Motorul mașinii toarce lin, ca un motan moțăind pe cuptor în plină iarnă, urcînd ușor pe drumul forestier spre cabană… Sunetul e parcă înfășurat în vată, absorbit de zăpada groasă așternută din abundență peste zi încît brazii cu crengile lor negre abia se mai zăresc de sub vălătucii albi, înfoiați. A nins toată ziua ca-n basme. Dar drumul e liber acum… tocmai au trecut utilajele de dezăpezire ale muncitorilor forestieri care taie pădure undeva sus, spre izvoare și care n-au încetat lucrul și n-au coborît în vale chiar dacă azi e ajunul Anului Nou… Altfel n-ar fi avut nici o șansă să mai ajungă în seara asta la cabana lui Geo pe care acesta i-a cedat-o pentru noaptea de revelion. N-ar mai fi reușit să ajungă nici el și nici Lily care trebuie să sosească peste cîteva ore, mai întîi cu acceleratul din B. apoi o va prelua el de la gară din N. Va mai face un drum peste vreo trei ore pînă în N. dar acum trebuie să urce să pregătească totul la cabana deocamdată rece și pustie dar unde și-a dorit împlinirea unui vis de demult. Un revelion doar în doi, la o cabană de munte, numai cu iarna bogată din jur, cu pădurile tăcute de brazi, grele de zăpadă, cu liniștea cosmică și cu focul din cămin…
Are o ușoară strîngere de inimă amintindu-și că Lily nu a fost foarte entuziasmată cînd el a venit cu ideea unui astfel de revelion neobișnuit. Crescută doar la oraș, sensibilă și dornică de siguranță și confort a fost probabil puțin speriată de o astfel de perspectivă „sumbră” dar nu a avut puterea să-l refuze și a acceptat. Dar a simțit că are inima îndoită și că a
acceptat fără prea multă convingere.
O întîmplare nesperată a făcut ca tocmai acum de sărbători soțul ei să fie nevoit să plece într-o misiune în străinătate și ea să rămînă singură în prag de An Nou. Pentru soțul plecat ea va fi „în siguranță” de revelion cu mama și sora ei… dar ea va fi aici cu el, în zăpada pînă la brîu, în tăcerea maiestuoasă a munților, în căldura și lumina focului din cămin, pe uriașa blană de urs așezată în preajma focului... Imaginea i se conturează atît de vie în minte încît nu mai vede nimic altceva în fața ochilor, o slăbiciune îi cuprinde tot corpul, mîinile slăbesc volanul din strînsoare și mașina e gata să intre în șanț. Dar reușește să-și revină la timp din reverie, frînează în ultima clipă și - deși cuprins de emoția unui accident iminent - zîmbește amuzat. Redresează mașina și-și continuă drumul.
E aproape cinci după-amiază dar fiind toiul iernii soarele a scăpătat deja după orizont. La apus cerul e o baltă sîngerie dar spre răsărit e de un albastru intens, punctat de primele stele, licărind enigmatice și îndepărtate, deasupra crestelor golașe. Ar da drumul la muzică… dar parcă liniștea e atît de stenică și odihnitoare încît nu mai vrea s-o tulbure… va avea destul timp să asculte muzică sus la cabană…
Deodată din liziera deasă de brădet de pe marginea drumului îi sare în față o căprioară. De parcă nici nu ar fi auzit zgomot de motor. Nu se sperie la vederea mașinii ci, dimpotrivă, se oprește în mijlocul drumului și privește cu ochi blajini spre el. E uimit. Oprește mașina. O privește și el în ochi cu gîndul s-o intimideze. Ochii ei îi par atît de omenești și parcă înoată în lacrimi… Au ceva din privirea Lilianei, duioasă și ușor melancolică…
Stau așa amîndoi o vreme…e o liniște de se aude zăpada foșnind în cădere de pe crengile supraîncărcate. Fără să-și dea seama îi apar și lui două lacrimi în colțul ochilor… Ar coborî s-o mîngîie. Dar cu siguranță în acel moment ea ar fugi în adîncul pădurii. Nu pornește motorul decît atunci cînd ea, pășind agale, cu delicatele-i picioare ce par și mai suple pe fondul orbitor al zăpezii, se face iar nevăzută printre brazi… Își continuă drumul... dar nu știe de ce… parcă are sufletul umbrit de o tristețe fără nume și de o presimțire grea…dacă a fost un semn? Ce fel de semn? Bun?Rău? Nu-și poate răspunde. Nu vrea să-și răspundă. Mai degrabă i se pare că a fost ceva ireal… o vedenie…un miraj, ca al călătorilor în deșert… o fata morgana…
Aproape fără să-și dea seama a ajuns în fața cabanei. Care-l privește cu ochii întunecați ai ferestrelor… pustie, goală și rece. Are un fior neplăcut pe șira spinării… imaginea i se pare stranie și neprimitoare. Se scutură nu doar de frigul serii ci și de un frig interior. Îi trece iar prin minte ceva ca o străfulgerare, o presimțire ca o pasăre neagră. Dar o alungă imediat.
Caută cheile primite de la Geo, deschide ușa. Care are și ea un scîrțîit sinistru în liniștea serii de iarnă. Se pare că n-a mai fost unsă de multă vreme. Iar dinăuntru îl izbește în față un val de aer rece, parcă mai rece decît cel de afară. Senzația de frig e sporită de întuneric. Apasă întrerupătorul de lîngă ușă. Fără rezultat însă. A uitat că nu există altă sursă de curent decît generatorul pe benzină de la demisol. Coboară scările la demisol cu bricheta aprinsă deși se simte un puternic miros de benzină. O clipă îi trece prin minte că ar putea declanșa un incendiu. Găsește generatorul rece și negru de smoală sleită. Încearcă de cîteva ori să-l pornească dar fără succes. Își dă seama că nu l-a alimentat. Zîmbind de lipsa lui de concentrare umple rezervorul care va ține motorul în funcțiune cîteva ore bune… după care va trebui realimentat. De data asta pornește din prima.
Mulțumit, urcă iar scările spre salonul mare și aprinde toate luminile. Dintr-o dată atmosfera pare mai caldă. Dar o anumită sărăcie și dezordine domină peste tot. E puțin dezamăgit. Pare un loc dezolant și nu unul unde poți aduce o iubită. Și încă una din B. Și încă într-o noapte de revelion. Care se vrea a fi o noapte specială… Are iar o strîngere de inimă și un sentiment de teamă. Teamă de un eșec. Dar se scutură din nou de viziunea sumbră. Își impune să fie vesel și optimist. Începe să cînte un cîntecel vesel de cînd era copil, își aruncă haina pe un scaun și se apucă energic de lucru.
Din magazia de alături aduce cu brațul lemne de molid și le clădește cu pricepere în căminul mare din cărămidă roșie. La primul scăpărat al brichetei se aprind ca benzina și trosnind din cînd în cînd împrăștie jerbe de scîntei multicolore. Atît de plăcut e zgomotul vesel și harnic al focului din cămin. Aerul e încă rece dar în curînd va fi peste tot o căldură plăcută. Focul devine în scurt timp un adevărat incendiu ce umple salonul de lumină roșie, jucăușă. Și sufletul lui de speranță. Și-o imaginează goală pe uriașa blană de urs… felină albă… trestie subțire… și-l cuprind amețeli. E gata să cadă, noroc cu fotoliul de alături. Îi pare atît de reală! Îi vede zîmbetul și chemarea din ochii albaștri…și parcă-i aude și glasul, clinchet argintiu…
Ca în vis pornește player-ul. Joe Dassin cîntă acum „Vară indiană”. Sună atît de straniu în plină iarnă. O melodie atît de caldă… o atmosferă de toamnă tîrzie dar blîndă și însorită… Apoi vine la rînd o piesă mai potrivită cu atmosfera de afară. Salvatore Adamo cîntă acum „Tombe la neige”, „Cade ninsoarea…” Cu o voce tristă, Adamo spune o poveste sfîșietoare. Povestea celui ce așteaptă sub ninsoare, în singurătate, iubita… care nu mai vine. E cutremurat din nou de un fior rece ca un curent electric din creștet pînă-n tălpi. Precipitat, oprește aparatul. Muzica tace și teama lui sporește. Caută la repezeală ceva vesel. Găsește un country american cu atmosferă de sărbători. Vesel și săltăreț. Se silește și el să fie vesel. Bea dintr-o sticlă o gură mare de coniac să-i revină buna dispoziție. I se pare că tot nu e deajuns și mai ia una.
Deretică apoi peste tot, vrea să fie o curățenie și o ordine impecabilă. O știe pe Lily cît e de sensibilă, de meticuloasă și pedantă. Aranjează patul larg, acoperit cu o pătură groasă din păr de cămilă, în culorile deșertului. Încearcă apoi patul. Ce relaxant e! După oboseala și frigul de pînă acum ar fi bun un pui de somn. Dar nu e vreme de dormit. În curînd va trebui să coboare iar spre N. s-o întîmpine pe Lily la gară. Așteaptă doar mesajul ei. O vede iar… umblînd ca o adiere ușoară prin cameră, în rochia de muselină, vaporoasă, unduitoare… luminată de flăcările din cămin… cu surîsul ei de zînă bună… cu ochii de ametist reflectînd jocul flăcărilor… mișcîndu-se grațioasă, cu picioarele fine și prelungi ca ale căprioarei de adineauri.
Simte un val de căldură și duioșie sporit și de coniacul băut fără măsură. Se aude vorbind… simte nevoia să-i spună cele mai tandre cuvinte fantomei ce-i pare atît de reală. Abia așteaptă s-o vadă aievea aici… îmbrățișați pe șezlongul din fața căminului… ori lungiți pe blana groasă de urs… Va fi ceva de vis, cu siguranță. Va avea ce să-i povestească lui Geo care abia așteaptă să afle cum a fost totul. Îi va povesti cu lux de amănunte tot farmecul acestei nopți. Nici o bucurie nu-i întreagă dacă nu o împărtășești cuiva. Geo e mai mult decît un frate pentru el. Reluînd cu el povestea în cele mai mici și savuroase detalii va retrăi din nou și din nou fericirea acestei nopți de vis. Nici o întîmplare fericită nu-ți aduce satisfacție deplină dacă o ști doar tu. Bucuria împărtășirii e infinit mai mare.
Îi va spune lui Geo cît de frumoasă a fost Lily în această noapte, cum a umplut de vrajă, ca o zînă din povești, întreg salonul, cum s-a mișcat, asemeni unei căprioare grațioase, cum a rîs, cum s-a alintat, cum și-a alintat iubitul cu farmece nesfîrșite… Îi va spune despre toate jocurile lor tandre și pătimașe, despre cum s-au iubit direct pe blana de urs la lumina roșie a focului din vatră…
Visînd nu-și mai dă seama că timpul a trecut, că s-a înserat de-a binelea și cerul nu mai e de mult senin. S-a întunecat și neguri plumburii atîrnă foarte jos, pînă pe vîrfurile brazilor, într-un straniu contrast cu albul zăpezii. Nu mai e noaptea de basm cu cer albastru și stele. Cerul e aproape negru, coborît aproape de pămînt, sufocant și înspăimîntător… Aceeași presimțire neagră ce l-a bîntuit toată seara i se așează iar pe suflet ca o lespede grea de piatră.
Tresare înspăimîntat cînd telefonul anunță un mesaj nou. Știe că e de la Lily. În sfîrșit… Probabil îi transmite că se apropie de destinație și să o întîmpine la gară. Să poată citi mai ușor se apropie de lumina focului din cămin. Numele ei drag îi apare mare pe ecran. Are o emoție vie, parcă i se taie răsuflarea. Mesajul e scurt și foarte clar. Nu mai poate veni astă seară. Soțul ei s-a întors pe neașteptate. Se învîrtește cabana cu el și nu-i mai sună în creier decît glasul tînguitor „Tu ne viendras pas ce soir…” „Tu nu vei veni astă seară…”
Privește îndelung geamul, luminat de becul de afară. A început să ningă. Cu fulgi mari și leneși legănîndu-se și proiectînd-și umbrele pe sticla aburită a geamului. Cît l-ar fi bucurat ninsoarea calmă, ninsoare ca-n povești…dar acum îi dă doar un sentiment straniu, de spaimă. „Și ninge ca-ntr-un cimitir” îi sună ca un ecou în minte versul lui Bacovia.
Acum caută cu înfrigurare cîntecul lui Adamo care începe brusc și sfîșietor de trist:„Tombe la neige…” „Cade zăpada…” „Tu ne viendras pas ce soir…” „Tu nu vei mai veni astă seară…” „Tombe la neige…” „Cade zăpada…” „Et mon coeur s’habille de noir…” „Și inima mea se-mbracă în negru…” Ochii i se scaldă în lacrimi fierbinți. Își simte inima sufocată în strînsoare ca-ntr-un clește. Se lasă moale în fotoliu.
Ce ar mai fi de făcut? Se uită în jur, pierdut, cu groaza în suflet. Totul i se pare acum străin și rece, ca la-nceput. Să sune nu poate. Nu poate încălca înțelegerea cu Lily: „Niciodată nu suni, aștepți doar de la mine un semn…” Dar alt semn nu mai vine… și timpul trece… într-o apăsătoare tăcere. Tăcere de altă lume. O sticlă s-a golit. Deschide o alta. După cîteva înghițituri parcă din nou decorul prinde viață, culoare și strălucire. O vede venind și plutind în jur ca o lebădă grațioasă în muselina vaporoasă, cu eșarfa roșie, o aude rîzînd, vine spre el cu paharul de șampanie aruncînd raze ca fulgere multicolore prin încăpere… și diamantele cerceilor se clatină amețitor pe fondul închis al părului ei… ochii ei sunt tot mai aproape de ochii lui, îi vede mari cît marea, cu apele albastre scînteind hipnotic… O simte lipită de el, catifelată și parfumată petală de floare…
Simte că se îneacă așa ca într-o scufundare lentă. Nu mai are aer. Se ridică iar precipiat în picioare, umblă agitat prin cameră, mai ia cîteva înghițituri de lichior de portocale, sticla e aproape goală, sîngele începe să-i fiarbă. Ce-i va mai spune lui Geo? Categoric, nu-l poate dezamăgi. Îi va spune cît de frumos a fost totul! O vede iar culcată pe blana de urs cu unduiri de leneșă felină dar suplă ca o liană… Se așază și el alături… se îmbrățișează strîns și-și șoptesc la ureche tot dorul adunat în suflet de cînd nu s-au mai văzut. Și fac apoi dragoste îndelung sub dogoarea focului din cămin…
Tresare speriat cînd radioul de pe noptieră, lăsat în surdină, bate de miezul nopții. E momentul magic al trecerii dintre ani! Intră în panică. Trebuie să ciocnească de îndată cupele de șampanie! La mulți ani! își spun amîndoi cu glasurile gîtuite de emoție, ochii în ochi și zîmbetul ei îi înmoaie din nou inima și genunchii… și sărutul cu gust de șampanie îl amețește cu totul. „Geo, te rog să mă crezi, a fost ceva ce nu-ți pot spune în cuvinte!” și vede figura uimită a prietenului său și-i simte parcă invidia din inimă.
E cînd vesel, cînd disperat. Caută iar melodia lui Adamo și setează aparatul s-o reia la infinit: Cade ninsoarea… Tu nu vei mai veni astă seară…Cade ninsoarea… Și inima mea se-mbracă în negru… Cade ninsoarea… Și eu îmi strig disperarea…
Parcă e cuprins tot mai mult de frig. Trage pătura grea de pe pat și se cuibărește în fotoliu lîngă cămin, chircit, cu pătura pînă sub bărbie. Ascultă melodia tînguitoare cu privirea lipită de geamul slab luminat pe care se derulează lent căderea fulgilor mari de nea.
Se face tot mai frig în încăpere. Focul din cămin abia mai pîlpîie. A uitat de mult să mai pună lemne pe foc. Doar jarul mai clipește cînd și cînd, proiectînd pe pereții întunecați discuri efemere de lumină roșie. Se uită cu groază cum pe geamuri se prind și se întind văzînd cu ochii flori de gheață de cele mai bizare forme. Geamul acoperit cu flori de gheață devine mat și i se închide astfel și această ultimă legătură cu lumea de afară.
Treptat luminile se sting… a uitat să mai alimenteze motorul de la demisol care a bătut ore în șir ca o adevărată inimă vie a casei…dar acum a încetat să mai bată… liniștea e și mai adîncă… Se mai aude doar tînguirea nesfîrșită… „Tristă certitudine… Frigul și absența… Și-această îngrozitoare liniște… Albă singurătate…”
„Te rog să mă crezi, Geo, a fost o noapte de vis… ca-n Paradis! Eram atît de fericiți!”… „Și frigul și absența… Și-această îngrozitoare liniște… Albă singurătate………………………………..”


Salvatore Adamo – Tombe la neige
http://www.youtube.com/watch?v=eKiujDWRBAM