerelor. Ele aduc fețe de masă cusute cu flori pe etamină. Țin evidența fiecărui plin de cerneală din stilou. Angelei i se spune plantatoarea de morcovi. Merge cu vârful pantofilor spre interior. Înfige sămânță la fiecare pas. Are un pas săltat. Își sprijină aspectul urât în semințele pe care le sădește. Gândurile Ilenei se spriină pe sacul lacrimal plin. Angela și Mihaela au mereu fire de păr în podurile palmelor. Colegele lor de cameră din anul trecut o știu. Toți studenții de pe hol și de la coada la intrarea în cămin au gândurile pierdute în frig. Unii fumează. Miroase a chifetele prăjite. O hârtie de mătase albă zboară târât pe mozaic.
Vizavi, în căminul zece, mâini întind draperii maro la ferestre. Soarele se hotărăște să încălzească lânced burțile lipite de sticlele oarbe. La etajul patru, două mâini întind o pungă de plastic. Sârmele se rup și atârnă. Mâinile înjură de sus.
Frigul din capete nu are scrupule. Studenții se plimbă încoace și încolo ca să se încălzească. Unii țopăie. Soarele stă lipit acum de obrazul Ilenei. Începe să-i înroșească ținutul. Urechea începe să ardă înăuntru.
Un glas sparge bâzâitul vocilor. Ne mai lasă să așteptăm mult, întreabă. A trecut o oră. Ileana vede un pantof care trece foarte aproape de geanta lor. O șterge chiar în dreptul fermoarului care înghite cutiuța cu ace și papiote colorate. Un fir de ață iese prin gura fermoarului. Ileana îl privește. Firul are un pepene galeben în burtă de zece ori mai mare decât el. E singur pe geantă și se lăfăie. Pe geanta de voiaj rămâne o urmă de talpă zimțată. Perechea de soldați-cizmari a crăpat moartă sub talpa zimțată roșie. Ileana i-a văzut întinși lângă zid, pe mozaicul gri, cu picioarele lățite. I s-a părut că aude o pocnitură ca o creangă uscată lovită și ruptă, dar mai altfel. Toți cunosc zgomotul crengii rupte astfel. Au murit împreună. Talpa se așază în ve întors. Ileana îți sprijină așteptarea pe geanta de voiaj. Marga se apropie sunt o groază de cizmari din ăștia acolo, spune. La tei. Copacul este un tei.

Un copil strigă jos în strada dintre blocuri tată ne mai lași. Podul Mare e adus de spate, ca un bătrân. Copilul stă cu mâinle în șolduri și cu picioarele cu piele fină, uniformă, într-un mic ve, inegal. Apoi se stârcește. Face pipi. Nu vrea să ajungă în casă de teamă să nu rămână în el toată după-amiaza. Se ascunde între două mașini și stă cu spatele la un tei. Administratorul Buzea înseamnă pentru el frică. El trece din când în când pe acolo. Copilul își rotește privirea cu mișcări scurte. Teiul e înalt. E curățat cu regularitate de Zora, femeia de serviciu a scării blocului. Face. Apoi fuge. Copilul întreabă crezi că m-a văzut cineva pe sora lui mai mică, care ține de șase. Intră repede în scara blocului. Niște ochi albi dintre sârmele verzi ale ochelarilor îl privesc. Aruncă o privire mare. Nu e scrisoare de la tataia. E Scânteia. Ileana se duce spre capătul culoarului.

Angela spunea o poezie și încerca s-o învețe și pe Mihaela. Când intrai în pătratul cu patru paturi puse câte două pe laturile pătratului, Angela cânta poezia într-un fel ciudat. Mihaela stătea cu ochii deschiși, privind fix în tavan. Memorez zice ea. Privesc printre corzile de praf de lumină cum trecea Podul Mare.
Fusesem în parcul central plin de bălării și-am lăsat cheia cufărului să se ascundă singură într-un tufiș. Nu mai știam un lacăt care să-mi apere cufărul de gândurile străine din pătratul cu patru paturi, când celelalte fete erau în cameră. Când eram în cameră, Angela vorbea în gând. Lacătul se preschimbase în minciună. Îi spun că am fost la cursuri. La întoarcere, când poezia mi se părea insuportabil de înghițit, începeam să spăl vasele. Le luam și pe cele curate și pe cele murdare și pe cele care nu-mi aparțineau. Le trânteam unele peste altele ca să facă zgomot. Angela și Mihaela nu înțeleageau mesajul. Întâi spuneau mai tare poezia. Apoi mă întrebau de ce nu-mi place să spăl vasele.
Într-o seară m-am dus în parc să caut cheia cufărului în care am încuiat Podul Mare. Am scormonit tufișurile pe toată latura aceea a parcului. Am început să citesc.

Mama când cosea la mașină vestele de vânzare spunea o poezie :
A lumii cânt cu jale cumplită viață
Cu griji și cu primejdii cum iaste ața
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare
O, lume vicleană, lume înșălătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc iară.

Tata era la servivu de câțiva ani. Eu stăteam în fotoliu și urmăream roata mașinii de cusut. Un zgomot de pedală ritma versurile. Îmi plăcea să imit zgomotul și să merg în cerc prin camera mare de la stradă. Mna mea era uneori pe post de pedală. Eram atât de fericită. O dată mama s-a înțepat în buricul degetului. A înjurat de mama ațelor care nu mai intră în ac. Și de mama mașinilor de cusut și de mama vestelor și a șepcilor și pe tata care nu mai venea înapoi. Ea le zămislise pe toate mama asta. Acum ea înnoda și deznoda deasupra lumii ațele subțiri care putrezesc în umbra scurtă de vară. Cerul meu atunci era trecător. Spălam zilnic vasele ca s-o ajut pe mama. Când am intrat la școală, am plâns și apoi nu am vorbit cu învățătoarea o lună. Ea a hotărât să fiu mutată în altă clasă. În prima zi am spus poezia pe care o spune mama. Apoi am repetat tot ce făcea învățătoarea. Apoi am plâns. Vestele atârnau de privirile mamei. Apoi curățenia lună din casă pe care o făcea când zicea că s-a săturat de viață. Locurile în privirile ei erau ocupate pentru mine nu mai era loc. Mie îmi rămăsese un fir de ață pe rochie. La capătul firului nu poți măsura nimic. Îl mângâiam cu privirile numai, mi-era frică să îl ating. Ajunse la capătul firului de trei centimetri, privirile făceau cale întoarsă.


Am rămas împietrită. Rândurile din jurnalul Mihaelei semănau izbitor cu rândurile mele. Mi-am vârât jurnalul ei în mapa albastră, și-am fugit spre cămin. Confundasem caietul de poezie medievală cu jurnalul ei. M-am urcat rapid în troleibuz. Curiozitatea m-a împins și am mai citit.

Dumincă Mitu m-a așteptat la intrarea în liceu. Nu știam că va veni. Am fost la un restaurant, Vârful cu Dor. Ne-am cazat la hotel peste noapte, era departe de oraș. Doar caloriferul cald se uita la noi. Dimineața am văzut o pată de sânge. Mi s-a făcut rușine. M-am gândit la altceva. Nu s-a priceput primul tău iubit, spune Mitu surâzător. Nu cred că pot să-i spun și lui poezia pe care o spunea mama. Nu e loc în odaie de cămășile lui.Vreau să fac ceva cu viața mea. Vreau să fac ceva cu viața mea.

Când m-am întors în pătrat, Mihaela era supărată. Cerul era pe umerii mei. I-am strecurat înapoi jurnalul sub ciorapii negri ca un fum transparent. Vântul sufla în teiul din fața ferestrei. Administratora strigă numărul camerei. Cobor la telefon. Mitu îmi spune că vine să mă ia să mă ducă la școală. Am terminat azi cu elevii, îi spun. Mâine nu, au practică elevii. Am liber. Vocea lui era uscată. O simțeam rece ca și pe privirea Mihaelei. Credeam că știe că i-am citit jurnalul. Dar era fără intenție. Când m-am întors, ea plecase la cantină să ia cina. Dormeam când a aprins lumina. A început să spună poezia


A lumii cânt cu jale cumplită viață
Cu griji și cu primejdii cum iaste ața
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare
O, lume vicleană, lume înșălătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc iară.

Obsesiv. Mihaela venea din sudul țării și pe mâinile ei puteai citi ținutul ars de soare. Și în obrajii ei. Sau jur împrejurul buzelor înguste, spuzite mereu de secetă, tivite. Toate ținuturile celor din pătratul cu patru paturi erau sărace și ținuturile le semănau. Era greu să găsești diferențe majore. Soarele își găsea loc să ardă a secetă ținuturile. Seceta înghițea tot în afară de veste, mașina de cusut și o poezie cu ața subțire. Restul se duce. Știa că trebuie să-și care ținutul în cufere și-n obraji la oraș. Îl lăsa să-i atârne de fiecare dată când deschidea gura. Poate că nu s-ar mai întoarce în sudul țării decât după niște pantaloni cu prohab între buzunarele pline de bani.

Cum trebuie să gândești ca să te potrivești cu ce trăiești. Mănânc pâine cu pepene roșu. E dulce pâinea. Apoi rod un știulete de porumb copt rece. Mi-e silă. Trebuie să gândești ca un obiect pierdut pe trotuarul asfaltat al orașului și să nu strigi la oamenii care trec pe lângă tine și nu te văd. Obiectele pierdute pe stradă strigă după tine după mulți ani. Și după douăzeci de ani te recunosc în vis. Numai nu sunt auzite. Uneori sunt îngropate în pubelele orașului. Pubelele orașului sunt gropile comune ale obiectelor pierdute. Nmeni nu le mai știe numele și numărul în afară de rudele lor care le caută și acum. Obiectele pierdute sunt arse în munții de obiecte pierdute de la marginea orașului. Sunt dezbrăcate obiectele. Le rămâne undeva, o imagine, o fotografie din tinerețe, în care sunt veseli. După mulți ani poate se va mai vorbi de ele. Trupurile lor goale și grele atârnă și se cocoață unele peste altele în gropile comune. Nu mai au nevoie de nimic. Acum au aer liber, nu funinginea orașelor.


Mihaela țipă în somn să fie dezlegată de copac.Să-i fie desfăcute nodurile din cordoanele capoatelor cu care e strânsă de burtă. Burta ei cântă acum. Nu-și aduce aminte de nimic. Dar privirea îi e strâmbă pe obraz pentru că nui e drag.

După primele două săptămâni, m-am mutat în căminul medicinistelor, cu Marga în cameră.