Când Claudiu deschise ochii, totul în jurul său era alb. Pereți imaculați îl înconjurau, pe cel din fața lui atârnând o icoană a Mântuitorului. Întoarse privirea spre brațul drept, de unde venea durerea ce-i anesteziase toate simțurile. Imaginea barbarului ce-i săgetase cu sabia brațul drept se fărâmiță în mii de cadre alb-negru, concentrându-se în final pe un ac fin de perfuzor ieșind dintr-o branulă ce-i penetrase epiderma ca un colier de durere. Privi cocostârcul metalic ce stătea într-un picior lângă el și realiză că era stativul cu atât de binecunoscutele pungi de glucoză și ser fiziologic ale unui spital. Pe marginea patului său, figura îngrijorată a prietenului său Mihnea.
- În sfârșit, Claudiu! îi șopti acesta, strângându-l de mâna stângă culcată pe pătura albastră îmbrăcată într-un cearșaf impecabil. Credeam că te-am pierdut...Colegii din sit, doctorii de aici de la spital...
- Unde mă aflu, Mihnea?
- La Spitalul de Urgență! Te-am adus chiar în noaptea, când ai început să delirezi, după ce ai fost mușcat de furnicile roșii. Aveai temperatură mare...
- Deci, sunt aici...cu tine...Dar Maximus...Livia...Miriam...?
- Nu știu despre ce vorbești, Claudiu! Este adevărat, medicii mi-au spus că ai fost incoerent tot timpul, ca și cum te-ai fi aflat sub apăsarea unui coșmar teribil...
În aceeași clipă, în cameră intră un bărbat înalt, cu o barbetă impozantă, ce străjuia o mustață căruntă, tunsă îngrijit. Îl însoțea un alt bărbat cu o fizionomie bazedoviană, ochelari cu dioptrii mari, dar cu o față zâmbitoare, ce contrasta evident cu înfățișarea deloc agreabilă, ce indica o disfuncție a tiroidei.
- Claudiu, îi spuse Mihnea la ureche, este doctorul care te-a îngrijit, doctorul Mihăilescu.
- În sfârșit, d-le Pânzaru, i se adresă doctorul, coșmarul s-a sfârșit! Ați avut șansa de a fi adus de urgență aici! De obicei, furnicile roșii se atașează de tegumentul uman prin mandibule puternice. Printr-o mișcare rotativă ele își deplasează corpul în jurul capului injectând repetat venin printr-un ac situat posterior. În 24 de ore apare pe locul mușcăturii o pustulă sterilă, care poate ulcera în următoarele 48 de ore. Zone întinse de eritem și edem pot comprima nervii și vasele de sânge. În acest caz, apare și o stare cataleptică, însoțită de coșmaruri profunde... La unele persoane reacția locală dureroasă se extinde uneori la ganglionii limfatici și poate fi însoțită de anafilaxie. La dumneavoastră, din fericire, nu am avut de-a face cu așa ceva. Vi-l prezint pe psihologul spitalului, doctorul Frangulea...Dânsul ar vrea să știe mai detaliat prin ceea ce ați trecut. Fiindcă tot timpul v-ați agitat, ați delirat, ca și cum în dumneavostră s-ar fi dat o luptă pe viață și pe moarte...Ce vă amintiți din momentul în care ați intrat în starea de inconștiență din cort?
- Sunt multe lucruri pe care nu mi le pot explica...Ca și cum aș fi fost luat de mână de cineva care m-a purtat într-o altă lume...
- În altă lume? îl întrebă Frangulea, scoțând un carnețel cu coperți maro în care începu să-și noteze. Interesant! Ce fel de lume?
- Într-o lume antică...Se făcea că eram soldat roman, luptasem într-un castru...apoi m-am întors acasă, undeva în Galia, însoțit de cumnatul meu...Fusesem rănit în luptă, pierdusem mult sânge și aveam o amnezie generală...
În acea clipă, ca și cum și-ar fi amintit de rana primită la șold, despre care îi vorbise Maximus în lumea în care îl transferase înțepătura, Claudiu se pipăi la șold. O durere surdă îl făcu să se crispeze. Mihnea observă gestul și îl întrebă:
- Te mai doare rana pricinuită acum un an, când peretele de susținere al mormântului dacic descoperit lângă Deva a cedat și te-a prins sub dărâmături?
- Încă mai simt curenți reci ce îmi trec prin pulpa piciorului drept, răspunse Claudiu, care își aminti de accidentul ce-l ținuse zece zile în spitalul din Timișoara.
Rana din șold avea deci o corespondență cu cea “primită” în castrul roman.
- Spuneați că ați fost însoțit de cumnatul d-voastră, acolo, dincolo de fruntariile imaginației onirice...Aveți un cumnat în viața reală?
- Da. Soțul surorii mele, Maria...
- Unde locuiesc...?
- În Franța... Cumnatul meu, Alain Mauriac, este director la Institutul de Cercetare al Relicvelor Istorice din Aix-en-Provence...
- Vechea Galie, murmură ca pentru sine doctorul Frangulea.
- Într-adevăr, îngăimă și Claudiu, a cărui gură se uscase dintr-odată. Cum de nu m-am gândit? Dar eu, soldat roman...?!
- D-le Pânzaru, continuă Frangulea pe un ton blând. Vă voi spune ceva desprins din maieutica profesiei mele... Adeseori noi, oamenii, ne confundăm până la identificare cu munca noastră de zi cu zi. Cu năzuințele și cu visurile noastre ascunse. Uneori, această identificare duce la dedublări de personalitate. V-aș da două exemple din literatură...Bănuiesc că, fiind mai tot timpul pe drumuri, în situri din locații atât de diferite, citiți mult, nu?
- Da, aveți dreptate! Citesc mult!
- Bunăoară, Flauber spune undeva despre romanul său „Madame Bovary”: „Ema c’est moi!”. Vă amintiți? Sau Tolstoi, care se suprapune, copie la indigo, cu personajul său, Levin, din „Ana Karenina”...
- Înțeleg! Ca și Eminescu în „Cugetările sărmanului Dionis”... Dar ce legătură au toate astea cu mine?
- Au legătură! Fiindcă ați trăit ceea ce noi numim „sindromul sit-ului arheologic”. Ați extrapolat din munca d-voastră sub starea comatoasă, în care v-ați aflat, un simbol. Și, bineînțeles, că trebuia să vă confundați până la identificare cu el. Și care este simbolul unui castru roman? Soldatul... Nu v-a fost greu să o faceți, ținând cont de experiența dobândită, probabil, în alte locuri asemănătoare...
- Porolissum...Tropaeum Traiani...șopti Claudiu.
- Exact. Toate aceste informații au fost în mod inconștient osmozate cu fapte actuale, reale...Cumnatul din Franța...Sora, măritată în Galia...Rana din șold...Locurile prin care ați cutreierat, vă amintesc de ceva anume?
- Da, cu siguranță că realizez acum că erau o prelungire a locurilor de dincolo de munți, unde mi-am petrecut copilăria...la bunici... Dealurile, podgoriile, pădurea bătrână, lacul cu păstrăvi... Dar bine, Livia...? Livia este singura ființă ce nu-și găsește corespondentul în viața mea reală...!
- Livia? întrebă Frangulea, oprindu-se din notat. Cine este Livia?
- O întruchipare dragă din acea lume...
- De care, probabil, v-ați îndrăgostit, nu?
- Da. Despărțirea de ea a fost una tragică, dureroasă, cum n-am mai simțit până acum vreodată.
- Livia este, deci, una din plăsmuirile acelei lumi care nu are corespondent în viața d-voastră personală...
- Nu, nu ar avea cum să aibă... Am cunoscut-o pentru prima dată acolo...dincolo...
- Atunci va rămâne în cutia fermecată de amintiri, pe care o veți păstra cu d-voastră de acum încolo prin lume... Este un lucru tainic să porți cu tine în suflet imaginea unei femei pe care știi că nu o vei întâlni nicicând în tiparele lumii tale, în jocul tău existențial.
- Tocmai de aceea mai dureros... îngăimă Claudiu, oftând.
- D-le Pânzaru, îi spuse doctorul Mihăilescu, din punctul nostru de vedere sunteți stabilizat. Poimâine puteți merge acasă. Bineînțeles, pentru o perioadă situl arheologic va trebui să treacă pe planul doi. O pauză de refacere fizică și psihică v-ar prinde bine...
Când ajunse acasă, rămânând singur în interiorul său domestic atât de cunoscut, Claudiu se afundă într-un fotoliu și închise ochii, murmurând: „Livia...oare ai fost doar o plăsmuire a subconștientului meu intrat în derivă? Am să-ți duc dorul întreaga viață? Voi mai descoperi vreodată mireasma trupului tău într-o altă femeie?”.
Cu acest gând, Claudiu adormi profund. Și în visul său, Livia, îmbrăcată într-o rochie de brocart, bordo, țesută cu fir de aur la piept, îi apăru fulgurant, chemându-l. Și ființa sa strălucea sub taina ochilor ei de afină coaptă și sub abanosul răsfrângerii părului în cascadă. A doua zi de dimineață, Claudiu știa că undeva, în lume, Livia îl aștepta încă...