Þipari de lumină se alungau pe crestele mărunte într-un neînțeles joc al soarelui cu apa ce bucura privirea și liniștea sufletul. Cînd își miji ochii formele prelungi ale acestora deveniră pete albe, difuze, care dizolvară peisajul ca într-un tablou impresionist: de fiecare dată cînd ajungea aici rămînea ca într-o rugăciune multă vreme mulțumind lacului și spunîndu-i cu gînduri limpezi cît de dor i-a fost de el.
Așeză încetișor rucsacul în iarbă și scoase dinăuntru cutia cu plumbi, cea cu ace, mulinetele de rezervă, trusa de momeli artificiale, setul de cuțitașe și lame, banda de lipit și prețioasa cutie cu rîme. Le aranjă una lîngă alta în ordinea importanței și apoi se apucă să-și monteze undița.
Nu prinsese niciodată un pește și de altfel, renunță de mult la gîndul de a prinde vreunul – cu vremea învăță a se mulțumi cu o îndeletnicire care acum îl captiva pe de-a-ntregul: devenise un expert al introducerii rimei în cîrlig! Inventariase o sută treizeci și șapte de posibilități de sacrificare a viermelui și nu se îndoia că viitorul ii va da șansa unor noi variante. Putea să pună o rîmă în stilul „ghilotină”, înjumatățind-o, sau să-i lase o treime în afară în cruda figură a „cobrei”, să o împingă pînă în praselele acului în figura „Elisabeta” pe care o poreclise așa cu gîndul la gulerele perioadei elisabetane, sau să o bage răsucind-o succesiv, după regula burghiului în figura „filet”. Cînd obosea trăgea cîte un „cotidian” care consta în simpla traversare dreaptă a rîmei cu acul.
Cînd undița fu pregatită se hotărî să înceapă cu un „fluture”. Alegînd atent dintre rîme, se opri la una subțirică și nervoasă care avea un corp inelar ireproșabil ce răspîndea sclipiri roș-albastre. Iși aminti ce greu o prinse scormonind pămîntul de sub o buturugă și zîmbi încăpățînării ei inutile. O apucă între degete și o croșetă cu repezeală și îndemînare, fixand-o în ac după un sistem de simetrie descris de inelușele trandafirii. Cînd sfîrși, ținu cîteva clipe în fața ochilor cîrligul în care rîma, zbătîndu-se, descria conturul unui fluture într-un zbor fragil. Făcuse o treabă bună!
Legănă de cîteva ori undița pentru elan, apoi lansă cu putere aruncînd momeala la vreo douăzeci de pași de mal. În locul în care aceasta a căzut oglinda lacului s-a încrețit ca-ntr-un spasm, dar curînd s-a liniștit lăsînd țiparii de lumină să-și reia jocul pe crestele mărunte stîrnite de vîntul după-amiezii. Aruncare după aruncare, montură după montură, ceas după ceas pescarul execută cu minuțiozitate și precizie toate procedurile...
Abia cînd soarele coborî spre zenit își strînse sculele, își săltă rucsacul în spinare și o apucă pe cărăruia ce ducea spre șosea.
În urma lui pe malul lacului apăru o bătrînică ducînd în mîna dreaptă o pungă grea. Se opri lîngă o salcie, scoase o lopățică și începu să sape. Cînd groapa fu suficient de mare ca să încapă în ea conținutul pungii, răsturnă din ea trupul neînsuflețit al unui cățel negru și-l așeză înăuntru acoperindu-l pios cu țărîna ușoară. După aceasta își împreună mîinile și privind peste lacul în care se îneca un minunat soare roșu, plînse mult.