UNU

VICTOR NIELSON apăru din depozitele plasate în spatele magazi-nului, împingând un cărucior Încărcat de cartofi spre sectorul "legume", din raionul de legume și fructe. Începu să pună în coșul aproape gol car-tofii de iarnă, cercetându l cu grijă pe fiecare al zecelea, ca nu cumva să aibă coaja atinsă sau să fie stricat. Unul dintre cei mari îl scăpă pe jos; când se aplecă să l ridice, aruncă o privire dincolo de șirul caselor de mar¬cat și de vitrinele cu țigări de foi și dulciuri, dincolo de ușile mari din sti¬clă. Pe trotuar se învârteau câțiva trecători; o rază de soare reflectată de bara unui Volkswagen ce ieșea din parcarea magazinului îi ajunse în ochi.
— Nu cumva era nevastă mea? o întrebă pe Liz, o fată nemaipo¬me-nită, din Texas, care era de serviciu la casă în acel moment.
— Nu am idee, spuse Liz, marcând două cutii cu lapte și o conser¬vă cu carne de vită slabă, tocată.
Clientul mai vârstnic de la casă își vârî mâna în buzunarul interior al hainei, căutând portofelul.
— O aștept să treacă pe aici, îi zise Vic. Să mă anunți când apare.
Margo urma să l ducă pe Sammy, fiul lor în vârstă de zece ani, la dentist, pentru niște radiografii. Se temea de rezultatele acestor analize, cu atât mai mult cu cât se aflau în aprilie – luna plății taxelor fiscale – iar contul său atinsese cote neobișnuit de scăzute.
Nemaiputând să îndure așteptarea, se duse la telefonul public de lângă raftul eu supe la pachet, introduse o fisă în aparat și formă numărul.
— Alo, se auzi vocea lui Margo.
— Ai rezolvat?
Margo îi răspunse agitată:
— A trebuit să l sun pe doctorul Miles și să amân. Mi am adus aminte pe la prânz că azi e ziua când vorbisem să mă duc cu Anne Rubinstein la Departamentul Sănătății, ca să depunem petiția; e musai să o înregistrăm chiar azi pentru că, din câte am aflat noi, urmează să se încheie contractele.
— Ce petiție?
— Prin care forțăm primăria să curețe minele rămase în urma celor trei case dărâmate, spuse Margo. Acolo unde se joacă toți copiii după ce vin de la școală. Sunt extrem de primejdioase. Tot felul de sârme rugini¬te și stâlpi din beton rupți și...
— Nu puteați s o trimiteți prin poștă? o întrerupse el. De fapt, se sim¬țea ușurat. Dinții lui Sammy nu pățeau nimic dacă mai așteptau pâ-nă luna viitoare; urgența nu era chiar așa de mare. – Și cât stai acolo? înseamnă că nu vii să mă iei acasă cu mașina?
— Pur și simplu habar n am. Ascultă mă, dragă: sunt așteptată în salon de mai multe doamne... punem la punct ultimele amănunte legate de prezentarea petiției. Dacă nu pot să vin, te sun în jur de ora cinci. Bine?
După ce puse receptorul în furcă o porni spre casele de marcat. Nici un client nu se afla prin preajmă, iar Liz își aprinsese pe șest o țigară. Îi zâmbi înțelegătoare, senzuală, și îl întrebă:
— Ce face băiețelul tău?
— E bine. Probabil i s a luat o piatră de pe inimă că nu mai merge.
— Am un dentist bătrân și foarte simpatic la care mă tratez, ciripi Liz. Cred că are aproape o sută de ani. Nu mă doare absolut deloc. Râ¬câie puțin și gata. Þinându și buza cu degetul mare și unghia dată cu ojă roșie, îi arătă o plombă din aur într unul din molarii de sus. Când se aplecă să vadă, îl învălui un parfum de tutun și scorțișoară. – Vezi? Ditamai gaura, și nu m a durut! Nu, chiar deloc!
Mă întreb ce părere ar avea Margo, se gândi el. Dacă ar intra acum pe ușile mari din sticlă, cu celulă fotoelectrică, ce se deschid automat când te apropii de ele, și m ar vedea holbându mă în gura lui Liz, în toiul unui ritual erotic de ultimă oră, care nici nu a apucat să fie cu¬prins în rapoartele Kinsey!
Magazinul rămăsese pustiu aproape toată după amiaza. De obicei, clienții se perindau fără întrerupere prin fața rafturilor – nu și astăzi. Doar recesiunea e de vină, hotărî Vic. În februarie erau cinci milioane de șomeri. Asta nu se poate să nu afecteze și afacerile noastre. Se duse la ușile din față, urmărind circulația de pe trotuar. Chestiunea era foarte limpede. Mai puțini trecători decât de obicei. Stau toți pe la casele lor și și numără banii strânși la ciorap.
— Ne așteaptă un an greu, îi aruncă el lui Liz.
— Și ce ți pasă? Doar nu ești proprietarul magazinului; pur și sim-plu muncești aici, ca noi toți. Iar de spetit nu se spetește nimeni. O cli-entă începuse să pună tot felul de articole pe tejghea; Liz le înregistră pe rând, vorbindu i în același timp lui Vic, peste umăr. – Oricum, nu cred că va fi nici o criză, astea sunt prostii de ale democraților. M am săturat de toți democrații ăștia bătrâni, care vor să le facă să crezi că economia se va prăbuși sau cam așa ceva.
— Tu nu ești democrată? Din sud?
— Nu mai sunt. Nu mai sunt de când m am mutat aici. Mă aflu în-tr un stat republican, sunt deci și eu republicană.
Mașina unii și zornăi, iar sertarul cu bani se deschise brusc. Liz împachetă lucrurile într o pungă de hârtie.
Firma lui American Diner Café de pe cealaltă parte a drumului îl făcu să se gândească la cafeluța din acea după amiază. Poate acum era momentul cel mai potrivit
— Mă întorc peste zece minute, îi comunică el lui Liz. Crezi că vei rezista singură pe baricade?
— Sigur că da, îi răspunse Liz veselă, pregătind restul. Poți să mergi chiar acum, ca s o întind și eu mai devreme, să fac niște cumpă¬rături. Haide, du te.
Ieși din magazin cu mâinile în buzunare, oprindu se lângă bordu¬ră, așteptând o pauză în trafic. Nu se ducea niciodată până la trecerea de pietoni; traversa prin mijlocul drumului, direct spre cafenea, chiar dacă trebuia să aștepte minute întregi momentul prielnic. Ajunsese a¬proape o chestiune de onoare și de bărbăție.


Se așezase într unul dintre separeurile cafenelei, amestecând alene zeama din ceașcă.
— Zi slabă, i se adresă Jack Barnes, vânzătorul de pantofi de la Sa¬muel's Men's Apparel, venind lângă el cu ceașca sa de cafea. Ca de obicei, Jack arăta veștejit, de ai fi zis că s a copt toată ziua în cămașa de nylon și în pantaloni. – Probabil din cauza vremii. E suficient să vină câteva zile frumoase de primăvară și se apucă toată lumea să cumpere rachete de tenis și grătare pentru ieșit la iarbă verde.
Vic avea în buzunar ultima broșură a Clubului „Cartea acestei luni". El și Margo se înscriseseră în urmă cu mai mulți ani, în momen¬tul când începuseră să plătească rate pentru casă și se mutaseră în¬tr un cartier în care se punea mare preț pe acest soi de lucruri. Scoase broșura și o deschise pe masă, întorcând o în așa fel încât să o poată citi și Jack. Vânzătorul de pantofi nu manifestă nici un pic de interes.
—Înscrie te și tu într un club al cărții, spuse Vic. Mobilează ți min-tea.
— Citesc cărți, îi răspunse Jack.
— Mda. Chestiile alea ieftine pe care ți le cumperi de la Becker's Drugs.
— Þara noastră are nevoie de știință, nu de romane. Știi și tu prea bine că afurisitele de cluburi ale cărții răspândesc romane erotice despre orășele în care se petrec delicte sexuale, unde toată mizeria iese la suprafață. N aș zice că treburile astea ajută știința americană.
— Tot Clubul „Cartea acestei luni" a difuzat și istoria lui Toynbee, spuse Vic. Cred că nu te ar deranja să o citești.
Primise cartea în chip de premiu; deși nu apucase să o termine, o considera deja o operă literară și istorică majoră, pe care merita să o aibă în bibliotecă.
— Oricum, continuă el, indiferent cât de proaste ar fi unele dintre aceste cărți, nici nu se pot compara cu filmele de amor între adoles¬cenți, filmele alea despre curse automobilistice în care joacă James Dean și toți ceilalți.
Murmurând din buze, Jack desluși titlul recomandat pentru luna respectivă.
— Un roman istoric, comentă el. Despre Sud. În perioada războiu¬lui civil. Exact genul de literatură pe care încearcă de obicei să ți l vâre pe gât. Oare doamnele acelea bătrâne care fac parte din club nu se plic-tisesc să citească tot timpul același lucru?
Vic nu reușise încă să cerceteze broșura.
— Nu cumpăr tot ceea ce oferă, explică el.
Cartea cu pricina se intitula „Coliba unchiului Tom." De o autoare de care nu auzise în viața lui: Harriet Beecher Stowe. Broșura lăuda car-tea, afirmând că în ea este demascat cu îndrăzneală comerțul cu sclavi organizat în Kentucky, înainte de războiul civil. Un document sincer despre practicile revoltătoare și mizerabile la care erau supuse nefericitele negrese tinere.
— Nemaipomenit, spuse Jack. Să știi, cred că s ar putea să mi placă și mie așa ceva.
— Din reclamele astea nu rezultă nimic limpede, îi răspunse Vic. Toate cărțile scrise în zilele noastre sunt prezentate în felul acesta.
— Chiar așa, spuse Jack. Pe lume nu mai există principii. E sufi-cient să te gândești cum era înainte de al doilea război mondial și să Iaci comparația. Diferența e ca de la cer la pământ. Atunci nu existau necinstea, delicvența, obscenitatea și drogul peste care acum dai la tot pasul. Puștii fac zob mașinile, pe urmă au apărut autostrăzile și bom¬bele cu hidrogen... și prețurile sar tot mai sus. Cum ar fi prețul pe care îl cereți voi, ăștia din alimentație, pentru cafea. E îngrozitor. În buzuna¬rele cui intră prada?
Începură să se ciondănească pe această temă. După amiaza se scurgea cu greu, târându se somnolent: practic nu se petrecea nimic.


La ora cinci, când Margo Nielson își luase în fugă haina și cheile mașinii, ieșind apoi afară. Sammy nu se vedea pe nicăieri. Se juca pe undeva, fără îndoială. Dar ea nu avea timp să l caute; dacă nu pleca acum să l întâlnească pe soțul ei, Vic ar fi tras concluzia că nu avea de ce să o mai aștepte și s ar fi suit în autobuz.
Reintră grăbită în casă. Fratele ei, sorbind o bere la cutie, își ridică privirea și murmură:
— Te ai și întors?
— Nici n am plecat. Nu reușesc să l găsesc pe Sammy. N ai vrea să fii atent cât timp lipsesc?
— Sigur că da, îi răspunse Ragle. Figura lui trăda însă atâta exte-nuare încât ea uită imediat că se grăbea. Ochii lui, umflați și cu cearcă¬ne roșii, o priveau cu insistență; își scosese cravata, își suflecase mâne¬cile, iar când ridica berea brațul îi tremura. Hârtiile și notele necesare muncii lui, răspândite peste tot în salon, formau un cerc din care nici măcar nu putea să iasă, pentru că fusese înconjurat în întregime. – Nu uita că trebuie să ajung la poștă și să expediez asta înainte de ora șase.
Dosarele formau înaintea lui o piramidă imensă și nesigură. Aduna materiale de ani și ani. Cărți de referință, diagrame, grafice, precum și toate participările la concurs pe care le expediase până atunci, timp de luni de zile... pe care reușise să le sintetizeze, pentru a le putea studia mai ușor. În momentul respectiv, se folosea de ceea ce el denumea pro-ce¬deul de baleiere „secvențială"; era vorba de niște modele opace ale răs-punsurilor lui, prin care lumina nu pătrundea decât în anumite punc¬te, sub forma unor raze. Trecând foile în ordine prin fața sursei de lumină, raza parcurgea o anumită mișcare. Punctul luminos apărea și dispărea, dansa în sus și în jos, mișcarea respectivă căpătând pentru el un sens. Ei nu i se părea decât un haos, nimic mai mult. Acesta era însă și motivul pentru care el câștiga. Margo participase de mai multe ori la concurs, dar nu se alese cu nimic.
— În ce stadiu te afli? se interesă ea.
— Păi, am reușit să l plasez în timp. Ora patru după amiaza. Acum nu mi a mai rămas decât... să l așez și în spațiu, răspunse el chinuit.
Răspunsul din acea zi, scris pe formularul oficial din ziar, fusese prins pe bucata lungă de placaj. Sute de pătrățele minuscule, perfect aliniate și organizate pe principiul tablei de șah. Ragle marcase vertica¬la, elementul timp. Era rândul 344, remarcă Margo acul cu gămălie ro¬șie înfipt în punctul respectiv. Locul, în schimb, nu. Din câte înțelegea ea, era mai greu de stabilit.
— De ce nu renunți pentru câteva zile, îl îndemnă ea. Odihnește te. Te ai obosit prea mult cu lucrul acesta ultimele luni.
— Dacă renunț, răspunse Ragle în timp ce ștergea ceva cu pixul, retrogradez foarte mult. Aș pierde..., ridică din umeri. Aș pierde tot ceea ce am câștigat începând cu 15 ianuarie.
Folosindu se de o riglă, trasă două linii ce se intersectau.
Fiecare răspuns trimis de el devenea o nouă piesă a dosarului. Ast¬fel, șansele de a ghici corect creșteau mereu, după cum îi spusese el. Cu cât aduna mai multe date, cu atât avea să i fie mai ușor. Ei, însă, i se părea că are tot mai multă bătaie de cap. „De ce?" îl întrebase ea în¬tr o bună zi. „Pentru că nu mi pot permite să pierd," îi explicase el. „In¬ves-tițiile mele cresc tot mai mult pe măsură ce adun răspunsuri corec¬te." Concursul continua la nesfârșit. Nu era exclus să fi pierdut șirul proprii¬lor „investiții" și al câștigurilor tot mai mari. El câștiga întotdea-una. Era un talent, de care știuse să profite. Însă acum devenise o po¬va¬ră nesănă¬toasă, o corvoadă zilnică începută ca o simplă glumă sau, în cel mai bun caz, ca o modalitate de a pune mâna pe câțiva dolari în schimbul unei dezlegări corecte. Dar nu mai putea ieși din joc.
Cred că tocmai asta urmăresc și ei, se gândi ea. Te antrenează în chestia asta, și pe urmă poate nu mai apuci să trăiești suficient ca să mai și câștigi. Însă fratele ei se alese cu ceva, GAZETTE îi plătea cu re-gularitate pentru răspunsurile corecte. Nu cunoștea suma exactă, pro-babil cam o sută de dolari pe săptămână. În orice caz, suficient pentru a se întreține. În schimb muncea la fel de mult – sau chiar mai mult – decât dacă ar fi avut o slujbă obișnuită. De la opt de dimineață, când ziarul era aruncat pe verandă, și până la ora opt sau nouă seara. Timp în care cerceta continuu. Își perfecționa metodele din ce în ce mai mult. Și, mai presus de orice, gândul obsedant că ar fi putut comite o eroare. Gândul că ar fi putut trimite un răspuns eronat, ceea ce ar fi atras du-pă sine descalificarea.
Faptul avea să se petreacă, mai devreme sau mai târziu – amândoi erau conștienți de acest lucru.
— Să ți aduc niște cafea? îl întrebă Margo. Am să ți fac un sandviș înainte să plec. N ai mâncat nimic la prânz.
Absent, îi răspunse printr un semn din cap.
Lăsând deoparte haina și poșeta, se duse în bucătărie și începu să caute în frigider. În timp ce scotea mai multe farfurii pe masă, ușa din spate se dădu de perete; în încăpere se năpustiră Sammy și un câine din vecini, amândoi zburliți și cu respirația tăiată.
— Ai auzit ușa frigiderului, n am dreptate?
— Mi e îngrozitor de foame, spuse Sammy, gâfâind. N aș putea să iau un hamburger din aceia înghețați? Nu i nevoie să l încălzești, îl mă¬nânc așa cum este. Îmi plac mai mult așa... și durează mai mult!
— Treci imediat în mașină. Îi fac un sandviș unchiului Ragle, și a¬poi pornim imediat spre magazin, ca să l luăm pe tata. Iar câinele nu lo-cuiește aici, scoate l afară.
— Foarte bine, spuse Sammy. Pun pariu că primesc ceva de mân-ca¬re la magazin.
Ușa din spate se trânti în urma lui și a câinelui.
— L am găsit, îi comunică ea lui Ragle întinzându i sandvișul și un pahar de cidru. Nu trebuie să ți mai bați capul cu el, pentru că l iau cu mine în centru.
Luând sandvișul, Ragle îi zise:
— Știi, cred că m aș fi descurcat mai bine dacă mă apucam de jo¬cul cu ponei.
— N ai fi câștigat nimic, râse ea.
— Poate că ai dreptate.
Începu să mănânce, dus pe gânduri. Dar nu se atinse de cidru; pre-fera berea caldă din cutie, din care sorbea de mai mult de o oră. Cum de putea să facă operațiuni complicate de matematică și să bea așa ceva? se întrebă ea, recuperându și poșeta și haina și plecând în grabă spre mașină. În mod normal, ar fi trebuit să l zăpăcească de creieri. Dar el e obișnuit. În timp ce și făcea stagiul militar, căpătase deprinderea de a bea bere caldă cât era ziua de lungă. Timp de doi ani, el și cu un coleg fuseseră consemnați pe un atol minuscul din Pacific, unde existau o stație meteo și un emițător radio.
Circulația era aglomerată, ca de obicei la sfârșitul după amiezii. Dar Volkswagen ul se strecură ușor prin trafic și ajunse destul de repede. Mașinile mari și greoaie păreau însă înnămolite, aidoma unor broaște țestoase eșuate la țărm.
Cea mai înțeleaptă investiție a noastră, își zise ea. Cumpărarea u¬nei mașini străine de mic litraj. Pe deasupra, se uzează foarte greu, ger¬manii ăștia sunt foarte grijulii când construiesc ceva. Nu am avut decât o mică problemă cu ambreiajul, și asta după cincisprezece mii de mile... Însă nimic nu mai este perfect. Nicăieri în lume. În nici un caz în zilele și în vremurile astea, cu bombe cu hidrogen, cu Rusia și cu prețurile tot mai mari.
Cu fața lipită de geam, Sammy întrebă:
— Noi de ce nu putem să avem un Mercury? De ce trebuie să mer-gem cu rabla asta care arată ca un gândac?
Dezgustul lui era mai mult decât evident.
Profund revoltată – având sentimentul că propriul său fiu este un trădător pe care îl crește la piept – îi răspunse:
— Ascultă, tinere! Tu nu știi nimic despre mașini. Nu tu ești cel ca¬re trebuie să plătească ratele, să o întrețină sau să conducă prin trafi¬cul ăsta afurisit. Așa că, ține ți părerile pentru tine.
— Parcă e o mașină pentru copii, replică Sammy îmbufnat.
— Asta să i o zici lui taică tău, când ajungem la magazin.
— Mi e frică, spuse Sammy.
Coti la stânga prin mijlocul circulației, uitând să semnalizeze, iar un autobuz o claxonă. Să le ia naiba de autobuze, gândi ea. În față se afla intrarea în parcarea magazinului; trecu în viteza a doua și traversă trotuarul, dincolo de imensa firmă cu neon pe care se putea citi:

LUCKY PENNY SUPERMARKET

— Am ajuns, îl anunță ea pe Sammy. Sper să nu fi plecat mai de¬vre-me.
— Să intrăm și noi, țipă Sammy.
— Nu, îl așteptăm aici.
Rămaseră în mașină. În interiorul magazinului, casierițele tocmai se ocupau de o coadă lungă formată din clienți de cele mai diverse ge-nuri; majoritatea împingeau coșurile din sârmă inox montate pe roți. Ușile automate se deschideau și se închideau, se deschideau apoi din nou și iar se închideau. În parcare, motoarele mașinilor porneau rând pe rând.
Un Tucker minunat, roșu și strălucitor, trecu maiestuos pe lângă Volkswagen. Atât ea cât și Sammy îl urmăriră cu privirea.
— Chiar o invidiez pe femeia aceea, murmură Margo.
Tuckerul era o mașină la fel de ciudată ca și VW ul, în plus avea și un stil nebun. Desigur, cu mult prea mare pentru ca să poată fi practi¬că. Totuși...
Poate la anul, se gândi ea. Când putem oricum să dăm mașina as¬ta înapoi la firmă, să ne luăm alta nouă. Însă un VW nu l dai înapoi, îl păstrezi veșnic.
Cel puțin pentru un VW se obțin bani mulți. Măcar nu rămânem în pierdere. Ajuns la stradă, Tuckerul roșu pătrunse în trafic.
— Uau! exclamă Sammy.
Femeia nu i răspunse.



DOI

ÎN ACEEAȘI SEARÃ, la ora șapte treizeci, Ragle Gumm se uită pe fereastra salonului și i observă pe vecinii lor, perechea Black, bâj¬bâind pe potecă în întuneric, pregătindu se, se vedea limpede, să le facă o vizi¬tă. Lumina străzii, bătând din spate, scotea în evidență un obiect purtat de Junie Black, o cutie sau un pachet. Ragle oftă.
— Ce s a întâmplat? întrebă Margo.
În cealaltă parte a încăperii, ea și cu Vic îl urmăreau pe Sid Caesar pe ecranul televizorului.
— Oaspeți, răspunse Ragle și se ridică în picioare. În aceeași clipă se auzi și clopoțelul de la ușă. – Vecinii noștri. Presupun că nu ne pu¬tem preface că nu suntem aici.
— Poate vor renunța când vor vedea că avem televizorul aprins, spu-se Vic.
Nutrind ambiția de a ajunge pe o treaptă superioară a scării socia¬le, familia Black se străduia să lase impresia că detestă televizorul, in¬dife-rent de programul ce apărea pe ecran, de la un spectacol cu clowni și până la FIDELIO de Beethoven, în interpretarea Operei din Viena. Vic spusese odată că dacă cea de a doua venire a lui Iisus Cristos pe Pă¬mânt ar fi fost anunțată sub forma unui spot publicitar la televizor, fa¬milia Black nu ar fi fost interesată să ia parte în vreun fel la eveniment. Ragle replicase atunci că la izbucnirea celui de al treilea război mondial, când vor începe să cadă bombele cu hidrogen, cele dintâi semnale de alarmă vor fi transmise tot prin intermediul micului ecran... iar pere¬chea Black va reacționa prin rânjete și indiferență. Există o lege a su¬pra¬viețuirii, spusese Ragle atunci. Cei ce refuzau să răspundă acestui nou stimul aveau să piară. Te adaptezi sau dispari... o nouă versiune a unei reguli eterne.
— Îi primesc eu, zise Margo, având în vedere că nici unul dintre voi nu sunteți dispuși să vă mișcați. Ridicându se de pe canapea, se grăbi să ajungă la ușa din față și o deschise. – Salut! o auzi Ragle exclamând. Ce i asta? Ce i înăuntru? Vai... e fierbinte.
— Lasagne, se auzi vocea sigură, tinerească a lui Bill Black. Să pu-nem niște apă la încălzit...
— Fac eu niște cafea espresso, zise Junie, trecând prin salon în drum spre bucătărie, cu un pachet conținând mâncare italienească fă¬cu-tă din paste făinoase, sos de roșii, carne și brânză.
Fir ar al dracului, se gândea Ragle. S a terminat cu munca pentru seara asta. De ce naiba trebuie să dea buzna pe capul nostru ori de câte ori îi apucă o dambla nouă? Pe altcineva, oare, n or mai cunoaște?
Săptămâna aceasta se pare că e vorba despre cafeaua espresso. În combinație cu pasiunea de săptămâna trecută: lasagne. În orice caz, se potrivesc împreună. Probabil aveau să fie chiar foarte gustoase... deși încă nu se obișnuise cu aroma grea și amară a cafelei italienești și i se părea că este arsă.
Făcându și apariția, Bill Black îi salută prietenos pe Ragle și pe Vic. Era îmbrăcat cu hainele sport pe care le purta de obicei. Cămașă deschisă la gât, pantaloni strâmți... și desigur frizura scurtă, lipsită de orice stil, care îi aducea prea bine aminte lui Ragle de armată. Poate toc¬mai aceasta era subtilitatea: dorința unor tineri sprinteni și zeloși, ca Bill Black, de a părea înregimentați, de a se crede o părticică a unei oa-re¬care mașinării colosale. Și, într un fel, chiar așa și erau. Ei toți erau angajați pe posturi mărunte de funcționari în diverse organizații. Bill Black, persoana în cauză, lucra la municipalitate, în departamentul ape¬lor. De câte ori vremea era frumoasă, pleca pe jos, nu cu mașina, pășind optimist în costumul său la un singur rând, aducând cu o prăji-nă, din cauză că atât haina cât și pantalonii îi erau imposibil și irațional de strâmți. Și, gândea Ragle, atât de demodați. O scurtă renaștere a u¬nei mode arhaice a veșmintelor bărbătești... Încât atunci când Bill Black trecea pe lângă casa lor dimineața și seara avea senzația că vede un film vechi. Iar pașii smuciți și prea repeziți ai lui Black contribuiau și ei la această impresie. Până și vocea, îi trecu lui Ragle prin minte. Prea rapidă. Prea acută. Stridentă chiar.
Dar va ajunge undeva, înțelese el. Ciudat este pe lumea asta că un tip avid de parvenire, fără nici o idee originală, care îi imită pe cei puter¬nici până la ultimul amănunt, va fi întotdeauna remarcat. Va fi ales. Se va ridica. În bănci, societăți de asigurare, mari firme de electri-citate sau constructoare de rachete, ori poate chiar în universități. Avu-sese ocazia să i vadă, în chip de asistenți universitari predând o materie obscură oarecare – studiul sectelor creștine eretice din secolul al V lea – , croin¬du și în același timp calea spre înălțimi cu toată forța și convingerea. Capabili de orice, în afară de a și trimite nevasta în clădi¬rea administra¬ției, pe post de momeală...
Cu toate acestea, Ragle îl plăcea destul de mult pe Bill Black. Tâ-nă¬rul bărbat – lui i se părea tânăr: Ragle era în vârstă de patruzeci și șase de ani, iar Black nu avea mai mult de douăzeci și cinci – dovedea o concepție rațională și viabilă. Era capabil să învețe, să înțeleagă lucru¬rile noi și să le asimileze. Cu el se putea sta de vorbă, nu avea un set fix de precepte morale sau de adevăruri. Ceea ce se petrecea putea prin ur-mare să l influențeze.
De exemplu, raționă Ragle, dacă televiziunea ar fi fost acceptată de cercurile înalte, Bill Black și ar fi cumpărat un aparat color chiar a do¬ua zi de dimineață. Acest lucru nu poate fi trecut pur și simplu cu ve¬derea. Nu poți să l consideri „inflexibil" pentru simplul motiv că refuză să se uite la Sid Caesar. Când or să înceapă să pice bombele cu hidro¬gen, televizorul nu ne va salva. Vom pieri cu toții, fără deosebire.
— Cum merge, Ragle? se interesă Black, așezându se degajat pe mânerul canapelei.
Margo dispăruse în bucătărie împreună cu Junie. Vic rămăsese încruntat lângă televizor, supărat din cauza întreruperii, încercând să prindă ultimele secvențe ale emisiunii lui Caesar împreună cu Carl Reiner.
— Mă zgâiesc la cutia asta idioată, îi răspunse Ragle. Încercând un soi de parodie la adresa lui Black, dar acesta înțelese cuvintele ca atare.
— Marea distracție națională, murmură el, întorcându se în așa fel încât să nu fie nevoit să se uite la ecran. După părerea mea, te încurcă în ceea ce faci.
— Mi am terminat deja treaba, răspunse Ragle.
Își expediase răspunsul înainte de ora șase.
Emisiunea lui Caesar se termină, iar în locul ei apăru o reclamă. Vic închise aparatul. Își revărsă ura pe cei din publicitate.
— Spoturile astea nenorocite, declară el. De ce o fi volumul întot-deauna mai ridicat la reclame decât în timpul emisiunilor obișnuite? Mereu trebuie să îl dai mai încet.
— Reclamele sunt emise de obicei local, explică Ragle. Progra¬mele propriu zise ne vin pe cablu coaxial, din Est.
— Asta explică totul, spuse Black.
— Black, de ce porii pantalonii aia atât de strâmți și de ridicoli? Arăți în ei ca un marinar de apă dulce.
— Tu nu te uiți niciodată prin NEW YORKER? spuse Black zâm-bind. Știi, nu i am inventai eu. Și nici nu țin eu sub control moda masculină, așa că nu trebuie să mă faci pe mine vinovat. Moda bărbă-tească a fost întotdeauna ridicolă.
— Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să o încurajezi, îi replică Ragle.
— Atunci când ești nevoit să dai ochii cu publicul, spuse Black, nu mai depinde de tine. Porți ceea ce se poartă. N am dreptate, Victor? Și tu lucrezi cu publicul, probabil că ești de acord cu mine.
— Eu port o cămașă simplă albă, așa cum am purtat de zece ani încoace și o pereche de pantaloni obișnuiți din lână, îi răspunse Vic. Pentru sectorul de vânzare cu amănuntul e suficient.
— Mai porți și un șorț, spuse Black.
— Numai atunci când rup frunzele la salată, spuse Vic.
— Apropo, zise Black, cum stă indicele vânzării cu amănuntul luna asta? A coborât și mai mult?
— Întrucâtva. Totuși nu suficient ca să conteze. Ne așteptăm să crească luna viitoare. Fenomenul este ciclic. Se schimbă odată cu ano-timpurile.
Ragle percepu limpede schimbarea de ton a cumnatului său; de în¬dată ce venea vorba de afaceri – afacerile lui – răspunsurile căpătau un aer profesional, discret și tactic. Afacerile nu mergeau niciodată prost, ci erau pe cale să se îmbunătățească. Indiferent cât de tare scădea indi¬cele la nivel național, afacerea personală și individuală a unei per¬soane scăpa neinfluențată. Tot așa cum se întâmplă când întrebi pe cineva ce mai face, cugetă Ragle. Trebuie neapărat să spună că se simte bine. În-treabă l cum îi merg afacerile și ți va răspunde automat fie că nemaipo-menit, fie că sunt pe cale să se refacă. Nici unul din aceste răspunsuri nu înseamnă nimic, sunt doar niște vorbe goale.
— Cum stăm cu vânzările cu amănuntul ale apei? Piața rezistă bi-ne la presiuni? i se adresă Ragle lui Black.
Black râse bucuros:
— Da, oamenii încă fac baie și spală vase.
Margo intră în salon și întrebă:
— Ragle, vrei cafea espresso? Dar tu, dragul meu?
— Eu nu vreau, răspunse Ragle. Cafeaua băută la prânz mi este su-ficientă. Și așa nu mă lasă să dorm.
— Eu beau o ceașcă, interveni Vic.
— Lasagne? li se adresă Margo celor trei.
— Mulțumesc, nu, zise Ragle.
— Eu am să gust, spuse Vic, iar Bill Black făcu și el semn afirma¬tiv. Vrei să te ajut?
— Nu, spuse Margo și ieși.
— Să nu te înfrupți prea tare din mâncarea asta italienească, îl sfă¬tui Ragle pe Vic. E foarte sățioasă. Mult aluat și mirodenii. Știi tu cu ce te alegi de pe urma lor.
Black intră și el în vorbă:
— Mda, ai cam pus osânză pe burtă, Victor.
— Ei, la ce te aștepți de la cineva care lucrează într un magazin ali¬mentar? întrebă Ragle în glumă.
Chestia asta păru să l irite pe Vic. Se holbă la Ragle și murmură:
— Măcar c o slujbă adevărată.
— Adică ce vrei să spui? îl întrebă Ragle.
De fapt înțelegea foarte bine la ce făcea Vic aluzie. Cel puțin era o slujbă plătită cu un salariu, la care pleca în fiecare dimineață și de la care se întorcea în fiecare seară. Nu un lucru pe care să l faci în sufra-gerie. Nu o pierdere de vreme oarecare în legătură cu niște chestii care apar într un ziar... ca un copil, așa cum îi zisese Vic odată, când se cer-tau. Ca și cum ar fi expediat prin poștă capacele cutiilor de corn flakes sau zece cenți în schimbul unei insigne de șerif.
— Mie nu mi e rușine că lucrez într un magazin universal, îi repli¬că Vic ridicând din umeri.
— Nu asta ai vrut să spui, răspunse Ragle.
Dintr un motiv obscur, savura aceste insulte la adresa preocupări-lor sale. Probabil din cauza sentimentului ascuns de vinovăție că și iro-sește timpul și energia, a dorinței de a se vedea pedepsit. Pentru a pu¬tea să și vadă apoi de ale lui. Prefera să fie dojenit de altcineva, din afa¬ră, decât să suporte accesele chinuitoare ale îndoielii și culpei, venite din propriile i abisuri.
Pe de altă parte, simțea satisfacție la gândul că răspunsurile pe ca¬re le expedia el zilnic îi asigurau un venit net mai ridicat decât câștiga Vic de pe urma slugăritului la magazinul universal. Și nici nu trebuia să și piardă timpul mergând cu autobuzul până în centru.
Bill Black se apropie de el, își trase un scaun și se așeză.
— Mă întreb dacă ai văzut chestia asta, Ragle.
Despături, ca și cum ar fi dezvăluit un secret, numărul din acea zi al lui GAZETTE. Îl deschise la pagina paisprezece, aproape cu vene¬rație. Chiar la început se vedea un șir de fotografii reprezentând bărbați și fe-mei. În mijloc apărea în poză chiar Ragle Gumm, iar sub imagine se pu¬tea citi:

Marele campion al tuturor timpurilor în concursul: Unde l găsim mâine pe omulețul verde? – Ragle Gumm. Campion național care s a menținut în fruntea clasamentului timp de doi ani, stabilind un record neegalat încă.

Celelalte persoane din fotografii erau stele mai mici. Concursul se desfășura la scară națională, ziarele organizându se în mai multe rețele. Nici o gazetă locală nu și putea permite să plătească singură premiile. După cum făcuse el socoteala într o zi, costurile erau mai mari decât pentru faimosul concurs Old Gold de la mijlocul deceniului al patrulea sau decât pentru nesfârșitele întreceri de genul „Eu mă spăl cu săpunul Oxydol PENTRU CÃ... (cel mult douăzeci și cinci de cuvinte)." Avan¬tajul evident era că tirajele creșteau, și asta în vremurile noastre, când oame¬nii obișnuiți citesc cărți cu benzi desenate și se uită la...
Am început să semăn cu Bill Black, îi trecu prin minte lui Ragle. Denigrez televiziunea. Denigrare ce a ajuns o distracție cvasinațională. E suficient să te gândești doar la toate căminele, la toți oamenii care stau și comentează: „Ce s o fi întâmplat cu țara asta? Unde a dispărut nivelul de educație? Moralitatea? De ce or fi ascultând rock and roll în loc să le placă și lor Jeanette MacDonald și Nelson Eddy, după care ne dădeam noi în vânt când eram de vârsta lor?"
Așezat foarte aproape de el, Bill Black ținea strâns ziarul, împun-gând fotografia cu degetul. Se vedea limpede cât de impresionat era. Dra¬ce! poza lu' bătrânu' Ragle Gumm răspândită prin toate ziarele, de la Atlantic la Pacific! Ce onoare! Să fii vecin cu o vedetă!
— Ascultă mă, Ragle, îi zise Black, cred că iei o grămadă de bani de pe urma concursului ăsta cu „omulețul verde", este? Nu și putea stăpâni invidia, care de altfel i se citea limpede pe față. – Stai câteva ore și câștigi salariul pe o săptămână.
Ragle îi răspunse ironic:
— Un serviciu nemaipomenit de comod.
— Nu, știu că muncești din greu, spuse Black. Dar e o muncă de creație și ești propriul tău stăpân. Nu poți să numești asta „muncă," așa cum ar fi dacă ai lucra la un birou.
— Dar eu chiar asta fac, răspunse Ragle.
— Totuși seamănă mai degrabă cu un hobby, insistă Black. N aș vrea să crezi că o desconsider. Un om poate să lucreze mai tare când e vorba de un hobby decât la birou. Știu și eu foarte bine lucrul ăsta: când mă duc în garaj și mă pun să tai cu fierăstrăul electric, transpir teribil. Dar... există o diferență. I se adresă lui Vic: Tu înțelegi la ce mă refer. Nu e o corvoadă. Exact cum spuneam, muncă de creație.
— Niciodată n am considerat o astfel, îi răspunse Vic.
— Nu ești de părere că munca lui Ragle ține de creație? se interesă Black.
— Nu, nu neapărat.
— Atunci cum numești tu când un om își pregătește viitorul prin eforturile lui proprii?
— Eu pur și simplu sunt de părere că Ragle reușește să ghicească de nenumărate ori corect, spuse Vic.
— Ghicit! exclamă Ragle jignit. Cum poți tocmai tu să afirmi asta, când vezi cât studiez? Cum parcurg toate răspunsurile pe care le am dat până acum?
Din punctul lui de vedere, „ghicit" era ultimul termen cu care ar fi descris ceea ce făcea. Dacă ar fi fost vorba de ghicit și nimic mai mult, pur și simplu s ar așeza în fața formularului, ar închide ochii și ar roti mâinile la întâmplare în jur, acoperind apoi cu un deget o singură că¬suță dreptunghiulară dintre toate celelalte. Apoi ar stabili coordonatele ei și le ar expedia prin poștă. Pe urmă ar aștepta rezultatul. „Lucrezi pe ghicite atunci când îți completezi declarația de impozit pe venit?" Aceas¬ta era analogia lui favorită când discuta despre participarea sa la con¬curs. „Tu nu trebuie să o întocmești decât o dată pe an; eu o fac zilnic." Însă lui Bill Black îi răspunse astfel:
— Imaginează ți că trebuie să scrii câte o declarație de impozit în fiecare zi. E același lucru. Cercetezi iarăși toate actele vechi, păstrezi arhive, tone întregi... În fiecare zi, repet. Și nu ține să ghicești. E o trea¬bă precisă. Cifre. Adunări și scăderi. Diagrame.
Se așternu liniștea.
— Dar îți face plăcere, este? spuse Black într un târziu.
— Cred că da.
— N ai vrea să mă înveți și pe mine? se interesă Black, încordat.
— Nu.
Black mai deschisese acest subiect și cu alte prilejuri.
— Nu mă gândesc să ți fac concurență, completă el.
Ragle râse.
— Aș putea să mai împușc și eu câte un dolar, din când în când. De exemplu, aș vrea să construiesc un zid protector în spatele casei, ca să nu se mai scurgă, toată iarna, noroiul la noi în curte. Materialele m ar costa cam șaizeci de dolari. Să presupunem că aș câștiga... de câte ori? De patru?
— De patru ori, spuse Ragle. Ai lua fix douăzeci de dolari. Iar nu¬me-le tău ar apărea în clasament. Ai intra în competiție.
— Și ai intra astfel în întrecere cu așii concursurilor de prin ziare, interveni Vic.
— Consider că mi ai făcut un compliment, spuse Ragle.
Ostilitatea celuilalt îl făcea însă să se simtă stingher.


Mâncarea italienească se termină rapid. Se repeziseră cu toții asu-pra ei. Din cauza remarcilor lui Bill Black și ale lui Ragle, Vic se simți obligat să mănânce fără măsură. Soția lui îl privi critic în timp ce toc¬mai termina.
— Niciodată nu ai atâta poftă când gătesc eu, zise Margo.
Regretând tardiv că mâncase atât de mult, spuse cu bravură:
— A fost bun.
— Poate i ar face plăcere să locuiască la noi o vreme, chicoti Junie Black.
Figura ei obraznică, minionă, adoptă obișnuitul aer atotcunoscă¬tor, care avea să o enerveze Cu siguranță pe Margo. Pentru o femeie cu ochelari, Junie reușea să arate surprinzător de sexy, gândi Vic. De fapt, era destul de atrăgătoare. Părul ei negru, în schimb, era împletit în do¬uă cozi groase, lăsate pe spate, lucru care nu i plăcea. Sincer vorbind, nu se simțea câtuși de puțin atras de ea. Nu se dădea în vânt după fe¬meile mărunte, oacheșe și active, mai ales după cele care chicoteau ți¬nându se cu tot dinadinsul de capul bărbaților însurați, și asta numai după o singură înghițitură de vișinată, așa cum obișnuia Junie.
Din câte bârfea Margo, cumnatu său era cel ce răspundea avansu-rilor lui Junie Black. Fiind acasă amândoi cât e ziulica de lungă, Ragle și Junie aveau la dispoziție timp liber berechet. O treabă urâtă, spunea Margo câteodată. Un bărbat care rămâne acasă toată ziua într un car¬tier în care toți ceilalți soți pleacă la serviciu și numai soțiile stau acasă. Mai mult sau mai puțin.
— Trebuie să ți mărturisesc, Margo..., interveni Bill Black, nu ea a gătit bunătatea asta. Am cumpărat o în drum spre casă. De la un local de pe Plum Street.
Junie Black râse, fără supărare.
După ce femeile strânseră masa, Bill propuse o partidă de pocher. Se târguiră puțin, după care aduseră fisele și pachetul de cărți și înce¬pu-ră jocul; stabiliră ca fiecare fisă să aibă valoarea de un cent, indife¬rent de culoare. Acest gen de partide se repeta de câte două ori în fie¬care săptămână. Nimeni nu și mai aducea aminte cu precizie cum în¬cepuse totul. Femeile inițiaseră acest obicei, aproape cu siguranță, de-oa¬rece atât Junie cât și Margo iubeau jocul la nebunie.
În toiul pocherului apăru Sammy:
— Tăticule, pot să ți arăt ceva?
— Chiar mă întrebam cu ce te ocupi, îi răspunse Vic. În seara a¬ceas-ta ai fost foarte liniștit. Fiind deja ieșit din joc la mâna respectivă, avea un moment liber. – Ce s a întâmplat?
Fiul lui avea probabil nevoie de un sfat.
— Nu care cumva să țipi, îl avertiză Margo pe Sammy. Vezi bine că jucăm cărți.
Privirea fixă și tremurul vocii trădau că avea o carte destul de bu¬nă.
— Nu reușesc să montez ca lumea antena asta, spuse Sammy.
Așeză lângă grămada de fise a lui Vic un cadru metalic din care ie-șeau sârme pe care se vedeau montate niște piese electronice.
— Ce i asta, îl întrebă Vic uimit.
— Aparatul cu galenă.
— Ce înseamnă aparat cu galenă?
— Eu i am dat ideea să se apuce de asta, interveni Ragle. Într o zi i am povestit despre cel de al doilea război mondial și am adus vorba despre stația radio de care ne ocupam noi.
— Hm, radio, spuse Margo, ești sigur că nu ți face rău?
— Asta are el acolo, un radio? se interesă Junie Black.
— Un stadiu rudimentar, confirmă Ragle. Cel dintâi.
— Nu există nici o primejdie să se electrocuteze, sper, spuse Mar¬go.
— Absolut nici una, răspunse Ragle. Nu este alimentat cu energie electrică de la rețea.
— Ia să vedem despre ce este vorba, interveni Vic.
Ridică plăcuța din pertinax și o examină; și ar fi dorit să aibă cu-noștințele necesare pentru a și ajuta fiul. Adevărul gol goluț era că ha-bar nu avea de electronică, și nici nu putea ascunde acest fapt.
— Păi, începu el precaut, ar fi posibil să ai un scurt circuit pe un-de¬va.
— V aduceți aminte de programele acelea de radio pe care le ascul¬tam înainte de cel de al doilea război mondial? întrebă Junie. „Drumul vieții." Serialele radiofonice. „Mary Martin."
— „Mary Marlin, o corectă Margo. Asta se petrecea... Doamne Dum¬¬ne¬zeule. Acum douăzeci de ani! Simt că roșesc.
Fredonând SUB CLAR DE LUNÃ, tema principală din „Mary Mar-lin", Junie lansă ultima rundă a jocului, apoi zise:
— Câteodată mi este dor de radio.
— Acum ai la dispoziție radioul, plus imaginea, îi replică Bill Black. Radioul nu era decât un soi de televizor fără imagine.
— Și ce crezi că ai să prinzi cu aparatul tău cu galenă? îl întrebă Vic pe fiul său. Mai există posturi care emit?
Impresia lui era că stațiile radio trăseseră obloanele cu mulți ani în urmă.
— Probabil că va putea asculta semnalele emise de nave spre uscat și instrucțiunile pe care le primesc avioanele înainte de aterizare.
— Și convorbirile poliției, adăugă Sammy.
— Corect, spuse Ragle. Poliția încă folosește radiourile pe mașinile ei. Întinzând mâna, luă aparatul cu galenă de la Vic. – Verific eu circui¬tul mai târziu, Sammy. Dar acum sunt în mână prea bună. Mâine, ce zici?
— Poate reușește să prindă farfurii zburătoare, fu de părere Junie.
— Chiar așa, acceptă Margo. Spre ele ar trebui să țintești.
— Nu există farfurii zburătoare, interveni Bill Black morocănos, făcându și de lucru cu cărțile.
— Ce zici? exclamă Junie. Nu te amăgi singur. Le au văzut prea mulți oameni ca să vii tu acum și să i contrazici. Sau nu vrei să accepți mărturia lor, bazată pe dovezi certe?
— Nu s altceva decât baloane meteorologice, spuse Bill Black. Vic era înclinat să fie de acord cu el, când îl văzu și pe Ragle aprobând din cap. – Meteoriți. Sau fenomene meteo.
— Absolut, comentă Ragle.
— Dar eu am citit că există oameni care au călătorit cu ele, spuse Margo.
Râse toată lumea, cu excepția lui Junie.
— E adevărul adevărat, insistă Margo. Am auzit la televizor.
— Eu aș merge până acolo încât să admit că se petrec cu adevărat niște chestii ciudate pe cer.
Își aduse aminte de o experiență proprie. Cu o vară în urmă, în tim-pul unei excursii cu corturi, văzuse un obiect strălucitor, care stră¬b㬬tuse cerul cu asemenea viteză încât nu putea fi avion, nici măcar cu reacție. Obiectul avea mai degrabă caracteristicile unui proiectil. Cât ai clipi din ochi, trecuse dincolo de orizont. Apoi noaptea, câteodată, se au¬zeau huruituri, de ai fi zis că niște vehicule grele trec încet peste cer. Vibraseră și ferestrele, deci nu era vorba de un zgomot din capul lui, așa cum hotărâse Margo. Citise într un articol dintr o revistă de medici¬nă pentru publicul larg că zgomotele din cap indică tensiune ridicată; după aceasta insistase să meargă la doctor să și facă un control.
Fiul lui își luă înapoi radioul pe jumătate construit și începură din nou jocul; cărțile fuseseră deja împărțite și îi venise rândul să plătească deschiderea.
— Aparatul acesta de radio va deveni echipamentul oficial al clu-bului nostru, îl informă Sammy. Va fi ținut sub cheie, la sediu, și nu îl va putea folosi nimeni, în afară de persoanele autorizate.
În virtutea instinctului de turmă, copiii de prin vecini ridicaseră în curtea din spate o construcție urâtă, dar solidă, din cartoane, plasă pentru cotețe de găini și carton gudronat. De două ori pe săptămână se efectuau renovări ample.
— Minunat, zise Vic, studiindu și cărțile.
— De câte ori zice „minunat," spuse Ragle, înseamnă că nu are ni-mic.
— Am observat și eu, spuse Junie. Iar când își aruncă pe masă căr¬țile și pleacă, înseamnă că are careu.
Simțea nevoia să părăsească jocul chiar în acel moment; mâncarea italienească și cafeaua espresso nu i căzuseră prea bine, iar această combinație – la care se adăuga și cina – începuseră să și facă de cap prin măruntaiele lui.
— S ar putea să am un careu chiar acum, sugeră el.
— Ești palid, zise Margo, apoi i se adresă lui Ragle. Poate chiar i s a întâmplat ceva.
— Probabil am luat gripă asiatică, spuse Vic, împingându și scau¬nul și ridicându se în picioare. Mă întorc imediat. Nu ies din joc. Iau ceva ca să mă calmez la stomac.
— Vai, sărmanul, spuse Junie. A mâncat cu adevărat prea mult. Ai avut dreptate, Margo. Dacă moare, eu sunt de vină.
— Nu mor din atâta lucru, spuse Vic. Ce să iau? o întrebă el pe ju-mătatea sa, care, în calitate de stăpână a casei, se ocupa și cu medica-mentele.
— Există niște Dramamină în dulapul cu medicamente, răspunse ea preocupată, decartând două cărți. În baie.
— Cum o să ia un calmant pentru INDIGESTIE? exclamă Bill Black, în timp ce Vic ieșise din încăpere și traversa holul. – Chestia asta mi se pare cam exagerată.
— Dramamina nu e tranchilizant, răspunse Vic, mai mult pentru sine. E o pilulă împotriva spasmelor.
— E același lucru, auzi vocea lui Black de la distanță, chiar când intra în baie.
— Pe dracu' același lucru, mormăi Vic, devenit ursuz din cauza in-dispoziției.
Pipăi deasupra capului, în căutarea cordonului cu întrerupător pen¬¬tru lumină. O auzi pe Margo strigând:
— Grăbește te să te întorci, dragă. Câte cărți ai nevoie? Vrem să jucăm mai departe și tu ne ții în loc.
— Perfect, bolborosi el, încercând în continuare să descopere în-trerupătorul. Vreau trei cărți, strigă. Sunt primele trei din teanc.
— Nu, se auzi Ragle. Vii tu și le dai singur. Altfel ești în stare să susții că am nimerit cărțile pe care vroiai tu să le decartezi.
Tot nu găsise încă firul cu întrerupător ce atârna undeva, în spa¬țiul obscur al băii. Simți cum îi crește greața și enervarea, și începu să lovească orbește prin întuneric cu ambele brațe ridicate în sus și cu de-getele mari întinse, atingându se între ele; își roti mâinile într un cerc larg. Își izbi capul de dulapul cu medicamente și înjură.
— E totul în regulă? strigă Margo. Ce s a ntâmplat?
— Nu reușesc să găsesc lumina, răspunse el furios în acel mo¬ment.
Nu dorea decât să și ia pastila și să se întoarcă la joc. Obiectele au această tendință de a se evapora..., apoi își adusese brusc aminte că nu exista nici un fir cu întrerupător. Era în schimb un comutator pe pere¬te, la nivelul umărului, chiar lângă ușă. Îl descoperi imediat, aprinse lumi-na și scoase sticluța cu pilule din dulap. Într o clipă își umplu un pahar cu apa, înghiți medicamentul și ieși grăbit din baie.
De ce mi am adus aminte de un fir? se întrebă el. Un fir anume, a-târnând la o anumită înălțime și într un loc anume. Nu orbecăiam la întâmplare. Așa cum aș fi fost într o baie necu¬noscută. Căutam un în-trerupător pe care îl folosisem de nenumărate ori. De suficiente ori ca să se fi putut forma un reflex în sistemul meu nervos.
— Vi s a întâmplat vreodată un lucru ca ăsta? întrebă el când se așeză la masă.
— Joacă, îi spuse Margo.
Ceru trei cărți noi, intră cu bani, plăti ceea ce ceruseră ceilalți, pierdu, iar apoi se lăsă pe spate în scaun, aprinzând o țigară. Junie Black își adună câștigurile, zâmbind în stilul ei stupid.
— Să se întâmple vreodată ce? zise Bill Black.
— Să întind mâna după un comutator care nu există.
— De astâ ai întârziat atât de mult? spuse Margo, iritată pentru că pierduse.
— De unde aș fi putut să mă obișnuiesc cu un cordon pentru a¬prins lumina? i se adresă el.
— Nu știu, îi răspunse ea.
Recapitulă în minte toate luminile de care și putea aduce aminte. La ei în casă, la magazin, în casele prietenilor. Peste tot erau comuta-toare montate în perete.
— Practic, nu mai găsești nicăieri genul acesta de întrerupătoare, spuse el cu voce tare. Asta te duce cu gândul la o lumină din acelea demodate, atârnată de un fir.
— Nu i greu de explicat, spuse Junie. Când erai copil. Acum mulți, foarte mulți ani. Prin deceniul al patrulea, când toată lumea locuia în case demodate, pe care nimeni nu le considera încă demodate.
— Dar de ce să mi se arate tocmai azi?
— Foarte interesant, spuse Bill.
— Da, răspunse Vic.
Aparent toată lumea era interesată acum.
— Ce părere aveți de ideea asta? interveni Bill. El era preocupat de psihanaliză; jargonul freudian apărea în conversația lui la tot pasul, semn al faptului că era familiarizat cu tot felul de chestiuni culturale. – O întoarcere spre copilărie, datorată stress ului. Faptul că te simți bol¬nav. Tensiunea impulsurilor subconștiente spre creierul tău te averti¬zea¬ză că, intern, ceva nu este în regulă. Mulți adulți se întorc în copilă¬rie în timpul bolii.
— Ce tâmpenie, replică Vic.
— Sigur există un comutator pe care tu nu ți l amintești în mod conștient, fu de părere Junie. De exemplu, vreo stație de benzină unde te duceai când aveai Dodge ul ăla vechi care consuma combustibil cu ghiotura. Sau un loc în care ajungi de câteva ori pe săptămână, ani la rând, cum ar putea fi o spălătorie sau un bar – însă nu este unul din punctele importante, cum sunt casa și magazinul.
— Nu mi dă pace gândul ăsta, spuse el.
Nu avea chef să continue pocherul și plecă de la masă.
— Cum te simți cu burta? întrebă Margo.
— O să supraviețuiesc, răspunse el.
Interesul lor pentru experiența prin care trecuse scăzuse acum. Toți, cu excepția lui Ragle, poate. El îl măsura cu ceea ce ar fi putut fi considerat curiozitate și precauție. Ca și cum ar fi vrut să l întrebe mai multe lucruri pe Vic, dar prefera să se abțină, din motive necunoscute.
— Să jucăm, îi îndemnă Junie. Cine dă cărțile?
Bill Black era la rând. Fisele se adunaseră în mijlocul mesei. În ca-mera învecinată, din difuzorul televizorului se auzea muzică de dans; luminozitatea ecranului fusese redusă până la negru.
La etaj, în camera sa, Sammy se chinuia cu aparatul de radio.
În casă era cald și plăcut.
„Ce s a petrecut?" se întrebă Vic. „Peste ce am dat eu acolo, înăun-tru? Unde am fost și nu izbutesc să mi aduc aminte?"



TREI

BUF!
Ragle Gumm, care se bărbierea în fața oglinzii de la baie, auzi cum ziarul aterizează pe verandă. O crampă musculară îi scutură brațul, iar aparatul de ras îi ciupi puțin pielea de pe obraz. Respiră profund, închi¬se ochii pentru o clipă, îi deschise din nou și continuă să se bărbiereas¬că.
— Mai stai mult acolo? îi strigă sora lui prin ușa încuiată.
— Nu.
Se spălă pe față, folosi de loțiunea după ras. Își șterse gâtul și bra-țele, apoi deschise ușa băii.
Margo apăru în halatul de baie și se strecură imediat pe lângă el.
— Cred că ți am auzit ziarul, îi aruncă ea peste umăr, înainte de a închide ușa. Trebuie să l conduc pe Vic la magazin; ai putea să ai grijă de Sammy ca să iasă la joacă? Acum este la bucătărie...
Vocea ei fu acoperită de sunetul apei ce curgea în chiuvetă. Intrând în dormitorul lui, Ragle termină de încheiat cămașa. Își trecu în revistă colecția de cravate, alegând una croșetată, de culoare verde închis, o legă la gât, își îmbrăcă haina, apoi își zise:
Și acum ziarul.
Înainte de a se duce să l culeagă, începu să și aranjeze cărțile de re-ferință, dosarele, graficele, diagramele, dispozitivul pentru baleiere. Ocupându se mai întâi de accesorii, reușise astăzi să întârzie unspre-zece minute contactul cu ziarul. Își pregătise masa în salon – încăperea era răcoroasă și umedă, după noaptea trecută, și mirosea a tutun – a¬poi deschise ușa din față.
Acolo, pe veranda din beton, zăcea GAZETTE. Împăturit și prins într o banderolă de cauciuc.
Îl ridică și i scoase banda elastică. Cauciucul sări și dispăru în tu-fișurile din preajma verandei.
Timp de câteva minute citi știrile de pe prima pagină. Se informă despre sănătatea președintelui Eisenhower, află ce mai era cu datoria națională și noutăți privitoare la mișcările viclenilor conducători din Orientul Apropiat. Apoi împături ziarul la loc și citi pagina cu benzi de-senate, după care se uită peste scrisoarea către editor. Când ajunsese aici, Sammy se strecură pe lângă el și plecă.
— La revedere, îi strigă. Ne vedem după prânz.
— O.K., spuse Ragle perfect absent.
Apoi apăru Margo; trecu pe lângă el și se repezi spre trotuar, cu cheia întinsă. Descuind Volkswagen ul, se strecură înăuntru și porni motorul. În timp ce acesta se încălzea, șterse umezeala de pe parbriz. Aerul dimineții era înviorător. Câțiva copii mergeau cu pași mărunți spre școală. Se auzeau pornind și alte mașini.
— Am uitat de Sammy, spuse Ragle când apăru și Vic din casă, rămânând pe verandă, lângă el. Dar a plecat și singur.
— Ai grijă de tine, îi spuse Vic. Nu este cazul să te obosești prea tare pentru concursul acela.
Coborî, cu haina pe umeri, treptele până la potecă. Câteva clipe mai târziu, Margo puse mașina în mișcare și plecară spre strada princi¬pală, care îi ducea în centru.
Cât erau de mici mașinile astea și totuși făceau un zgomot teribil, se gândi Ragle. Rămase pe verandă, citind ziarul, cât mai mult timp cu putință; apoi nu mai rezistă aerului rece al dimineții și se întoarse în bucătărie.
Nu se uitase încă în pagina 16, unde apărea formularul de înscrie¬re pentru jocul „Unde l găsim mâine pe omulețul verde?". Formularul ocupa practic întreaga pagină; în rest, nu mai existau decât instrucțiuni și comentarii asupra concursului, informații despre câștigători. Clasa-mentul la zi: toți cititorii care se mai aflau în competiție craii menționați cu cel mai mic corp de literă pe care îl putea folosi ziarul. Numele lui apărea, bineînțeles, cu litere uriașe. Fără concurent. Într o casetă sepa-rată. În fiecare zi îl vedea acolo. Sub care alte nume aveau o existență efemeră, ce se oprea înaintea pragului de notorietate.
Ziarul prezenta o serie de indicii pentru concursul din fiecare zi, pe care trebuia să le citească înainte de a purcede la rezolvarea problemei propriu zise, care consta, desigur, în alegerea căsuței potrivite dintre cele 1.208 ale formularului. Indiciile nu îi foloseau, părerea lui era însă că de fapt conțineau date ascunse undeva la periferia lor, drept care își făcuse obiceiul să le memoreze, sperând ca mesajul să ajungă la el pe cale subconștientă, de vreme ce ad litteram nu i spuneau nimic.
„O rândunică1 este mare cât o milă."
Poate îl ajuta dacă se lăsa purtat de șirul asociațiilor mentale... permise deci ca mesajul criptic să i invadeze mintea și apoi încercă să l descifreze strat după strat, punând stavilă eventualelor rețineri. „Swal-low" sugerează procesul de alimentație. Și de zbor, desigur. Nu este zborul un simbol al relației sexuale? Iar rândunicile se întorc la Capis-trano, adică în California. Restul propoziției îi aducea aminte de expre¬sia „O ratare e tot atât de bună cât o milă." Atunci de ce mare, în loc de bun? Mare sugerează balene... marile balene albe. Ah, așa te poți pierde în asocieri nesfârșite. Zbor peste ape, poate în direcția Californiei. Apoi îi veni în minte Arca lui Noe și porumbelul. Creanga de măslin. Grecia. Asta înseamnă gătitul mâncării... Grecii au o mulțime de restaurante. Din nou, alimentație! Avea sens... iar porumbeii sunt considerați de că-tre gurmeți o delicatesă.
„Clopotul a bătut tee hee."
Chestia asta i se cam oprea în gât. I se părea foarte nedeslușit. În orice caz, sugera homosexualitatea. Și tee hee, râsul efeminat al homo-sexualului, al frumoasei. Și predica lui John Donne, deschisă de versul: „Pentru cine bat clopotele". Cartea lui Hemingway, cu același titlu. Tee ar putea fi ceai. Sună clopoțelul și se servește ceaiul. Un clopoțel mic, din argint. Misionari! Misiunea de la Capistrano, acolo unde se întorc rân¬dunicile! Totul începea să capete un sens.
În timp ce sucea pe toate fețele indiciile oferite, auzi pe cineva a¬pro-piindu se de intrarea principală. Lăsând ziarul jos, se duse în salon să vadă cine era.
Un bărbat înalt, subțire, de vârstă mijlocie, îmbrăcat într un cos¬tum lăbărțat din tweed, care fuma o țigară de foi. Avea o atitudine ama¬bi¬lă, asemănătoare cu a unui ministru sau a unuia care controlează canaliza¬rea. Purta o mapă sub braț. Ragle îl recunoscu imediat. Bărba¬tul era reprezentatul lui GAZETTE; îl mai vizitase până acum, câteodată pen¬tru a i aduce cecul – care de obicei se expedia prin poștă – sau ca să clarifice neînțelegeri în legătură cu soluțiile trimise de el. Ragle se sim-țea neliniștit: oare ce dorea Lowery?
Acesta se apropie Iară grabă de veranda de la intrare, urcă scările și atinse clopoțelul.
Clopotul, se gândi Ragle. Misionarul. Poate indiciile nu făceau de¬cât să l prevină că Lowery avea să fie trimis de cei de la ziar să i facă o vizită.
— Salutare, domnule Lowery, spuse el deschizând ușa.
— Bună ziua, domnule Gumm.
Lowery emana o hună dispoziție și liniște perfectă, ascunzând cu pri¬cepere tot ce ar fi putut trăda că ar avea știri proaste sau că ar fi ceva în neregulă.
— Cărui fapt i se datorează vizita? întrebă Ragle, sacrificând bu¬nele maniere în numele considerentelor practice.
Continuând să și mestece guma marca Dutch Master, Lowery îl măsură lung, apoi îi zise:
— V am adus niște cecuri... ziarul s a gândit că vi le pot aduce personal, având în vedere că veneam oricum până aici. Se plimba încolo și încoace prin salon. – Mai trebuie să vă întreb și câteva lucruri. Doar niște simple amănunte de rutină. În legătură cu propunerile dumnea-voastră de ieri.
— Am expediat șase.
— Da, le am primit pe toate șase. Lowery îi făcu semn cu ochiul.
— Dar ați uitat să ne indicați ordinea de preferință.
Deschizând mapa, scoase la iveală formularele de participare; fu-seseră toate deja fotografiate și reduse la o dimensiune mai convena¬bilă. Întinzându i un creion lui Ragle, Lowery îi zise:
— Știu că nu a fost decât o scăpare din partea dumneavoastră... dar noi avem nevoie de ele numerotate.
— Fir ar să fie!
Cum de fusese atât de neatent și de grăbit? Le marcă imediat în ordine, cu cifre de la unu la șase.
— Poftiți, spuse el întinzându i le domnului Lowery.
Ce neglijență stupidă, care ar fi putut să l coste pe loc pierderea întregului concurs!
Lowery se așeză, alese soluția numerotată UNU și o studie neo¬biș-nuit de mult timp.
— Este corect? se interesă Ragle.
De fapt, știa că Lowery nu avea cum să cunoască acest lucru; tre¬bu-ia ca soluțiile să fie trimise la sediul jocului din New York sau din Chi-cago sau, mă rog, oriunde s ar fi aflat.
— Ei bine, zise Lowery, timpul ne va spune acest lucru. În orice caz, ACEASTA este soluția pe care o considerați cea mai probabilă. Cea mai importantă.
— Da, răspunse el.
Așa era învoiala secretă dintre el și cei ce organizau jocul: i se per-mitea să ofere mai mult de o soluție pentru fiecare problemă. Îi erau permise cel mult zece răspunsuri, cu condiția să fie numerotate în ordi-nea preferințelor. Dacă soluția numărul unu se dovedea eronată, era distinsă – ca și cum n ar fi ajuns niciodată la ei – și cea de a doua era luată în considerare, și așa mai departe până la cea din urmă. De obi¬cei, se simțea suficient de sigur pe variantele lui ca să se limiteze doar la trei sau patru. Organizatorii concursului aveau, desigur, cugetul cu atât mai împăcat cu cât limita mai mult numărul soluțiilor. Nimeni alt¬cineva nu se mai bucura de acest privilegiu, din câte știa el. Scopul lor era foarte simplu: acela de a l menține în concurs mai departe.
Ei fuseseră cei ce i făcuseră propunerea, după ce greșise răspun¬sul corect doar cu câteva pătrățele. Soluțiile lui se grupau, în general, în mai multe căsuțe învecinate, dar câteodată nu putea să se decidă între căsuțe aflate la distanță destul de mare pe formularul concursului. În asemenea cazuri, trebuia să riște, iar intuiția lui se simțea vulnerabilă. Când simțea că soluția se află într un spațiu bine conturat avea un sen¬timent de siguranță. În cei doi ani și jumătate de când lua parte la joc, nu greșise decât de opt ori. În zilele respective, nici una dintre so-luțiile lui nu se dovedise corectă. Dar organizatorii concursului îi permi¬seseră să conti¬nue. Exista o clauză în regulile stabilite între ei, conform căreia îi era permis să se „împrumute", în virtutea răspunsurilor corecte de până atunci. La fiecare treizeci de răspunsuri corecte, avea dreptul la o greșeală. Lucru de care el profitase. Folosindu se de portițele ce i fu¬se¬seră oferite, rămăsese în joc. Nimeni din afara concursului nu avea habar că el greșise: acesta era secretul lui și al organizatorilor. Și nici unul dintre ei nu avea interesul să l dezvăluie în public.
El devenise valoros, evident, din punctul de vedere al publicității. Nu înțelegea de ce publicul își dorea ca să câștige mereu și mereu ace-eași persoană. Câștigul său se producea, bineînțeles, în dauna celor¬lalți concurenți. Dar aceasta este maniera în care funcționează spiritul opi-ni¬ei publice. Numele lui era pretutindeni cunoscut. Așa cum i se expli¬ca-se, publicului îi face plăcere, conform teoriei, să întâlnească nume pe care le poate identifica. Opune rezistență la schimbare. Intră în acțiune și o lege a inerției: cât timp ești în afară, publicul nici nu vrea să audă de tine; cum intri în centrul atenției... ajungi la un soi de autoper¬petu¬ate. Staza lucrează în favoarea lui. Vastele forțe reacționare nu i se opu¬neau, ci mergeau în aceeași direcție cu el. „Se lăsa purtat de curent," după cum s ar fi exprimat Bill Black.
Lowery, care stătea picior peste picior, fuma și clipea des, îl între¬bă:
— V ați uitat la jocul de astăzi?
— Nu. M am uitat doar la indicii. Au vreun sens?
— Nu direct.
— Asta am bănuit și eu. Ceea ce vreau să știu este dacă au vreun sens prin forma sau prin aluziile lor? Sau pur și simplu sunt un mod de a ne convinge că există cineva acolo sus care știe răspunsul?
— Ce vrea să însemne asta? spuse Lowery, oarecum iritat.
— Eu am o teorie. Nu foarte serioasă, dar suficient de amuzantă. Poate că nici nu există un răspuns corect.
Lowery își înălță o sprânceană.
— Și atunci pe ce bază declarăm un anume răspuns câștigător și pe toate celelalte incorecte?
— Poate că pur și simplu citiți soluțiile și o alegeți pe cea care vi se pare cea mai atrăgătoare. Estetic.
— Ne atribuiți nouă propria dumneavoastră tehnică, îi răspunse Lowery.
— Tehnica mea? exclamă el cu adevărat surprins.
— Da, dumneavoastră folosiți un punct de vedere estetic, și nu ra-țional. Mă refer la dispozitivul acela de baleiere pe care l ați construit. Dumneavoastră concepeți un model coerent al spațiului, un altul al tim¬pului, apoi încercați să desăvârșiți modelul. Să anticipați cum se va dezvolta el mai departe. Nu mi se pare rațional, nici intelectual. Așa lucrează... cei ce modelează porțelanul. De fapt, eu nu am nimic împo-triva metodei. Nu este treaba mea cum procedați. Mă îndoiesc, totuși, că ați rezolvat vreodată conținutul indiciilor. De altfel, nici nu ați fi în¬tre¬bat, în acest caz.
Înțelese și el că era adevărat. Nu dezlegase niciodată indiciile. Dacă se gândea, nici nu și imaginase că altcineva ar fi reușit să le citească și să extragă din ele înțelesuri concrete. De exemplu, să extragi fiecare pri¬mă literă a fiecărui al treilea cuvânt, să adaugi zece, obținând astfel nu¬mărul căsuței căutate. Ideea aceasta îi stârni râsul.
— De ce râdeți? se interesă Lowery extrem de grav. Asta e o chesti¬une serioasă. E vorba de o grămadă de bani.
— Eu mă gândeam la Bill Black.
— Cine e el?
— Un vecin. Mă roagă să l învăț cum fac.
— Ei bine, dacă totul se petrece pe baze estetice, atunci...
— Atunci nu am cum, îi luă Ragle vorba din gură. Nu are noroc. De aceea râdeam. Va fi dezamăgit, vroia și el să câștige niște bani.
Lowery răspunse cu o urmă de indignare – morală – în glas:
— Îți face plăcere faptul că talentul tău nu poate fi transmis altcui-va? Că nu este o tehnică în înțelesul obișnuit... ci mai degrabă... Căută cuvântul potrivit. – Dumnezeu știe. Evident, norocul nu are nici un rol.
— Mă bucur să vă aud spunând acest lucru.
— Cum și ar putea imagina o persoană de bună credință că puteți GHICI corect zi de zi? Mi se pare de a dreptul ridicol. Șansele sunt in¬cal-culabile. Sau aproape. Da, de fapt noi le am socotit. Există tot atâtea șanse cât are o oală de fasole să ajungă pe Betelgeuse.
— Ce este Betelgeuse?
— O stea de la mare depărtare. Am folosit numele ei ca metaforă. În orice caz, suntem perfect conștienți că nu este vorba de ghicit... decât poate în ultima etapă. Atunci când trebuie să se hotărască între două sau trei căsuțe.
— Atunci aș putea la fel de bine să dau cu banul, confirmă Ragle.
— Când se pune problema să ghicești doar între două sau trei pătrățele din cele peste o mie inițiale, nu mai contează, spuse Lowery gânditor, frecându și bărbia și clătinându și țigara de foi în sus și în jos. Oricare dintre noi putem ghici, în stadiul acesta.
Ragle se arătă de acord.


În garajul casei lor, Junie Black stătea ghemuită în fața mașinii au¬tomate de spălat rufe, înghesuind haine în ea. Simțea răceala beto¬nu-lui sub picioarele goale; tremurând, se ridică, turnă niște detergent din cutie și pomi mașina. Hainele din spatele ușiței transparente în¬cepură să descrie un vârtej. Puse jos cutia, se uită la ceas și se pregăti să iasă afară.
— Vai! exclamă ea, luată prin surprindere.
Pe drumeagul din fața garajului apăruse Ragle.
— M am gândii să ți fac o vizită, explică el. Soră mea calcă rufe. Mirosul acela imposibil de. scrobeală arsă se simte prin toată casa. Ca și cum ai prăji pene de gâscă și discuri de ebonită pe fundul unui bidon de ulei.
Junie băgă de seamă că o cerceta cu coada ochiului. Ragle își în-crucișă brațele, iar odată cu această mișcare umerii lui lați se lăsară în jos, iar sprâncenele bogate, de culoarea paiului, se apropiară între ele. În soarele puternic al după amiezii, pe pielea lui ieșea în evidență bron¬zul profund, și Junie se întrebă cum de reușise. Ea nu putuse niciodată să se bronzeze atât de frumos, indiferent cât de mult se străduise.
— Cu ce ești îmbrăcată? se interesă el.
— Cu blugi, răspunse ea.
— Pantaloni, deci. Acum câteva zile mă întrebam, care o fi moti¬vul psihologic pentru care admir eu femeile îmbrăcate în pantaloni? Iar apoi mi am zis, la naiba, de ce să nu?
— Presupun că trebuie să ți mulțumesc.
— Arăți foarte bine. Mai ales cu picioarele goale. Ești ca într un film în care eroina pășește peste dune de nisip, cu brațele înălțate spre cer.
— Cum a mers concursul de astăzi?
Bărbatul ridică din umeri. Era limpede că nu i făcea plăcere su¬bi-ectul.
— Mi am zis că aș putea să fac o plimbare, spuse el.
Se uita din nou la ea dintr o parte. Deși simțea că este un compli-ment implicit, se întrebă, așa cum făcea întotdeauna, dacă nu cumva îi rămăsese vreun nasture desfăcut; nu rezistă și aruncă o privire furișă în jos. Însă cu excepția picioarelor și a zonei diafragmei era bine acope¬rită.
— Cu buricul gol, zise ea.
— Da, am văzut și eu, răspunse Ragle.
— Și nu ți place?
Ea considera acest gen de replici pline de umor.
Ragle spuse atunci, aproape cu bruschețe:
— Mi am zis să văd dacă n ai vrea să mergi să înotăm. Vremea e frumoasă, nu foarte rece.
— Am pe cap o groază de treburi prin casă.
Ideea însă era atrăgătoare; în parcul public din partea de nord a orașului, acolo de unde începeau dealurile necultivate, existau un teren de joacă și un bazin de înot. Copiii profitau, desigur, primii de aceste lo¬curi, dar adulții veneau și ei, ca și grupurile de adolescenți. Junie se sim¬țea întotdeauna bine acolo unde se aflau și adolescenți; terminase școala – adică liceul – doar cu puțini ani în urmă, iar perioada ei de tran-ziție spre maturitate nu decursese perfect. În mintea ei, încă avea sentimentul că face parte din bandele care își fac apariția în bolizi de curse, din ale căror aparate de radio se revarsă melodii pop... fetele îm-brăcate în pulovere și șosete, băieții în blugi și pulovere de cașmir.
— Ia ți și costumul de baie, o îndemnă Ragle.
— O.K., acceptă ea. Stăm doar o oră, pe urmă trebuie să mă întorc. Continuă, ezitând: Nu cumva Margo... te a văzut venind aici?
June descoperise că Margo se dădea în vânt să bârfească.
— Nu, răspunse el. Margo a plecat după... Făcu un gest. – E ocu-pa¬tă, calcă rufe, trase el concluzia. Are treabă, înțelegi.
Junie opri mașina de rufe, își luă costumul de baie și un prosop; nu după multă vreme, ea și Ragle traversau orașul pe jos, în drum spre bazinul de înot.
Se simțea bine în apropierea lui Ragle. Întotdeauna îi plăcuseră bărbații mari, solizi și puțin mai vârstnici. Considera că Ragle este chiar potrivit. Și câte lucruri făcuse la viața lui, să luăm cariera militară din Pacific, de exemplu. Iar concursul din ziar îi adusese notorietate națio-nală. Îi plăcea figura osoasă, încruntată, crestată de cicatrice; figură de adevărat bărbat, fără urme de bărbie dublă sau de grăsime. Părul deo-se¬bit, alb și cârlionțat, nu era vreodată pieptănat. Mereu fusese de păre¬re că un bărbat care și piaptănă părul nu poate fi decât un fătălău. Bill își petrecea o jumătate de oră în fiecare dimineață, ocupându se de fri¬zură; cu toate că acum, după ce se tunsese perie, se ocupa mai puțin. Ura senzația pe care ți o dă atingerea părului scurt; perii cei scurți îi a-min¬teau de periuța de dinți. Iar lui Bill îi venea perfect haina lui strâm¬tă, cu umeri atât de înguști... practic nici nu are umeri. Singurul sport pe care îl practica era tenisul, fapt care o scotea cu adevărat din fire. Un bărbat să poarte pantaloni scurți și albi, șosete albe și pantofi de tenis! Cel mult dacă ești student într un colegiu... ceea ce Bill și fusese, a-tunci când îl întâlnise.
— Nu te simți singur câteodată? îl întrebă pe Ragle.
— Cum?
— Având în vedere că nu ești căsătorit. Majoritatea puștilor pe ca¬re i cunoscuse în liceu erau acum căsătoriți, cu excepția celor cu un caracter imposibil. – Vreau să spun, e foarte bine că stai împreună cu sora și cumnatul tău, dar nu ai prefera să ai o căsuță a ta, pentru tine și soția ta?
Puse accent pe cuvântul SOÞIE.
Ragle căzu puțin pe gânduri, apoi spuse:
— În cele din urmă o voi face și pe asta. Adevărul adevărat este în¬să că sunt un vagabond.
— Un vagabond, repetă ea ca un ecou.
Se gândea la toți banii pe care îi câștigase el de la ziar. Doar cerul știa la cât se ridica întreaga sumă.
— Nu mi plac lucrurile definitive, explică el. Probabil am adoptat, fără să mi dau seama, o concepție nomadă în timpul războiului... iar înainte de aceasta, familia mea s a mutat de nenumărate ori. Ai mei erau divorțați. O anumită trăsătură a personalității mele se opune real¬mente ca eu să mă stabilesc undeva... să mă văd la casa mea, cu nevas¬tă și copii. Cu papuci de casă și cu pipă.
— Și ce i rău în asta? Nu înseamnă decât siguranță.
— Însă eu am îndoielile mele. Continuă după câteva clipe: Așa mi s a întâmplat și când am fost căsătorit prima oară.
— O! exclamă ea cu interes. Când a fost asta?
— Cu mulți ani în urmă. Înainte de război. Aveam doar douăzeci și ceva de ani. Am întâlnit o fată, era secretară la o firmă de transporturi. Extrem de drăguță. Părinții ei erau polonezi. Foarte inteligentă și foarte activă. Dar prea ambițioasă pentru mine. Și își dorea, mai presus de orice, să se ridice pe treapta socială a celor care organizează petreceri în aer liber.
— Nu văd de ce te ar deranja lucrul acesta, spuse Junie. E perfect normal să ți dorești să trăiești în eleganță.
Găsise termenul respectiv în CÃMINE ȘI GRÃDINI MAI BUNE, una dintre revistele la care se abonaseră ea și cu Bill.
— Așa cum ți am spus, însă, eu sunt un vagabond, mormăi Ragle, lăsând să se stingă acest subiect.
Terenul devenise deluros și deja începuseră să urce. Casele aveau aici pajiști mai mari și straiuri de flori; vile impunătoare, aparțineau celor bogați. Străzile urmau o geometrie neregulată. Își făcură apariția și crângurile dese. Deasupra lor se vedea deja pădurea propriu zisă, dincolo de ultima stradă, Olympus Drive.
— Nu m aș da deloc în lături să locuiesc aici, zise Junie.
Cu mult mai bine decât în casele acelea cu un etaj, făcute din pre-fabricate și fără fundații, care și pierd acoperișurile în prima zi când bale vântul mai serios. Iar dacă uiți cumva robinetul de la furtun des¬chis toată noaptea, a doua zi îți găsești garajul plin de apă.
Un punct ce sclipea luminos se deplasă rapid printre norii de pe cer și dispăru curând de pe firmament. Peste câteva momente ea și Ragle auziră un huruit slab, absurd de îndepărtat.
— Un avion cu reacție, comentă ea.
Ragle rămase nemișcat în mijlocul trotuarului, cu picioarele înde-părtate și privind în sus, cu mâna ridicată streașină la ochi.
— Þi o fi cumva teamă că e vreun avion rusesc? întrebă ea răută-cioasă.
— Aș vrea tare mult să aflu ce se întâmplă sus pe cer.
— Adică ce face Dumnezeu?
— Nu, nu i vorba de Dumnezeu, ci de lucrurile astea care se perin¬dă din când în când pe sus.
— Vic povestea ieri seară cum a bâjbâit pe întuneric după cordonul cu întrerupător din baie, ți aduci aminte?
— Da, răspunse el, în timp ce porniseră din nou să urce dealul.
— M a pus pe gânduri. Mie nu mi s a întâmplat niciodată.
— Foarte bine, îi răspunse Ragle.
— Mi am adus totuși aminte de un lucru asemănător. Într o zi e¬ram pe trotuar și măturam. Am auzit cum suna telefonul în casă. Asta se întâmpla cam acum un an. În orice caz, așteptam un telefon cu ade-vărat important. Era de la un tânăr pe care îl știa din școală, dar nu mai pomeni și acest detaliu. – Ei bine, am lăsat mătura din mână și am fugit înăuntru. Cum știi, avem două trepte care urcă spre veranda de la intrare.
— Da, spuse el, atent la cele ce i relata.
— Le am urcat în fugă. Dar am urcat trei. Adică, am gândit că este cu una mai mult. Nu, nu m am GÂNDIT că este, în cuvinte. Nu am formulat în minte gândul că trebuie să urc trei trepte...
— Vrei să spui că ai urcat trei trepte fără să te gândești la lucrul ăsta.
— Chiar așa.
— Și ai căzut?
— Nu, e altceva decât atunci când sunt trei, iar tu crezi că sunt nu¬mai două. Atunci vii în nas și ți rupi dinții. Dar când sunt două și tu crezi că sunt trei.., e foarte ciudat. Încerci să urci încă o treaptă. Iar piciorul îți coboară... buf! Nu rău, dar... e ca și cum ai încerca să ți pui piciorul pe ceva care pur și simplu nu se află acolo.
Rămase tăcută. Ori de câte ori încerca să explice un lucru teoretic se bloca în propria sa expunere.
— Mirau, mormăi Ragle.
— Asta i s a întâmplat și lui Vic, nu?
— Mmm, repetă el, iar ea nu mai insistă.
Ragle nu părea dispus să discute despre asta.


Junie Black stătea întinsă pe spate lângă el, cu mâinile pe lângă corp și cu ochii închiși, scăldată în lumina caldă a soarelui. Luase cu ea și un soi de prosop cu dungi pe care stătea. Costumul ei de baie din do¬uă piese, confecționat din lână, amintea de zile de demult, de mașini cu banchete spațioase în spate, de meciuri de fotbal american și de orches¬tra Glenn Miller. Aparatele vechi de radio „portabile", din lemn, pe care le târau până pe plajă... Sticle de Coca Cola înfipte în nisip, fete cu pă¬rul lung și blond, întinse pe burtă și sprijinindu se într un cot aidoma frumoaselor din reclame.
O contemplă până ce deschise ochii. Își lăsase ochelarii deoparte, așa cum făcea ori de câte ori era cu el.
— Salut, îi spuse ea.
— Ești o femeie extrem de atrăgătoare, June.
— Mulțumesc, îi răspunde ea, zâmbindu i.
Apoi își închide iarăși ochii.
Atrăgătoare, chiar dacă era încă imatură. Nu proastă, cât mai de-gra¬bă retardată. Rămasă undeva în urmă, în timpul liceului... Ceva mai încolo, o ceată de copii se fugăreau prin iarbă, țipând și trăgându și pumni. În bazinul propriu zis, tinerii stropeau în toate părțile, băieți și fete deopotrivă, uzi și atât de amestecați încât erau greu de deosebit. Doar atunci când ieșeau pe marginea acoperită cu dale se vedea că fete¬le aveau costume din două piese, spre deosebire de băieți, care nu pur¬tau decât slip.
Pe drumul presărat cu pietriș dădea târcoale un vânzător de înghe¬țată, împingând căruțul lui acoperit cu email alb. Cântecul micilor clo¬po¬ței îi invita pe cei mici.
Iarăși clopote, se gândi Ragle. Poate chiar asta era poanta, că o să vin aici cu June Black... JUNIE, așa cum o împinsese să și spună pro-priul ei gust pervertit.
Este oare posibil să mă îndrăgostesc de o fâță neglijentă și hlizită, oare nici n a ieșit bine de pe băncile școlii, care s a căsătorit cu mania¬cul ăla, care mai preferă încă și la vârsta lui o înghețată de banane cu frișcă unui pahar de vin bun, sau de whisky sau chiar unui pahar de bere neagră?
O minte superioară, cugetă el, se înclină atunci când se apropie de acest gen de creatură, care aparține totuși aceleiași specii. Întâlnirea și îngemănarea elementelor opuse. Yin și yang. Este suficient ca bătrânul Doctor Faust să o vadă pe micuța țărancă măturând aleea și duse sunt cărțile, știința și filozofiile lui.
La început a fost cuvântul, reflectă el.
Sau, la început a fost FAPTA. În cazul lui Faust.
Ia să vedem, își zise el. Aplecându se peste fată, care părea să doar¬mă, îi spuse:
— „Im Anfang war die Tat."
— Du te la dracu', murmură ea.
— Știi ce înseamnă?
— Nu.
— Și nu te deranjează?
Ridicându se în coate, deschise ochii și îi zise:
— Știi doar că singura limbă străină pe care am învățat o timp de doi ani în liceu a fost spaniola. Așa că te rog să mă scutești.
Supărată, se răsuci pe o parte și se îndepărtă de el.
— Era un fragment dintr o poezie, spuse el. Încercam să ți fac curte.
Răsucindu se înapoi, se holbă la el.
— Vrei să ne iubim?
— Stai să mă gândesc, răspunse ea. Nu, n ar ieși nimic bun din asta. Bill sau Margo ar prinde de veste, iar apoi am avea o groază de necazuri și supărări, s ar putea chiar să ieși din concursul tău.
— Nu i nimic mai frumos pe lumea asta decât dragostea.
Se aplecă asupra ei, o apucă ușor de gât și o sărută. Gura ei era mică și uscată și încerca să scape; trebui să o apuce cu ambele mâini.
— Ajutor, scânci ea încet.
— Te iubesc.
Femeia îi aruncă o privire sălbatică, cu pupilele fierbinți și întune-cate, ca și cum ar fi gândit... cine știe la ce se gândea. Probabil la nimic. Avea sentimentul că pusese mâna pe un animal mic și cu brațele sub¬țiri, scos din minți acum. Poseda simțuri ascuțite și reflexe rapide – se lupta acum sub el, iar unghiile i se înfipseseră în piele – în schimb nu raționa, nu plănuia și nu privea înainte. Dacă îi dădea drumul în acel moment, s ar fi retras câțiva pași mai încolo, și ar fi aranjat blana, apoi ar fi uitat totul. Odată ce dispărea ceea ce i producea teama, s ar fi cal¬mat de îndată. Și nu și ar fi amintit nimic din cele întâmplate.
Aș pune pariu că o cuprinde mirarea la fiecare întâi ale lunii, când vine băiatul cu ziarele să adune banii de abonament, îi trecu prin minte. Care ziar? Care băiat? Care doi dolari și cincizeci de cenți?
— Vrei să ne dea afară din parc? îi șopti ea în ureche; figura ostilă și zburlită se afla chiar sub el.
Câțiva oameni care trecuseră pe lângă ei își întorseseră privirile, rânjind.
Are mintea unei virgine, cugetă el. Ceva anume i se părea profund înduioșător... capacitatea de a uita o făcea de fiecare dată din nou ino-centă. Indiferent cât de departe mergea cu un bărbat, presupuse el, rămânea probabil neatinsă din punct de vedere psihic. Mereu aceeași. Pulover și botine. Chiar și atunci când va avea treizeci, treizeci și cinci, patruzeci de ani. Coafura i se va modifica odată cu trecerea anilor; va folosi mai mult fard, probabil va ține cură de slăbire. Altfel, însă, va ră-mâne eternă.
— Tu nu bei, nu? o întrebă el. Soaiele fierbinte și situația îl făceau să tânjească după o bere. – Crezi că ai putea să te lași convinsă să ne oprim undeva, la un bar?
— Nu, spuse ea. Vreau să stau la soare.
O lăsă liberă. Ea se ridică imediat, își aranjă costumul de baie și își curăță fragmentele de iarbă de pe genunchi.
— Ce ar zice Margo? se întrebă ea. Deja dă târcoale să vadă ce mur¬dării mai poate scoate la iveală.
— Margo probabil că tocmai își prezintă petiția. Ca să i oblige pe cei de la primărie să curețe ruinele rămase pe terenurile lor.
— Mi se pare un gest meritoriu. În orice caz, e cu mult mai bine decât să stea cu ochii pe altcineva.
Scoase din geantă o sticlă cu loțiune pentru bronzat și începu să se frece pe umeri, ignorându l cu ostentație.
Știa bine că putea fi a lui într o bună zi. Totul depindea de ceva circumstanțe favorabile și de o anume stare de spirit; în orice caz, merita, hotărî el. Adică merita să organizeze micul scenariu necesar.
Mai era și prostul acela de Black, se gândi el.
Departe, dincolo de parc, în direcția orașului, un petic neregulat, de culoare verde și albă, îi aduse iarăși aminte de Margo. Ruinele. Vizi¬bile din punctul în care se găsea. Trei fundații de beton aparținând municipalității, pe care buldozerele nu le curățaseră. Casele – sau clă-dirile din locul acela – fuseseră dărâmate cu mult timp în urmă. De ani și ani, judecând după blocurile din beton deteriorate de intemperii, sparte și îngălbenite. Văzute de aici, arătau frumos. Culorile erau plă¬cute.
Observă copiii care intrau și ieșeau dintre ruine. Locul lor favorit de joacă... Și Sammy se juca acolo din când în când. Pivnițele formau adevărate caverne. Galerii subterane. Margo avea probabil dreptate; nu era exclus ca un copil să se sufoce sau să se zgârie cu vreo sârmă ruginită și să moară de tetanos.
Iar noi stăm aici, cugetă el. Și ne prăjim la soare. În timp ce Margo se războiește la primărie ca să obțină binefaceri civile pentru noi toți.
— Poate ar fi bine să ne întoarcem, îi spuse lui Junie. Trebuie să dau forma finală răspunsului meu pentru ziar.
Slujba mea, se autoironiză el. În timp ce Vic trage la jug în magazi-nul universal, iar Bill la uzina de apă, eu îmi petrec zilele trândăvind...
Asta îl făcu să și dorească o bere mai mult ca oricând. Atât timp cât ținea o bere în mână, își regăsea pacea. Neliniștea ce l rodea de obi¬cei era ținută astfel la distanță.
— Știi ceva? îi spuse lui Junie, ridicându se în picioare. Mă duc pe deal, până la chioșcul de băuturi răcoritoare, să văd dacă nu cumva au și bere. S ar putea să am noroc.
— Fă cum poftești.
— Nu vrei și tu ceva? O limonadă? O cola?
— Mulțumesc, nu, îi răspunse ea pe ton oficial.
Urcând anevoie panta acoperită cu iarbă ce ducea spre chioșc, îi trecu prin minte că o să aibă de a face cu Bill Black, mai devreme sau mai târziu. Se vor ciocni în luptă.
Era greu de presupus cum avea să reacționeze dacă ar afla adevă¬rul. O fi din specia celor care dau jos din cui arma de vânătoare și, fără a scoate un cuvânt, doboară pe acela care a încălcat cel mai sacru do¬meniu al bărbatului, acea gură de rai unde doar domnul și stăpânul îndrăznește a paște?
Pentru simplul motiv că a atentat la căprioara regelui.
Ajunse la o potecă de ciment de a lungul căreia creșteau bănci verzi de lemn pe care leneveau tot felul de oameni, majoritatea mai bătrâni, privind valea și bazinul de înot. O doamnă masivă, în vârstă, îi zâmbi.
O ști ceva? se întrebă el. O fi înțeles că lucrurile ce se petrecuseră sub ochii ei nu erau câtuși de puțin un joc ștrengăresc al unor tineri cuprinși de o nebunie primăvăratecă, ci reprezenta chiar un păcat? Aproape un adulter?
— Bună ziua, o salută el voios.
Ea îi răspunse printr un gest din cap, la fel de entuziast.
Căutându se prin buzunare, găsi niște mărunțiș. În fața chioșcului puștii formaseră o coadă; își cumpărau hot dog, înghețată la cornet, înghețată Eskimo învelită în ciocolată și suc de portocale. Se așeză și el în spatele lor.
Ce liniște domnea peste tot.
Asupra lui se abătu un val de imensă dezolare. Își irosise întreaga viață. Ajunsese la patruzeci și șase de ani, iar unica lui ocupație era să se agite prin casă cu un concurs din ziar. Fără o ocupație productivă, general recunoscută și onorabilă. Fără copii. Fără nevastă. Fără un cămin al lui. Făcându și de lucru cu soția unui vecin.
O viață de nimic. Vic avea dreptate.
Cel mai bine ar fi să renunț, hotărî el. La concurs. La tot. Să plec în altă parte. Să mă apuc de altceva. Să nădușesc pe un teren petrolifer, cu o cască de tablă pe cap. Să adun frunze veștede. Să adun cifre la biroul unei firme de asigurări. Să mijlocesc tranzacții imobiliare.
Orice altceva ar fi o dovadă de maturitate. De responsabilitate. Mă bălăcesc într un soi de copilărie tărăgănată la nesfârșit...
Puștiul din fața lui își primi înghețata și plecă în fugă. Ragle puse moneda de cincizeci de cenți pe tejghea.
— Ai cumva bere? întrebă el.
Vocea îi suna ciudat. Subțire, ca și cum ar fi venit de la mare dis¬tan-ță. Vânzătorul cu șort și bonetă de culoare albă se holbă, se holbă la el fără să se miște. Nu se întâmpla nimic. Nici un sunet, de nicăieri. Co¬piii, mașinile, vântul; totul se oprise în loc.
Moneda de cincizeci de cenți căzu, se strecură printre crăpăturile lemnului și dispăru.
Mor, se gândi Ragle. Sau ceva de genul ăsta.
Fu cuprins de teamă. Încercă să vorbească, dar buzele refuzară să i asculte comenzile. Încremenit în tăcere.
Mi se întâmplă din nou, îi străfulgeră prin minte.
Nu!
Nu vreau să trec iarăși prin asta!
Chioșcul de răcoritoare se făcu bucăți. Molecule. Remarcă mole-culele, incolore, lipsite de orice atribut ce îl formau. Apoi observă prin chioșc spațiul de dincolo de el, dealul din spate, copacii și cerul. Văzu cum chioșcul își încetează existența, împreună cu omul de la tejghea, casa de bani, marele recipient cu oranjadă, robinetele pentru cola și limonadă, răcitoarele cu sticle, oala cu hot dogs, borcanele cu muștar, polițele pline de cornele, șirul de capace metalice rotunde și grele sub care erau diversele tipuri de înghețată.
În locul acela rămase o bucală de hârtie. Întinse mâna și o ridică. Pe ca stătea scris, cu litere de tipar:

CHIOȘC DE BÃUTURI RÃCORITOARE

Întorcându se cu spatele, se îndepărtă nesigur pe picioare, trecând de copiii care se jucau, de bănci și de bătrâni. În timp ce mergea, vârî mâna în buzunar și descoperi cutia metalică pusă la păstrare acolo.
Se opri, o deschise, se uită la bucățile de hârtie ce se aflau deja înăuntru. Apoi o adăugă pe cea nouă.
În total șase. De șase ori.
Picioarele îi șovăiră și simți cum i se aștern pe față particule reci. Gheața i se prelinse sub guler, pe lângă cravata lui verde, împletită.
Își croi drum coborând în vale, spre Junie.



PATRU

LA APUSUL SOARELUI, Sammy Nielson plecă să se mai joace o oră în preajma ruinelor, împreuna cu Butch Cline și Leo Tarski. Adunară o grămadă de șipci pentru acoperiș, construind din ele o poziție de apăra¬re cu adevărat nemaipomenită, chiar foarte rezistentă. Strânseră apoi bulgări de pământ și înfipseră în ei fire lungi de iarbă, ca să i poată a-runca mai bine.
Sammy începu să simtă vântul rece al scrii. Se ghemui în spatele redutei, tremurând de frig. Șanțul ar fi trebuit să fie mai adânc. Apu¬când o scândură ce ieșea parțial din pământ, o smuci puternic. Cără¬mizi, cenușă, fragmente de lemn, buruieni și murdărie se desprinseră și se rostogoliră la picioarele lui. Între două grinzi din beton frânte se ghicea o deschizătură, pe unde se ajungea în vechiul subsol, sau poate nu era decât spărtura unei țevi de scurgere.
N aveai cum să ți dai scama cu exactitate ce puteai descoperi. În-tinzându se pe burtă, scoase mai mulți pumni de mortar amestecat cu fragmente de plasă subțire din sârmă. Pe măsură ce lucra, era acoperit de fragmentele de mizerie.
Străduindu se să vadă cât mai bine în penumbră, descoperi un teanc de foi galbene și ude. O carte de telefon. Mai jos, niște reviste pă-trunse de apa ploilor.
Căută febril tot mai departe.


Vic se lungi pe canapeaua din salon, nu departe de cumnatul lui. Ragle îl rugase să i acorde câteva minute. Dorea să stea de vorbă cu el. Văzând expresia tristă de pe chipul cumnatului. Vic spuse:
— Vrei să închid eu ușa?
Margo începuse deja să pună masa în sufragerie; zgomotul vaselor se suprapunea peste cel al știrilor de la ora șase ce veneau din difuzorul televizorului.
— Nu, răspunse Ragle.
— E ceva legat de concurs?
— Mă bate gândul să mă retrag de bună voie din competiție. A în¬ce-put să mă depășească. Tensiunea a crescut prea mult. Ascultă mă, zise el aplecându se spre Vic. Ochii îi erau înconjurați de cercuri roșii. – Vic, eu trec printr o criză de nervi. Nu i spune nimic lui Margo. Vocea îi ezită și coborî. – Am simțit nevoia să discut cu tine despre asta.
Nu era ușor să găsești o replică.
— Din cauza jocului tău? întrebă Vic într un târziu.
— Probabil.
— De când?
— De niște săptămâni. Vreo două luni. Am uitat.
Se lăsă tăcerea. Ragle se uita în podea, evitând privirile lui Vic.
— Le ai zis celor de la ziar?
— Nu.
— Și n o să iasă scandal?
— Nu mi pasă ce o să iasă, răspunse Ragle. Nu mai pot continua. E posibil să fac o călătorie îndelungată pe undeva. Poate chiar să plec în străinătate.
— Doamne! comentă Vic.
— Sunt extenuat. Poate după ce mă odihnesc vreo șase luni, am să mă simt mai bine. E posibil să mă apuc de o muncă fizică. Pe o bandă de montaj. Sau în aer liber. În orice caz, aș vrea să limpezim împreună chestiunea financiară. Eu am contribuit în casă cam cu două sute cinci¬-zeci de dolari pe lună; asta este media pentru ultimul an.
— Da, spuse Vic. Trebuie să fie suma corectă.
— Puteți voi doi, tu și Margo, să vă descurcați fără ei? Cu ratele casei și ale mașinii și cu toate celelalte?
— Desigur. Cred că ne descurcăm.
— Vreau să vă las un cec în valoare de șase sute de dolari, spuse Ragle. Pentru orice eventualitate. Dacă aveți nevoie, vă duceți și l în-casați. Dacă nu, nu. Cel mai bine ar fi să i puneți într un cont... cecu¬rile nu rămân valabile decât o lună, nu? Deschideți un cont de econo¬mii, de pe urma căruia primiți și dobândă de patru la sută.
— Nu i ai zis nimic lui Margo?
— Nu încă.
— Cina este aproape gata, se auzi Margo din ușă. De ce sunteți așa de solemni, dragii mei?
— Afaceri, îi răspunse Vic.
— Nu pot să stau și eu să ascult?
— Nu, răspunseră ambii bărbați într un glas.
Ea ieși fără să scoată nici un cuvânt.
— Ca să continui, spuse Ragle, dacă nu te deranjează să mă as¬culți. M am gândit să mă internez în spitalul Asociației Veteranilor... Mă pot folosi de statutul meu de veteran ca să mi asigur asistența medicală. Dar mă cam îndoiesc de competența lor în domeniul care mă interesează pe mine. M am gândit și să profit de pe urma Legii Vetera¬nilor, mergând la universitate, să fac niște cursuri.
— Ce fel de cursuri?
— Ei, filozofie, să zicem.
Lui Vic i se păru o idee bizară și întrebă:
— De ce?
— Nu constituie filozofia un refugiu și o consolare?
— N am știut chestia asta. Poate a fost odată. Impresia mea despre filozofie este că se ocupă cu teoriile realității absolute și că se întreabă care este scopul vieții?
— Și ce vezi rău în asta? se interesă Ragle apatic.
— Nimic, dacă tu crezi că te va ajuta.
— Am citit câte ceva, la vremea mea, zise Ragle. Mă gândeam la Episcopul Berkeley. La idealiști. De exemplu... Făcu semn cu mâna în direcția pianului din colțul salonului. – De unde știm noi că pianul acela există cu adevărat?
— Nu știm, răspunse Vic.
— Poate că nici nu există.
— Îmi pare rău, însă eu unul consider treburile astea niște cuvinte goale.
La auzul acestui lucru, Ragle își pierdu orice urmă de culoare. Gura i se deschise involuntar. Holbându se la Vic, se îndreptă în scaun.
— Te simți bine? îl întrebă Vic.
— Trebuie să mă gândesc, răspunse Ragle, făcând eforturi. Se ridică în picioare. – Te rog să mă scuzi. Stăm de vorbă și mai târziu. Masa e gata... sau aproape.
Dispăru pe ușă, în direcția sufrageriei.
Bietul băiat, se gândi Vic. L a pus la pământ. Stă toată ziua prin casă, singur și izolat... și îl apasă și zădărnicia întregii chestii.
— Te pot ajuta să pui masa? își întrebă soția.
— Totu i gata. Ragle trecuse pe lângă ea. mergând spre baie. – Ce s a întâmplat? se interesă ea. Ce a pățit Ragle în această seară? E absolut la pământ... nu cumva a ieșit din competiție? Știu că mi ar fi spus și mie, totuși...
— Am să ți povestesc mai târziu.
Își puse un braț în jurul ei și o sărută; Margo se sprijini de el și Vic simți cum i se transmite căldura corpului ei.
Dacă ar avea și el parte de așa ceva, îi trecu prin minte, poate s ar simți mai bine. O familie. Nu se compară nimic pe lumea asta cu o fa-mi¬lie. Și nimeni nu poate să ți o răpească.


Se aflau cu toții în jurul mesei și mâncau; Ragle Gumm era pro¬fund adâncit în gânduri. Față în față cu el, Sammy povestea cât îl ținea gura despre banda lui și puternica lor mașinărie de război. Dar el nu asculta.
Cuvinte, gândea el.
Problemă centrală a filozofiei. Relația dintre cuvânt și obiect... Ce este un cuvânt? Un semn arbitrar. Dar de fapt trăim prin cuvinte. Re-alitatea noastră se petrece între cuvinte, nu între lucruri. Oricum, lu-cru¬rile acestea pe care le numim așa nici nu există: sunt doar o plăs-mu¬ire a minții. Obiectualitate... senzația substanțială. Simple iluzii. Cu-vântul este mai real decât obiectul pe care îl reprezintă.
Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea. Pen-tru noi, cel puțin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.
În haina lui ce atârna în dulapul de la intrare se afla cutia metali-că, iar în ea erau cele șase hârtii.

CHIOȘC DE BÃUTURI RÃCORITOARE
UȘÃ
HANGAR DE UZINÃ
AUTOSTRADÃ
ÞÂȘNITOARE
VAZÃ DE FLORI

Vocea lui Margo îl trezi.
— Þi am zis să nu te joci acolo. Vocea ei puternică și stridentă îl făcu să și piardă șirul gândurilor. – Să nu te mai joci acolo. Þine minte ce ți spun eu, Sammy. Vorbesc extrem de serios.
— Cum a mers cu petiția? dori să afle Vic.
— Am pătruns până la un funcționăraș oarecare. Mi a povestit ce¬va cum că orașul nu ar avea fonduri la ora asta. Partea cea mai ener¬van¬tă este că săptămâna trecută, când i am sunat, au zis că tocmai se repartizează contractele și lucrările vor începe din zi în zi. Asta lămu-rește cel mai bine pe ce stăm. Nu poți să i convingi să facă nimic. Nu ai nici o putere; o persoană singură nu are nici un fel de putere.
— Poate că Bill Black ar putea să inunde terenul, fu de părere Vic.
— Da, zise ea, dar atunci toți copiii s ar afla în primejdie de înec, și nu de cădere, așa, ca să și spargă capetele.
După cină, în timp ce Margo spăla vasele la bucătărie iar Sammy stătea în salon, înaintea televizorului, el și Vic își continuară discuția.
— Cere le organizatorilor concursului un concediu, îi sugeră Vic.
— Mă îndoiesc că ar accepta.
Cunoștea destul de bine regulile și nu și aducea aminte de o ase-menea posibilitate.
— Merită să încerci.
— Poale că da, răspunse el, zgâriind cu unghia o pată de pe masă.
— Întâmplarea aia de ieri seară a fost un adevărat șoc. Sper că nu ți l am transmis și ție, cumva. Sper să nu fiu eu vinovat de starea ta de deprimare.
— Nu. De vină nu poate fi decât concursul, eventual. Și June Black.
— Ia ascultă mă, spuse Vic. Ai putea găsi o persoană cu mult mai potrivită pentru tine decât Junie Black. Pe deasupra, ea nu este liberă.
— Te referi la neghiobul ăla?
— Asta nu contează. Este vorba de instituție. Nu de individ.
— E foarte dificil să te gândești la Bill și June Black ca la o institu-ție. Oricum, nu prea mi arde să discut la ora asta despre instituții.
— Spune mi ce s a întâmplat, spuse Vic.
— Nimic.
— Spune mi.
— Halucinații. Asta i tot. Repetate.
— N ai vrea să mi le descrii?
— Nu.
— Se apropie cumva de experiența prin care am trecut eu ieri sea-ra? N aș vrea să crezi că mi vâr nasul. Dar m a zdruncinat. Cred că ce-va este în neregulă.
— Ceva este în neregulă, repetă Ragle.
— Nu mă refer la tine sau la mine sau la oricare persoană în speci¬al. Mă gândesc în general.
— Timpul s a dezarticulat, zise Ragle.
— Cred că ar trebui să comparăm cele ce ni s au întâmplat.
— Eu nu am de gând să ți povestesc ce am pățit. În seara asta ai da probabil din cap, cu toată gravitatea. Dar mâine sau poimâine, când o să fii pe la magazin, punând țara la cale cu fetele de la casă... ai să intri în criză de subiecte și ai să începi să vorbești despre mine. Toată lumea o să se prăpădească de râs cu un subiect atât de gras. Am avut parte de suficiente bârfe. Nu uita, eu sunt erou național.
— Procedezi cum vrei tu, îi răspunse Vic. Dar am putea... să ajun-gem undeva. Vorbesc serios. Sunt îngrijorat.
Ragle nu i răspunse.
— Nu poți să ții ascuns, zise Vic. Eu mă simt responsabil față de soția și de fiul meu. Dacă nu vei mai fii în stare să te controlezi? Ești conștient de lucrurile pe care ai putea să le faci, sau din contră, la care ai putea renunța?
— N am s o iau razna. Sau cel puțin nu am nici un motiv să mi închipui că se va întâmpla așa.
— Noi trebuie să locuim cu toții în aceeași casă, îi atrase Vic aten¬ția. Să presupunem că ți aș spune...
Ragle îl întrerupse:
— Dacă voi simți că pot deveni primejdios, plec. Plec oricum, pro-babil peste câteva zile. Dacă poți să mă suporți până atunci, totul e n regulă.
— Margo nu are să te lase.
Ragle răspunse râzând:
— Margo nu va avea de ales.
— Ești sigur că nu e vorba decât de un sentiment de compasiune față de tine însuți, pentru că viața ta amoroasă e un dezastru?
Ragle nu i răspunse. Ridicându se de la masă, se duse în salon, unde Sammy stătea întins și se uita la un western, „Gunsmoke". Se trânti și el pe canapea, privind ecranul.
Înțelesese că nu avea cum să i vorbească lui Vic.
Păcat. Mare păcat.
— Cum e filmul? îl întrebă pe Sammy în timpul unei reclame.
— Bun, îi răspunse băiatul.
Din buzunarul cămășii lui Sammy ieșea o hârtie albă, boțită. Pe hârtie se distingeau pete, ca și cum aceasta ar fi fost expusă intemperii-lor; Ragle se aplecă să vadă mai bine. Sammy nu l băgă în seamă.
— Ce ai în buzunar?
— Ei, construiam niște bastioane de apărare la ruine, răspunse Sammy. Am tras de o scândură și am dat peste o grămadă de cărți de telefon, reviste și tot felul de alte vechituri.
Aplecându se, Ragle trase hârtia din buzunarul băiatului. Aceasta se desfăcu în mâna lui în mai multe fâșii. Pe fiecare dintre bucățile lipicioase se distingea câte un cuvânt scris cu litere de tipar, mânjit de ploaie și de mizerie.

BENZINÃRIE
VACÃ
POD

— Ai făcut rost de astea de pe terenurile virane ale primăriei? întrebă Ragle, incapabil să gândească prea limpede. Le ai scos din pământ?
— Da.
— Nu vrei să mi le dai mie?
— Nu.
Pe Ragle îl cuprinse o furie nebună.
— Foarte bine, zise el, stăpânindu se cât mai mult cu putință. Am să ți ofer altceva în schimb. Sau ți le cumpăr.
— Pentru ce ai nevoie de ele? se interesă Sammy, renunțând să se mai uite la televizor. Sunt cumva valoroase?
— Le colecționez, răspunse el cinstit.
Mergând până la dulapul de la intrare, vâri mâna în buzunar, scoa¬se cutia și veni cu ea în salon. Așezându se lângă Sammy, o des-chise și i arătă cele șase bucățele pe care le strânsese deja.
— Câte zece cenți de bucată, pretinse acesta.
Băiatul avea în total cinci bucăți de hârtie, dar două erau atât de stricate, încât nu se mai puteau citi numele de pe ele. Îi plăti însă cincizeci de cenți, le luă și merse undeva unde putea fi singur, să se poată gândi în voie.
Poate e o farsă, îi trecu prin minte. Sunt victima unei înscenări. Pentru că sunt un adevărat erou, cel mai grozav câștigător de con¬cursuri.
Ce înseamnă publicitatea prin ziar.
Așa ceva nu avea nici un sens. Nici cel mai mic sens.
Nemaiînțelegând nimic, netezi cele cinci hârtii cât mai bine cu pu-tință, apoi le adăugă la cele din cutie. Într un fel, se simțea chiar mai rău decât înainte.


În aceeași seară, mai târziu, făcu rost de o lanternă, își puse o haină groasă și plecă în direcția ruinelor.
Picioarele îl dureau deja după excursia făcută împreună cu Junie și. Încă înainte să ajungă la terenurile virane, se întrebă dacă merită oste¬neala. La început, nu văzu în lumina lanternei decât forma nere-gulată, frântă, a stâlpilor de susținere din beton, gropi umplute pe ju-mătate cu apă de ploaie, grămezi de scânduri și mortar. Se învârti o vreme fără rost, luminând la întâmplare diverse cotloane din jur. În fine, după ce se împiedică și căzu peste o grămadă de sârmă încâlcită și ruginită, dădu peste un adăpost nu prea fasonat din moloz, făcut, evi-dent, de băieți.
Coborând și el acolo, cercetă atent zona din jur. Și, ce să vezi! În pata de lumină străluci marginea unei hârtii îngălbenite. Își puse lan¬ter-na sub braț și, cu ambele mâini, făcu loc în jurul ei până ce reuși să o degajeze. Se dovedi că era vorba de un pachet gros. Sammy avusese dreptate: părea să fie o carte de telefon, sau cel puțin un fragment din așa ceva.
Mai reuși să extragă și rămășițele unor reviste de familie, mari și elegante. După aceea însă lumina lui dezvălui mai jos o cisternă, sau poate un sistem de canalizare. Era prea periculos, hotărî el. Mai bine aștepta până a doua zi.
Luând cu sine cartea de telefoane și revistele, o porni spre casă.
Ce loc dezolant, se gândi. Nu e de mirare că Margo se străduiește să i facă pe cei de la municipalitate să l curețe. Pe semne că aceștia nu sunt în toate mințile. Un singur braț fracturat și s ar trezi cu un proces pe cap.
Până și casele din apropierea ruinelor păreau întunecate și nelo-cu¬ite. Iar trotuarul pe care călca era crăpat și plin de gunoaie.
Un loc cum nu se poate mai nepotrivit pentru copii.
Când ajunse acasă, duse cartea de telefoane și revistele în bucătă-rie. Vic și Margo erau amândoi în salon, și nici unul dintre ei nu obser¬vă că adusese ceva. Sammy se culcase. Așeză niște hârtie de împache¬tat pe masa din bucătărie și apoi puse cu grijă prada pe ea.
Revistele erau prea ude ca să le poată răsfoi. Le lăsă lângă aeroter-mă să se usuce și începu să examineze cartea.
Văzu de la bun început că nu avea coperți și nici primele și ultime¬le pagini. Doar mijlocul.
Nu era un exemplar din cele cu care fusese el obișnuit. Tipăritura avea culoare mai închisă, iar litera era mai mare și marginea mai lată. Ghici că era menită unei comunități mai mici.
Denumirile diverselor centrale nu îi erau familiare. Florian. Ed-wards. Lakeside. Walnut. Întorcea paginile, fără a căuta ceva anume; ce ar fi putut căuta în ea? Orice, îi trecu prin minte. Ceva ieșit din comun. Ceva care i ar fi sărit în ochi. De exemplu: nu putea spune cât de veche era. De anul trecut? De acum zece ani? De când existau de fapt cărți de telefon?
Intrând în bucătărie, Vic îl întrebă:
— Ce ai acolo?
— O carte veche de telefon.
Vic se aplecă peste umărul lui, ca să vadă mai bine. Apoi se duse la frigider și i deschise ușa.
— Vrei niște plăcintă?
— Mulțumesc, nu.
— Astea sunt le tale? întrebă Vic arătând spre revistele puse la us-cat.
— Da.
Vic dispăru din nou din bucătărie, luând cu el două bucăți de plă-cintă cu zmeură.
Ragle se duse și el la telefonul din hol, luând cartea cu el. Se așeză pe un scaun, alese un număr la întâmplare, ridică receptorul și formă. După un moment, auzi o serie de zgomote și apoi vocea centralistei.
— Ce număr ați format?
Îi citi numărul:
— Bridgeland 3 4465.
Urmă o pauză, apoi se auzi vocea ascuțită a centralistei, sugerân-du i parcă să nu se țină de prostii:
— V aș ruga să închideți și să formați apoi numărul din nou!
Puse receptorul în furcă, așteptă un moment și formă iarăși numă-rul. Circuitul se întrerupse de îndată.
— Ce număr formați? îi răsună în ureche vocea centralistei – alta decât cea dinainte.
— Bridgeland 3 4465.
— Un moment, domnule.
Așteptă.
— Îmi pare rău, domnule. Nu vreți să mai verificați o dată numă¬rul?
— Pentru ce?
— Un moment, domnule, repetă ca.
În acel moment, legătura se întrerupse. Nimeni nu era la celălalt capăt al firului; simțea pur și simplu absența materiei vii. Așteptă, însă nu se petrecu nimic.
După o vreme închise și formă numărul din nou.
De această dată auzi sunetul strident, ca al unei sirene, care îl a-surzi, semnalându i faptul că formase greșit.
Alese apoi alte numere. De fiecare dată îi răspunse sirena. Eroare. În cele din urmă, închise cartea și, după o ezitare, sună centrala.
— Centrala.
— Încerc să vorbesc cu Bridgeland 3 4465, spuse el. Nu realiză dacă era una dintre centralistele cu care vorbise mai devreme. – Nu ați vrea să mă ajutați să formez numărul? Tot ceea ce obțin eu este semna¬lul de greșeală.
— Da, domnule. Doar un moment, domnule. O pauză lungă. Iar apoi: Vreți să mi mai dați o dată numărul, domnule.
Îl repetă.
— Acest număr s a desființat, primi răspunsul.
— Sunteți atât de amabilă să verificați și alte numere? o rugă el.
— Da, domnule.
Îi citi în continuare de pe pagină. Toate avuseseră aceeași soartă.
Desigur. O carte veche de telefon. Evident. Era adevărat; probabil întreaga serie de numere de acolo fusese desființată.
Îi mulțumi și închise aparatul.
Cu alte cuvinte, nu reușise să afle sau să demonstreze nimic.
Una dintre explicații putea fi că ele aparținuseră mai multor orașe din apropiere care fuseseră unificate, după care se se instalase un nou sistem numeric. Poate recent, numai cu un an sau doi în urmă, când se făcuse trecerea la aparate telefonice cu disc.
Se întoarse în bucătărie, cu sentimentul că se poartă ca un ne-ghiob.
Revistele începuseră să se usuce; luă una dintre ele și se așeză. Întor¬când prima pagină, se desprinseră mai multe fragmente. O revistă de fa¬milie, mai întâi un articol despre țigări și cancerul la plămâni... apoi un articol despre secretarul de stat Dulles și Franța. Apoi un ar¬ticol despre un tip care călătorise spre izvoarele Amazonului împreună cu copiii lui. Apoi povestiri, cu cow boys, cu detectivi și aventuri în Mă¬rile Sudului. Reclame, benzi desenate. Citi benzile desenate și lăsă revista jos.
Următoarea revistă avea mai multe poze; ceva cam în genul lui LIFE. Hârtia însă nu era de aceeași calitate. Cu toate acestea, avea în față o revistă de prim rang. Coperta dispăruse, așa că nu știa exact ce era; din câte bănuia el, nu putea fi decât LOOK, sau o altă revistă, pe care o văzuse de câteva ori, care se chema KEN.
Primul reportaj fotografic descria un infernal accident feroviar din Pennsylvania. Următorul reportaj...
O fermecătoare actriță blondă, cu trăsături scandinave. Ridică mâ¬na și reglă lampa să cadă mai multă lumină pe pagină.
Tânăra avea păr bogat, bine îngrijit și destul de lung. Zâmbea în-tr un fel nemaipomenit de dulce, un zâmbet discret și totuși cald care îi trezi interesul. Rar îi fusese dat să vadă un chip mai frumos; în plus, avea gâtul și bărbia pline, senzuale, nu așa, comune, precum majorita-tea starletelor, ci un gât adult, copt și umeri minunați. Nici osos, dar nici prea plin: echilibrul era perfect. Un amestec de rase, hotărî el. Păr de nemțoaică. Umeri de elvețiancă sau de norvegiancă.
Dar ceea ce l țintui cu adevărat în scaun, într o stare vecină cu neîncrederea, fu restul siluetei tinerei. Dumnezeule mare! își zise el. Și cât de nevinovată arăta. Cum de era așa de dezvoltată?
Pe deasupra, era fericită să pozeze. Tânăra stătea aplecată în față, și cea mai mare parte a sânilor era la vedere. 1 se păreau cei mai fru¬moși, fermi și fini sâni din lume. Chiar și așa, din poză, emanau multă căldură.
Numele tinerei îi era necunoscut. Se gândi însă, iată încarnarea perfectă a ideii de mamă. Ia te uită!
— Vic, spuse el, plecând cu revista în salon. Uită te la poza asta.
— Ce este? întrebă Margo din celălalt capăt al încăperii.
— Pe tine te ar plictisi, răspunse Vic, lăsând deoparte plăcinta cu zmeură. Sunt de adevăratelea, nu? Da, se vede și sub ei. Nu are sutien. Se țin singuri, pur și simplu.
— Se mai și apleacă în față, comentă Ragle.
— O fată, nu? interveni Margo. Să văd și eu, n am să mă apuc să o critic.
Se apropie și rămase lângă Ragle, studiind toți trei poza color care ocupa întreaga pagină. Chiar dacă ploaia o pătase și i mai estompase din strălucire, nu încăpea nici un fel de îndoială: femeia era cu adevărat unică.
— Are o figură atât de blândă, spuse Margo. Atât de rafinată și de civilizată.
— Dar și senzuală, completă Ragle.
Sub imagine se putea citi următoarea explicație: MARILYN MON-ROE ÎN TIMPUL VIZITEI SALE ÎN ANGLIA, CU PRILEJUL REALIZÃRII FILMULUI ÎMPREUNÃ CU SIR LAURENCE OLIVIER.
— Ați mai auzit de ea? se interesă Margo.
— Nu, spuse Ragle.
— O fi vreo starletă din Anglia, fu de părere Vic.
— Nu, replică Margo, aici spune că face o vizită în Anglia. Iar numele are o rezonanță americană.
Cântară apoi articolul propriu zis.
Citiră toți trei ceea ce mai rămăsese din el.
— Vorbesc despre ca ca și cum ar fi extrem de faimoasă, spuse Mar¬go. În stradă au ieșit mulțime de oameni. S au aliniat pe marginea trotuarelor.
— Acolo, la ei, spuse Vic. Poate în Anglia, dar nu și în America.
— Nu, se zice ceva și despre cluburile ei de fani din America.
— Unde ai găsit asta? se interesă Vic.
— Pe locul viran. Printre ruine. Cele pentru care faci tu intervenție la primărie să fie înlăturate.
— Poate că este o revistă foarte veche, interveni Margo. Dar Lau-rence Olivier mai trăiește încă... Mi aduc aminte că am văzut la televi-ziune RICHARD AL III LEA, chiar anul trecut.
Se uitară unul la altul.
— Nici acum nu vrei să mi spui ce fel de halucinație ai avut? pro¬fită Vic de moment.
— Ce fel de halucinație? sări Margo imediat, privind pe rând la cei doi bărbați. Despre asta discutați voi mai devreme, când nu ați vrut să mă lăsați să ascult?
După o pauză, Ragle îi răspunse:
— Am avut o halucinație, draga mea. Încercă să schițeze un zâm¬bet care să o îmbărbăteze pe sora lui, dar pe fața ei îngrijorarea se citea în continuare. – Te rog să nu fi speriată. Nu e chiar atât de rău.
— Ce s a întâmplat? îi ceru ea o explicație.
— Am probleme cu cuvintele.
— Tulburări de vorbire? sări ea imediat. Vai, Doamne... așa i s a întâmplat și președintelui Eisenhower, după accidentul cerebral.
— Nu, o contrazise el. Nu asta am vrut să spun. Rămaseră amân¬doi în așteptare, însă acum, când încercase să ofere o explicație, Ragle descoperise că acest lucru îi era, de fapt, imposibil. – Ceea ce vreau să spun este că lucrurile nu sunt ceea ce par.
Apoi tăcu.
— Sună ca într o scenetă comică, replică Margo.
— Asta e, mai bine de atât nu pot explica.
— Înseamnă că tu nu crezi că ți ai pierdut mințile, spuse Vic. Nu crezi că e ceva din tine, ci din afară. Ceva care se află chiar în lucruri. Exact cum mi s a întâmplat mie cu întrerupătorul din baie.
Ezită mai întâi, însă în cele din urmă confirmă din cap.
— Presupun că așa este, adăugă el.
Dintr un motiv obscur, privea cu aversiune stabilirea unei legături între experiența lui Vic și a sa proprie. În mintea lui, nu i se păreau câ-tuși de puțin asemănătoare.
Probabil că nu este vorba decât de snobismul meu, se gândi el.
— Crezi cumva ca suntem amăgiți? pronunță Margo cu o voce în-ceată, de om înspăimântat.
— Cum de ți trece o asemenea idee prin cap? o întrebă el.
— Adică ce vrei să spui? sări și Vic.
— Nu știu exact, răspunse Margo. Dar în CONSUMER'S DI¬GEST te sfătuiesc întotdeauna să fii cu ochii în patru și să nu te lași amăgit sau dus cu vorba de reclame ce te induc în eroare; știți la ce se referă, rețete pentru slăbit și așa mai departe. Poate că întreaga revistă și toată publi-citatea pe care i o fac lui Marilyn Monroe asta nu este decât un balon imens, umplut cu aer. Poate că încearcă să lanseze o starletă oarecare, pretinzând că toată lumea a auzit de ea, iar atunci când oamenii află pentru prima oară să zică, oo, da, actrița aceea faimoasă. Personal, nu cred că e mare lucru de capul ei, dacă facem abstracție de glande.
Se opri din vorbit, dar începu în schimb să se tragă de lobul ure¬chii, ca și cum ar fi avut un tic nervos. Fruntea i se acoperi cu riduri pro¬vocate de îngrijorare.
— Adică vrei să sugerezi că este o făcătură? exclamă Vic râzând.
— Amăgiți, repetă Ragle.
Undeva, în profunzimile lui, se declanșă un sistem de avertizare. Cu mult sub nivelul verbal.
— Poate că nu mai plec, spuse el.
— Aveai de gând să pleci? interveni Margo. Nimeni nu se simte obligat să mă anunțe de nimic; presupun că aveai de gând să pleci mâine și să nu te mai întorci niciodată. Să ne trimiți o carte poștală din Alaska.
Amărăciunea ei îl făcu să se simtă stânjenit:
— Nu. Îmi pare rău, draga mea. Oricum, nu mai am de gând să plec. Așa că să nu mai vorbim despre asta.
— Și vroiai să ieși din concurs?
— Încă nu luasem o hotărâre.
Vic nu scotea nici o vorbă.
Ragle i se adresă lui Vic:
— Ce crezi că am putea face? Cum ne apucăm de... ceea ce avem de făcut?
— Mă depășește, îi răspunse Vic. Tu ești obișnuit cu cercetările. Dosare și date și grafice. De ce nu începi prin a înregistra toate aceste lucruri? Nu ești tu omul care poate distinge modelul ascuns?
— Modelul ascuns, repetă el. Da, probabil că ai dreptate. Nu se gândise niciodată la talentul lui din acest unghi de vedere. – Poate că așa este.
— Leagă le pe toate între ele. Culege toate informațiile și notea-ză li le negru pe alb... ce naiba, construiește un aparat de baleiere cu care să poți vedea cu ochii, cum faci tu.
— Asta i imposibil, răspunse el. Nu avem nici un punct de refe¬rință din care să începem judecata.
— Putem porni de la contradicțiile simple, replică Vic. Revista a-ceasta conține un articol despre o stea a cinematografului faimoasă în întreaga lume, despre care noi nu am auzit; asta este o contradicție. Ar trebui să cercetăm toată revista, să citim fiecare cuvânt și rând. Să ve¬dem câte alte contradicții există în comparație cu ceea ce cunoaștem noi.
— La fel și cartea de telefon, completă el.
Secțiunea galbenă, unde se aflau numerele întreprinderilor. Nu era exclus ca la ruine să existe și alte materiale.
Punctul de referință. Ruinele.



CINCI

BILL BLACK își parcă Ford ul, model '57, în spațiul rezervat lui din parcarea angajaților BIGO – Biroul Întreprinderii de Gospodărire Orășe¬nească. Porni pe drumul sinuos ce urma aleea până la ușă, trecu de re¬cepție și se îndreptă spre biroul lui.
Mai întâi deschise fereastra, apoi își scoase haina și o atârnă în cu-ier. Aerul răcoros al dimineții năvăli în încăpere. Trase aer în piept cu putere, își mișcă de câteva ori brațele, apoi se lăsă să cadă în scaunul turnant și se răsuci odată cu el, așezându se cu fața la birou. În coșul din sârmă se găseau două notițe. Cea dintâi se dovedi a fi o glumă, o rețetă decupată dintr o rubrică oarecare pentru gospodine. În care se descria cum să gătești pui cu unt de arahide. Aruncă rețeta la gunoi și luă cea de a doua notă; o desfăcu cu un gest ostentativ și o citi.

UN BÃRBAT A ÎNCERCAT SÃ SUNE DE LA CASA
RESPECTIVÃ NUMERE DIN BRIDGELAND, SHERMAN.
DEVONSHIRE. WALNUT ȘI KENTFIELD.

Nu mi vine să cred, cugetă Black. Vâri biletul în buzunar, se ridică, își luă haina din cuier, închise fereastra, ieși din birou, străbătu coridorul și trecu pe lângă recepție; refăcu drumul pe alee, traversă apoi parcarea, până la mașina lui. Peste doar câteva secunde se afla în drum spre centru.
Ei bine, pe lumea asta nu poate fi totul perfect, își spuse el condu-când prin traficul intens al dimineții. Mă întreb ce semnificație are această întâmplare, cum de s a putut petrece așa ceva?
Un străin venit de pe stradă care a cerut permisiunea să folosească telefonul. Ei? Mai mare râsul.
Renunț, își spuse el. E unul dintre acele lucruri extraordinare, care sfidează orice analiză. Nu a rămas nimic de făcut, trebuie să aștepte să vadă ce s a petrecut. Cine a dat telefonul, de ce și cum.
Ce porcărie, își zise el.
Parcă și coborî din mașină vizavi de intrarea din spate a lui GA-ZETTE, puse o monedă de zece cenți în aparatul de parcare și apoi urcă pe scările ce duceau spre birourile ziarului.
— Domnul Lowery este pe aici? o întrebă pe tânăra de la ghișeu.
— Nu cred, domnule, îi răspunse tânăra. Se duse la tabloul de comandă al centralei. Dacă doriți să așteptați, am să sun să văd dacă nu poate fi găsit.
— Mulțumesc. Spune i că sunt Bill Black.
Fata încercă diverse interioare, apoi îi comunică:
— Îmi pare rău, domnule Black. Mi au spus că nu a apărut încă, dar vine curând. Vreți să l așteptați?
— O.K., îi răspunse el posomorât.
Se aruncă pe o banchetă, aprinse o țigară și rămase cu mâinile încrucișate.
După cincisprezece minute auzi voci pe coridor. Se deschise o ușă și își făcu apariția silueta înaltă, subțire, îmbrăcată în costum lăbărțat din tweed a lui Stuart Lowery.
— O, salut, domnule Black, îl întâmpină el în modul lui cumpătat.
— Ghicește ce mă aștepta la birou, îi spuse Bill Black.
Îi întinse biletul lui Lowery, care îl citi cu multă atenție.
— Sunt surprins, zise Lowery.
— Un simplu accident bizar. O șansă dintr un milion. Careva a alcătuit o listă de restaurante bune, și a pus o la pălărie, pe urmă s a urcat într una dintre mașinile acelea care livrează marfă și a mers cu ea, iar când s a apucat să descarce marfa din camion, lista i a căzut din pălărie. Îi veni o idee. – Descărcând varză, de exemplu. Iar când Vic Niel-son a început să care varza în magazia de mărfuri, a văzut lista și ce și a zis? Exact ceea ce mi trebuia mie, o listă cu cele mai bune restau¬rante. A ridicat o de jos, a luat o acasă și a lipit o pe perete, lângă tele¬fon.
Lowery zâmbi nesigur.
— Mă întreb dacă nu cumva cineva și a notat numerele pe care le a format, spuse Black. Asta ar putea să fie important.
— Mi se pare că unul dintre noi va trebui să meargă până acolo, comentă Lowery. Eu plănuisem să nu mă duc până la sfârșitul săptă-mâ-¬nii. Ai putea să faci tu o vizită, în această seară.
— Crezi că este posibil să existe un trădător în rândurile noastre, care să ne fi dat de gol?
— Îți urez succes, spuse Lowery.
— Da.
— Să vedem dacă putem descoperi ceva.
— Trec pe la ei diseară, conchise Black. După cină. Am să iau ceva să le dăruiesc bărbaților. Până atunci o să fiu eu în stare să născocesc ceva. Se pregăti să plece, se opri însă încă o dată în loc. – Cum s a descurcat cu răspunsurile de ieri?
— Perfect, din câte se pare.
— În orice caz, trece din nou prin frământări. Au reapărut toate sem¬nele respective. Văd mai multe cutii goale de bere pe veranda din spate, o grămadă întreagă. Cum o putea să bea atâta și să muncească, în același timp? De trei ani îl urmăresc cum face chestia asta, și încă nu am înțeles.
Lowery îi răspunse, cu figura imobilă:
— Aș pune pariu că acesta este secretul. Nu e vorba de Ragle, ci de bere.
Făcând semn de rămas bun, Black ieși din clădirea ziarului.
Pe drumul de întoarcere spre BIGO, un gând nu i dădea pace. E¬xis-ta o singură posibilitate pe care nu putea să o înfrunte. Toate celelal¬te puteau fi ținute sub control. Se puteau face tot soiul de aranja¬mente. Dar...
Dacă lui Ragle îi revenea judecata?


În seara respectivă, după ce plecă de la BIGO, se opri lângă o dro-gherie, căutând să cumpere ceva. În cele din urmă, atenția îi fu atrasă de un șir de pixuri. Luă mai multe și se pregăti să iasă din magazin.
— Hei, domnule! se auzi vocea indignată a vânzătorului.
— Îmi pare rău, se grăbi Black să l asigure. Pur și simplu am uitat.
Era foarte adevărat, timp de o clipă, toate automatismele ce tre¬bu-iau îndeplinite îi ieșiseră din minte. Scoase câteva bancnote din portmo¬neu, primi restul, apoi se grăbi să ajungă la mașină.
Planul lui era să apară în vizită cu pixurile, spunându le bărbaților că fuseseră expediate prin poștă către uzina de apă în chip de mostre gratuite, dar angajaților municipalității nu le era permis să le accepte în dar. Nu cumva le vreți voi? Făcea acum, în drum spre casă, repetiții, pre-gătindu se pentru momentul respectiv.
Cele mai bune metode erau întotdeauna cele simple.
Parcând în fața casei, sări treptele ce urcau până la verandă și in¬tră. Junie cosea un nasture la o bluză, ghemuită pe canapea; se opri imediat din lucru și îl privi pe furiș, cu un freamăt atât de vinovat, încât înțelese imediat că se plimbase cu Ragle, ținându se de mână și șop¬tindu și jurăminte.
— Bună, o salută el.
— Bună, îi răspunse Junie. Cum ți a mers la lucru?
— Ca de obicei.
— Ghicește ce mi s a întâmplat astăzi.
— Ce ți s a întâmplat astăzi?
— Eram la spălătoria automată ca să ți iau hainele, când a apărut Bernice Wilks, am început să stăm de vorbă despre școală – noi două am urmat împreună la Liceul Cortez – după care am mers cu mașina ei și am mâncat de prânz, apoi ne am dus la cinema. De abia m am în¬tors. Prin urmare, cina va consta din patru plăcinte cu carne de porc, scoase de la congelator.
Îl cercetă cu teamă.
— Mă dau în vânt după plăcinte cu porc, îi spuse el.
Tânăra femeie se ridică de pe canapea. Era fermecătoare, în fusta ei lungă, cu bluza cu nasturi cât o medalie și guler marc și cu sandale în picioare. Își aranjase părul cu mare măiestrie, ridicându l și prinzân¬du l la spate într un nod clasic.
— Ești un dulce, spuse ca, ușurată. Am crezut că o să te superi și o să începi să țipi la mine.
— Ce mai face Ragle?
— Nu l am văzut astăzi.
— Foarte bine, continuă el calm, ce mai făcea când l ai văzut ulti¬ma oară?
— Încerc să mi aduc aminte când l am văzut ultima oară.
— Ieri l ai văzut, o ajută el.
— Nu, spuse ea clipind din ochi.
— Așa mi ai zis ieri seară.
— Ești sigur? se interesă ea, nu prea convinsă.
Asta era ceea ce îl scotea din sărite; nu legătura ei cu Ragle, ci fap¬tul că inventa niște povești dezlânate care nu aveau niciodată prea mul¬tă logică și care nu creau decât și mai multă confuzie. Mai ales acum, când își dorea niai mult decât orice să afle amănunte despre starea de spirit a lui Ragle.
Ce tâmpenie, sa trăiești cu o femeie aleasă în virtutea criteriului amabilității ei... Puteai fi sigur că va comite tot soiul de gafe, dar când venea vremea să o întrebi ce se întâmplase, pornirea ei de a minți pen¬tru a și crea o protecție strica totul. Ar fi avui nevoie de o femeie în stare să comită un pas greșit, iar apoi să discute despre acest subiect. Acum era însă prea târziu să ia totul de la capăt.
— Povestește mi și mie despre bătrânul Ragle Gumm.
— Știu că tu nutrești propriile tale bănuieli înveninate, dar ele nu fac decât să reflecte rodul ficțiunii tale bolnave. Freud a arătat cum per-soanele nevrotice au tot timpul această tendința.
— Nu te rog decât să mi spui și mie cum se simte Ragle. Nu mi pa¬să de alte lucruri.
Mai mult nu a trebuit.
— Uite ce este, începu Junie cu voce subțire, scăpată de sub con-trol, care răsuna în toată casa. Ce anume ai vrea tu să fac, să recunosc că aș avea o legătură cu Ragle, asta ai vrea? Toată ziua am stat aici și m am gândit; știi la ce?
— Nu, recunoscu el.
— E posibil să te părăsesc, Bill. S ar putea să plec undeva, împreu-nă cu Ragle.
— Numai voi doi? Sau îl luați și pe Omulețul Verde?
— Presupun ca asta este o aluzie murdară la faptul că Ragle nu câștigă prea mult. Vrei să insinuezi că nu este în stare să câștige sufi-cienți bani pentru amândoi.
— S o ia dracu' de treabă, spuse Bill Black și plecă în cealaltă ca-meră.
Junie îl urmă imediat.
— Mă disprețuiești cu adevărat, pentru că nu am educația de care te ai bucurat tu.
Obrajii ei pătați de lacrimi păreau mai umflați; își pierduse acum o parte a farmecului.
Înainte de a formula un răspuns, se auzi clopoțelul de la intrare.
— E cineva la ușa, spuse el.
Junie îl măsură cu privirea, apoi se întoarse și ieși din încăpere. Auzi cum se deschide ușa de la intrare, apoi vocea energică a soției lui, doar în parte stăpânită, apoi glasul unei alte femei.
Curiozitatea îl mână să se ducă și el.
În ușă se vedea o femeie masivă, între două vârste, lăsând impresia de timiditate; era îmbrăcată cu o haină de stofă. Femeia ținea în mână un dosar cu coperți tari și cu clamă, iar de braț îi atârna o eșarfă cu em-blemă. Îi turuia ceva lui Junie pe ton monoton, căutând în același timp prin dosar.
— Apărarea Civilă, îi spuse Junie peste umăr.
Văzând că este cu mult prea tulburată ca să facă față situației, Black se apropie de intrare și îi luă locul:
— Despre ce este vorba?
Timiditatea femeii ieșea acum și mai mult la iveală; își drese vocea și începu să i spună cu glas slab:
— Îmi pare rău că vă deranjez în timpul cinei, dar sunt o vecină de a dumneavoastră, locuiesc ceva mai încolo, pe aceeași stradă, și efec¬tuez o campanie de promovare a Apărării Civile, mergând din ușă în ușă. Avem mare nevoie de voluntari, și ne întrebam dacă nu există cum¬va cineva acasă la dumneavoastră în timpul zilei, care să se ofere voluntar o oră sau două în cursul săptămânii, sacrificând din timpul lui liber...
— Cred că nu. Soția mea este acasă, dar are alte obligații.
— Înțeleg, spuse femeia între două vârste. Își notă câteva cuvinte în dosar, apoi îi zâmbi umil. Era limpede că i se întâmpla pentru prima oară să fie refuzată. – Oricum, vă mulțumesc foarte mult. Rămase în loc, neștiind prea bine cum să iasă din scenă și zise: Numele meu este doamna Keitelbein, Kay Keitelbein. Locuiesc în casa de la colț. Aceea cu două etaje, ceva mai veche.
— Da, răspunse el, începând încet să închidă ușa.
Junie se întoarse, ținând de astă dată o batistă la obraz și interveni cu voce nesigură:
— Este posibil să găsiți un voluntar la vecinii noștri. Există cineva care rămâne acasă și ziua. Domnul Gumm. Ragle Gumm.
— Vă mulțumesc, doamnă..., spuse femeia cu recunoștință.
— Black, completă Bill Black. Bună seara, doamnă Keitelbein.
Închise ușa și aprinse lumina verandei.
— Cât e ziua de lungă, începu Junie. Comiși voiajori care vor să ți vândă căptușeli exterioare pentru pereți, perii, sisteme pentru renova¬rea caselor.
Se uita posomorâtă la el, strângând batista între degete.
— Îmi pare rău că ne am certat, spuse el.
Însă nu scosese încă nimic de la ea. Intrigile țesute în cartiere ca ale lor, în timpul zilei... cine să le mai descurce, nevestele sunt mai rele decât politicienii.
— Mă duc să văd ce se întâmplă cu plăcintele de porc, zise Junie, plecând spre bucătărie.
Cu mâinile în buzunare, Bill o urmă agale, hotărât să stoarcă de la ea ceva informații.


Coborând de pe trotuar pe aleea ce ducea spre casa de alături, Kay Keitelbein găsi cu greu drumul până la verandă și sună clopoțelul de la intrare.
Ușa se deschise și fu întâmpinată de de un bărbat durduliu și prie¬tenos, ce purta cămașă albă și o pereche de pantaloni necălcați.
— Sunteți... domnul Gumm?
— Nu, eu sunt Victor Nielson. Dar și Ragle este acasă. Vă rog să poftiți. Îi deschise larg ușa și femeia intră. – Vă rog să vă așezați. Îl chem imediat.
— Vă mulțumesc foarte mult, domnule Nielson, spuse ea.
Se așeză lângă ușă, pe un scaun cu spătarul drept, cu legătura și cu hârtiile în poală. În casă, unde era cald și plăcut, mirosea a mânca¬re. Nu era momentul cel mai potrivit pentru o asemenea vizită, își spuse ea. Prea aproape de ora cinei. De unde se așezase, putea să vadă masa din sufragerie: nu începuseră încă. O femeie atrăgătoare, cu păr casta¬niu, așeza tacâmurile. Se uită spre ea întrebătoare. Doamna Keitelbein o salută printr o înclinare a capului.
Tot atunci își făcu apariția și Ragle Gumm.
O acțiune de binefacere, stabili el de îndată ce o văzu. Își adună toate resursele de duritate și i se adresă:
— Da?
Femeia cea posomorâtă se ridică cu hotărâre de pe scaun, spunân-du i:
— Domnule Gumm, îmi pare rău să vă deranjez. Mă aflu aici din partea A.C., Apărarea Civilă.
— Înțeleg, îi răspunse el.
Îi explică și lui că locuia pe aceeași stradă. Ascultând o, se întrebă de ce îl alesese pe el și nu pe Vic. Probabil din cauza faimei de care se bucura. Primise o sumă de propuneri prin poștă, prin care era îndem¬nat să contribuie cu o parte a câștigurilor lui pentru cauze ce aveau să dăinuie mai mult decât el.
— Sunt într adevăr acasă în timpul zilei, recunoscu el, după ce ea terminase. Dar muncesc. Sunt propriul meu patron.
— Nu înseamnă decât o oră sau două pe săptămână, insistă doam¬na Keitelbein.
Într adevăr, nu părea mare lucru.
— Și ce ar trebui să fac? Nu am mașină, dacă vă gândiți că aș pu-tea ajuta cu transportul.
Crucea Roșie trecuse odată pe acolo, făcând apel la șoferi volun¬tari.
— Nu, domnule Gumm, e vorba de niște cursuri de instruire pen¬tru situații de dezastru.
Era un lucru la care putea și el face față.
— Mi se pare o idee foarte bună, spuse el.
— Nu am înțeles bine.
— Instruirea pentru dezastre, repetă el. Mi se pare corect. Aveți în vedere un gen anume de dezastre?
— Apărarea Civilă intră în acțiune ori de câte ori apar inundații sau uragane. Desigur, noi toți suntem în primul rând preocupați de bomba cu hidrogen, mai ales acum, când Uniunea Sovietică a construit noile rachete balistice intercontinentale. Ceea ce urmărim noi este să pregă-tim cetățeni din toate colțurile orașului care să știe ce au de făcut în cazul unui dezastru. Să acorde primul ajutor, să contribuie la evacu¬area rapidă, să știe care hrană anume a fost probabil contaminată și care nu. De exemplu, domnule Gumm, fiecare familie ar trebui să aibă pregătită hrana pentru șapte zile, inclusiv apa proaspătă necesară.
Șovăind încă, spuse:
— Păi, vă rog să mi lăsați un număr de telefon, iar eu o să mă mai gândesc.
Doamna Keitelbein își scrise cu creionul numele, adresa și numă¬rul de telefon pe coperta unei broșuri.
— Vecina de alături, doamna Black, mi a sugerat numele dumnea-voastră.
— O, făcu el. Îi trecu imediat prin minte că ea vedea în aceasta un mijloc de a se putea întâlni. – Din câte înțeleg, există un număr de oa-meni de prin vecini care vor participa la cursuri.
— Da. Sau cel puțin așa sperăm.
— Treceți mă și pe mine. Sunt sigur că voi putea participa la o oră sau două pe săptămână.
Doamna Keitelbein îi mulțumi și își luă rămas bun. Ușa se închise în spatele ei.
Isteață fată, Junie.
Și acum cina.
— Vrei să spui că te ai înscris cu adevărat? îl întrebă Margo, în timp ce se așezau la masă.
— De ce nu? E un gest de bun simț și patriotic, pe deasupra.
— Dar tu ești ocupat până peste cap cu concursul.
— Două ore pe săptămână nu înseamnă mare lucru.
— Îmi dai un sentiment de vinovăție, oftă Margo. Eu nu am nimic de făcut toată ziua, tu în schimb ai. Eu sunt cea care ar trebui să meargă. Poate chiar așa voi proceda.
— Nu, răspunse el, dorind să scape de prezența ei, mai ales dacă acest curs avea să se dovedească un pretext pentru a o întâlni pe Junie. Tu nu ai fost invitată. Doar eu.
— Nu mi se pare corect, interveni Vic. Femeile nu pot fi și ele pa-trioate?
— Și eu sunt patriot, țipă Sammy. Avem la clubul nostru cel mai bun tun atomic din Statele Unite, care bate până la Moscova.
Imită din gură zgomotele unor explozii.
— Aparatul cu galenă cum merge? se interesă Ragle.
— Minunat, l am terminat, spuse Sammy.
— Și ce ai prins cu el?
— Până acum nimic, dar am să ascult la el în curând.
— Ne anunți și pe noi când se întâmplă chestia asta, îl îndemnă Vic.
— Nu mai trebuie să fac decât câteva reglaje, promise Sammy.
După ce Margo strânse tacâmurile și aduse desenul, Vic îl întrebă pe Ragle:
— Ai reușit să faci vreun progres astăzi?
— Am trimis răspunsul la șase. Ca de obicei.
— Mă gândeam la cealaltă afacere.
Făcuse foarte puțin. Lucrul pentru concursul lui îi luase prea mult timp.
— Am început să listez elementele din reviste, pe categorii di¬verse. Trebuie să parcurg totul și să alcătuiesc listele, până atunci nu pot spune mare lucru. Alcătuise douăsprezece categorii: politică, economie, film, artă, delicte, modă, știință etc. – Am reușit să mă uit la diversele firme pentru vânzări de mașini, din secțiunea albă a cărții de telefon, ordonate după mărcile în care s au specializat. Chevrolet, Plymouth, DeSoto. Apar toate listate, cu o excepție.
— Ce excepție? întrebă Vic.
— Tucker.
— Foarte ciudat, comentă Vic.
— Poate că proprietarul are un titlu al lui personal, continuă Ragle. De exemplu, „Norman G.Selkirk, Reprezentanța Tucker." Oricum, îți comunic ce am descoperit, fără să știu sigur dacă are vreo valoare.
— De ce ai folosit numele „Selkirk"? zise Margo.
— Habar n am. A fost ales la întâmplare.
— Nimic nu este la întâmplare, spuse Margo. Freud ne învață că există întotdeauna un motiv psihologic. Gândește te la numele „Sel¬kirk". Ce îți sugerează el ție?
Ragle căzu pe gânduri.
— Poate că l am văzut când m am uitat pe cartea de telefon.
Asociațiile astea afurisite, se gândi el. La fel ca și indiciile pentru jocul lui. Indiferent cât de mult te străduiai, nu puteai să le dai de cap. Sensul lor rămânea ascuns.
— Am găsit, exclamă el într un târziu. Este marinarul după a cărui poveste a fost scris romanul ROBINSON CRUSOE. Alexander Selkirk.
— Nu am știut că pleca de la ceva real, spuse Vic.
— Ba da. A existat un naufragiu asemănător.
— Mă întreb de ce te ai gândit tocmai la asta, spuse Margo. Un băr¬bat care a trăit singur pe o insulă minusculă și a creat acolo propria societate, propria lui lume. Toate uneltele, hainele sale...
— Pentru că am petrecut câțiva ani pe o asemenea insulă și eu, ta timpul celui de al doilea război mondial, răspunse Ragle.
— Ai ajuns cumva la vreo teorie? întrebă Vic.
— Despre cele întâmplate?
Ragle făcu un semn spre Sammy, care asculta conversația.
— E n regulă, spuse Vic. El știe exact cum stă toată povestea. Nu i așa, băiete?
— Da, confirmă Sammy.
Făcându i cu ochiul lui Ragle, Vic se adresă fiului său:
— Atunci spune ne și nouă ce crezi despre ceea ce s a întâmplat?
— Încearcă să ne amăgească, răspunse Sammy.
— M a auzit pe mine spunând asta, zise Margo.
— Cine urmărește să ne amăgească? continuă Vic.
— Păi... inamicii, răspunse Sammy după o ezitare.
— Care inamici? îl chestionă Ragle.
Sammy căzu pe gânduri, apoi răspunse:
— Inamicii care se află peste tot în jurul nostru. Nu le cunosc nu¬me-le. Dar ei se află peste tot. Bănuiala mea este că sunt Roșii.
— Și în ce fel ne amăgesc? se interesă Ragle.
Sammy îi răspunse plin de încredere:
— Ei își țin puștile cu amăgiri ațintite drept spre noi.
Izbucniră cu toții în râs. Sammy se îmbujoră și începu să se joace cu farfuria de desert, care era goală.
— Arme atomice de amăgire? spuse Vic.
— Am uitat dacă sunt sau nu atomice, mormăi Sammy.
— Au luat o cu mult înaintea noastră, zise Ragle.
După cină, Sammy se duse la el în cameră. Margo începu să spele vasele în bucătărie, iar cei doi bărbați se mutară în salon. Clopotul de la intrare sună chiar atunci.
— Poate că s a întors prietena ta, doamna Keitelbein, comentă Vic, mergând spre ușă.
În ușă se afla Bill Black.
— Salut, le spuse el, intrând în casă. Am ceva pentru voi, domni¬lor. Aruncă spre Ragle câteva obiecte, pe care acesta le prinse din zbor. Pixuri, și bune, după cum arătau. – Am și pentru tine, îi spuse lui Vic. O firmă din nord ni le a expediat prin poștă, dar nu le putem păstra. E împotriva unei reglementări municipale în legătură cu darurile. Trebuie să mănânci, să fumezi sau să bei ceea ce primești în ziua respectivă, altfel nu ai voie să păstrezi.
— În schimb ni le poți da nouă, spuse Vic, cercetând pixurile. Mul-țumesc, Black. Chiar aveam nevoie de așa ceva, la mine la magazin.
E bine să i spunem și lui Black? se întrebă Ragle. Reuși să aibă un schimb de priviri cu Vic, în ochii căruia crezu că distinge o aprobare.
— Ai un minut liber? îl întrebă pe Black.
— Sigur că da.
— Am vrea să ți arătăm ceva, zise Vic.
— Sigur că da. Să vedem despre ce e vorba.
Vic se ridică să meargă după reviste, dar Ragle interveni brusc:
— Stai puțin. Se întoarse apoi spre Black. – Ai auzit de o persoa¬nă numită Marilyn Monroe?
În acel moment, pe figura lui Black apăru ceva ciudat și ascuns.
— Ce i cu asta? pronunță el tărăgănat.
— Ai auzit sau nu?
— Sigur că am auzit.
— E un mincinos, spuse Vic. Își închipuie că e o poantă și nu vrea să iasă păcălit.
— Dă ne un răspuns cinstit, îl rugă Ragle. Nu i o glumă.
— Sigur că am auzit de ea, spuse Black.
— Atunci, cine este?
— Este... Black se uită în cealaltă cameră, ca să vadă dacă Margo sau Sammy puteau auzi. – Este o actriță de la Hollywood.
Să mă bată Dumnezeu, cugetă Ragle.
— Stai aici, spuse Vic. Plecă și se întoarse cu revista respectivă. Þinând o în așa fel încât Black să nu o vadă, îl întrebă: Care dintre filmele ei se spune că ar fi cel mai bun?
— Asta depinde de opinia fiecăruia, răspunse Black.
— Atunci pur și simplu înmiește un titlu oarecare.
— ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI, spuse Black.
Ragle și Vic cercetară articolul, însă nicăieri nu era menționat faptul că jucase în comedia lui Shakespeare.
— Numește alt titlu, îl îndemnă Vic, Acesta nu este menționat.
Black făcu un gest enervat:
— Ce mai e și cu asta? Eu nu prea mă duc la cinematograf.
— Potrivit articolului, este măritată cu un dramaturg important. Cum îl cheamă? se interesă Ragle.
— Arthur Miller, răspunse Black fără ezitare.
Cu asta ne am lămurit, gândi Ragle.
— Atunci noi de ce nu am auzit de ea? se interesă el.
Pufnind disprețuitor, Black le răspunse:
— Nu sunt eu de vină.
— E faimoasă de multă vreme?
— Nu. Nu de prea multă vreme. O știți pe Jane Russell. S a făcut multă vâlvă în jurul filmului PROSCRISUL.
— Nu, spuse Vic.
Ragle clătină și el din cap.
— În orice caz, continuă Black, vizibil tulburat, încercând totuși să nu se observe, mașinăria a fost pusă în funcțiune. Vor face din ea o stea peste noapte. Se opri din vorbit apropiindu se să vadă revista. – Ce i as-ta? Pot să mă uit și eu la ea, sau e secret.
— Dă i și lui să vadă, spuse Ragle.
Black studie revista, iar după o vreme spuse:
— Au trecut câțiva ani buni de atunci. Poate că deja nu se mai bu¬cu-ră de atâta atenție. Dar în perioada în care ieșeam împreună cu Ju¬nie, înainte de căsătorie, obișnuiam să mergem la cinematografele unde poți intra cu mașina. Mi aduc aminte că am văzut atunci BÃRBAÞII PREFERÃ BLONDELE, pe care îl pomenește articolul.
Vic începu să strige spre bucătărie:
— Hei, dragă... Bill Black a auzit de ea.
Margo apăru ștergând o farfurie albastră, ce avea model cu frunze de salcie.
— A auzit? Atunci cred că asta limpezește totul.
— Ce să limpezească? se interesă Black.
— Aveam noi o teorie pe care vroiam să o verificăm, spuse Margo.
— Ce teorie?
— Concluzia pe care am tras o noi trei a fost că lucrurile au luat o puțin razna, îi zise Ragle.
— Unde? Nu prea înțeleg ce vrei să spui.
Nimeni nu mai răspunse nimic.
— Ce altceva aveți să mi arătați? insistă Black.
— Nimic, spuse Ragle.
— Au găsit o carte de telefon, interveni Margo. Împreună cu revis-tele. O parte dintr o carte de telefon.
— Unde?
— Ce naiba te interesează pe tine chestia asta?
— De fapt, nu mi pasă, zise. Pur și simplu consider că v ați ieșit din minți. Părea din ce în ce mai supărat. – Haide să ne uităm și la car¬tea de telefon.
Vic aduse cartea și i o întinse. Black se așeză și o răsfoi, cu aceeași expresie furioasă pe chip.
— Ce mai este și cu asta? E de prin nordul statului. Acum nu mai folosesc genul ăsta de numere. O închise cu o pocnitură aruncând o pe masă de unde aceasta începu să alunece, iar Vic o salvă înainte să ajungă pe podea. – Mă mir de voi, continuă Black, și mai ales de tine, Margo.
Întinzând brațul, apucă volumul și i l luă din mână lui Vic, se ridi¬că în picioare și porni spre ieșire.
— Am să v o aduc înapoi peste o zi sau două. Vreau să o studiez și să văd dacă nu găsesc în ea foști colegi de ai lui Junie de la Liceul Cor¬tez. Sunt foarte mulți din cei pe care nu reușește să i descopere. Proba¬bil că între timp s au căsătorit. E vorba mai ales de fete.
Deschise ușa și dispăru în noapte.
— S a enervat foarte rău, spuse Margo după o vreme.
— Este foarte greu să poți interpreta așa ceva, îi răspunse Vic.
Ragle se întrebă dacă merita să meargă după Bill Black să și recu-perezea cartea. Din câte înțelesese, însă, nu avea nici o valoare. Prin urmare, nu se mai deranjă.


Alergând nebunește, Bill Black trânti de perete ușa de la intrare și, trecând pe lângă soția lui, se năpusti ca o vijelie spre telefon.
— Ce i cu tine? îl întrebă ea. Te ai certat cu ei? Cu Ragle? Se apropie mult de el, în timp ce forma numărul lui Lowery. – Spune mi ce s a petrecut. Ai avut o explicație cu Ragle? Vreau să știu ce a zis. Dacă a afirmat cumva că a fost vreodată ceva între noi, e un mincinos.
— Te rog să mi dai pace. Te rog, Junie. Pentru numele lui Dumne-zeu. E vorba de afaceri, acum.
O privi țintă până ce renunță și plecă de lângă el.
— Alo, se auzi vocea lui Lowery în urechea lui.
Black se lăsă pe vine, ținând receptorul aproape de gură, ca să nu l audă Junie.
— Am fost la ei. Au pus mâna pe o carte de telefon, aflată încă în circulație sau dezafectată de curând. Acum este la mine. Am reușit să le o smulg, nici acum nu știu exact cum de am reușit.
— Ai aflat de unde o au?
— Nu, recunoscu el. Mi am ieșit din fire și am plecat. Pur și simplu n am mai putut răbda, am intrat la ei și m am trezit că mă întreabă: „Ascultă, Black... ai auzit de o femeie pe care o cheamă Marilyn Mon¬roe", după care au scos un teanc de reviste vechi, boțite, distruse de intemperii și mi le au azvârlit în față. Au fost niște momente infernale.
Încă mai tremura și îl treceau nădușelile; ținând receptorul cu umărul, reuși să și scoată din buzunar țigările și bricheta. Aceasta din urmă îi alunecă din mână și se rostogoli departe, într un loc unde nu o mai putea ajunge; aruncă o privire resemnată după ea.
— Așa, am înțeles, spuse Lowery. Ei nu au habar de Marilyn Mon-roe. Informația s a pierdut pe drum.
— Nu, răspunse el.
— Dacă am înțeles bine, revistele și cartea de telefon erau cam ter-felite.
— Da, foarte.
— Atunci probabil le or fi găsit prin vreun garaj sau chiar sub ce¬rul liber. Sau în arsenalul acela vechi, care aparținea districtului. Mo¬lozul a rămas tot acolo. N ați avut grijă să curățați locul.
— Nu avem cum! exclamă Black. Terenul aparține districtului, așa că ei trebuie să ia o decizie. Oricum, acolo nu mai există nimic. Doar blo-curi de ciment și sistemul de canalizare pe unde se scurgeau rezidu¬u¬rile armatei.
— Fă bine și trimite un camion al municipalității cu câțiva oameni să paveze terenurile acelea. Să ridice și un gard.
— Am încercat să obținem aprobarea districtului. Oricum, nu cred că au găsit acolo lucrurile acelea. Dar dacă așa a fost – și spun DACÃ – asta s a întâmplat numai din cauză că s a găsit cineva care să pună sa¬re pe acel loc.
— L a îmbogățit, vrei să spui.
— Da, a aruncat niște pepite de aur.
— Poate chiar așa s a întâmplat.
— Prin urmare, dacă pavăm terenurile, cei care au făcut o vor ac-ționa ceva mai aproape de casă. Și ce i ar fi împins pe Vic, pe Margo sau pe Ragle să cotrobăie acolo? Sunt la distanță de peste o milă, traver¬sând tot orașul, iar... Atunci își aduse aminte de petiția lui Margo. Asta putea fi explicația. – Nu i exclus să ai dreptate, spuse el. Haide să o lă-săm baltă.
Sau poate băiatul, Sammy. Oricum, nu conta foarte mult. Puseseră mâna pe cartea de telefon.
— Nu crezi că s au uitat prin ea cât timp s a aflat la ei, ce zici? se interesă Lowery. Adică în afară de numerele la care au încercat să sune.
Black înțelese ce dorea să spună.
— Nimeni nu se uită la propriul lui număr, răspunse el. Acela este locul unde nimeni nu caută niciodată, propriul număr.
— Ai cartea la îndemână?
— Da.
— Citește mi ce ar fi găsit.


Þinând iar telefonul cu umărul, Bill Black răsfoi paginile zdren¬țuite și boțite ale cărții de telefon până ce ajunse la litera R. Numele se afla, bineînțeles, la locul lui.

Ragle Gumm Inc., Sucursala 25 Kentwood 6 0457
între orele 17.00 și 8 Walnut 4 3965
Departamentul expediții Roosevelt 2 1181
Etajul I Bridgefield 8 4290
Etajul 11 Bridgefield 8 4291
Etajul III Bridgefield 8 4292
Biroul recepție Walnut 4 3882
Urgențe Sherman 1 9000

— Mă întreb ce ar fi făcut dacă ar fi dat peste asta, se întrebă Black.
— Dumnezeu știe. Probabil ar fi intrat în comă catatonică.
Black încercă să și imagineze conversația, în cazul în care Ragle Gumm ar fi descoperit așa ceva și ar fi încercat să sune – la oricare dintre numerele înregistrate la capitolul Ragle Gumm Inc., Sucursala 25. Ar fi ieșit o conversație nemaipomenit de caraghioasă. Aproape inimaginabilă.



ȘASE

ZIUA URMÃTOARE, după ce se întoarse de la școală, Sammy Nielson își luă de acasă aparatul de radio cu galenă și plecă, prin grădina din spate, spre club.
Deasupra intrării era arborată o inscripție pe care i o adusese taică său, de la magazin. Omul care scria diversele lucruri pentru maga¬zin o confecționase.

NU ESTE PERMIS ACCESUL FASCIȘTILOR, NAZIȘTILOR, COMUNIȘTILOR, FALANGIȘTILOR, ADEPÞILOR LUI HLINKA ȘI/SAU BELA KUN

Atât tatăl, cât și unchiul său susținuseră că aceasta este extrem de inspirată, încât el o prinsese în cuie la vedere.
Deschise cu cheia lacătul de la ușă și duse radioul înăuntru. Odată intrat, trase zăvorul și aprinse cu un chibrit lampa de gaz. Apoi eliberă orificiile special făcute în pereți și urmări o vreme, să se asigure că nu era pândit de nici im inamic.
Nu se vedea nimeni. Doar curtea din spate, absolut pustie. Rufe atârnând de frânghia vecinilor. Fum cenușiu și gros ieșind dintr un crematoriu.
Se așeză la masă, își puse căștile la urechi și începu să atingă ga-lena cu un ac de contact legat de bobină. De fiecare dată auzi doar pa-raziți. Repetă operațiunea de nenumărate ori, până când auzi – sau își imagină, cel puțin – niște voci subțiri și nesigure. Lăsă arcul în poziția în care se găsea și începu să miște încet butonul de reglare al conden-sa-torului variabil. O voce se distinse printre celelalte: era a unui bărbat, însă se auzea prea slab pentru a putea înțelege cuvintele.
Poate am nevoie de o antenă mai lungă, se gândi el.
Mai multă sârmă.
Plecă de la club – lăsându l încuiat – și începu să se uite prin curte după niște sârmă. Intră și în garaj. La capătul opus se afla bancul de lucru al tatălui său. Nu i trebui mult să găsească acolo un colac de sâr¬mă fără izolație, probabil din oțel, care putea servi la atârnarea tablou¬rilor, sau poate ca frânghie de rufe, dacă taică său ar fi ajuns vreodată să se ocupe de așa ceva.
Nu o să se supere nimeni, se gândi el.
Luă sârma pentru tablouri, se cățără pe o latură a clubului până pe acoperiș și o legă de antena ce era conectată la aparatul lui de radio. Din cele două sârme făcu o antenă uriașă, care ocupa aproape toată curtea.
Poate nu i strică dacă o ridic mai sus, își făcu el socoteala.
Găsi un piron greu din metal, legă de el capătul liber și apoi îl az-vârli cu măiestrie pe acoperișul casei. Antena căzu iarăși la pământ. Nu merge așa, gândi el. Trebuie să stea întinsă.
Se întoarse în casă și se urcă până la ultimul etaj. Deschise o fe-reastră în partea în care acoperișul era plat și ieși afară.
Maică sa îl strigă, de la parter:
— Sammy, nu cumva să ți treacă prin cap să ieși pe acoperiș!
— Nu, strigă el.
Deja SUNT afară, își zise, ceea ce era cu totul altceva. Pironul de care era prinsă antena ajunsese pe zona înclinată a acoperișului, dar, întinzându se pe burtă și apropiindu se cu mare precauție, reuși să pună mâna pe el. Unde să o lege, acum?
Singurul loc potrivit era antena de televiziune.
Îi prinse capătul de stâlpul metalic și cu asta basta. Se strecură repede în casă, tot prin fereastră, coborî scările în fugă, ieși în curte și intră din nou în club.
Se așeză la masă în fața aparatului și începu să regleze iarăși lun-gimea de undă.
De această dată, glasul bărbatului acela se auzea limpede în căști. Peste el se interpuneau însă multe de alte voci; cu mâinile tremurând de emoție, reuși să le separe, alegând o pe cea mai puternică.
Înțelese că era vorba de o conversație în plină desfășurare.
—... din acelea lungi, care arată ca niște cornuri de pâine. Practic îți rup dinții din față, dacă vrei să le muști. Nu știu la ce sunt bune. Poate pentru nunți, unde există o groază de oameni pe care nu i cunoști și atunci vrei ca răcoritoarele să țină cât mai mult...
Bărbatul vorbea foarte pe îndelete, lăsând spații mari între cuvinte.
— ... nu din cauza durității, ci a anasonului. Îl găsești în toate, pâ¬nă și în cele cu ciocolată. Există una albă, cu nuci. Întotdeauna îmi aduce aminte de craniile albite, pe care le găsești prin deșert... cranii de șerpi cu clopoței, de iepuri... de mamifere mici. Ce senzație, nu? Că ți înfigi dinții într un craniu de șarpe cu clopoței vechi de cincizeci de ani... Bărbatul râse în tihnă, auzeai aproape distinct ha ha ha ha. – Cam asta i totul, Leon. Stai, încă ceva. Þii minte ce spunea Jim, că fur¬nicile merg mai repede în zilele fierbinți? M am uitat, dar nu am desco¬perit nimic despre asta. Să l întrebi tu dacă e sigur, pentru că am fost în spate și am urmărit furnici vreme de mai multe ore, de când am stat de vorbă cu tine ultima oară, iar când s a făcut suficient de cald, mi s a părut că se deplasează cam cu aceeași viteză.
Nu înțeleg nimic, gândi Sammy.
Reglă butonul până se auzi o altă voce, mult mai sprintenă.
—... CQ, chem CQ; aici W384O Y și chem CQ; chem CQ; aici W3840 Y și întreb dacă există CQ; există CQ; W3840 Y caută CQ; CQ; CQ; aici W3840 Y și chem CQ; CQ; recepție CQ; există CQ; aici W3840 Y și chem CQ; CQ...
Continua mereu, fără nici o variațiune. Căută altceva.
Următoarea voce pronunța atât de rar, încât renunță foarte repede.
— ... nu... nu... din nou... cum?... la... nu, nu cred asta...
Mare porcărie, se gândi el total dezamăgit. Oricum, important era că reușise să l pună în funcțiune.
Încercă în continuare.
Un grup de șuierături și fluierături îl făcu să tresară. Apoi un șir turbat de semnale sonore. Un cod, știa bine. Codul Morse. Probabil de la un vapor pe cale să se scufunde în Atlantic, în timp ce echipajul încerca să vâslească prin țițeiul cuprins de flăcări.
Data următoare avu noroc.
—... exact la 3:36. Preiau eu urmărirea. Tăcere îndelungată. – Da, preiau eu urmărirea, din partea aceasta. Tu să fii doar pe fază. Tăcere. – Da, rămâi pe fază. Ai înțeles? Tăcere – Bine, așteaptă. Cum? Tăcere foarte îndelungată. – Nu mai mult de 2,8. 2,8. Ai înțeles? Nord est. O.K., O.K. Corect.
Se uită la ceasul lui care avea pe el figura lui Mickey Mouse. Ora era aproximativ 3:36; nu putea fi foarte sigur, deoarece știa că o mai lua razna câteodată.
În același moment, un huruit slab care venea de undeva din înăl-țimi, chiar de deasupra casei, îl făcu să se cutremure. Simultan, auzi iarăși vocea din căști:
— Ai reușit intercepția? Da, văd că schimbă direcția. O.K., asta i tot pentru această după amiază. Acum, cu toată viteza înainte. Da. O.K. Terminat.
Vocea pieri definitiv.
Servus! spuse Sammy în gând. De abia aștept să povestesc lui tata și unchiului Ragle.
Scoțându și căștile, porni în fugă spre casă.
— Mamă! strigă el. Unde i unchiul Ragle? Lucrează cumva în sa-lon?
Maică sa era la bucătărie și curăța chiuveta.
— Ragle s a dus la poștă, să expedieze răspunsul lui de astăzi. A terminat devreme.
— Fir ar să fie! exclamă băiatul, distrus.
— Care i problema, tinere?
— Vai, murmură el. Am prins o rachetă sau ceva de genul ăsta cu aparatul meu de radio, și vroiam să audă și el.
Se învârti în loc, neștiind ce să facă.
— Nu ai vrea să ascult eu?
— O.K., îi răspunse el nu prea încântat.
Ieși din bucătărie, urmat de maică sa.
— Nu pot să ascult decât câteva minute, îi spuse ea. Pe urmă tre-buie să mă întorc, mai am o groază de făcut până la prânz.


Ragle Gumm expedie plicul cu răspunsuri la ora patru, de la oficiul central al poștei. Cu două ceasuri înainte de termenul limită, își zise el. De unde se vede că pot și mai repede, atunci când e musai.
Luă un taxi până acasă, dar coborî la colțul străzii, în fața clădirii destul de vechi, cu două etaje. Era zugrăvită în cenușiu, cu o verandă înclinată în față.
Este exclus ca Margo să dea din întâmplare peste noi, cugetă el, nu se va aventura niciodată atât de departe.
Urcând scările abrupte spre verandă, sună la unul dintre cele trei butoane din alamă. Departe, dincolo de perdelele din dantelă de la ușă și de coridorul lung și înalt se auzi un clinchet.
O umbră se apropie. Ușa se deschise.
— O, domnul Gumm, îl întâmpină doamna Keitelbein. Am uitat să vă spun în care zile se întâlnește grupul din care faceți parte.
— Așa este. Eram în trecere pe aici și mi am zis să urc și să vă întreb.
— Orele se țin de două ori pe săptămână, îi comunică doamna Keitelbein. Marți la două și miercuri la trei. E ușor de ținut minte.
O întrebă cu precauție:
— Cum au mers înscrierile?
— Nu prea grozav, răspunse ea cu un zâmbet strâmb.
De această dată, nu părea atât de obosită; purta un halat albas-tru cenușiu, papuci de casă și nu mai lăsa acea impresie de fragilitate, nu avea aerul de fată bătrână care îngrijește un motan castrat și citește romane polițiste. Astăzi îi amintea mai degrabă de enoriașele active, ca¬re se ocupă cu organizarea tombolelor de caritate. Dimensiunea casei, numărul soneriilor și al cutiilor de scrisori sugerau că măcar o parte a veniturilor ei provenea din închirieri. Din câte se părea, își împărțise ca¬sa cea veche în mai multe apartamente separate.
— Vă aduceți cumva aminte de vreo persoană pe care să o știu, e-ventual, care s a înscris la cursuri? se interesă el. Aș căpăta mai multă încredere dacă aș cunoaște și alți colegi.
— Trebuie să mă uit în caiet. Poftiți Înăuntru și așteptați mă puțin.
— Mulțumesc.
Doamna Keitelbein străbătu coridorul și dispăru în ultima cameră. Văzând că nu mai apare, o urmă.
Încăperea era goală și surprinzător de mare, în forma unei săli de conferință, bântuită de curent, cu un cămin ce fusese transformat în sobă cu gaze, cu candelabru, cu un grup de scaune împinse într o par¬te, cu numeroase uși vopsite în galben pe un perete și ferestre pe cel opus. Doamna Keitelbein stătea lângă un raft de cărți, ținând un regis¬tru de felul celor pe care le folosesc de obicei contabilii.
— Nu reușesc să găsesc, spuse ea dezarmată, închizând registrul. Am notat undeva, însă în toată dezordinea... Făcu un gest larg. – În-cercăm să o pregătim pentru prima întâlnire. Scaunele, de exemplu, nu sunt suficiente. Avem nevoie și de o tablă... dar ni s a promis una de la școala generală. Pe neașteptate, îl prinse de braț. – Vă rog să mă ascul-tați, domnule Gumm, spuse ea. Am un birou greu, din stejar, pe care vreau să l aduc aici, din subsol. Toată ziua am încercat să chem pe cineva care să l ajute pe Walter – fiul meu – să l aducă la etaj. Credeți că ați putea dumneavoastă? Walter susține că doi bărbați ar reuși să l urce în câteva minute. Am încercat și eu să l ridic de la un capăt, dar nu am fost în stare.
— Cu toată plăcerea, răspunse el.
Își scoase haina și o așeză pe spătarul unui scaun.
Un adolescent stângaci intră în cameră zâmbind; era îmbrăcat în-tr un pulover sport, în blugi și avea botine negre, lucioase.
— Bună ziua, salută el timid.
După ce le făcu cunoștință, doamna Keitelbein îi mână pe o scară deprimant de abruptă și îngustă într o pivniță mărginită de pereți umezi din beton străbătuți de cabluri; borcane goale acoperite de pânze de pă¬ianjen, mobile și saltele ieșite din uz, o cadă demodată de baie zăceau în cea mai mare neorânduială.
Biroul de stejar fusese tras până aproape de scară.
— E un birou vechi și minunat, spuse doamna Keitelbein, învârtin¬du se grav în jurul lor. Vreau să mă așez la el atunci când nu mă aflu la tablă. A aparținut tatălui meu – bunicul lui Walter.
Se auzi acum croncănitul de tenor al adolescentului:
— Cântărește cam cincizeci de kilograme. Distribuite destul de egal, cred totuși că spatele este ceva mai greu. Probabil ar fi mai bine dacă l am înclina, să evităm pragul de sus. Va fi ușor dacă îl prindem de jos; mai întâi îl apuc eu, cu spatele spre el, apoi, după ce l ridic de la pământ, puteți să îl luați de dedesubt. Bine?
Se lăsă deja în genunchi și întinse mâinile spre spate, pentru a sălta mobila.
După îndelungații ani de viață militară, Ragle se mândrea cu agili-tatea lui fizică. Însă în momentul când reuși să ridice partea lui până la înălțimea taliei, era deja roșu la față și gâfâia. Biroul se clătină când Walter îl apucă mai bine. Tânărul porni imediat să urce scările, iar Ragle avu mereu senzația aceea neplăcută că obiectul e pe cale să i scape.
De trei ori au trebuit să l sprijine de trepte, o dată ca Ragle să se odihnească și de două ori pentru că biroul nu trecea de pragul de sus, trebuind să fie apucat altfel. În cele din urmă ajunseră cu el în încăperea imensă unde trăgea curentul; degetele lor înțepenite de efort lăsară obiectul să cadă cu o bufnitură pe podea.
— Vă sunt extrem de recunoscătoare pentru osteneala dumnea-voastră, îi spuse doamna Keitelbein, ieșind din subsol și stingând lumi-na pe scări. Sper că nu vi s a întâmplat nimic rău. A fost mai greu decât mi am imaginat.
Fiul ei îl cerceta la fel de timid ca și mai devreme.
— Sunteți cumva acel domn Gumm, care se află în fruntea câștigă-torilor concursului? se interesă el.
— Da.
Blândul adolescent se fâstâcise foarte tare.
— Poate nu ar trebui să vă pun această întrebare, dar mi am dorit întotdeauna să am prilejul de a afla de la un tip care câștigă o grămadă de bani de pe urma unui concurs... considerați acest lucru un noroc, sau ca și cum ați primi un onorariu foarte ridicat, precum un avocat care are în minte lucruri numai de el cunoscute? Sau vă simțiți ca un pictor ale cărui pânze valorează milioane și milioane?
— E vorba de multă muncă grea, zise Ragle. Așa privesc eu situa¬ția. Lucrez opt până la zece ore în fiecare zi.
— Da, da. Înțeleg ce vreți să spuneți.
— Cum ați început? îl întrebă doamna Keitelbein.
— Nu știu precis. Am văzut concursul în ziar și am trimis o soluție. Asta s a întâmplat acum aproape trei ani. A fost o pură întâmplare. Soluțiile mele au fost câștigătoare de la bun început.
— Ale mele nu, spuse Walter. Nu am câștigat nici măcar o dată. De participat, am participat cam de cincisprezece ori.
— Domnule Gumm, înainte de a pleca, aș vrea să vă dăruiesc ceva, îi spuse doamna Keitelbein. Pentru că m ați ajutat. Vă rog să mă aștep-tați aici.
Dispăru într una dintre camerele laterale.
Probabil niște fursecuri, se gândi Ragle.
Când se întoarse constată că ținea în mână un abțibild viu colorat.
— Pentru mașina dumneavoastră, îi spuse ea, întinzându i l. Se poate pune pe lunetă. E vorba de publicitate pentru Apărarea Civilă. Se înmoaie în apă caldă, hârtia se desprinde și atunci emblema se poate lipi.
Doamna Keitelbein radia de fericire.
— Nu am mașină în acest moment, spuse el.
Pe figura ei se putu citi consternarea.
Walter izbucni într un soi de nechezat, altfel deloc răutăcios:
— Hei, știi ceva, poate că ar putea să și o lipească pe spatele hai¬nei!
— Îmi pare foarte rău, spuse doamna Keitelbein, neștiind cum să iasă din încurcătură. Oricum, țin să vă mulțumesc. Aș fi dorit să vă răsplătesc cumva, însă nu mi vine în minte cum. Voi încerca să țin ore cât mai interesante cu putință, ce părere aveți?
— Minunat. Luându și haina, porni spre ieșire. – Trebuie să plec. Atunci, ne vedem marți. La două.
Într un colț al camerei, pe un scaun de la fereastră, cineva con-stru-ise o machetă. Ragle se opri să o cerceteze mai de aproape.
— Ne vom folosi de ceea ce vedeți acolo, îi comunică doamna Kei-tel-bein.
— Ce reprezintă?
Din câte înțelegea, era modelul unui fort militar: un careu înconju¬rat de ziduri unde soldați minusculi își vedeau de datoria lor. Totul era pictat în verde maroniu și în cenușiu. Atingând o țeavă de tun miniatu¬ral de la partea de sus a construcției, constată că lucrarea era din lemn cioplit.
— Arată ca în realitate, comentă el.
— Am construit o mulțime de lucrări ca asta. Grupele mai vechi, vreau să spun. În timpul cursurilor de Apărare Civilă de anul trecut, când locuiam la Cleveland. Mama le a adus cu noi. Consider că altcine¬va nici nu și le dorea.
Necheză iarăși. Era mai degrabă un râs nervos decât lipsit de bu-nă¬voință.
— Aceasta este o replică a Fortului Mormon, îi explică doamna Keitelbein.
— Să fiu al naibii! exclamă Ragle. Chestia asta chiar mă interesea¬ză. Știți, am luptat în al doilea război mondial. Am fost în Pacific.
— Am senzația că am citit acest amănunt, spuse doamna Keitel-bein. Vă bucurați de o asemenea celebritate... din când în când întâl¬nesc mici articole despre dumneavoastră prin reviste. Nu sunteți de-ținătorul recordului de menținere în fruntea unui concurs de presă sau de televi¬ziune?
— Așa s ar zice.
— Ați fost martor al luptelor grele din Pacific? îl întrebă Walter.
— Nu, răspunse el sincer. Am fost aruncat împreună cu un alt băiat pe un petic de țărână, unde nu existau decât câțiva palmieri și o baracă din tablă ondulată, un emițător radio și aparatură meteorologi¬că. El măsura datele meteo, iar eu transmiteam informațiile unei baze a mari-nei aflate la câteva sute de mile sud față de noi. Toată ziua mi o pe-treceam încercând să prevăd cum va fi vremea. Asta era treaba noastră; noi le trimiteam datele, iar buletinul meteorologic îl alcătuiau ei. Dar am ajuns să mă descurc foarte bine. Dacă cercetam cerul și mă uitam la date, îmi era suficient să dau prognoze care de cele mai multe ori se dovedeau corecte.
— Îmi imaginez că situația meteorologică avea foarte mare impor-tanță pentru marină și armata de uscat, spuse doamna Keitelbein.
— O furtună putea da peste cap o operațiune de debarcare, sau să împrăștie un convoi de aprovizionare. În ultimă instanță, putea schimba soarta războiului, comentă Ragle.
— Acesta a fost poate cel mai bun antrenament al dumneavoastră, spuse Walter. Pentru concurs, vreau să spun. Făcând pariuri în legătu¬ră cu vremea.
Ragle începu să râdă.
— Da, chiar asta făceam. Eu ziceam că va ploua la ora zece, iar el paria cu mine că nu se va întâmpla așa. Asta ne a ajutat să petrecem mai ușor doi ani. Și berea. Când ne aduceau proviziile, o dată pe lună, ne lăsau și rația de bere – cea cuvenită pentru un pluton întreg, ne fă¬ceam noi socoteala. Singura problemă era că nu aveam cum să o răcim. Bere caldă, cât era ziua de lungă.
Se lăsase purtat de amintiri. Cât timp trecuse ... doisprezece sau treisprezece ani. Pe atunci avea treizeci și trei de ani. Lucra într o spălătorie cu aburi, când se trezise într o bună zi cu ordinul de încorpo¬rare în cutia de scrisori.
— Ascultă mă, mamă, exclamă Walter agitat, am o idee foarte bu¬nă. Ce ar fi ca domnul Gumm să vorbească elevilor despre experiența lui militară? El ar putea să le insufle senzația de participare directă; înțelegi ce vreau să spun, iminența primejdiei și așa mai departe. Bă¬nuiesc că își amintește antrenamentele pe care le făceau în cadrul trupei, exercițiile de salvare și pentru pregătirea capacității de a reac¬ționa sub foc și în situații critice.
— Experiența mea se limitează la aceste simple exerciții, pe care ți le poți și tu imagina pe cale logică, îi răspunse Ragle.
— Dar trebuie să vă aduceți aminte de povestiri pe care le schim¬bau între ei ceilalți soldați, despre raiduri aeriene și bombardamente, insistă Walter. Nu e neapărată nevoie să fi trecut personal prin ele.
Toți copiii sunt cam la fel, trase Ragle concluzia. Băiatul acesta nu spune lucruri foarte deosebite, în comparație cu Sammy. Sammy are zece ani, iar el în jur de șaisprezece. Cu toate acestea, îi plăcea mult pe amândoi. Iar modul lor de a se purta cu el îl percepea ca pe un compli-ment.
Faima, îi trecu prin minte.
Aceasta este răsplata mea pentru a fi cel mai mare – sau cel mai perseverent – câștigător din istoria concursurilor de dezlegări. Băieții care au între zece și șaisprezece ani mă consideră cineva.
Acest fapt îl amuza și îi spuse lui Walter:
— Marți am să apar în ținuta mea de general.
Ochii băiatului se măriră, apoi încercă să pară calm, chiar blazat:
— Nu glumiți? General în toată regula? Cu patru stele?
— Absolut, spuse el cât mai solemn cu putință.
Doamna Keitelbein zâmbea, iar el îi răspunse la zâmbet.


La ora cinci și treizeci de minute, după ce magazinul fusese închis și încuiat, Vic Nielson îi chemă în jurul lui pe cei trei sau patru angajați de la casele de marcat.
— Ascultați mă, începu el. Își plănuise întreaga zi această scenă. Jaluzelele vitrinelor fuseseră trase, clienții plecaseră. Unul dintre direc¬torii adjuncți ai magazinului începuse să numere banii din case și să pregătească benzile de înregistrare pentru ziua următoare. – Am să vă rog să mi faceți un serviciu. Este vorba de un experiment psihologic. Nu durează decât treizeci de secunde. Bine?
Apelul i se adresa în primul rând Lizei, ea era adevărata conducă-toare a casierilor, iar dacă se arăta de acord, probabil ar fi urmat o și ceilalți.
— Nu ar putea rămâne pe mâine? exclamă Liz.
Deja se îmbrăcase cu haina și schimbase pantofii pe care îi purta la magazin cu cei cu tocuri înalte. În ținuta ei majestuoasă de acum te făcea să te gândești la o splendidă reclamă – tridimensională – pentru suc de ananas.
— Nevastă mea mă așteaptă în mașină, chiar în parcarea noastră, insistă Vic. Dacă nu ies în cel mult două minute, începe să claxoneze. Așa că nici nu are cum să dureze prea mult.
Ceilalți vânzători, niște bărbați mici de statură, urmăreau care va fi reacția Lizei. Încă nu și scoseseră halatele albe și nici creioanele ținute după ureche.
— Foarte bine, spuse ea. Făcându i semn de amenințare cu dege-tul, continuă: Dar dacă ai cumva de gând să ne duci cu vorba, mai bine ne spui de pe acum, să putem pleca.
Vic se duse la raionul de zarzavaturi și fructe, extrase o pungă de hârtie dintr unul din coșuri și începu să o umile. Liz și ceilalți îl priveau plictisiți.
— Uite ce aș vrea să faceți, spuse el, ținând strâns punga umplută cu aer. Voi sparge această pungă, după care am să strig o comandă. Vă rog să faceți exact ceea ce vă spun eu; nu vă gândiți – pur și simplu executați atunci când am să vă comand. Vreau să reacționați fără să stați pe gânduri. Ați înțeles ce vă cer?
Mestecând o gumă pe care o șterpelise de la raionul de dulciuri, Liz spuse:
— Da, am înțeles. Dă i bice, sparge punga și țipă.
— Stați cu fața la mine, le ceru el.
Cei patru stăteau acum cu spatele la ușa mare din sticlă. Era singura prin care ei intrau și ieșeau din magazin.
— O.K., îi atenționa el. Și, ridicând punga, țipă: Fugiți!
După care pocni și punga. Atunci când le dăduse ordinul, cei patru tresăriseră ușor. Când pocnise punga, în schimb – iar bubuitura ei în magazinul gol fusese teribilă – țâșniseră ca niște iepuri.
Nici unul nu o apucase spre ușă. Plecaseră cu toții spre stânga, în direcția unui stâlp vertical de susținere. Șase, șapte, opt pași în direcția respectivă... apoi se opriseră, respirând din greu și deconcertați.
— Ce a mai fost și asta? întrebă Liz. Ai zis că mai întâi pocnești punga, și de fapt mai întâi ai țipat.
— Mulțumesc, Liz, îi răspunse el. Totul e n regulă. Poți să te duci la întâlnirea cu prietenul tău.
Pe când ieșeau în șir indian din magazin, casierii îi aruncară priviri pline de dispreț.
Directorul adjunct, care continua să numere bani și să așeze benzi de hârtie, îi spuse:
— Experimentul îmi era destinat și mie?
— Nu, spuse el atent doar pe jumătate, pentru că se gândea la cele petrecute.
— M am pomenit că mă fac mic și încerc să mă vâr sub tejghea, îi explică bărbatul.
— Mulțumesc, îi răspunse.
Ieșind din magazin, închise ușa în urma lui și traversă parcarea, spre Volkswagen.
Dar în Volkswagen se afla un solid câine ciobănesc german, care ciuli urechile văzând că se apropie cineva. Bara din față avea pe supra-față o urmă adâncă de lovitură. Și toată mașina era foarte murdară.
Ce ți e și cu experimentele astea psihologice, își zise el. Nu era ma¬șina lui. Nu era Margo. Apăruse în parcare cam la ora la care venea ea de obicei să l ia. Restul fusese îndeplinit de propriul său creier.
Se întoarse spre magazin. Când se apropie, ușa din sticlă se des-chise, iar directorul adjunct scoase capul și i zise:
— Victor, la telefon este soția ta. Vrea să vorbească cu tine.
— Mulțumesc, spuse el prinzând ușa, apoi se strecură și merse spre telefonul din perete.
— Dragul meu, se auzi vocea ei, după ce pronunțase „Alo". Îmi pare rău că nu am venit să le aștept, preferi să plec acum spre tine, sau iei autobuzul?
— Voi lua autobuzul.
— Am fost la clubul lui Sammy, îi explică Margo, am ascultat la aparatul lui de radio. E de a dreptul fascinant!
— Foarte bine, spuse el, pregătindu se să închidă. Pe curând!
— Am auzit lot felul de emisiuni, să știi!
După ce îi ură o seară plăcută directorului adjunct, se duse la colț și se urcă într un autobuz. Merse spre casă, împreună cu slujbași și cumpărători, cu doamne în vârstă însoțind copii de școală.
O ordonanță municipală interzisese fumatul în transportul public, dar se simțea atât de tulburat, încât aprinse o țigară. Deschise fereastra din dreptul lui, ca fumul să nu i vină în față doamnei de lângă el.
Experimentul a fost nemaipomenit, își zise el. A ieșit chiar mai bine decât aș fi dorit.
Pornise de la prezumția că oamenii se vor răspândi în diverse direcții, unul spre ușă, altul spre perete, un altul în direcția opusă ușii. Astfel s ar fi verificat teoria lui, potrivit căreia această situație, în care se găseau ei, era întrucâtva întâmplătoare. Că o bună parte a vieților lor fuseseră petrecute altundeva, iar de acele locuri nu și mai amintea nici unul dintre ei.
Dar asta ar fi presupus ca fiecare să posede reflexele sale proprii. Diferite pentru cele patru persoane. Ei se repeziseră cu toții în aceeași di¬recție. Fusese o direcție greșită, dar identică pentru toți. Ei acționa¬seră ca un grup, nu ca niște indivizi separați.
Aceasta însemna, pur și simplu, că experiențele anterioare esenți-ale prin care trecuseră cei patru fuseseră similare.
Cum era posibil așa ceva?
Teoria lui nu putea oferi o explicație.
Și, gândea el trăgând din țigară având grijă ca fumul să iasă pe fe-reastră, nu putea concepe pe loc o altă teorie.
Decât o explicație mediocră oarecare: de exemplu, cei patru vânză-tori îndepliniseră împreună o activitate sau ceva de genul acesta. Era po-sibil să fi locuit în aceeași pensiune, sau să fi luat masa în același local, timp de mai mulți ani, sau să fi mers la școală împreună...
Realitatea noastră nu posedă câtuși de puțin calitatea de a fi etanșă, gândi el. Un strop se scurge pe aici, câțiva stropi pe dincolo, în colț. Pe tavan se formează o pată de umezeală. Dar încotro se duce? Și ce sens are?
Își impuse să restabilească ordinea rațională a lucrurilor. Ia să ve-dem cum mi s a întâmplat, începu el. Am mâncat prea multe paste ita-lienești și m am grăbit să plec de la masa de pocher, într un moment când aveam o carte nici prea proastă, nici prea bună, pentru a lua o pilulă din baie, unde era întuneric.
Și înainte de asta nu s a întâmplat nimic?
Nu, hotărî el. Înainte de asta nu a existat decât un univers însorit. Copiii se zbenguiau, vacile mugeau, câinii dădeau din coadă. Bărbații tăiau gazonul duminica după amiază, ascultând transmisia în direct a meciului la televizor. Am fi putut să mergem așa la infinit. Fără să sesi-zăm absolut nimic.
Cu excepția halucinațiilor lui Ragle, își aminti el.
Și de fapt cum era halucinația aceea, se întrebă. Ragle nu ajunsese niciodată să i spună și lui.
În orice caz, probabil că se repetă în linii mari experiența pe care am trăit o și eu, își zise. Cumva, într un fel sau altul, Ragle se trezea că vede prin realitate. Căscând și mai mult gaura. Sau fiind martor al momentului când se produce spărtura, sau acea imensă rană.
Înțelese atunci că nu i ar fi ajutat prea mult să și comunice, fieca¬re, ceea ce știau, pentru că nu le ar fi spus decât atât: ceva nu este în regulă. Lucru pe care îl știam de la bun început. Reperele ce ni se oferă nu ne dau o soluție; nu fac decât să ne arate cât de răspândit este răul.
Totuși, consider că am făcut o greșeală atunci când i am permis lui Bill Black să ia cu el cartea de telefon, gândi el.
Iar acum ce ne rămâne de făcut? Să facem noi experimente psiho¬lo-¬gice? se întrebă el.
Nu. Unul fusese suficient. Cel pe care îl făcuse, involuntar, în baie. Până și acesta, din urmă, făcuse mai mult rău decât bine, aducând cu sine mai degrabă confuzie decât confirmarea așteptată.
Nu are nici un rost să mă tot zăpăcesc, se gândi el. Sunt destul de tulburat acum ca să mi ajungă pentru tot restul vieții. Ce anume știu si¬gur? Poate că Ragle are dreptate: nu ne ar strica să punem mâna pe cărțile alea barosane de filozofie și să ne apucăm să tocim pe Episcopul Berke¬lry și pe toți ceilalți, cine or fi ei – nu și aducea suficient de bine aminte de nici un alt filozof pentru a se putea aventura dând nume.
Poate dacă mi aș ține ochii aproape închiși, gândi el, să nu mai văd decât o geană de lumină, și m aș concentra cât aș putea eu de tare asu-pra acestui autobuz, asupra bătrânelor grase și obosite ce se întorc de la cum¬părături cu plasele încărcate, și asupra școlărițelor care flecă¬resc, și asu¬pra slujbașilor care și citesc ziarul de seară, și asupra șofe¬ru¬lui cu gâtul roșu, poate o să dispară cu toții. Scaunul care scârțâie sub mine. Fumul puturos care se strecoară de câte ori pornește autobu-zul. Zdruncinăturile, Balansul. Reclamele lipite pe ferestre. Poate pur și simplu vor dispărea...
Strângându și ochii, încercă să facă să înceteze prezența autobu-zu¬¬lui și a pasagerilor. Se strădui timp de zece minute. Mintea îi fu cuprinsă de o stare de letargie. Buricul, își aminti el, cu o chii împă-ienjeniți. Concentrarea asupra unui punct. Alese butonul de sonerie aflat în dreptul lui, pe peretele opus al autobuzului. Butonul rotund și alb. Du te, gândi el. Să dispari.
Dispari.
Dispa
Di
D
.....
Tresări și se trezi. Se lăsase purtat de curent.
Autohipnoză, stabili el. Moțăise, ca și ceilalți pasageri din jurul lui. Capete ce se clătinau la unison, în ritmul mișcărilor autobuzului. Stân-ga, dreapta. În față. Lateral. Dreapta. Stânga. Autobuzul se opri la un stop. Capetele rămaseră la același unghi.
În spate, când autobuzul porni de pe loc.
Înainte, când autobuzul se opri.
Să dispari.
Dispari
Di
Și atunci, prin ochii pe jumătate închiși, văzu cum pasagerii dispar.
Și deodată... minune! gândi el. Cât de minunat era.
Nu. Nu dispăreau câtuși de puțin. Autobuzul și pasagerii nu dis-păru¬seră deloc. Se instalase doar o schimbare profundă, dar, ca și în cazul ex¬perimentului lui din magazin, ceva nu se potrivea; nu era ceea ce și dorea el.
Să te ia naiba, gândi el. Dispari!
Părțile laterale ale autobuzului deveniră transparente. Putea să vadă în stradă, trotuarele și magazinele. Elemente subțiri de montaj, scheletul unui autobuz. Cingători din metal, o cutie goală, găunoasă. Fără scaune. Doar o fâșie, o bucată de podea pe care fuseseră rezemate niște forme drepte, lipsite de trăsături, asemănătoare sperietoarelor de ciori. În ele nu exista viață. Se înclinau înainte, înapoi, înainte, înapoi. Undeva în fața lui îl văzu pe șofer; șoferul nu se schimbase. Gâtul roșu. Spate lat și puternic. Conducând un autobuz gol, găunos.
Oamenii goi, se gândi el. Ar fi trebuit să consultăm și poezia.
El era singura persoană de acolo, în afara șoferului. Autobuzul se deplasa cu adevărat. Se deplasa prin oraș, din cartierul comercial spre cel rezidențial. Șoferul îl ducea spre casă. Când își deschise din nou ochii larg, toți oamenii aceia care clătinau din cap se întorseseră la locul lor. Cei ce făcuseră cumpărături. Slujbașii. Elevii. Zgomotul, mirosurile și flecăreala.
Nimic nu funcționează ca lumea.
Autobuzul claxonă o mașină care ieșea dintr un loc de parcare. To-tul reintrase în normal.
Experimentele astea, cugetă el. Dacă mi se întâmpla să cad prin po¬dea, pe pavajul străzii? Și mai gândi, cu teamă: Dacă se întâmpla să înce¬tez să mai exist?
OARE ASTA A VÃZUT ȘI RAGLE?



ȘAPTE

CÂND AJUNSE ACASÃ, lui Vic îi fu imposibil să găsească pe unde¬va vreun suflet.
Pentru o clipă, se lăsă copleșit de panică. NU, gândi el.
— Margo! strigă el.
Toate camerele erau pustii. Porni să caute în toate părțile, încer-când să și păstreze calmul.
Într un târziu, observă că ușa din spate era deschisă.
Ieși în curte și privi în jur. Nici urmă de ei. Ragle, Margo sau Sam-my, nici măcar unul din ei.
O luă pe potecă, trecu de frânghia de rufe, de tufele de trandafiri și ajunse la clubul lui Sammy, clădire lipită de gardul din spate.
Bătu la ușă și de îndată fu cercetat de fiul său printr una dintre fantele speciale practicate în lemn.
— O, salut, tăticule, îi spuse Sammy.
Băiatul descuie și i deschise imediat ușa.
În interiorul clubului, Ragle stătea la masă, purtând căștile la urechi. Margo stătea lângă el, cu un teanc mare de foi în față. Se vedea că scriseseră amândoi, strângând o mulțime de notițe luate în fugă.
— Ce se întâmplă? se interesă Vic.
— Suntem în plină urmărire, îi răspunse Margo.
— Asta văd și eu, dar cu ce soi de pradă vă alegeți?
Fără să și fi scos căștile de la urechi, Ragle se întoarse spre el, cu o lumină licărindu i în ochi:
— Îi alegem pe cei mai importanți dintre ei.
— Cine? dori să știe Vic. Cine sunt „ei"?
— Ragle afirmă că s ar putea să dureze ani întregi ca să poți afla, îi răspunse Margo, cu figura însuflețită și ochi plini de strălucire.
Sammy rămăsese absolut nemișcat, cuprins de extaz; cei trei se af-lau într o stare unică, așa cum Vic nu i mai văzuse vreodată.
— Dar acum avem un mijloc de a i asculta, continuă ca. Și am început deja să luăm note. Uite. Îi întinse teancul de hârtii. – Tot ceea ce spun, notăm absolut totul.
— Radioamatori? întrebă Vic.
— Da, îi confirmă Ragle. Și comunicări între nave și punctul lor de comandă; punctul lor de comandă este, evident, foarte aproape.
— Nave? repetă Vic. Nave oceanice, vrei să spui?
Ragle îi făcu semn spre cer.
Cristoase, gândi Vic. Și atunci simți și el aceeași tensiune și dez-lănțuire frenetică.
— Când trec pe deasupra noastră, îi explică Margo, se aud foarte tare și clar. Timp de aproximativ un minut. După care, încet, dispar. Îi auzi cum vorbesc, nu numai semnale, ci conversații în toată regula. Fac o groază de glume.
— Sunt foarte comici, completă Ragle. Aruncă poante tot timpul.
— Vreau să aud și eu, spuse Vic.
După ce se așeză la masă, Ragle îi dădu căștile și îl ajută să și le așeze pe cap.
— Þi l reglez eu? Să potrivesc postul, tu doar ascultă. Când prinzi un semnal ca lumea, îmi zici, ca să mă opresc.
Semnalul nu se lăsă așteptat prea mult. Un bărbat care prezenta niște informații despre un proces industrial. Vic ascultă o vreme, apoi Întrebă:
— Ce ați reușit să aflați? Ce puteți să mi spuneți?
— Deocamdată, nimic, îi răspunse Ragle, cu entuziasm maxim. Dar nu ți dai seama? ȘTIM CÃ SUNT ACOLO.
— Asta o știam deja, spuse Vic. Ori de câte ori zburau pe deasupra noastră.
Atât Ragle cât și Margo – și Sammy, de altfel – păreau puțin des¬cum-păniți. După o pauză, Margo se uită întrebătoare spre fratele ei.
— E o noțiune greu de explicat, zise acesta.
De undeva, din afara clubului se auzi o voce:
— ... hei, băieți. Pe unde sunteți?
Margo își ridică mâna, în semn de avertisment. Ascultau toți cu mare atenție.
Cineva îi căuta prin curte. Vocea se auzi din nou, de această dată mai aproape:
— Oameni buni!
— E Bill Black, șopti Margo.
Sammy se uită printr una dintre fantele lui speciale de observație, apoi confirmă și el:
— Mda. E domnul Black.
Vic îi luă locul fiului său, se aplecă și se uită prin gaură. Bill Black stătea în mijlocul aleii, fiind, evident, pornit în căutarea lor. Se vedea limpede că este mirat și enervat. Intrase în casă, fără îndoială, văzând că nu i răspunde nimeni, ușa nefiind încuiată.
— Mă întreb ce vrea, spuse Margo. Dacă stăm liniștiți, poate îi vine ideea să plece. Probabil ne invită să luăm cina cu ei, sau să ieșim pe undeva împreună.
Rămaseră în așteptare.
Bill Black se învârtea peste tot fără rost, lovind cu piciorul în iarbă.
— Hei, băieți! strigă el. Unde naiba sunteți?
Tăcere.
— M aș simți penibil dacă ne ar prinde ascunzându ne aici, spuse Margo, râzând nervos. De parcă am fi niște copii. Să știi că arată foarte caraghios cum stă și și întinde gâtul în toate părțile, doar doar ne o ve-dea pe undeva. Ca și cum și ar închipui că ne am ascuns în iarba aceea mai înaltă.
Pe peretele clubului fusese fixată o armă de jucărie pe care Vic i o făcuse cadou lui Sammy cu prilejul unui Crăciun. Pe ea erau montate tot felul de aripioare și bobine, iar pe cutia în care fusese cumpărată scria „Aruncător pentru rachete robot din secolul al XXIII lea, capabil să distrugă munți". Sammy alergase cu ea câteva săptămâni, după care arcul trăgaciului se stricase, iar arma fusese urcată pe zid, ca un trofeu, impunând respect prin simpla ei prezență.
Vic o coborî acum de unde era pusă, descuie ușa clubului, o des¬chi-se și păși afară.
Stând cu spatele la ci, Bill Black striga:
— Hei, oameni buni! Unde sunteți?
Vic se lăsă pe vine și ridică arma, îndreptând o spre Black:
— Ești un om mort, spuse el.
Întorcându se cu fața spre el, Black se trezi sub amenințarea puș¬tii. Se albi și chiar ridică brațele pe jumătate. Apoi observă clubul, pe
Ragle, Margo și Sammy care se uitau la el, și aripioarele și bobinele viu colorate de pe armă. Lăsă brațele în jos și zise:
— Ha ha.
— Ha ha, îi răspunse și Vic.
— Ce făceați aici? se interesă Black.
Din interiorul casei familiei Nielson își făcu apariția și Junie Black. Coborî încet treptele verandei și se duse lângă soțul ei. Erau amândoi posomorâți. Junie îl prinse pe Bill de talie. Bill se abținu atunci să mai zică ceva
— Bună, salută Junie.
Margo ieși din clădirea clubului.
— Voi ce căutați acolo? o luă ea la rost pe Junie, cu o voce care ar fi făcut o pe orice altă femeie să bată în retragere. Cumva vă făceați cuibul la noi în casă?
Cei doi Black se mulțumiră să se uite la ei.
— Haide, haide, spuse Margo, cu mâinile în șolduri. Simțiți vă ca acasă.
— Stai ușor, interveni Vic.
Margo nu se lăsă însă și continuă:
— Da, pur și simplu au intrat în casă, fără să ceară voie nimănui, îmi imaginez că nu le a scăpat nici o cameră. Cum ți s a părut? o întrebă pe Junie. Paturile erau făcute cum se cuvine? Ai găsit praf pe perdele? Þi a plăcut vreun lucru anume?
Ragle și Sammy ieșiră și ei din club, alăturându li se lui Vic și consoartei lui. Cei patru stăteau acum față în față cu Bill și cu Junie Black.
Bărbatul sparse tăcerea în cele din urmă:
— Îmi cer scuze pentru că v am violat proprietatea. De fapt, do¬ream să vă întrebăm dacă nu doriți să ieșiți împreună cu noi la o par¬tidă de bowling în această seară.
Junie zâmbea prostește lângă bărbatul ei. Lui Vic îi era puțin milă de ea. Era limpede că nu și făcuse nici cea mai mică problemă că ar putea să supere pe cineva; probabil nu fusese conștientă nici măcar de comiterea unei infracțiuni. Îmbrăcată în pulover și în pantaloni albaștri din bumbac, cu părul legat cu o panglică, era încântătoare și copilăroa¬să.
— Îmi pare rău, spuse Margo. Dar nu trebuie să dai buzna în casele altor oameni, să ții minte chestia asta.
Junie se trase înapoi, speriată și tulburată.
— Eu..., murmură ea.
— Am spus deja că îmi cer scuze, interveni Black. Pentru numele lui Dumnezeu, ce mai vreți?
Și el lăsa impresia că este la fel de afectat.
Vic îi întinse mâna. Furtuna trecuse acum cu bine.
— Dacă vrei, poți să rămâi tu aici, îi spuse Vic lui Ragle, arătând spre club. Noi intrăm în casă și pregătim cina.
— Ce aveți înăuntru? întrebă Black. Desigur, numai dacă mi este permisă această curiozitate. În orice caz, judecând după fețele voastre, e o chestie al naibii de serioasă.
Atunci luă cuvântul Sammy:
— Nu puteți intra în club.
— De ce nu? întrebă Junie.
— Nu sunteți membri, răspunse Sammy.
— Nu putem fi primiți? insistă Junie.
— Nu, veni răspunsul.
— De ce nu?
— Pur și simplu, nu se poate, se încăpățână Sammy, privind spre tatăl său.
— Așa este, spuse Vic. Îmi pare rău.
El și Margo, împreună cu familia Black urcară scările și intrară în casă.
— Nu am cinat încă, spuse Margo, căreia încă nu i trecuse criza de ostilitate.
— Nici noi nu vroiam să plecăm imediat, protestă Junie. Pur și sim¬plu am zis să nu vă faceți un alt plan. Uite ce este, copii, dacă tot nu ați început încă pregătirea cinei, de ce nu vreți să mâncați la noi? Avem un picior de miel, mazăre congelată câtă vrei, iar Bill a cumpărat înghe-țată în drum spre casă, i se adresă lui Margo, aproape implorând o. – Ce zici?
— Mulțumesc, îi răspunse Margo, dar rămâne mai bine pentru altă dată.
Bill Black nu părea să se fi calmat de tot: se purta rezervat, demn și oarecum rece față de ei.
— După cum știți, sunteți oricând bineveniți la noi în casă, le spu¬se el. Își conduse soția spre ieșirea principală. – Dacă vă va face plăcere să mergeți la o partidă de bowling cu noi, vă așteptăm cam pe la opt. Dacă nu... Ridică din umeri. – Ei bine, nu i nimic.
— Rămâne să ne vedem. Sper că veți veni, le spuse Junie cu un zâmbet cât se poate de cald, înainte ca ușa să se închidă după ei.
— Ce nesuferiții! comentă Margo.
Deschizând robinetul, lăsă apa caldă să curgă într un ceainic.
— S ar putea construi o întreagă tehnică psihologică pornind de la modul cum reacționează oamenii atunci când sunt luați prin surprin-dere, înainte de a avea timp să gândească, zise Vic.
Robotind la pregătirea cinei, Margo îi răspunse:
— Bill Black a avut o reacție rațională. A ridicat mâinile în sus și nu le a coborât până ce nu s a convins că era doar o armă de jucărie.
— Mă întreb, totuși, ce șanse existau ca el să nimerească exact în momentul acela?
— Unul dintre ei se învârte obligatoriu pe la noi. Îi știi prea bine cum sunt.
— Adevărat, continuă el.


Ragle Gumm stătea cu căștile pe urechi în clubul încuiat cu lacăt, ascultând un post cu emisie puternică; din când în când, nota câte ceva. De a lungul anilor, își alcătuise mai multe sisteme de notare foarte rapide, care îi fuseseră utile la munca lui pentru concurs: în timp ce asculta, nu numai că rezuma permanent cele auzite, dar consemna și comentariile, ideile și reacțiile lui proprii. Pixul pe care îl ținea în mână – unul dintre cele dăruite de Bill Black – zbura pur și simplu.
— Să știi că scrii foarte repede, unchiule Ragle, îi spuse Sammy. Dar poți să citești, după ce ai terminat?
— Da.
Semnalul provenea, fără nici o îndoială, de la terenul de aterizare din apropiere. Ajunsese deja să recunoască vocea operatorului. Ceea ce l interesa era să afle natura traficului spre și dinspre aeroport. Unde se duceau? Treceau pe deasupra capetelor lor cu viteze fantastice. Cât de repede? De ce nu știa nimeni din oraș despre aceste zboruri? Era vorba de niște instalații militare secrete, de niște avioane noi, experi¬mentate, de care publicul nu auzise încă? Rachete de recunoaștere... sisteme de urmărire...
— Aș pune pariu că ai contribuit la descifrarea codului japonezilor în timpul războiului mondial, îi spuse Sammy.
Auzind cele zise de băiat, Ragle avu iarăși senzația bruscă și totală de inutilitate. Închis în clubul construit de un copil, cu o pereche de căști puse la urechi, ascultând ore întregi la un aparat cu galenă con-struit de un elev de școală generală... urmărind mesajele radioamatori¬lor și ale controlorilor de zbor, de parcă ar fi fost el însuși lot un școlar.
Probabil nu sunt întreg la minte, își zise.
Eu, bărbatul care pretinde că a luptat într un război. Am patruzeci și șase de ani, deci adult, după toate aparențele.
Da, își continuă el gândurile. Eu sunt un tip care stă pe acasă și și câștigă existența, în modul nu cel mai cinstit cu putință, trimițând răs-punsuri la concursul UNDE L GÃSIM MÂINE PE OMULEÞUL VERDE? Concurs dintr un ziar. În timp ce alți adulți au servicii, soții și case ale lor proprii.
Eu sunt un retardat – un psihopat. Am și halucinații. Da, cugetă el. Dement. Infantil și lunatic. Ce oi căuta eu aici, stând la masa asta? Visez cu ochii deschiși, în cel mai bun caz. Fantezii despre rachete care trec în zbor pe deasupra capetelor noastre, armate și conspirații. Para¬noia.
Psihoză paranoică. Îmi imaginez că mă aflu în centrul unor vaste eforturi făcute de milioane de femei și bărbați, presupunând miliarde de dolari și o muncă nesfârșită... un univers care execută o mișcare de revoluție în jurul meu. Fiecare moleculă acționează cu mine în gând. O radiație externă care are importanță... pentru stele. Ragle Gumm în chip de țel al întregului proces cosmic, de la debut și până la entropia finală. Toată materia și spiritul nu există decât pentru a se roti în junii meu.
— Unchiule Ragle, crezi că poți să descifrezi și codul lor, tot așa cum ai făcut și cu al japonezilor?
Se ridică în picioare și i răspunse:
— Nu există nici un cod. Vorbesc și ei ca toată lumea. E un bărbat oarecare urcat într un turn de control, urmărind cum aterizează avioa-nele militare. Se întoarse spre băiat, care îl urmărea nemișcat și foarte atent. – Un tip obișnuit, de treizeci și ceva de ani, care joacă biliard o dată pe săptămână și se dă în vânt după televizor. Ca și noi.
— Unul dintre inamici, răspunse Sammy.
Ragle îi răspunse supărat:
— Nu trebuie să mai vorbești așa. De ce spui un asemenea lucru, care nu există decât în imaginația ta?
Din vina mea, își zise el. Eu ți am inspirat toate astea.
Vocea din căști spunea:
— ... foarte bine, LF 3488. Am primit forma corectată. Poți să i dai bătaie. Da, probabil că te afli chiar deasupra.
Construcția clubului se clătină.
— Tocmai trece unul dintre ei, spuse Sammy agitat.
Vocea continuă:
— ... perfect limpede... Nu, e perfect. Treci chiar acum deasupra lui.
„Deasupra LUI", îi trecu prin minte lui Ragle.
—... acolo, sub tine, zicea vocea. Da, sub tine se află însuși Ragle Gumm. O.K., te vedem. Poți să i dai drumul.
Vibrațiile se potoliră.
— S a dus, comentă Sammy. Poate că a aterizat.
Punându și căștile pe masă, Ragle Gumm se pregăti să plece:
— Ascultă tu acum, îi spuse el băiatului.
— Tu unde te duci?
— Vreau să mă plimb puțin.
Ragle descuie ușa clubului și ieși afară, în aerul proaspăt și rece al serii.
Lumina aprinsă la bucătărie... sora și cumnatul lui se află acolo. Pregătesc cina.
Plec, cugetă Ragle. Mă duc de aici. Gândul ăsta l am avut și înain¬te. Acum nu mai pot amâna.
Mergând atent pe aleea ce ocolea casa, ajunse până la veranda din față, intră în casă și se opri direct în camera lui, fără ca Vic sau Margo să l audă. Ajuns acolo, adună toți banii pe care reuși să i găsească prin sertarele mesei de toaletă, în buzunarele hainelor, uitați în plicuri nedes¬făcute, și tot mărunțișul dintr un vas. Punându și o haină, ieși din casă pe ușa din față și plecă foarte repede, mergând pe trotuar.
Cam după cinci minute apăru un taxi. Făcu semn și mașina trase lângă el.
— Du mă la stația unde opresc cursele Greyhound, îi spuse șoferu¬lui.
— Da, domnule Gumm, îi răspunse șoferul.
— Mă cunoști?
Iată cum se întâlnea iarăși cu această proiecție a personalității lui infantile și paranoice: eul infinit. Toată lumea este conștientă că exist și se gândește la mine.
— Desigur, răspunse șoferul, punând mașina în mișcare. Dumnea¬ta ești câștigătorul concursului aceluia. Am văzut fotografia din ziar și mi am zis, ce să vezi, locuiește chiar la noi în oraș. Poate că într o bună zi se va sui la mine în taxi.
Deci totul se explică, cugetă Ragle. Ciudatul amestec dintre reali-tate și nebunia lui. Adevărata faimă, la care se adăuga cea imaginară.
Atunci când mă recunosc șoferii de taxi, stabili el, probabil că lucrurile se petrec aievea. Dar atunci când cerurile se deschid și Dumne-zeu mi se adresează pe nume... atunci înseamnă că s a instalat psihoza.
Nu era prea simplu de făcut distincția.
Mașina o luă pe străzi întunecate, trecând pe lângă magazine și case. În cele din urmă, ajunseră în cartierul comercial din centru, unde mașina opri la bordură, în fața unei clădiri cu cinci etaje.
— Am ajuns, domnule Gumm, îi comunică șoferul, sărind din mașină, ca să i deschidă portiera.
Ragle coborî și vârî mâna în interiorul hainei, scoțând portofelul. Cercetă clădirea, în timp ce șoferul lua bancnota.
În lumina străzii, clădirea i se păru familiară. O recunoștea, chiar și noaptea.
Era chiar blocul GAZETTE.
Urcându se înapoi în mașină, spuse:
— Eu vreau să merg la la stația de autobuze GREYHOUND.
— Cum? exclamă șoferul, ca lovit de trăsnet. Asta a fost comanda? Să mă bată... sigur că așa ai zis. Sări înapoi în mașină și porni motorul. – Sigur că da, mi aduc aminte. Dar ne am luat cu vorba despre concur¬sul acela al dumitale, iar eu am început să mă gândesc la ziar. În timp ce conducea, întorcea din când în când capul, rânjindu i lui Ragle. – Am făcut pur și simplu o confuzie între dumneata și GAZETTE în nuntea mea... mare prost sunt și eu.
— Nu face nimic, îl liniști Ragle.
Mergeau tot mai departe. În cele din urmă, pierdu șirul străzilor.
Nu avea nici cea mai mică idee unde se aflau; formele întunecate ale fabricilor închise acum defilau undeva la dreapta, împreună cu ceea ce părea a fi o linie de cale ferată. Mașina se clătină poticnindu se de câteva ori, probabil atunci când trecea peste șine. Văzu și terenuri vira-ne... un cartier industrial, unde nu se zărea nici o lumină.
Mă întreb, se gândi Ragle, oare ce ar zice șoferul dacă i aș pretinde să mă scoată din oraș?
Aplecându se înainte, îl bătu pe umăr.
— Da, domnule Gumm.
— Nu ai vrea mai bine să mă scoți din oraș? Renunț să mai merg la autobuz.
— Îmi pare râu, domnule. Nu pot ieși pe drumurile dintre orașe. E¬xistă o regulă care îmi interzice. Noi efectuăm transportul în interiorul orașului și nu trebuie să facem concurență liniei de autobuze. Aș încăl¬ca o hotărâre a municipalității.
— Câștigi și dumneata câțiva dolari în plus. Nu trebuie decât să mergi vreo patruzeci de mile, cu aparatul deschis... aș pune pariu că ai mai făcut chestia asta, în ciuda hotărârii.
— Ba nu am făcut o niciodată. Poate alți colegi de ai mei, dar eu nu. Nu aș vrea să mi pierd licența. Dacă patrula de pe șosea prinde un taxi de oraș la ei în sector, îl pun să tragă pe dreapta, iar dacă are client, paf, i a și luat șoferului licența, care costă cincizeci de dolari. Iar șoferul și a pierdut pâinea.
Nu cumva și au pus în gând să mă împiedice să plec din oraș? se gândi Ragle în sinea lui. Or fi pus la cale o mașinațiune?
Iar m a apucat nebunia, îi trecu prin cap.
Și totuși, dacă este așa?
Cum aș putea ști cu exactitate? Ce dovezi am?
Lumina albastră a unui tub de neon atârna în mijlocul unei nes-fârșite întinderi. Taxiul se apropie de ea și se opri lângă o bordură.
— Am ajuns, spuse șoferul. Aici este stația de autobuz.
Deschizând ușa, Ragle coborî pe trotuar. Pe tăbliță nu era scris Greyhound, ci NONPAREIL COACH LINES.
— Hei, exclamă el, șocat. Eu spusesem la Greyhound.
— Aici este Greyhound, îi răspunse șoferul. Adică o firmă echiva-lentă. Unica linie de autobuze. Greyhound nu circulă pe aici. Pentru un oraș de dimensiunile acestea, statul nu concesionează drepturile decât unei singure linii de autobuze. Nonpareil a pătruns aici cu mulți ani în urmă, înaintea Greyhound ului. Greyhound a încercat să i cumpere, dar nu au vrut să vândă. Atunci Greyhound a încercat să...
— Foarte bine, i o tăie Ragle.
Plăti cursa, îi lăsă și un bacșiș șoferului, apoi traversă trotuarul în direcția clădirii dreptunghiulare, din cărămidă, unica pe o rază de mai multe mile. De o parte și alta a ei creșteau buruieni. Peste tot se vedeau sticle sparte... resturi de hârtie. O zonă lăsată în paragină, socoti el. În marginea orașului. La mare distanță se distingea firma unei benzinării, iar dincolo de ea luminile unei străzi. Nimic altceva. Aerul răcoros al nopții îl făcu să tremure; deschise ușa din lemn și intră în sala de aș-teptare.
Se trezi învăluit de sunetul distorsionat al unei muzici agresive și de aerul obosit și albastru. Sala de așteptare era supraaglomerată. Băn-cile fuseseră deja ocupate de marinari adormiți și femei borțoase, triste și obosite peste poate, de bătrâni îmbrăcați în paltoane, comis voiajori cu valizele lor conținând mostre, copii frumos gătiți, nervoși și agitați. Între el și ghișeul de bilete se desfășura o coadă respectabilă care nu înainta absolut deloc.
Închise ușa și se așeză la rând. Nimeni nu l băgă în seamă. Uite, acum e un moment când mi aș dori ca psihoza mea să se îndeplineas¬că, își zise el. Tare mi ar conveni ca toate acestea să se rotească în jurul meu, cel puțin până ajunge ghișeul de bilete undeva la îndemână.
Oare la ce interval trece pe aici un autobuz al lui Nonpareil Lines, se întrebă.
Își aprinse o țigară și încercă să și găsească o poziție cât mai con-fortabilă. Dacă se sprijinea de perete, picioarele sale nu mai erau obli-gate să i suporte toată greutatea. Prea mult nu ajuta nici chestia asta. Oare cât timp avea să și petreacă aici?
O jumătate de oră mai târziu, înaintase numai câțiva centimetri. Și nimeni nu plecase încă din fața ghișeului. Întinzându și gâtul, încercă să l vadă pe funcționar. Fără succes. O femeie în vârstă, masivă, ocupa primul loc al cozii; stătea cu spatele spre el și nu i rămânea decât să presupună că era pe cale să și cumpere biletul. Dar operațiunea nu se mai sfârșea. În spatele ei, un bărbat subțire, între două vârste, îmbrăcat într un costum la două rânduri, rodea plictisit o scobitoare. După el, un băiat și o fată își murmurau ceva, fiind absorbiți total de conversația lor. După aceea, coada se contopea într o masă uniformă, în care nu mai distingea decât spatele bărbatului din fața lui.
După trei sferturi de oră încă se mai afla în același loc. Este posibil ca un nebun să și iasă din minți? Își puse el întrebarea. Cum trebuia să procedezi pentru a ți face rost de un bilet de călătorie pe Nonpareil Lines? Voi rămâne oare aici pentru totdeauna?
O teamă tot mai acută punea stăpânire pe el. Poate că avea să stea la această coadă până la moarte. Într o realitate neschimbată... același om înaintea lui, același tânăr soldat în spatele lui, aceeași femeie neferi¬cită, privind în gol de pe banca din dreptul lui.
Tânărul soldat făcu o mișcare necontrolată și îl izbi din greșeală.
— Scuză mă, prietene, murmură acesta.
Îi mormăi și el ceva, în chip de răspuns.
Soldatul își împreună degetele și și trosni încheieturile. Își linse buzele, apoi i se adresă lui Ragle:
— Ascultă, amice, pot să te rog ceva? Vrei să mi ții și mie puțin rândul la coadă? Înainte ca Ragle să i poată răspunde, soldatul se întoarse spre femeia ce stătea în spatele lui. – Doamnă, trebuie să mă duc să văd ce face colegul meu; pot să ies puțin din coadă, fără să mi pierd rândul?
Femeia îi făcu semn că da.
— Mulțumesc, zise soldatul și își croi drum prin masa de oameni către un colț al sălii de așteptare.
Un alt soldat stătea acolo așezat cu picioarele depărtate, cu fața sprijinită de genunchi și brațele atârnându i. Camaradul se lăsă lângă el, îl clătină și începu să i vorbească foarte insistent. Soldatul prăbușit își înălță capul, iar Ragle constată că avea ochii împăienjeniți și gura strâmbă, pe jumătate deschisă, exact ca bețivii.
Bietul băiat, se gândi el. A făcut o lată. Pe când era în serviciul militar i se întâmplase și lui de mai multe ori să se trezească în cine știe ce stație amărâtă de autobuz, cu o mahmureală îngrozitoare în cap, trebuind apoi să ajungă repede la unitate.
Soldatul se întoarse repede la rând. Foarte agitat, se ciupi de buză, se uită la Ragle și zise:
— Coada asta, nu se mișcă absolut deloc. Cred că stau aici de la ora cinci. Figura lui tânără și blândă era acum chinuită de teamă. – Trebuie să ajung la unitate. Dacă Phil și cu mine nu suntem acolo înainte de ora opt, ne declară dezertori.
Nu avea mai mult de nouăsprezece sau douăzeci de ani, aprecie Ragle. Blond și puțin prea slab. Nu încăpea îndoială că el era singurul în stare să rezolve problema; pe colegul lui nu se putea conta.
— Ghinion, spuse Ragle. La ce distanță se află unitatea voastră?
— E aeroportul acela de lângă șosea, răspunse soldatul. O bază pentru rachete, de fapt. Înainte a fost aeroport.
Dumnezeule mare, se gândi Ragle. Exact acolo unde decolează și aterizează chestiile alea.
— Și cum ați nimerit tocmai aici? se interesă el pe tonul cel mai neutru cu putință.
— Ba bine că nu, în gaura asta puturoasă, răspunse soldatul cu enorm dezgust. Nu, noi venim tocmai de pe litoral; am avut o săptă¬mână de permisie. Am mers cu mașina.
— Cu mașina, repetă Ragle. Bine, și atunci cum de vă aflați aici?
— Șoferul este Phil, îi explică tânărul soldat. Eu nu știu să conduc. Iar el nu s a trezit. Era o rablă ajunsă în ultimul hal. Am părăsit o. Nu putem aștepta până ce se trezește el din beție. Oricum, ar fi nevoie și de un cauciuc nou. Am lăsat o mai încolo, pe șosea, cu un cauciuc spart. Nu valorează decât vreo cincizeci de dolari, e un Dodge din '36.
— Dar dacă aș conduce eu, îi propuse Ragle, nu ai fi de acord să mergi cu mașina?
— Și cum rămâne cu roata aceea dezumflată? îi întrebă soldatul, măsurându l atent cu privirea.
— Contribui eu cu chestia asta. Þinându l pe soldat de braț, îl scoase din coadă și îl conduse până în colțul sălii unde zăcea colegul lui. – Poate ar fi mai bine dacă așteaptă aici până punem mașina în funcțiune, propuse el.
Soldatul Phil nu părea în stare să meargă toarte departe sau foarte repede. Nici nu dădea senine că ar înțelege prea bine unde se află.
— Hei, Phil, domnul ăsta zice că vrea el să conducă. Dă mi cheile.
— Tu ești, Wade? mormăi Phil din letargia lui.
Wade se lăsă pe vine și începu să cotrobăie în buzunarele amicu¬lui.
— Poftim, spuse el, întinzându i lui Ragle cheia recuperată. Ascul-tă mă, i se adresă acum lui Phil. Tu rămâi aici. Ne întoarcem la mașină și o punem la punct, pe urmă trecem pe aici și te luăm. Bine? Ai înțe¬les?
Phil făcu semn din cap.
— Hai s o luăm din loc, îi propuse Wade lui Ragle. După ce ieșiră din sala de așteptare pe strada întunecată și rece, Wade adăugă: – Sper din toată inima ca prostul ăsta să nu intre în panică și s o șteargă; nu l am mai găsi în vecii vecilor.
Era o noapte neagră ca smoala. Ragle nu distingea nici măcar pa-va¬jul crăpat și năpădit de buruieni pe care călcau.
— Nu cumva aici și a înțărcat dracu' copiii? spuse Wade. Întot-deauna stațiile astea de autobuz se construiesc în mahalale, dacă orașul este suficient de mare să aibă așa ceva, iar dacă nu, atunci o construiesc la mama naibii, ca pe asta. Mergea strivind sub tălpi tot felul de ră¬mășițe, pe care nu le putea vedea. – Grozav de întuneric, comentă el. Oare cum or fi socotit doar câte o lumină la fiecare două mile?
Un strigăt răgușit venit din spatele lor îi făcu să se oprească. Ragle se întoarse și îl văzu pe celălalt soldat stând sub lumina albastră de neon de la Nonpareil Coach Lines. Clătinându se, ieșise după ei; acum se înclina când într o parte, când în cealaltă, urlând, și după ce merse
102
câțiva pași, se opri din nou, lăsând jos cele două valize pe care le târa după sine.
— Iisuse Cristoase, exclamă Wade. Trebuie să ne întoarcem. Alt¬fel se împleticește pe undeva și nu l mai găsim. O porni înapoi, iar lui Ragle nu i rămase decât să l urmeze. – Probabil că ar dormi toată noaptea pe maidanul ăsta.
Ajunși lângă soldat, acesta se agăță de Wade, se sprijini și spuse:
— Voi doi ați plecat și m ați părăsit.
— Tu vei rămâne aici, încercă Wade să l convingă. Rămâi aici cu bagajul, până mergem noi și aducem mașina.
— Eu trebuie să conduc, răspunse Phil.
Wade îi explică foarte amănunțit situația. Învârtindu se în jurul lor fără rost, Ragle se întreba cât se va mai putea stăpâni. În cele din urmă, Wade luă o valiză și porni.
— Haide să mergem, îi spuse el lui Ragle. Ia o pe cealaltă, altfel ăs¬ta o lasă pe undeva și nu o mai vedem niciodată.
— Probabil m a dat cineva de a rostogolul, mormăi Phil.
O luară din loc, poticnindu se însă de nenumărate ori. Ragle pier¬du noțiunea timpului și a spațiului; un felinar de stradă creștea, trecea pe deasupra capului lor, scăldându i o vreme în lumina galbenă și stră-luci¬toare, stingându se apoi în urma lor. Pe urmă începea să crească urmă¬torul. Trecură de terenul viran, iar în locul lui apăru clădirea greoaie, inertă a unei fabrici. Toți trei traversară o mulțime de șine. În dreapta, se vedea foarte aproape un șir de platforme de încărcare din beton, cam până la înălțimea umerilor. Phil se împiedică de una dintre ele, apoi se sprijini și rămase cu capul pe braț, dormind profund.
O mașină ce se vedea în față, trasă la bordură, îi atrase atenția lui Ragle.
— Asta e?
Cei doi soldați se uitară într acolo.
— Cred că da, spuse Wade bucuros. Hei, Phil... nu i aia mașina?
— Sigur că da.
Automobilul era înclinat într o parte. Avea o pană de cauciuc.
— Acum trebuie să facem rost de o cameră, spuse Wade, aruncând cele două bagaje pe bancheta din spate a mașinii. Punem cricul, scoatem roata și ne uităm de ce dimensiune avem nevoie.
El și Ragle descoperiră un cric în portbagaj. Între timp, Phil o luase din loc; l au văzut ceva mai încolo, cu capul dat pe spate, contemplând cerul.
— O să rămână așa cam o oră, spuse Wade, în timp ce ridica mași¬na. Există o stație Texaco ceva mai încolo, am trecut pe lângă ea chiar înainte de pană.
Dovedind îndemânare și experiență, scoase roata și o rostogoli pe trotuar. Ragle îl urmă.
— Unde o fi Phil? se interesă Wade, privind în jur.
Constată că acesta dispăruse cu desăvârșire.
— Să l ia naiba, zise Wade. O fi pornit o pe undeva.
— Haide să mergem la benzinărie, spuse Ragle. Nu am toată noap-tea la dispoziție, iar tu cu atât mai puțin.
— Asta așa este. Păi, filozofă Wade, poate că i vine ideea să se în-toarcă și să se suie în mașină.
Începu să rostogolească destul de repede roata ce trebuia să fie reparată. Ajunseră la benzinărie și constatară că aici nu mai ardea nici o lumină. Proprietarul închisese și plecase acasă.
— N am mai văzut atâta ghinion, comentă Wade.
— Poate că mai există alta prin preajmă, spuse Ragle.
— Nu mi aduc aminte să mai fi văzut. Ce părere ai de chestia asta?
Părea total buimăcit și incapabil să ia o hotărâre.
— Haide, îl îndemnă Ragle. Să mergem.
După un marș zdravăn, văzură în sfârșit înaintea lor pătratul alb, roșu și albastru al firmei Standard.
— Amin, pronunță Wade. Știi, îi povesti el vesel lui Ragle, tot drumul până aici m am rugat cât am putut eu mai fierbinte. Și uite că mi s a împlinit rugăciunea. Învârti roata tot mai iute, scoțând un țipăt de triumf. – Haide!
Din benzinărie, un băiat spilcuit, îmbrăcat în uniforma albă și scrobită a firmei, îi măsură fără prea mare interes.
— Hei, domnule, îi strigă Wade, deschizând ușa din sticlă. Nu vrei să ne vinzi o cameră? Haide, mai repede.
Băiatul lăsă deoparte un tabel la care tocmai lucra, își ridică țigara de pe scrumieră și veni să vadă roata.
— Pentru ce mașină e ăsta? îl întrebă el pe Wade.
— Dodge sedan din '36, veni răspunsul.
Băiatul lumină cauciucul cu o lanternă, încercând să citească di-mensiunea. Apoi scoase la iveală un caiet gros, ale cărui pagini tipărite erau prinse cu inele metalice și începu să l răsfoiască. Lui Ragle i se păru că studiază fiecare pagină de cel puțin patru ori, întorcându le mai întâi într o direcție, apoi în cea opusă. Într un târziu îl închise și îi anunță:
— Nu vă pot fi de folos.
— În acest caz, ce ne propuneți? îl întrebă Ragle calm. Soldatul acesta și colegul său trebuie să ajungă neapărat la unitatea, altfel vor fi declarați dezertori.
Băiatul de la benzinărie se scărpină la nas cu creionul, apoi zise:
— Există o vulcanizare pe autostradă, cam la cinci mile.
— Nu avem cum merge cinci mile pe jos, îi răspunse Ragle.
— Camioneta mea Ford e parcată acolo, spuse băiatul, indicând direcția cu creionul. Unul dintre voi rămâne aici și lasă și roata. Iar celălalt poate să ia camera și să meargă cu Ford ul pe autostradă, până la benzinăria Seaside. E în dreptul primului semafor întâlnit în cale. Când aduce camera, o montez eu. Vă costă șase dolari. Luă un set de chei din cui și i le întinse lui Ragle. – Și, continuă el, dacă tot ești acolo, există și un restaurant deschis toată noaptea la marginea șoselei. Aș vrea să mi aduci și mie un sandviș cald cu șuncă și brânză și o sticlă de lapte cu malț.
— Ce fel de malț? întrebă Ragle.
— Ananas, mai bine.
Îi întinse o bancnotă de un dolar.
— Eu rămân aici. Te rog să te grăbești, strigă Wade după Ragle.
— O.K.
Doar câteva minute mai târziu, Ragle străbătea străzile pustii în camionetă, în direcția pe care i o indicase băiatul de la benzinărie. Curând văzu și luminile de pe autostradă.
Uite în ce am intrat, cugetă el.



OPT

TÂNÃRUL ÎNVEȘMÂNTAT în pantaloni scurți și maieu potrivi capătul benzii de pe o bobină în fanta practicată în corpul celeilalte bobine. O roti pe cea goală până se convinse că banda era bine fixată, apoi acționă butonul de pornire a motorului. Pe ecranul de șaisprezece inci apăru imaginea. Tânărul se așeză pe marginea patului, pregătin-du se să vadă filmul.
Mai întâi apăru o autostradă împărțită în șase benzi de circulație, acoperită cu beton albicios. Pe fâșia centrală creșteau tufișuri și iarbă. De ambele părți ale autostrăzii se puteau vedea panouri publicitare, făcând reclamă la tot soiul de produse destinate vânzării cu amănuntul. De a lungul autostrăzii circulau mașini. Una dintre ele schimbă banda de mers. O alta încetini, pentru a pătrunde pe o bretea laterală.
Apăru o camionetă Ford de culoare galbenă.
Din difuzorul aparatului se auzi o voce:
— Aceasta este o camionetă Ford model 1952.
— Da, răspunse tânărul.
Mașina era acum prezentată din lateral. Apoi se mări și mai mult pe ecran. Tânărul o observă apoi din față.
Se lăsă întunericul. Farurile camionetei se aprinseră. Tânărul o văzu din față, lateral și din spate, imaginea zăbovind mai mult asupra stopurilor.
Pe ecran se făcu iarăși ziuă. Mașina se deplasa acum în lumina in-tensă a soarelui. Trecu de pe o bandă pe alta.
— Legislația rutieră obligă șoferul să facă un semnal cu mâna a-tunci când schimbă direcția de mers, spuse vocea.
— Corect, comentă tânărul.
Camioneta se opri pe pietrișul din marginea drumului.
— Legislația rutieră obligă șoferul să facă un semnal cu mâna a-tunci când oprește autovehiculul, se auzi vocea.
Tânărul se ridică și se duse să derulaze banda.
— Asta am priceput la perfecție, își zise el.
După ce o derulă, puse o nouă bandă. În timp ce era pe cale să o pornească, sună telefonul. Strigă „Alo" chiar din locul în care se găsea.
Þârâitul se opri, iar din perete se auzi o voce în surdină, pe care nu o recunoscu:
— Încă mai stă la coadă.
— O.K., răspunse tânărul.
Se auzi zgomotul ce însoțește încheierea unei conversații. Tânărul termină fixarea benzii și porni motorul.
Pe ecran apăru imaginea unui om în uniformă. Pantaloni de cu¬loare maro vârâți în bocanci, centură din piele, pistol pus în toc, că¬mașă maro din pânză groasă, cu cravată la gât, jachetă groasă, de culoare maro, chipiu, ochelari de soare. Bărbatul în uniformă se în¬toarse, ară¬tându se din mai multe unghiuri. Apoi se sui pe o motocicle¬tă, porni motorul și o luă din loc în viteză.
Pe ecran se vedea cum acesta își continuă drumul.
— Minunat, spuse tânărul îmbrăcat în pantaloni scurți și maieu.
Își pregăti aparatul electric de ras, îl porni și se bărbieri, urmărind în același timp filmul.
Polițistul de pe ecran începu să urmărească o mașină. După un timp o ajunse din urmă și îi făcu semn să tragă la marginea drumului. Tânărul continuă să se radă cu gesturi reflexe, studiind expresia de pe fața agentului, care spuse:
— Vă rog să mi prezentați permisul dumneavoastră de conducere!
Tânărul repetă:
— Vă rog să mi prezentați permisul dumneavoastră de conducere!
Ușa mașinii se deschise și coborî un bărbat între două vârste, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni necălcați.
— Ce s a întâmplat? se interesă el.
Polițistul spuse:
— Știți că în această zonă viteza este limitată, domnule?
Tânărul repetă:
— Știți că în această zonă viteza este limitată, domnule?
Șoferul răspunse:
— Desigur, nu mergeam decât cu patruzeci și cinci de mile la oră, așa cum scria pe semnul pe lângă care am trecut.
Îi întinse portofelul polițistului, care îl luă și studie permisul. Pe ecran apăru imaginea mărită a acestuia. Rămase acolo până ce tânărul terminase cu bărbieritul, își udase obrajii cu after shave, se clătise cu o apă de gură, pulverizase deodorant la subsuoară și pornise în căutarea unei cămăși. Permisul dispăru de abia după aceea.
— Permisul dumneavoastră a expirat, domnule, spuse polițistul.
Scoțându și cămașa de pe umeraș, tânărul spuse:
— Permisul dumneavoastră a expirat, domnule.
Sună telefonul. Tânărul se grăbi să oprească derularea benzii prin apăsarea unui buton și strigă:
— Alo.
O voce îl informă:
— Acum discută cu Wade Schulmann.
— O.K.
Legătura se întrerupse. Porni banda din nou, de această dată pu-nând o să ruleze repede înainte. Când reveni la regimul de vizionare, polițistul se învârtea în jurul unei mașini și îi spunea doamnei de la volan:
— Vă rog să apăsați cu piciorul pedala de frână.
— Nu înțeleg de ce trebuie să fac toate lucrurile acestea, îi răs¬punse doamna. Mă grăbesc foarte tare, iar ceea ce mi se întâmplă este ridicol și neplăcut. Pe deasupra, cunosc și eu legea destul de bine.
Tânărul își legă cravata, își strânse centura grea din piele, își potrivi pistolul și tocul.
— Îmi pare rău, domnule, spuse el potrivindu și chipiul pe cap. Luminile de poziție nu sunt aprinse. Nu se circulă așa. Va trebui să ieșiți de pe carosabil. Pot să văd permisul dumneavoastră de conducere?
Când își îmbrăca haina, telefonul sună iarăși.
— Alo, pronunță el cercetându se în oglindă.
— Merge spre mașină cu Wade Schulmann și cu Philip Burns, se auzi vocea în surdină.
— O.K., spuse tânărul.
Apropiindu se de aparat, alese un stop cadru ce l prezenta pe po-lițist în prim plan, din față, și apoi se duse la oglindă, comparând cele două imagini. Al naibii de bine, hotărî el.
— Acum intră în benzinăria Standard, îi comunică vocea aceea în surdină. Pregătește te să pleci.
— Am și pornit.
Închise ușa și sui rampa întunecată, din beton, până la motocicleta parcată pe ea. Se urcă lăsându se apoi cu toată greutatea pe pedala de pornire. Motorul se puse în funcțiune. Împinse încet motocicleta până ce ajunse pe stradă, aprinse farul, apăsă ambreiajul, băgă în viteză, slă¬bi ambreiajul și în același timp apăsă accelerația. Vehiculul țâșni înain¬te cu mare zgomot; se agăță de coarne cu stângăcie, până când luă ceva viteză, apoi se relaxă și se așeză mai bine în șa. La cea dintâi intersecție coti spre dreapta.
Ieșise deja pe autostradă când își dădu seama că uitase ceva. Dar ce anume? Un element al uniformei sale.
Da, ochelarii de soare.
Oare polițistul îi purta și noaptea? Își continuă drumul pe șosea, depășind mașini și camioane, încercând să și aducă aminte. Poate pen-tru a se proteja de lumina orbitoare a farurilor din față. Þinând ghidonul cu o singură mână, o duse pe cealaltă la buzunarul hainei. Erau chiar acolo. Îi scoase și îi puse pe nas. Cât de întunecat i se părea cu ochelarii! Pentru un moment nu văzu nimic, doar o imensă obscuritate.
Poate că era o greșeală.
Făcu mai multe încercări, uitându se la drum când prin lentile, când fără. La stânga lui, un oarecare vehicul imens mergea în linie cu el. Nu îi acordă decât prea puțină atenție. Un trailer remorcat de un camion; mări viteza motocicletei, pentru a l depăși. Monstrul nu se lăsă mai prejos, sporind viteza la rândul lui.
Să fie afurisit, își zise. Uitase ceva cu adevărat. Mănușile. Mâinile, cea cu care ținea ghidonul și cealaltă, cu ochelarii de soare, începuseră să amorțească de frig.
Avea suficient timp să se întoarcă? Nu, se hotărî el.
Se strădui să și ascută privirile, urmărind dacă nu cumva apăruse camioneta Ford de culoare galbenă. Aceasta avea să intre pe autostradă la următorul semafor.
La stânga, trailerul îl depășise deja. Observă că treptat îi tăia calea, pătrunzând pe banda lui. Cristoase, tresări el. Punând ochelarii la locul lor, își conduse motocicletă spre banda din dreapta. Auzi un claxon; chiar acolo rula o mașină. Coti din nou spre stânga, unde trailerul se apropia tot mai amenințător. Mâna îi porni într un gest reflex spre claxon. Care claxon? Motocicletele au claxon? Au sirene. Se aplecă și acționă sirena.
De îndată ce se auzi sunetul specific, trailerul încetă să mai exer¬cite presiune asupra lui și se întoarse pe propria i bandă. Iar mașina din dreapta îi făcu mai mult loc.
Observând aceasta, căpătă mai multă încredere.
Tocmai constata că misiunea pe care o avea de îndeplinit nu era câtuși de puțin neplăcută, când apăru camioneta Ford de culoare galbenă.


De îndată ce auzi sirena în spatele, Ragle pricepu că se hotărâseră să pună mâna pe el. Nu încetini. Dar nici nu crescu viteza. Așteptă până ce putu constata cu siguranță că pe urmele sale se afla o moto¬cicletă, și nu o mașină. Mai văzu că nu era vorba decât de una singură.
Acum trebuie să mă folosesc de simțul timpului și al spațiului pe care îl posed, își zise el. Talentul meu desăvârșit.
Cântări datele traficului din jur, pozițiile și vitezele mașinilor. Apoi, după ce își fixă totul în memorie, coti scurt în banda din stânga lui, între două mașini. Cea din spate încetini; nu avea de ales. Fără să se agite prea tare, pătrunsese cu autocamioneta într o porțiune cu trafic extrem de dens. Apoi, în succesiune rapidă, merse sărind de pe o bandă pe cealaltă până ce ajunse în fața unui „long vehicle" care îl ascunse perfect de tot ceea ce se afla în spate. Între timp, sirena continua să se vaiete. Acum nu mai putea spune cu exactitate unde se află motocicle¬ta. Sunt sigur însă că nici el nu are cum să mă vadă, îi trecu prin minte.
Din poziția pe care o ocupase, între imensul camion și limuzina din față, luminile de poziție nu puteau fi văzute. Iar un alt punct de reper nici nu exista noaptea.
Motocicleta țâșni deodată pe culoarul din stânga lui. Polițistul în-toarse capul și l identifică. Dar nu reuși să se apropie de camionetă, ci se văzu silit să și continue drumul. Circulația nu se oprise în loc. Șoferii nu aveau de unde să știe cine era cel urmărit și considerau că motoci¬clis¬tul vrea să și continue drumul.
Acum o să mă aștepte, ghici Ragle. Schimbă imediat culoarul de mers, strecurându se pe culoarul din stânga, în așa fel încât să existe două șiruri de mașini între el și motociclist, atunci când va încerca să l identifice de pe marginea autostrăzii. Ragle încetini ritmul, obligând mașinile să l depășească prin dreapta. Circulația se aglomeră foarte mult.
Văzu pentru o clipă motocicleta parcată pe pietrișul din afara as-faltului. Polițistul în uniformă privea undeva înapoi. Nu văzu camio¬ne¬ta, iar Ragle se simți acum în siguranță. Apăsă pe accelerație; pentru prima oară el era cel care depășea celelalte mașini.
Nu peste mult timp, observă semaforul pe care îl căuta.
În schimb nu văzu Stația Seaside, care ar fi trebuit să se afle acolo, după cum i se spusese lui.
Ciudat, gândi el.
Cel mai bine ar fi să ies de pe autostradă, își făcu socoteala. Să nu mă trezesc din nou că vor să mă oprească. Nu mă îndoiesc că am încălcat o regulă oarecare: camionetei îi lipsesc benzile reflectorizante albe și roșii de pa bara de protecție sau ceva de genul ăsta. Orice ar fi fost suficient pentru a servi drept scuză ca mașinăria infernală să fie pusă în mișcare, iar toate forțele să se poată năpusti asupra mea.
Știu bine că nu e vorba decât de o psihoză de a mea, își spuse el, cu toate acestea nu vreau să fiu prins.
Făcu un semn cu mâna, apoi părăsi autostrada. Camioneta ieși pe terenul accidentat și brăzdat din preajma autostrăzii. De îndată ce se opri, stinse toate luminile și opri motorul. Nimeni nu o să mă observe, își zise el. Dar unde naiba mă aflu? Și care este mutarea următoare?
Înălțându se pe vârfuri, căută în zadar vreun semn al benzinăriei Seaside. Șoseaua care făcea răscruce cu autostrada dispărea în întune-ric, neluminată decât pe câțiva metri. Nimic altceva. O rută lipsită de importanță. Drumul principal de ieșire din oraș era autostrada pe care se afla el.
Departe, în față, se distingea o singură firmă luminoasă pe margi-nea autostrăzii.
Merg cu mașina până acolo, se hotărî el. Oare pot risca să mă în¬torc pe autostradă?
Așteptă până în momentul în care constată că se apropia un val de mașini. Apoi, apăsând accelerația până la fund, țâșni în șosea chiar înaintea lui. Dacă venea și un polițist, nu avea cum să distingă ceva nou în mulțimea de lumini ale stopurilor.
Nu peste mult timp, Ragle văzu că firma luminoasă aparținea unui restaurant. Reuși să studieze locul în scurtul răstimp cât se apropie: spațiu de parcare, pietriș. Firmă de neon verticală, FRANK'S BAR B Q AND DRINKS – fripturi și băuturi, la Frank. Ferestre luminate pe fațada din stuc a clădirii moderne, cu un etaj, de formă pentagonală. Puține mașini parcate. Semnaliză și ieși în trombă din autostradă. Abia reuși să oprească la vreme camioneta, doar la un pas de peretele restau¬ran¬tului. Tremurând, cuplă din nou în viteză și duse mașina pe cealaltă parte a clădirii, ascunsă vederii, printre tomberoanele de gunoi și gră¬me¬¬zile de cutii, în fața intrării de serviciu. Acolo unde trăgeau camioa¬ne¬le cu marfă, fără îndoială.
După ce coborî, se întoarse în autostradă, pentru a constata dacă putea fi văzută. Nu, de aici nu. Și în nici un caz dintr o mașină în trecere. Iar dacă întreba cineva, nu i rămânea decât să nege orice relație între el și camionetă. Cum i ar fi putut demonstra că ajunsese cu ea aici? Am venit pe jos, ar fi răspuns el. Sau am venit cu autostopul, iar cel ce m a adus a cotit la intersecție.
Împingând ușa restaurantului, intră. Poate va ști cineva unde se află benzinăria Seaside. Probabil de aici ar fi trebuit să cumpăr sandvișul cu șuncă și laptele cu malț.
De fapt, sunt chiar convins. Pur și simplu este foarte aglomerat înă¬untru. Ca și la stația de autobuz. Modelul se repetă.
Majoritatea separeurilor erau ocupate de cupluri. Iar la barul în formă de alveolă din centrul sălii, mai mulți bărbați își serveau cina sau consumau băuturi. Tot locul era învăluit în miros de cârnați prăjiți, iar dintr un colț urla un tonomat.
În parcare nu erau suficiente mașini ca să poată fi justificat un nu-măr atât de mare de oameni.
Nu îl băgase încă nimeni în seamă. Închise ușa la loc fără să intre, apoi se îndepărtă în grabă, traversă parcarea, și se duse în spate, către locul unde își lăsase camioneta.
Prea mare. Prea modern. Prea luminat. Prea mulți oameni. Acesta să fie oare ultimul stadiu al tulburării mele mentale? Neîncrederea în oameni... În grupuri și în activități omenești, în culoare, agitație și zgo-mot. Mă feresc de ele, se gândi. În chip pervers. Caut în schimb întune-ricul.
Se sui cu grijă în camionetă, porni motorul și apoi, fără lumini, merse cu spatele până ce aduse camioneta cu fața spre autostradă. Atunci când circulația îi permise, intră pe prima bandă. Se afla din nou la drum, ieșind din oraș, în mașina ce i aparținea unui străin. Unui băiat de la o stație de benzină, pe care nu l mai văzuse în viața lui. De fapt, îi furase camioneta, se gândi el. Dar ce altceva ar putea face?
Știu că există o conspirație împotriva mea. Cei doi soldați, lucrăto¬rul de la benzinărie. Complotează împotriva mea. Și stația de autobuze. Șoferul de taxi. Toată lumea. Nu pot să am încredere în nimeni. M au trimis cu mașina asta ca să mă trezesc agățat de cel dintâi polițist care trece pe șosea. Probabil partea din spate a camionetei este luminată și poți citi SPION SOVIETIC. Similar pretenției unui paranoic de a fi lovit, gândi el.
Da, chiar așa. Eu sunt omul care duce în spate un carton pe care stă scris DÃ MI UNA DUPÃ CEAFÃ. Indiferent cât de mult s ar strădui, nu se poate răsuci în loc suficient de repede ca să o vadă. Intuiția lui, în schimb, îi spune că se află acolo. Îi urmărește pe ceilalți și cântărește modul în care acționează ei. Trage concluzia din felul cum aceștia pro-ce¬dează. Deduce că semnul se află acolo, pentru că i vede cum se așează la coadă să i dea una după ceafă.
Eu nu intru în locuri viu luminate. Nu încep conversații cu oameni pe care nu i știu. De fapt, din punctul meu de vedere nu există străini în adevăratul înțeles al cuvântului: toată lumea mă cunoaște. Și îmi sunt fie prieteni, fie inamici...
Prieteni, cugetă el. Cine? Unde? Sora mea? Cumnatul meu? Veci-nii? În ei am cea mai mare încredere. Dar nu totală.
Deci iată pe ce mă pot baza.
Continuă să conducă mai departe. Alte firme luminoase nu se mai iviră. Terenul de pe ambele părți ale autostrăzii zăcea în întuneric, fără a da vreun semn de viață. Circulația se potolise. Doar din când în când întâlnea luminile câte unei mașini venite din sens opus, de dincolo de fâșia despărțitoare.
Singur.
Plivind în jur, constată că mașina avea un radio montat la bord. Recunoscu scala. Cele două butoane.
Dacă îi dau drumul, o să i aud discutând despre mine.
Întinse mâna, ezită o vreme, apoi îl deschise. Aparatul începu să bâzâie. Treptat, lămpile se încălziră; se auzeau și sunete, majoritatea provenind din bruiaje. Se juca cu butoanele, continuând drumul.
— ... după aceea, se auzi o voce stridentă.
— ... nu, pronunță o alta.
— ... cât pot eu.
—... foarte bine.
Urmă o serie de pocnete.
Discută între ei, își zise Ragle. Undele radio sunt în plină alarmă. Ragle Gumm ne a eludat! Ragle Gumm ne a scăpat printre degete!
— ... mai experimentată, chițăi vocea.
Ragle gândi: Data viitoare trebuie trimisă o echipă mai experimen-tată. Bandă de amatori.
— ... am face bine... să nu mai...
Am face bine să renunțăm, completă Ragle. Sunt de părere să nu mai mergem pe urmele lui. E prea viclean. Prea șiret.
—... zice Schulmann, continuă vocea stridentă.
Acesta trebuie să fie comandantul Schulmann, cugetă Ragle. Co-mandantul suprem, având cartierul general la Geneva. Trasând planul strategiei strict secrete în vederea sincronizării mișcărilor militare din întreaga lume pentru ca ele să conveargă asupra acestei camionete. Flote de nave militare se îndreaptă cu toată viteza spre mine. Tunul atomic. Toate armele din dotare.
Vocea aceea stridentă începu să l calce prea tare pe nervi; stinse radioul. Parc ar fi șoareci. Șoareci care se văicăresc, mișunând încoace și încolo... simți cum îl furnică pe piele.
Potrivit contorului de parcurs, străbătuse vreo douăzeci de mile. O distanță considerabilă. Nici un oraș. Nici o lumină. Nici măcar circulație în momentul acesta. Doar drumul ce i se așternea înainte și fâșia des-părțitoare, la stânga lui. Și asfaltul ce sclipea la lumina farurilor.
Întuneric asupra câmpului nesfârșit. Deasupra, stele.
Nici măcar ferme? Nici un fel de semn?
Dumnezeule! Ce s ar întâmpla dacă mașina pățește ceva pe unde¬va, pe aici? îi trecu prin minte. Unde mă aflu? De fapt, mă aflu UNDE¬VA?
Poate nu mă mișc deloc. Prins între două locuri. Roțile se învârt în pietriș... se învârt perpetuu și inutil. Doar dau iluzia mișcării. Zgomot de motor, zgomot de roți, faruri pe asfalt. De fapt, mașina este imobilă.
Cu toate acestea, se simțea extrem de neliniștit și nu se putea hotărî să oprească mașina. Să coboare și să se uite în jur. S o ia naiba de treabă, gândea el. Cel puțin aici, în cabină, sunt în siguranță. Există ceva în jurul meu. O carcasă metalică. Un tablou de bord în față și un scaun dedesubt. Cadrane, volan, pedale, butoane.
Preferabile pustietății de afară.
Deodată, văzu o lumină, undeva, departe la dreapta. Ceva mai în-colo, farurile dezvăluiră un semn de intersecție. Indicatorul prezenta un drum pe care se putea merge spre dreapta sau spre stânga.
Încetinind, hotărî să pornească spre dreapta.
Era o fâșie de asfalt îngustă și deteriorată. Camioneta se clătina și se hurduca; încetini. Un drum abandonat. Neîntreținut. Roțile din față scăpară într o scobitură; trecu în viteza a doua și aproape se opri în loc. Mai să rupă una dintre osii. Continuă drumul cu precauție. Drumul începu să cotească și să urce.
În jurul lui apărură dealuri și vegetație abundentă. Roțile nimeriră peste o creangă; auzi cum aceasta se frânge în bucăți. La un moment dat, o făptură cu blana albă o zbughi înnebunită din calea mașinii. Fan¬dă ca s o ocolească, nimerind în noroi. Speriat, trase de volan. Își aduse aminte iar de coșmarul lui de acum câteva minute... că rămăsese înțe¬pe¬¬nit, cu roțile învârtindu se în gol, scufundându se în solul moale și fărâmițat.
Schimbând în viteza întâi, urcă dealul îngrozitor de abrupt. În locul asfaltului, mergea acum pe pământ bătătorit. Cu urme adânci, lăsate de alte vehicule. Ceva atinse acoperișul camionetei; se aplecă involun¬tar. La lumina farurilor se vedeau plante ce năpădiseră peste tot, chiar unde pornea muchia unui povârniș. Apoi drumul cotea brusc la stânga; se opinti și el în volan. Calea se îngustă; călcă frâna, și mașina trecu încet peste o groapă.
La următoarea curbă, camioneta se înscrise dincolo de marginea drumului. Ambele roți nimeriră în iarbă, camionul se răsuci lăsându se într o parte, iar Ragle apăsă pe frâne, oprind motorul. Simți cum alune¬că de la volan; agățându se cu mâinile, reuși să apuce mânerul ușii. Camioneta se ridică, gemu din toate încheieturile, apoi se liniști, pe jumătate răsturnată.
Cu asta am terminat o, îi trecu prin minte.
După câteva momente, reuși să deschidă portiera și să coboare.
Lumina farurilor se strecura printre copaci și arbuști. Deasupra ce¬rul. Drumul aproape se pierdea, continuând să urce. Întorcându se, Ragle privi spre direcția din care venise. Foarte departe, sub el, se vedea șirul de lumini al autostrăzii. Însă nici un oraș. Nici o așezare. Muchia dealului ascundea luminile, pur și simplu le tăia de pe imagine.
Începu să se cațere, mai mult pe pipăite. Atunci când piciorul drept întâlnea frunze, schimba direcția spre stânga. Exact ca un radar, gândi el. Dacă nu menții direcția cuvenită, te duci de a berbeleacul.
Din frunze se auzeau diverse foșnete. Zgomotele se îndepărtau oda-tă cu apropierea lui. Niște ființe inofensive, cugetă el. Altfel nu ar lua o din loc așa de repede.
Deodată, făcu un pas în gol; se împiedică, apoi reuși să se reechili-breze. Drumul se îndreptase. Respirând din greu, se opri. Ajunsese în vârful dealului.
La dreapta lui licărea ceva. O casă retrasă de la drum. O fermă. Locuită, se vedea limpede. De la ferestre se revărsa lumină.
Porni către ea, pe un drum negru ce urca spre gard. Pipăind, des-coperi o poartă, pe care reuși să o deschidă cu mari eforturi. Drumul, cu cele două făgașe adânci, continua spre casă. În fine, după ce căzu de mai multe ori, se prăbuși pe scările de piatră.
Casa. Ajunsese la ea.
Cu brațele întinse, parcurse scările ce urcau spre verandă. Orbecăi până ce degetele atinseră un clopot demodat.
Trase de el și așteptă, încercând să și recapete respirația, tremu-rând în frigul nopții.
Ușa se deschise și îl întâmpină o femeie posomorâtă, cu părul castaniu, între două vârste. Purta pantaloni cafenii, o cămașă în carouri roșii și maronii și ghete încheiate cu nasturi. DOAMNA KEITELBEIN, îi sugeră forul său interior. Dar nu era ea. Rămaseră privind unul la celălalt.
— Da? veni întrebarea. În spatele ei, din salon, altcineva, un băr¬bat, îl cerceta cu privirea. – Ce doriți?
— Mi s a stricat mașina, răspunse Ragle.
— O, vă rog să intrați, îl pofti femeia, deschizându i larg ușa. Sunteți rănit? Singur?
Ieși în verandă, să se asigure că nu mai era și altcineva.
— Doar eu.
Mobilă de arțar, cu intarsii... un scaun mic, o masă, o bancă lungă cu o mașină de scris portabilă pe ea. Un cămin. Scânduri late și grinzi pe tavan.
— Frumos, spuse el apropiindu se de cămin.
În încăpere se mai afla un bărbat, cu o carte deschisă în mână.
— Puteți să folosiți telefonul nostru, îi spuse el. Cât a trebuit să mer¬geți pe jos?
— Nu prea mult.
Bărbatul avea o figură mare, prietenoasă, netedă ca a unui adoles-cent. Părea cu mult mai tânăr decât femeia, care i era probabil mamă. LA FEL CA WALTER KEITELBEIN, gândi el. Izbitoare asemănare. Pentru un moment...
— Ați avut noroc să ne găsiți, îi spuse ea. Aici a rămas singura ca¬să ocupată de pe acest deal. Toți ceilalți au plecat până la vară.
— Înțeleg, spuse Ragle.
— Noi stăm aici tot anul, completă tânărul.
— Eu sunt doamna Kesselman, se prezentă doamna, iar el este fiul meu.
Ragle îi măsură pe cei doi.
— Ce s a întâmplat? se interesă doamna Kesselman.
— Am... crezut că am mai auzit acest nume, spuse el.
Ce însemna asta? În orice caz, femeia nu era doamna Keitelbein. Și nici tânărul nu era Walter. Așa că asemănarea lor nu avea nici o semnificație.
— Ce motive aveți să parcurgeți acest drum? se interesă doamna Kesselman. Când sunt toți plecați, colina aceasta de pământ este un loc uitat de Dumnezeu. Știu prea bine că poate părea un paradox, de vreme ce noi înșine locuim aici.
— Îl căutam pe un prieten, explică Ragle.
Asta păru să i mulțumească pe cei doi Kesselman, care făcură sem¬ne aprobatoare din cap.
— Mașina mea a ieșit din drum și s a dat peste cap într una din curbele acelea abrupte, spuse Ragle.
— O, Doamne, spuse doamna Kesselman. Ce nenorocire. A dera¬pat de pe drum? S a dus până jos?
— Nu, răspunse el. Dar va trebui să fie trasă până în drum. Mi ar fi teamă să mă sui din nou în ea. S ar putea să alunece și mai mult.
— Să nu vă suiți în mașină, în nici un caz, îl sfătui doamna Kesselman. Au fost situații când s au rostogolit dincolo de marginea pantei și nu s au mai oprit până jos. Nu ați vrea să i telefonați prietenu¬lui dumneavoastră și să i spuneți că totul este în regulă?
— Nu i știu numărul de telefon, spuse Ragle.
— Nu puteți să l căutați în carte? îi sugeră tânărul domn Kessel-man.
— Nu i știu numele, spuse Ragle. Nici măcar dacă este bărbat. Și nici măcar dacă el sau ea există, adăugă în sinea lui.
Cei doi îi zâmbiră încrezător. Presupunând, bineînțeles, că expli-cația lui nu era pe atât de criptică pe cât părea.
— Nu ați vrea să sunați după un camion special de remorcare? întrebă doamna Kesselman.
Atunci interveni fiul ei.
— N o să trimită nimeni un camion acum, în miez de noapte. Am mai discutat doar cu diverse garaje. Nimeni nu vrea să miște.
— E adevărat, spuse doamna Kesselman. Vai, Doamne. Asta e o problemă foarte neplăcută. Ne a fost întotdeauna teamă să nu ni se întâmple și nouă. Dar am scăpat până acum. Desigur, după atâția ani, cunoaștem drumul foarte bine.
— Mi ar face plăcere să vă conduc până la locuința prietenului, dacă aveți idee cam pe unde este, spuse mai tânărul Kesselman. Sau aș putea să vă duc înapoi, la autostradă, sau până în oraș.
Se uită în direcția mamei sale, care îi făcu semn că este de acord.
— Foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse Ragle.
Dar el nu dorea să plece; se postă în apropierea căminului, încăl-zindu se și bucurându se de tihna din încăpere. Din anumite puncte de vedere, i se părea cea mai civilizată casă în care intrase vreodată. Lito-grafiile de pe perete. Ordinea. Nici un bibelou inutil. Totul aranjat cu gust, cărțile, mobila, draperiile... foarte puternicul său simț înnăscut al ordinii era pe deplin satisfăcut. Certitudinea că exista un stil unitar. Totul își găsește aici un echilibru estetic adevărat, constată el. De aceea este atât de odihnitor.
Doamna Kesselman aștepta ca Ragle să întreprindă sau să zică ce-va. Dar el stătea în continuare în fața căminului, și atunci ca zise:
— Nu ați dori ceva de băut?
— Ba da. Mulțumesc.
— Să văd ce găsesc. Vă rog să mă scuzați.
Ieși din încăpere, unde nu mai rămase decât fiul ei.
— Destul de rece, spuse acesta.
— Da.
Tânărul îi întinse mâna, stângaci.
— Numele meu este Garret, spuse el. Lucrez în domeniul deco-rați-u¬nilor interioare.
Deci așa se explica bunul gust ce domnea în încăpere.
— Îmi place foarte mult aici, spuse Ragle.
— Dumneavoastră în ce domeniu lucrați? se interesă Garret Kes-selman.
— Mă ocup cu ziaristica.
— O, nemaipomenit. Fără glumă. Trebuie să fie o muncă fascinan¬tă. Când eram în școală, am făcut și eu câțiva ani cursuri în domeniul jurnalisticii.
Doamna Kesselman se întoarse cu o tavă pe care se aflau trei pa-ha¬re mici și o sticlă de o formă neobișnuită.
— Whisky de Tennessee, spuse ea, așezând tava pe măsuța pentru servit cafeaua, acoperită cu sticlă. Din cea mai veche distilerie din țară. Jack Daniel's black label.
— Nu am auzit niciodată de el, răspunse Ragle, însă sună minu¬nat.
— E un whisky excelent, îl asigură Garret, întinzându i un pahar.
Seamănă întrucâtva cu whisky ul canadian.
— Eu beau bere, de obicei, spuse Ragle. Gustă din băutura distila¬tă după o metodă specială și i se păru mai mult decât onorabilă. – Mi¬nunat, spuse el.
O vreme, nimeni nu mai zise nimic.
— Nu pare momentul cel mai potrivit să bântui în căutarea cuiva, spuse doamna Kesselman când Ragle terminase primul pahar și și l turna pe al doilea. De obicei, oamenii traversează dealul la lumina zilei.
Femeia se așeză chiar în fața lui. Fiul ei se cocoță pe brațul cana-pelei.
— M am certat cu soția mea și nu am mai putut suporta. A trebuit să o iau din loc, explică Ragle.
— Mare păcat, spuse doamna Kesselman.
— Nu am zăbovit nici măcar cât să mi strâng niște haine, continuă Ragle. Nu am avut nimic precis în minte, în afară de a pleca oriunde văd cu ochii. Atunci mi am adus aminte de acest prieten și m am gândit că aș putea să mă adăpostesc la el o vreme, până mă pun iarăși pe pi¬cioare. Nu l am văzut de ani și ani. Probabil că s a mutat deja de aici cu mult timp în urmă. E foarte neplăcut când se duce de râpă o căsnicie. Parc ar fi sfârșitul lumii.
— Da, se arătă de acord doamna Kesselman.
— Nu aș putea rămâne cumva aici peste noapte? întrebă Ragle.
Cei doi se uitară unul la celălalt. Jenați, începură amândoi să răs-pundă în același timp. În orice caz, ideea era că nu.
— Undeva trebuie să stau, spuse Ragle. Își vârî mâna în buzunarul hainei, căutându și portofelul. Îl scoase la iveală și și numără banii. – Am câteva sute de dolari la mine. Vă pot plăti, în funcție de deranjul pe care îl fac.
— Vă rugăm să ne permiteți să discutăm mai întâi între noi acest lucru, spuse doamna Kesselman.
Ridicându se, îi făcu semn fiului ei. Cei doi dispărură în camera alăturată; ușa se închise în urma lor.
Trebuie neapărat să rămân aici, își zise Ragle. Își turnă un alt pa¬har de whisky și se duse iarăși lângă foc, să stea la căldură.
Camioneta, gândi el. Cu radio. Probabil le aparține LOR; altfel nu ar fi avut radio. Băiatul de la benzinăria Standard... era unul dintre ei.
O dovadă, își zise Ragle. Radioul constituie o dovadă. Nu e o nebu-nie din mintea mea. E purul adevăr.
ȘI ÎI VEI CUNOAȘTE DUPÃ SEMNELE LOR, cugetă el. Iar semnele lor sunt că discută prin radio.
Ușa se deschise. Cei doi se reîntoarseră.
— Am stat de vorbă, spuse ea, așezându se pe canapeaua din drep¬tul lui Ragle. Fiul rămase alături de ea, cu o figură gravă. – E limpede pentru noi că ai nevoie de ajutor. Îți vom permite să rămâi, văzând că te afli într o situație nefericită. Dar dorim să fii cinstit cu noi, lucru pe care am simțit că nu l ai făcut. Încă nu ne ai mărturisit totul despre starea ta de acum.
— Aveți dreptate, răspunse Ragle.
Cei doi avură un schimb de priviri.
— Mergeam fără rost, cu gândul de a mă sinucide, le mărturisi Ragle. Plănuiam să accelerez la viteza maximă și apoi să ies din drum. Să sfârșesc într un șanț. Dar nu m au ținut nervii.
Kesselman ii îl priviră înspăimântați.
— Vai, nu, spuse doamna Kesselman. Sări în picioare și se apropie de el. Domnule Gumm...
— Numele meu nu este Gumm, interveni Ragle.
Dar era evident că îl recunoscuseră. Îl recunoscuseră încă de la început.
Toată lumea din universul ăsta mă cunoaște. Nu ar trebui să mă surprindă. De fapt, nici nu mă surprinde.
— Am știut cine sunteți, îi dezvălui doamna Kesselman, dar nu am vrut să vă pun într o situație neplăcută, dacă dumneavoastră ați preferat să nu vă declarați identitatea.
— Dacă nu vă este cu supărare, cine este domnul Gumm? se inte-resă Garret? Spre rușinea mea, nu știu despre cine este vorba.
— Dragul meu, dumnealui este domnul Gumm, cel care se află în fruntea câștigătorilor din GAZETTE. Poate ți aduci aminte, săptămâna trecută am văzut un film despre dânsul la televizor. 1 se adresă apoi lui Ragle: O, știu totul despre dumneavoastră. În 1937 am intrat și eu în concursul Old Gold. Am parcurs tot drumul, până în fruntea compe¬tiției; am răspuns corect la absolut toate problemele.
— S a folosit de o înșelăciune, totuși, spuse fiul ei.
— Da, e adevărat. O prietenă de a mea și cu mine ieșeam în pauza de masă și – cu cei cinci dolari pe care îi plăteam jumătate jumătate – cumpăram un ziar, din acelea în care se dau rezultatele la cursele de cai, de la un vânzător de știri vechi care ni l strecura de sub tejghea.
— Sper să nu vă supere că dormiți la subsol, spuse Garret. De fapt, nu este un subsol; l am transformat o într un spațiu pentru pe¬treceri, acum câțiva ani. Există o baie și un pat acolo... l am folosit pen¬tru oaspeții care nu mai puteau coborî dealul.
— Sper că nu mai aveți intenția... să vă puneți capăt vieții, nu? îl întrebă doamna Kesselman. Sau nu v a ieșit încă din minte?
— Ba da, spuse Ragle.
— Sunt atât de bucuroasă, îi spuse ea cu ușurare. Având în vedere că și eu particip la concurs, mi s ar părea o lovitură foarte grea. Noi toți sperăm să continuați seria câștigurilor.
— Gândește te, numai, zise Garret. Vom rămâne în istorie, pentru că suntem cei ce l au împiedicat pe..., se împiedică puțin în pronun¬ța¬rea numelui,... domnul Gumm să cedeze impulsului de a se autodis¬tru¬ge. Numele noastre vor rămâne legate de al său. Asta înseamnă faimă.
— Faimă, confirmă Ragle.
Se turnă un nou rând de whisky de Tennessee. Cei trei stăteau în salon, sorbind licoarea și privindu se în tăcere.



NOUÃ

SE AUZI CLOPOTUL de la ușă. Junie Black lăsă revista să i cadă pe jos și se ridică să răspundă.
— Telegramă pentru domnul William Black, spuse băiatul îmbră¬cat în uniforma lui Western Union. Vă rog să semnați aici.
Îi întinse un creion și un bloc de carton; semnă de primire.
Închizând ușa, o porni către soțului său.
— E pentru tine, îi comunică ea întinzându i o.
Bill Black despături hârtia, se întoarse în așa fel încât ea să nu i poată privi peste umăr și i citi conținutul.

MOTOCICLETA A SCÃPAT CAMIONETA. GUMM A TRECUT DE RESTAURANT. RÃMÂNE SÃ GHICEȘTI TU.

Niciodată să nu trimiți un băiat să îndeplinească munca unui băr-bat, își zise Bill Black. Tu poți ghici la fel de bine ca și mine. Se uită la ceasul de la mână. Nouă și jumătate seara. Era târziu. Mult prea târziu.
— Ce zice acolo? întrebă Junie.
— Nimic.
Mă întreb dacă îl vor descoperi, se gândea el. Sper că da. Pentru că, dacă nu reușesc, unii dintre noi nu vom mai fi în viață mâine pe vremea asta. Dumnezeu știe câte mii de oameni morți. Viețile noastre depind de Ragle Gumm. De el și de jocul la care participă.
— E o adevărată catastrofă, spuse Junie. N am dreptate? Îmi dau seama după expresia de pe figura ta.
— Afaceri, o asigură el. Afaceri de ale municipalității.
— Ce spui? Nu mă minți! Pun pariu că este în legătură cu Ragle. Îi smulse pe neașteptate telegrama din mâini și fugi cu ea din cameră. – Chiar așa este! țipă ea, reușind să citească foaia de hârtie. – Ce ai fost în stare să faci... ai angajat pe cineva să l omoare? Știu că a dispărut; am discutat cu Margo la telefon și mi a zis...
Bărbatul reuși să i ia telegrama înapoi.
— Habar n ai tu ce înseamnă asta, îi aruncă el, străduindu se din răsputeri să se controleze.
— Ba știu foarte bine ce înseamnă. De îndată ce am aflat de la Mar¬go că Ragle a dispărut...
— Ragle nu a dispărut, spuse el, aproape la capătul răbdării. A ple¬cat pur și simplu.
— De unde știi?
— Treaba mea.
— Știi, pentru că tu ești răspunzător de asta.
Într un fel are dreptate, consimți Bill Black. Sunt răspunzător, deoarece mi am închipuit că este o glumă atunci când el și Vic au apărut din clubul ăla.
— O.K., recunosc, sunt într adevăr răspunzător.
Ochii ei își schimbară culoarea. Pupilele i se micșorară.
— Vai, cât te urăsc, izbucni ea, clătinând din cap. Mi ar face plăce¬re să ți pot tăia gâtul.
— Dă i drumul, o încurajă el. Poate nici nu ar fi o idee atât de rea.
— Mă duc la ei, spuse Junie.
— De ce?
— Vreau să le mărturisesc vinovăția ta. Plecă grăbită spre ușa din față, dar el o urmări și o prinse. – Dă mi drumul, strigă ea smulgându se din strânsoare. Vreau să le spun că Ragle și cu mine ne am îndrăgos¬tit, și că dacă el va supraviețui după bestialitățile...
— Stai jos, o îndemnă el. Liniștește te.
Apoi își reaminti că Ragle nu se află în preajmă și nu lucrează la dezlegarea pentru ziua următoare. Panica începu să crească, să pună stăpânire asupra lui.
— Îmi vine să mă ascund în dulap, îi mărturisi el. Nu, mai degrabă aș vrea să intru sub podea, sau sub pământ.
— Te încearcă un sentiment infantil de vinovăție, îl luă ea în derâ-de¬re.
— Mi e frică. Pur și simplu frică, îi mărturisi Bill.
— Þi este rușine.
— Nu. Frică infantilă. Frică matură.
— „Frică matură", îl imită Junie. Așa ceva nu există.
— Ba da, se încăpățână el.


Garret îi oferi un prosop de baie, un altul mai mic și un săpun.
— Va trebui să vă descurcați fără pijama, îi spuse el lui Ragle. Baia se află aici.
Deschise o ușă, dincolo de care pornea un coridor îngust, amintind de cele de pe vapoare, la capătul căruia se vedea o sală de baie înghesu¬i-tă, ca un dulap.
— Minunat, spuse Ragle, cuprins de starea de somnolență pe care ți o dă băutura. Îți mulțumesc. Pe mâine.
— Sunt o mulțime de cărți și reviste în cameră, îi spuse Garret. În caz că nu puteți dormi și doriți să citiți. Există și o tablă de șah și alte jocuri. Din păcate, nu pentru o singură persoană.
Tânărul plecă. Ragle îi auzi pașii pe scara ce urca la parter. Apoi zgomotul ușii de la capătul treptelor.
Așezându se pe pat, Ragle. Își scoase pantofii, lăsându i să cadă pe podea. Apoi îi ridică, ținându i cu câte un deget vârât în fiecare, cău¬tând un loc în care să i așeze. Observă un raft ce ocupa întregul perete, pe care se găseau o lampă, un ceas cu arc și un mic aparat radio într o carcasă albă, din plastic.
De îndată ce văzu radioul, își puse pantofii, se încheie la cămașa și se năpusti afară din cameră.
Aproape că au reușit să mă păcălească. Dar până la urmă s au de-mascat. Sări câte două trepte și deschise ușa de sus. Nu se scursese mai mult de un minut de când pe aici trecuse Garret Kesselman. Ragle se opri în vestibul, ascultând cu atenție. De undeva se auzea vocea doamnei Kesselman.
Tocmai ia legătura cu ei. Îi cheamă la telefon sau îi anunță prin ra-dio. Concentrându se să nu facă zgomot, străbătu vestibulul întunecos către locul de unde venea vocea. Se apropie de o ușă întredeschisă, prin care pătrundea lumină. Constată că dincolo de ușă era sufrageria.
Doamna Kesselman, îmbrăcată în halat și cu papuci de casă în pi-cioare, cu părul prins într un soi de turban, hrănea un câine mic și ne-gru dintr o farfurie pusă pe podea. Amândoi tresăriră surprinși atunci când el deschise ușa. Câinele se trase înapoi și începu să latre repede și sacadat.
— Vai, ce m ați speriat! exclamă doamna Kesselman. Þinea în mâini o cutie cu biscuiți speciali pentru câini. – Aveți nevoie de ceva?
— În camera mea există un aparat de radio.
— Da, răspunse doamna.
— Așa comunică ei, insistă Ragle.
— Cine?
— Ei. Nu știu cine sunt, dar se află peste tot în jurul meu. Ei se af¬lă acum pe urmele mele.
Și, gândi el mai departe, tu și cu fiul tău faceți parte dintre ei. A-proape că m ați dus cu preșul de data asta. Ghinionul v a împins să ui-tați de radio. Probabil că nu ați mai avut timp să l ascundeți.
Din vestibul apăru și Garret.
— S a întâmplat ceva? întrebă el îngrijorat.
— Dragul meu, vreau să stau de vorbă doar cu domnul Gumm. Nu te supăra!
— Eu însă doresc să fie și el de față. Se apropie de Garret, care cli¬pi des și se trase îndărăt, făcând gesturi neajutorate din mâini. Închise ușa. – Nu pot ști dacă nu cumva ați anunțat că mă aflu aici. Sper însă că nu ați avut suficient timp.
Nu știu unde m aș mai putea duce de aici, gândi el. Mai ales în noaptea asta.
— Nu înțeleg la ce faceți aluzie! spuse doamna Kesselman. Aple-cându se, începu iarăși să i pună mâncare câinelui. Acesta îl mai lătră de câteva ori pe Ragle, apoi se întoarse la farfuria lui. – Sunteți urmărit de un grup de oameni și afirmați că și noi facem parte dintre ei. Atunci înseamnă că intenția dumneavoastră de a vă sinucide este o pură in-venție.
— Așa este, recunoscu el.
— De ce vă urmăresc? întrebă Garret.
— Pentru că sunt buricul universului, răspunse Ragle. Sau cel puțin asta deduc din acțiunile lor. Procedează ca și cum m aș afla în această postură. Este unicul indiciu pe care îl posed. S au chinuit teribil să construiască în jurul meu o lume aparentă, pentru ca eu să fiu pașnic. Clădiri, mașini, ba chiar un oraș întreg, care pare natural, dar de fapt este total ireal. Ceea ce nu înțeleg eu este concursul.
— Ah, spuse doamna Kesselman. Concursul dumneavoastră.
— Mi se pare evident că pentru ei are un rol esențial, continuă Ragle. În schimb pe mine mă derutează teribil lucrul acesta. Cunoașteți amănunte?
— Nu știu mai mult decât dumneavoastră. Desigur, mereu se aude că toate concursurile astea mari ar fi aranjate... dar făcând abstracție de zvonuri, care circulă, orice ai face...
— Adică, insistă Ragle, știți cumva care este semnificația reală a jocului?
Se așternu liniștea. Femeia continuă să l hrănească pe cățel, cu spatele la Ragle. Garret se așeză pe un scaun și și puse picior peste picior, își rezemă capul pe mâinile împreunate la ceafă, încercând cu tot dinadinsul să pară calm.
— Aveți idee ce fac eu de fapt în fiecare zi? îi întrebă Ragle. Când s ar zice că stabilesc locul unde se va ivi data viitoare omulețul verde? Bănuiala mea este că îndeplinesc o cu totul altă misiune. Un lucru știut de ei, dar de care eu nu am habar.
Cei doi erau în continuare tăcuți.
— I ați anunțat? îi întrebă Ragle.
Garret se agita stânjenit. Doamna Kesselman păru afectată, dar con¬tinuă să l hrănească pe micul animal.
— Pot să mi arunc o privire prin casă? le ceru Ragle.
— Desigur, îi răspunse doamna Kesselman, ridicându se. Uite ce este, domnule Gumm. Noi facem tot ceea ce ne stă în putință să vă găz-duim cum se cuvine. Dar... Făcu un gest violent și izbucni. – Sincer vor¬bind, ne ați indispus pe amândoi atât de tare, încât nu știm ce să mai facem. Nu v am văzut în viața noastră. Sunteți nebun... asta să fie prob-lema? Poate chiar sunteți: judecând după comportament, nici nu ai putea trage altă concluzie. Aș fi preferat să nu ajungeți aici. Aș fi prefe-rat... Ezită. – Ei bine, începusem să spun că ar fi fost preferabil să vă răsturnați cu mașina, de pe drum. Nu mi se pare cinstit, din punctul nostru de vedere, să fim siliți să suportăm tot acest calvar.
— Așa este, murmură și Garret.
Oare am făcut o greșeală? se întrebă Ragle.
— Vreau niște explicații în legătură cu aparatul de radio, pretinse el.
— Nu i nimic de explicat. E un radio obișnuit, cu cinci lămpi, pe care l am cumpărat imediat după cel de al doilea război mondial. Zace acolo de ani și ani. Nici nu știu dacă mai funcționează. Acum părea cu adevărat supărată. Mâinile îi tremurau, iar pe față i se citea încordarea și oboseala chinuitoare. – Toată lumea are câte un aparat de radio. Sau chiar două ori trei.
Ragle deschise pe rând ușile sufrageriei. Una dintre ele dădea spre o cămară, plină cu rafturi și lăzi.
— Vreau să cercetez toată casa. Intrați aici, să nu fie nevoie să mi fac griji în legătură cu voi cât timp lipsesc.
Broasca era prevăzută cu o cheie.
— Vă rugăm, începu doamna Kesselman, privindu l cu ochii mari, aproape incapabilă să mai articuleze un cuvânt.
— Doar câteva minute, o liniști el.
Mama și fiul se priviră scurt. Cu un gest de resemnare, intrară a-mân¬doi tăcuți în cămară. Ragle închise ușa și o încuie, apoi puse cheia în buzunar.
Acum se simțea mai liniștit.
Câinele cel negru se uita țintă la el. Oare de ce mă urmărește? se întrebă. Atunci observă că își terminase mâncarea și spera să mai pri-mească. Pachetul rămăsese pe masa lungă de sufragerie; îi mai puse biscuiți în farfurie, iar câinele începu din nou să mănânce.
Vocea lui Garret se auzi distinct din interiorul cămării:
—... luăm lucrurile așa cum sunt, e nebun.
— Nu sunt nebun, îi răspunse Ragle. Am urmărit cum lucrul aces¬ta crește gradat în junii meu. Sau, cel puțin, am devenit treptat conști¬ent de existența lui.
— Uite ce este, domnule Gumm, îi zise doamna Kesselman prin ușa cămării. Pentru noi este limpede că dumneata crezi ceea ce spui. Dar nu ți dai seama ce faci? Îi obligi pe toți să fie împotriva dumitale, tocmai pentru că îți închipui că au ceva cu dumneata.
— Cazul nostru, adăugă și Garret.
Era mult adevăr în afirmația lor. Ragle le răspunse șovăind:
— Nu mi pot permite nici cel mai mic risc.
— Și totuși, vei fi silit să ți asumi riscul cu cineva, îi spuse doamna Kesselman. Altfel nu vei putea trăi.
— Am să cercetez casa, pe urmă o să iau o hotărâre.
Vocea femeii continuă să se audă liniștită și civilizată:
— Cel puțin telefonează la familia dumitale și spune le că nu ți s a întâmplat nimic. Îmi închipui că sunt foarte tulburați.
— Sau ne puteți lăsa pe noi să i sunăm, interveni Garret. Să nu anunțe cumva la poliție...
Ragle ieși din sufragerie. Mai întâi inspectă salonul. Totul părea la locul lui. De fapt, ce anume căuta? Era aceeași veche poveste... nu avea cum să știe până ce nu găsea. Și poate nici atunci nu avea să fie sigur.
Pe perete, în spatele unei mici spinete, era fixat un telefon din plastic de culoare roz, cu un fir răsucit, tot din material plastic. Iar alături, într un raft, cartea de telefon. O luă de la locul ei.
Era un exemplar identic cu cel găsit de Sammy printre dărâmături. Pe prima pagină, netipărită, erau trecute în creion negru, creion roșu, pix și stilou tot felul de numere și nume. Adrese, unele date, ore, eveni¬mente... o carte de telefon în vigoare, folosită în această casă de cei ce locuiau aici. Numere din centralele Walnut, Sherman, Kentfield, De-vonshire.
Chiar numărul trecut pe telefonul din perete era de Kentfield.
Nu avea nevoie de mai mult.
Luând cartea cu sine, se întoarse în sufragerie. Scoase cheia și deschise ușă cămării, dând o de perete.
Cămara era goală. În peretele din spate fusese tăiată o gaură de dimensiuni considerabile, prin lemn și mortar, pe unde se vedea unul dintre dormitoare. În câteva minute reușiseră să și croiască o cale de scăpare. Alături, pe podea, se vedeau două scule mărunte, ca niște capete de burghiu; una era îndoită și crestată. Probabil nu avusese di-mensiunea potrivită. Prea mică. Iar cealaltă nu fusese deloc folosită, ghici el. Descoperiseră scula cea mai nimerită și își terminaseră treaba, plecând atât de repede încât nu mai strânseseră și celelalte accesorii ale instrumentului de tăiat.
Ridicând cele două scule și ținându le în palmă, constată că nu se asemănau cu nimic din ceea ce văzuse el până atunci. În toată viața lui.
Se prefăceau că i vorbesc, rațional și calm, însă în același timp tă¬iau peretele.
Nu am nici cea mai mică șansă, își zise el. Cel mai bine ar fi să re-nunț.
Făcu un tur grăbit prin toată casa. Nici urmă de ei. Vântul de sea¬ră târzie izbea ușa din spate încolo și încoace. Pe aici plecaseră. Nu se mai aflau în casă. Simți acum pustietatea clădirii. Doar el și câinele. Dar nici măcar acesta nu se mai vedea; plecase probabil împreună cu stăpânii.
Ar fi putut să pornească orbește pe drum; poate ar fi găsit în toată casa o lanternă pe care să o ia cu el. Chiar și o haină groasă, pe care să o îmbrace. Cu puțin noroc, ar fi putut să parcurgă o distanță bună îna¬inte să sosească ajutoarele aduse de cei doi. Se putea ascunde în pădu¬re, așteptând dimineața. Sau să încerce să meargă până la autostradă... să coboare pe jos tot dealul, indiferent cât de lung era drumul.
Perspectiva îi păru sumbră. Renunță imediat la idee, el avea nevoie de odihnă și somn, nu de bântuit coclauri.
Sau... putea să rămână în casă și să o exploreze cât mai amănunțit cu putință. Să afle cât mai multe lucruri înainte ca ei să l înhațe din nou.
Această ultimă soluție îl atrase cel mai mult.
Se întoarse în salon. De această dată deschise sertarele, dulapuri¬le, cercetând chiar și obiectele obișnuite, așa cum era televizorul din colț.
Deasupra televizorului se vedea un magnetofon, montat într un cadru din lemn de mahon. Apăsă un buton și puse în mișcare o rolă cu bandă, fixată deja pe mecanism. După câteva momente, ecranul televi-zorului se lumină. Înțelese că banda respectivă purta și semnale video, pe lângă cele acustice. Se trase înapoi și privi.
Pe ecran își făcu apariția Ragle Gumm, mai întâi din față, apoi din profil. Ragle Gumm se plimba pe o stradă cu locuințe, trecând pe lângă mașini și spații acoperite cu gazon. Apoi un prim plan al feței.
Din difuzorul televizorului se auzi o voce:
— Acesta este Ragle Gumm.
Ragle Gumm stătea acum întins pe un șezlong, în grădina din spa-te¬le casei, purtând o cămașă sport hawaiană și pantaloni scurți.
— Veți auzi un fragment ce ilustrează modul în care vorbește, ră-su¬nă vocea din difuzor. Ragle ascultă apoi propriul său glas: – „...ajung acasă înaintea ta, atunci mă ocup eu. Dacă nu, continui tu mâine. Ești de acord?"
Ãștia știu și ce lapte am supt, cugetă el. Nu le a scăpat absolut ni-mic.
Opri banda. Imaginea rămase pe stop cadru. Apoi închise aparatul: imaginea se concentră într un singur punct luminos, care se stinse și el imediat.
Nu i de mirare că mă recunoaște toată lumea. Au fost pregătiți pen¬tru asta.
Când o să încep să mi imaginez că sunt nebun, o să mi amintesc de această mașinărie cu bandă. De acest program de pregătire în vede¬rea identificării subiectului, adică eu însumi.
Mă întreb în câte case se găsesc benzi și aparate de acest gen. Și pe ce întindere. În fiecare clădire pe lângă care am trecut vreodată. În fiecare stradă. În fiecare oraș, poate.
Pe întreg globul pământesc?
Auzi zgomotul unui motor, venind de departe. Se trezi din letargie și intră în acțiune.
Înțelese că nu mai avea mult timp la dispoziție. Deschise ușa de la intrare, iar sunetul crescu în intensitate. În întunericul de la poalele dealului se aprinseră două lumini gemene, după care se stinseră iarăși, vremelnic.
Dar ce rost au toate astea? se întrebă el. Cine sunt ei?
CUM ARATÃ LUCRURILE DE FAPT? Trebuie să văd...
Alergând prin casă, trecu în revistă obiect după obiect, dintr o ca-meră într alta. Mobilele, cărțile, alimentele din bucătărie, articolele per-sonale de prin sertare, hainele atârnând prin dulapuri... ce anume îi putea transmite mesajul cel mai semnificativ?
În veranda din spate se opri. Ajunsese la capătul casei. O mașină de spălat, o cârpă de praf agățată de o poliță, un săpun marca Dash, un teanc de reviste și ziare.
Înfigând mâna în teanc, extrase câte putu, scăpând multe pe jos, deschizându le la întâmplare.
Data înscrisă pe un ziar îl făcu să se oprească din cercetări; răma¬se încremenit, cu paginile în mână.
10 mai 1997.
Cu aproape patruzeci de ani în viitor. Începu să parcurgă titlurile. O harababură fără noimă, alcătuită din nimicuri fără legătură între ele: o crimă, o emisiune de titluri valorice pentru obținerea fondurilor nece-sare pentru construirea spațiilor de parcare, decesul unui faimos om de știință, revoltă în Argentina.
Și, aproape de marginea de jos, titlul:

DEPOZITELE DE MINEREURI DE PE VENUS DEVIN OBIECT DE DISPUTÃ

Litigiu în cadrul sistemului internațional al curților de justiție refe¬ritor la dreptul de posesiune asupra proprietăților de pe Venus... citi cât de repede putea, apoi aruncă ziarul și trecu la reviste.
Un exemplar din TIME, purtând data de 7 aprilie 1997. Făcându l sul, îl băgă în buzunarul pantalonului. Alte exemplare din TIME; le răs-foi cu lăcomie, străduindu se să devoreze toate articolele dintr o dată, încercând să înțeleagă și să rețină câte ceva. Modă, poduri, pictură, me-di¬camente, hochei pe gheață... totul, lumea viitorului prezentată în cu-vinte îngrijite. Rezumate limpezi ale fiecărui aspect al societății ce nu și începuse încă existența...
Care ÎȘI ÎNCEPUSE existența. Care exista acum.
Þinea în mână un exemplar la zi al revistei. Era în anul 1997. Nu în 1959.
Zgomotul unui vehicul ce se oprise pe drum, în dreptul casei, îl fă¬cu să apuce rapid restul revistelor. Un braț întreg... porni apoi să deschi¬dă ușa din spate, ce dădea spre curte.
Voci. Prin curte se mișcau oameni; se ivi o rază de lumină. În gra¬bă, izbi teancul de zid, iar majoritatea publicațiilor se risipiră pe jos. În¬ge-nunche și le adună la un loc.
— Uite l, pronunță o voce, iar raza de lumină se îndreptă spre el, orbindu l. Se întoarse cu spatele; ridică un exemplar din TIME și se uită atent.
Era din data de 14 ianuarie 1996 și pe copertă își recunoscu pro-priul portret. Reproducerea unei picturi, în culori. Și dedesubt cuvin¬te-le:

RAGLE GUMM – OMUL ANULUI

Așezându se pe o treaptă, deschise revista la articolul respectiv. Fotografia lui când era copil. Mama și tatăl lui. Elev de școală generală. Întorcea paginile într o frenezie. El așa cum era acum, după cel de al doilea război mondial, sau care o fi fost războiul ăla în care luptase el... uniformă militară, zâmbetul adresat aparatului de fotografiat.
Femeia care fusese prima lui nevastă.
Apoi o panoramă spectaculoasă, turlele și minaretele ascuțite, apa-rent citadine, aparținând de fapt unei instalații industriale.
Revista îi fu smulsă din mâini. Își ridică privirile și constată, spre surprinderea lui, că oamenii care îl ridicaseră din verandă și acum îl cărau purtau salopete cafenii, foarte familiare lui.
— Aveți grijă la poartă, zise unul dintre ei.
Văzu ca prin vis copaci întunecați, bărbați care călcau peste stra¬tu¬-rile de flori, zdrobind plantele sub bocanci și raze de lanternă lumi¬nând aleea pietruită ce ieșea din curte. În mijlocul drumului se aflau mai multe camioane, din acelea de intervenție vopsite verde oliv, de o tonă și jumătate, cu motoarele huruind, având farurile aprinse. Și ele fami¬liare. Ca și salopetele cafenii..
Camioanele municipalității. Oameni din echipele de intervenție ale municipalității.
Atunci unul dintre oameni îi apropie de față un balon din plastic, pe care îl strânse între degete. Acesta se sparse și eliberă un nor de fum.
Þinut de patru oameni, Ragle Gumm nu avu de ales și inspiră ga¬zul. O lanternă lumina fumul galben ce l învăluia; închise ochii.
— Să nu l răniți, murmură o voce. Aveți grijă cum vă purtați cu el.
Simți răceala și umezeala tablei camionului. Ca și cum ar fi fost pus în compartimentul unui frigider, îi trecu prin minte. Pentru produ¬se de la țară, care trebuie să fie transportate la oraș. Spre a fi livrate pe piață, proaspete, a doua zi.



ZECE

LUMINA PUTERNICÃ a soarelui dimineții umplea camera de strălu¬cire. Își duse mâinile la pleoape; se simțea bolnav.
— Am să trag jaluzelele, pronunță o voce.
Recunoscând glasul, deschise ochii. Victor Nielson stătea la fe¬reas-tră, aranjând perdelele.
— M am întors, spuse Ragle. Nu am reușit să ajung nicăieri. N am făcut nici măcar un pas. Își aduse aminte de fugă, de cum se cățărase pe deal, printre tufișuri. – Am ajuns sus, continuă el. Aproape până la vârf. Apoi m au dat de a rostogolul, înapoi. Cine? se întrebă el. Spuse cu voce tare. – Cine m a adus aici?
— Un taximetrist solid, care cred că avea pe puțin vreo sută cinci-zeci de kilograme, îi răspunse Vic. A intrat cu tine pe ușă și te a așezat drept pe canapea. După un moment, adăugă: Ne costă, sau te costă, dacă vrei să plătești nota, unsprezece dolari.
— Unde m au găsit?
— Într un restaurant.
— Ce restaurant?
— N am auzit niciodată de el. Puțin în afara orașului. În partea de nord. În zona industrială, lângă șinele de cale ferată și depozitele de măr¬furi.
— Încearcă să ți aduci aminte numele restaurantului, îl rugă Ragle.
I se părea important pentru el. De fapt, habar nu avea de ce.
— Pot să o întreb pe Margo, spuse Vic. Nu se culcase, amândoi e¬ram treji. Așteaptă mă un minut.
Ieși din cameră. După câteva momente, Margo apăru lângă patul lui Ragle.
— Restaurantul se numește Frank's Bar B Q, spuse ea.
— Mulțumesc.
— Cum te simți? se interesă ea.
— Mai bine.
— Să ți pregătesc ceva ușor să mănânci?
— Nu, mulțumesc.
— Erai făcut pulbere. Dar nu cu bere. Aveai buzunarele pline de cartofi prăjiți, îl informă Vic.
— Altceva? întrebă Ragle.
Mai trebuia să fie ceva, își aducea vag aminte că pusese în ele ceva prețios, un lucru absolut vital, pe care dorea să l păstreze și să l aducă cu sine.
— Numai un șervețel de hârtie de la Frank's Bar B Q, spuse Margo.
— Și o groază de mărunțiș. Bănuți de un sfert de dolar și de zece cenți.
— Poate că ai vorbit la telefon, îi sugeră Vic.
— Am vorbit, spuse el. Cred. Se întâmplase ceva cu un telefon. O carte de telefon. – Mi aduc aminte de un nume, continuă el. Jack Daniels.
— Așa îl chema pe șoferul de taxi, îi explică Vic.
— De unde știi? se interesă Margo.
— Ragle îi tot zicea așa șoferului.
— Dar camioanele de intervenție ale municipalității? întrebă Ragle.
— Despre ele nu ai zis nimic, îi comunică Margo. Dar este ușor de bănuit de ce te urmărește acest gând.
— De ce?
Margo ridică iarăși jaluzelele.
— Se află aici de la răsăritul soarelui, încă înainte de ora șapte. Vacarmul ți a influențat probabil subconștientul.
Ragle se ridică în capul oaselor și privi pe fereastră. Două ca¬mioa¬ne de culoarea verde oliv fuseseră parcate lângă bordura de pe cealaltă parte a străzii. O echipă de muncitori ai municipalității, îmbră¬cați în sa-lopetele lor cafenii începuseră să sape strada; vuietul ciocane¬lor meca-ni¬ce îl irită brusc, și realiză că de fapt auzea acest zgomot de multă vre-me.
— S ar zice că au de gând să rămână un timp prin preajmă, spuse Vic. Probabil s a spart vreo țeavă.
— Sunt nervoasă ori de câte ori se apucă să sape străzile, spuse Mar¬go. Întotdeauna mi este teamă că vor pleca rară să acopere găurile. Fără să și termine munca.
— Știu ei foarte bine ce treabă au, o asigură Vic.
Apoi le făcu semn de rămas bun și plecă la muncă.


Mai târziu, după ce coborâse din pat pe picioare nesigure, se spăla¬se, se bărbierise șî se îmbrăcase, Ragle Gumm intră în bucătărie și își pregăti un pahar cu suc de roșii și un ou moale cu pâine fără unt.
Așezat la masă, sorbi din cafeaua ce i o lăsase Margo pe aragaz. Nu prea îi ardea de mâncare. Zgomotul ritmic al ciocanelor, ratatatatata, îl urmărea de la distanță. Oare cât va dura porcăria asta, se întrebă el.
Aprinse o țigară apoi luă ziarul de dimineață. Vic sau Margo îl adu-se¬seră lăsându l pe un scaun lângă masă, unde erau siguri că avea să l găsească.
Chiar și simpla atingere a hârtiei îi provocă dezgust. Aproape că nu putea suporta să l țină în mână.
Trecu peste primele pagini și le împături, apoi se uită la cea consa-crată concursului. Acolo apăreau, ca de obicei, numele câștigăto¬rilor. Și numele lui, într o casetă specială. În toată splendoarea lui.
— Cum arată astăzi concursul? se interesă Margo, din cealaltă ca-me¬ră.
Îmbrăcată în pantaloni ca de toreador și o cămașă albă de a lui Vic, se pornise să lustruiască televizorul.
— La fel ca de obicei, răspunse el.
Vederea numelui propriu pe pagina de ziar îi provocă o senzație de neliniște și disconfort, iar senzația de greață cu care se sculase în acea dimineață îi reveni.
— E foarte ciudat, îi mărturisi el surorii lui. Să ți vezi numele tipă¬rit. Chestia asta poate, brusc, să te calce pe nervi. Ca un adevărat șoc.
— Eu nu mi am văzut niciodată numele tipărit. Cu excepția câtor¬va dintre articolele despre tine.
Da, gândi el. Articole despre mine.
— Sunt o persoană foarte importantă, spuse el, punând ziarul jos.
— O, chiar așa, îi confirmă Margo.
— Am sentimentul că influențez rasa umană prin ceea ce fac.
Ea se îndreptă din șale și se opri din treabă.
— Afirmația ta mi se pare curioasă. Nu prea înțeleg cum de... Nu și duse gândul până la capăt. – De fapt, un concurs e un concurs și nimic mai mult.
Mergând la el în cameră, începu să și pregătească graficele, dia-gra¬mele, tabelele și dispozitivele. Cam o oră mai târziu, era profund adâncit în rezolvarea problemei din ziua respectivă.
Pe la prânz, Margo bătu la ușă.
— Ragle, poți să faci o mică pauză? Dacă nu ai timp, nu face ni¬mic.
El deschise, bucuros de întrerupere.
— Junie Black vrea să ți vorbească, îi explică Margo. Jură că nu ți răpește decât un minut. Eu i am zis că nu ai terminat. Făcu un gest, iar Junie Black apăru din direcția salonului. – Te ai îmbrăcat de gală, re-mar¬că Margo, după ce o măsurase cu privirea.
— Mă duc în centru, la cumpărături.
Purta o rochie împletită din lână roșie, ciorapi și pantofi cu toc, iar pe umeri își aruncase o haină scurtă; avea părul coafat și se fardase des¬tul de puternic. Ochii ei păreau întunecați, iar genele erau foarte lungi, ca la teatru.
— Închide ușa, îi spuse ea lui Ragle, după ce intră în încăpere. Vreau să ți vorbesc.
Ragle închise ușa.
— Ascultă, începu Junie. Te simți bine?
— Da.
— Știu ce ți s a întâmplat. Își puse mâinile pe umerii lui, apoi se retrase, cuprinsă de un fior de frică. – Lua l ar naiba! I am spus că l părăsesc dacă ți face vreun rău.
— Lui Bill?
— El e vinovat. A pus să fii urmărit și spionat; a angajat un detec¬tiv particular. Se plimba încolo și încoace prin cameră, încordată, încer¬când vădit să se stăpânească. – Te au bătut, nu i așa?
— Nu. Nu cred că m au bătut.
Junie cântări cuvintele lui.
— Poate nu au vrut decât să te sperie.
— Părerea mea este că astea nu au nimic de a face cu soțul tău, îi răspunse Ragle cu o ezitare. Sau cu tine.
— Eu știu sigur că au, spuse Junie clătinând din cap. Am văzut te-legrama pe care a primit o. Cât ai fost tu plecat a primit telegrama – n a vrut să văd și eu, dar am reușit să i o smulg. Mi aduc aminte cu exac-titate ce scria. Era în legătură cu tine. Un fel de raport despre tine.
— Și ce spunea?
Se concentră, apelând la toate capacitățile ei mentale, apoi pro-nunță cu înfrigurare:
— Spunea așa: „Văzut camionul lipsă. Gumm a trecut de grătar. Urmează mutarea ta."
— Ești sigură? întrebă el, bănuind că bătea câmpii.
— Da, îl asigură ea. Am învățat o pe dinafară înainte să mi o smul-gă.
Camioanele municipalității, gândi el. Afară, în stradă, camioanele de culoare verde oliv nu plecaseră încă. Oamenii lucrau la pavaj; reuși-seră deja să sape o bucată considerabilă.
— Bill nu are nici o legătură cu serviciile de întreținere, corect? se interesă el. Nu este el cel care repartizează camioanele de serviciu, gre-șesc?
— Eu nu știu ce anume face acolo la uzina de apă, răspunse Ju¬nie. Și nici nu mă interesează. Mă înțelegi? Nu mi pasă. Am terminat o cu el. Pe neașteptate, alergă și l îmbrățișă; strângându l cu putere, îi stri¬gă în ureche: – Ragle, m am decis. Răzbunarea asta criminală pe ca¬re a pus o el la cale a fost ultima picătură. Relația mea cu Bill s a în¬che¬iat. Își smulse mănușa de pe mâna stângă și i flutură degetele prin fața ochilor. – Vezi?
— Nu, recunoscu el.
— Verigheta mea. Nu o mai port. Își trase mănușa la loc. – Am ve¬nit la tine să ți comunic acest lucru. Îți mai aduci aminte când stăteam amândoi pe iarbă, iar tu îmi citeai poezii și mi ai zis că mă iubești?
— Da.
— Nu mi pasă ce zice Margo sau alții. Astăzi, la ora două și jumă¬ta-te, am o întâlnire cu un avocat. Vreau să discut cu el despărțirea de Bill. După care noi doi vom fi împreună până la capătul zilelor noastre, și nimeni nu se va putea amesteca. Iar dacă va mai încerca să ne pună piedici prin metodele lui dure și criminale, chem poliția.
Luându și poșeta, deschise ușa spre culoar.
— Pleci? o întrebă el, realizând că nu i de glumă.
— Trebuie să ajung în centru, spuse ea. Aruncă o privire pe culoar, apoi îi trimise o bezea înfocată. – Încerc să ți telefonez mai târziu, îi șop¬ti ea. Să ți spun ce am aflat de la avocat.
Ușa se închise în spatele ei și Ragle îi auzi pașii grăbiți pe culoar. Apoi motorul unei mașini în stradă, semn că Junie plecase.
— Ce a mai fost și asta? se interesă Margo din bucătărie, unde se afla în acel moment.
— E supărată, îi răspunse el evaziv. S a certat cu Bill.
— Dacă ești cu adevărat important pentru întreaga rasă umană, ar trebui să nu te mulțumești cu atât de puțin.
— I ați spus voi lui Bill Black despre plecarea mea?
— Nu. În schimb i am spus ei. A venit aici după ce ai dispărut. Am anunțat o că sunt foarte îngrijorată din cauza ta și, prin urmare, mă in-teresează prea puțin ce avea ea de zis. În orice caz, cred că nu era decât o stratagemă de a ei ca să te vadă; nu i ardea să discute cu mine. Șter-gându și mâinile pe un șervet de hârtie, continuă. – Acum arăta minu-nat. Are un fizic foarte atrăgător. Dar e prea copilăroasă. De multe ori se poartă exact ca fetițele cu care se joacă Sammy.
Ragle practic nici nu putea să o urmărească. Îl durea capul și se simțea mult mai bolnav și răvășit decât înainte. Ecouri ale nopții...
Membrii echipei de intervenție a municipalității se sprijineau în lo¬peți și fumau degajați, lăsând impresia că preferă să rămână în preaj-ma casei.
Oare stau pe aici să mă pândească pe mine? se întrebă Ragle.
Simți o aversiune puternică și instinctivă față de ei, aversiune ce a¬mintea frica, în multe privințe. Și nu avea habar de ce. Încerca din răs¬pu¬teri să și aducă aminte ceea ce i se întâmplase. Camioanele de culoa¬re verde oliv... fuga și târâtul. Încercase parcă să se ascundă, la un mo¬ment dat. Și descoperise un lucru valoros, dar îl pierduse sau îi fusese luat cu forța...



UNSPREZECE

DIMINEAÞA URMÃTOARE, Junie Black îl căută la telefon.
— Lucrai? se interesă ea.
— Eu lucrez întotdeauna, îi răspunse Ragle.
— Ei bine, am discutat cu domnul Hempkin, avocatul meu. După tonul ei se vedea că are de gând să intre în detalii. – O afacere extrem de neplăcută, oftă ea.
— Să mă ții și pe mine la curent cu mersul lucrurilor, îi zise el, nerăbdător să se întoarcă la rezolvarea problemei. Dar, așa cum i se întâmpla de obicei, se lăsă prins în capcană. Implicat în problemele ei complicate și histrionice. – Și ce a zis?
În definitiv și la urma urmei, trebuia să o ia în serios; odată ce în-cepea procesul, putea fi chemat în fața curții în calitate de complice al soției adultere.
— Vai, Ragle. Vreau neapărat să te văd. Trebuie să te simt lângă mine. Foarte aproape de mine. Chestia asta va fi teribil de plicticoasă.
— Spune mi ce ai aflat.
— Mi a zis că totul depinde de sentimentele lui Bill. Mare porcă¬rie. Când pot să te văd? Mi e teamă să trec pe la voi. Margo mi a aruncat o privire oribilă. Își închipuie că îți dau târcoale pentru că ești plin de bani, sau de ce naiba? Ori este victima propriei sale minți bolnave?
— Spune mi ce ți a zis avocatul.
— Nu mi face nici o plăcere să stau de vorbă cu tine la telefon. De ce nu treci puțin pe aici? Sau te gândești că Margo ar intra la idei? Știi ceva, Ragle, mă simt mult mai bine acum, după ce am luat o hotărâre. Cu tine pot să fiu eu însămi, nu mai trebuie să mă las chinuită de în¬doieli nejustificate. Ragle, cred că este cel mai important moment din viața mea. Cu adevărat solemn. Mă simt ca într o catedrală. În diminea¬ța asta, când m am trezit am avut senzația că mă aflu într un templu, am simțit în jurul meu domnind spiritul sacru. M am întrebat ce spirit o fi acela și .... am realizat că îți aparține.
Rămase tăcută, apoi, așteptând să contribuie și el cu ceva.
— Cum a rămas cu Apărarea Civilă? întrebă el.
— Ce i cu ea? Consider că este o idee bună.
— Vii și tu la cursuri?
— Nu. Ce vrei să spui?
— Am crezut că a fost planul tău.
— Ragle, îi răspunse ea exasperată, știi, câteodată ești așa de mis-terios, încât nici eu nu te pot urmări ca lumea.
Constată, în momentul respectiv, că făcuse o greșeală. Nu i rămâ-nea decât să renunțe la orele de Apărare Civilă. Nu avea rost să încerce să i explice lui Junie ce intenționase și ce și închipuise atunci când îl abordase doamna Keitelbein.
— Uite ce este, June, eu vreau foarte mult să ne vedem. Poate chiar mai mult decât îți dorești tu acest lucru. Dar trebuie neapărat să găsesc afurisitele alea de răspunsuri.
— Știu, știu, spuse ea, cu resemnare. Sunt responsabilitățile tale. Ce părere ai să ne vedem diseară, după ce ți expediezi scrisoarea?
— Am să încerc să ți telefonez, o asigură el. Dar soțul ei urma să fie acasă, așa că nu putea să iasă nimic. – Poate după amiaza aceasta, mai târziu. Sper ca astăzi să pot găsi răspunsurile mai devreme.
În ziua respectivă, avusese norocul să înainteze foarte repede.
— Nu, îi răspunse ea. Nu am să fiu acasă în această după amiază. Iau prânzul cu o veche prietenă. Îmi pare rău, Ragle. Am atât de multe lucruri pe care vreau să ți le împărtășesc. Mă gândesc că avem întreaga viață înaintea noastră.
Continuă să i turuie în acest stil; el o ascultă. Într un târziu își luă rămas bun, iar el puse descurajat receptorul în furcă.
Cât de greu îi venea să comunice cu ea.
Tocmai se pregătea să se întoarcă la el în cameră, când telefonul sună iarăși.
— Vrei să răspund eu? strigă Margo din camera cealaltă.
— Nu, probabil este pentru mine.
Ridică receptorul, așteptându se să o audă pe Junie. În locul ei, vocea unei necunoscute mai în vârstă pronunță nesigur:
— Aș putea vorbi cu... domnul Gumm?
— La telefon, spuse el.
Dezamăgirea îl făcea posac.
— Vai, domnule Gumm. Mă întreb dacă vă aduceți aminte de orele de apărare civilă. La telefon doamna Keitelbein.
— Sigur că da, minți el. Bună ziua, doamnă Keitelbein. Făcând pe durul, spuse: Stimată doamnă, cu regret trebuie să vă...
— E chiar în această după amiază, îl întrerupse ea. Astăzi e marți. La ora două.
— Nu pot veni, spuse el. Sunt ocupat până peste cap cu munca mea la concurs. Poate altă dată.
— Vai de mine! Dar, domnule Gumm, m am grăbit să le vorbesc tuturor despre dumneavoastră. De abia așteaptă să vă audă vorbind despre cel de al doilea război mondial. Am comunicat fiecăruia în parte la telefon, și s au arătat mai mult decât entuziasmați.
— Îmi pare rău.
— E o adevărată nenorocire, spuse ea, sincer copleșită. Sper că veți reuși totuși să ajungeți. Chiar dacă nu veți susține cursul, poate veți răspunde la întrebări – știu că le ar face o plăcere deosebită. Nu credeți că v ați putea face puțin timp pentru asta? Dacă este nevoie, Walter trece pe la dumneavoastră, să vă ia cu mașina, iar după aceea vă duce înapoi. Cursul nu durează decât cel mult o oră, așa că în total nu veți pierde decât o oră și un sfert, în cel mai rău caz.
— Nu i nevoie să vină după mine cu mașina. Nu sunt decât câțiva pași între casele noastre.
— Da, aveți dreptate, răspunse ea. Locuim doar pe aceeași stradă. Atunci sunt convinsă că ne veți onora. Vă rog, domnule Gumm... considerați o rugăminte personală din partea mea.
— O.K., spuse el.
Nu era foarte grav. Nu pierdea decât o oră.
— Vă mulțumesc foarte mult. Ușurarea și recunoștința îi erau ușor de ghicit în voce. – Sunt deosebit de încântată.
După ce puse receptorul la locul lui, începu imediat să lucreze la răs¬punsurile concursului. Nu mai avea la dispoziție decât câteva ore pâ-nă ce trebuia să le expedieze, iar sentimentul punctualității îl domina, așa ca întotdeauna.
La ora două urca scara nevăruită și abruptă ce ducea la veranda familiei Keitelbein. Odată ajuns, sună clopoțelul.
Deschizându i ușa, doamna Keitelbein îi ură bun venit.
Dincolo de ea, distinse un grup confuz de doamne în rochii înflo¬rate și câțiva bărbați greu de descris; privirile se ațintiră asupra lui: Ragle înțelese că toată lumea îl așteptase. Ora putea acum să înceapă. Chiar și aici, îi trecu prin minte. Cât de important sunt Dar satisfacția lui era practic nulă. Unica persoană ce însemna ceva pentru el lipsea.
Doamna Keitelbein îl conduse la catedră – biroul vechi și solid din lemn pe care el și cu Walter îl târâseră din beci. Îi pusese un scaun, să poată sta cu fața la clasă.
— Poftiți, îl îndemnă ea, luați loc aici.
Doamna Keitelbein se îmbrăcase în mod special pentru acest eve-niment; fusta lungă din mătase, semănând cu o mantie și bluza bogată, cu dantele, îl duseră cu gândul la sărbătoarea de absolvire sau la recita¬lurile muzicale organizate în liceu.
— Foarte bine, răspunse el.
— Înainte de a începe întrebările, cred că o să prezint câteva aspec¬te ale apărării civile, ca să intrăm în subiect. Îl bătu pe braț. – Este pen¬tru prima oară când la întrunirile noastre ia parte o persoană celebră.
Zâmbind, se așeză la catedră și ciocăni de mai mult ori în lemn, în semn că dorește să se facă liniște.
Asupra masei informe de doamne și domni se lăsă tăcerea. Mur-mu¬rul se potoli. Se așezaseră în primele rânduri de scaune pliante aran-jate acolo de Walter. Acesta se postase în spatele încăperii, lângă ușă. Purta pulover și pantaloni, iar la gât își pusese cravată; îl salutase printr un gest formal.
Ar fi trebuit să mi pun o haină, hotărî Ragle. El plecase de acasă doar în cămașă, iar acum nu se simțea tocmai la largul lui.
— În timpul ultimei noastre întâlniri, spuse doamna Keitelbein, sprijinindu se cu brațele încrucișate de birou, cineva a ridicat problema că nu vom putea intercepta toate rachetele străine, în cazul unui atac masiv și neașteptat asupra Americii. Afirmația este adevărată. Știm că este imposibil să doborâm toate rachetele. Un procentaj anume dintre ele vor reuși să pătrundă. Acesta este crudul adevăr, pe care trebuie să l privim în față și să l abordăm ca atare.
Bărbații și femeile – care aveau reacții de personaj colectiv – se po¬so-morâră.
— Dacă ar fi să izbucnească războiul, spuse doamna Keitelbein, ne am vedea confruntați, în cel mai bun caz, doar cu distrugeri teribile. Morți și muribunzi cu zecile de milioane. Orașe în ruine, reziduuri ra¬dio-active, recolte contaminate, genele generațiilor viitoare iremediabil distruse. În cel mai fericit caz, am asista la un dezastru la o scară ce nu s a mai pomenit pe acest pământ. Fondurile alocate de guvernul nostru pentru apărare, care ni se par o asemenea povară și risipă, nu înseam¬nă decât o picătură dintr un ocean în comparație cu această catastrofă.
E adevărat ce spune ea, se gândi Ragle. Ascultând o, începu să și imagineze moartea și suferințele... buruieni tentaculare crescând prin-tre ruinele orașelor, structuri metalice ruginite și oase semănate pe un câmp acoperit de cenușă, estompând orice contur. Nici o urmă de viață, nici un sunet...
Și atunci fu cuprins, pe neașteptate, de o acută senzație de primej¬die. Se simți copleșit de iminența și realitatea pericolului. În acea clipă țipă răgușit și se ridică pe jumătate din scaun. Doamna Keitelbein își întrerupse expunerea. Toate privirile se întoarseră spre el.
Îmi irosesc vremea, se gândi el. Concursuri din ziare. Cum m am putut îndepărta atât de mult de realitate?
— Nu vă simțiți bine? se interesă doamna Keitelbein.
— Sunt... bine, îngăimă el.
O persoană din clasă ridică mâna.
— Da, doamna F., spuse doamna Keitelbein.
— Dacă sovieticii și ar lansa rachetele într un unic grup masiv, nu cumva rachetele noastre antirachetă ar fi în măsură, folosindu se de focoasele lor termonucleare, să anihileze un procentaj superior decât dacă inamicul ar trimite mai multe valuri succesive de dimensiuni mici? Din ceea ce ne ați spus săptămâna trecută...
— Iată o remarcă pertinentă, spuse doamna Keitelbein. De fapt, es¬te posibil să ne irosim tot stocul de rachete antirachetă în primele câte¬va ore ale războiului, după care să descoperim că inamicul nu plănuieș¬te să câștige ca urmare a unui unic atac decisiv, asemănător atacului ja¬ponez de la Pearl Harbour, ci mai degrabă pe baza „pașilor mărunți", executând o serie de atacuri cu arma cu hidrogen, de a lungul a mai mulți ani, dacă este necesar.
Se ridică iarăși o mână.
— Da, domnișoara P., spuse doamna Keitelbein.
Din masa uniformă se detașă o umbră estompată:
— Dar sovieticii își pot oare permite un atac prelungit pe o aseme-nea perioadă? Nu i așa că, în timpul celui de al doilea război mondial, naziștii au descoperit că economia lor nu putea suporta pierderile zil¬nice de bombardiere grele suferite în cursul atacurilor intense și neîn¬ceta¬te asupra Londrei?
Doamna Keitelbein se întoarse spre Ragle.
— Probabil domnul Gumm ne ar putea răspunde la această între-bare.
Ragle nu înțelese în primă instanță că femeia i se adresa lui. Văzu doar, pe neașteptate, că făcea semn din cap spre el.
— Cum? exclamă el.
— Vorbiți ne despre efectul pe care l au avut pierderile de bom-bardiere grele asupra naziștilor, explică ea. Din cauza raidurilor asupra Angliei.
— Eu am fost în Pacific. Îmi pare rău. Nu știu nimic despre teatrul de război european.
Nu reușea să și aducă aminte nimic despre războiul din Europa; în mintea lui nu mai rămăsese loc decât pentru sentimentul amenințării imediate. Alungase orice alt gând, orice altă idee. De ce stau eu aici? se întrebă el. Ar trebui să fiu... unde?
Plimbându se pe o pajiște de la țară, împreună cu Junie Black... Întinzând o pătură pe tăpșanul cald și plăcut, în miresme de fân, sub soarele blând al după amiezii. Nu, nu acolo. Deci s a destrămat și asta? Formă exterioară goală în loc de substanță; soarele de fapt nu stră-lucește, ziua de fapt nu este caldă, ci rece, cenușie și ploioasă; plouă, iar cenușa aceea afurisită mânjește totul, se strecoară pretutindeni. Nu există iarbă, ci doar niște cioturi carbonizate și frânte. Heleștee cu apă contaminată...
În mintea lui fugea acum după Junie, pe un deal gol și pustiu. Ea se micșoră și dispăru. Scheletul vieții cocoțat pe suportul alb și fragil al unei sperietori de ciori, în formă de cruce. Rânjind. Cu orbite goale în locul ochilor. Prin care poți vedea toată lumea, gândi el. Eu sunt înăun-tru și mă uit afară. Iscodind printr o crăpătură și văzând... golul. Pri¬vind în ochii lui.
— Din câte știu eu, spuse doamna Keitelbein, răspunzându i dom-nișoartei P., pierderile de piloți experimentați au avut efecte cu mult mai serioase asupra Germaniei decât acelea de aparate de zbor. Erau în stare să construiască avioane pentru a le înlocui pe cele doborâte, în schimb pregătirea unui pilot dura luni de zile. Acest fapt ilustrează una dintre schimbările ce ne așteaptă în războiul următor, cea dintâi confla¬grație din zodia hidrogenului; rachetele nu vor avea la bord oameni, deci ele nu vor duce niciodată lipsă de piloți experimentați. Lansările de ra¬chete nu vor înceta din cauză că nu există personal pregătit să le pilote¬ze. Câtă vreme vor exista uzine, rachetele vor sosi neîncetat.
Pe birou, înaintea ei, se afla o foaie de hârtie mimeografiată. Ragle înțelese că citise de pe hârtia respectivă. Un program special pregătit de guvern.
Chiar guvernul este cel ce și prezintă opiniile, cugetă el. Și nu o simplă femeie între două vârste, care vrea să facă un lucru util. Acestea sunt adevăruri, și nu simple opinii ale unei singure persoane.
ACEASTA ESTE REALITATEA.
Și din ea fac și eu parte, gândi el.
— Avem și niște machete pe care dorim să vi le prezentăm, spuse doamna Keitelbein. Fiul meu, Walter, le a construit... reprezintă diferite instalații vitale.
Îi făcu semn fiului ei, care se ridică în picioare și se apropie de ea.
— Dacă acestei țări îi este dat să supraviețuiască viitorului război, spuse Walter cu vocea lui tânără, de tenor, trebuie să învețe să treacă la un nou mod de producție. Uzina, așa cum o cunoaștem noi, va fi ștear¬să de pe fața pământului. În schimb va lua ființă o rețea industrială sub¬te-rană.
Dispăru o clipă, timp în care se duse într una dintre încăperile laterale. Toată lumea aștepta cu nerăbdare. Se întoarse cu o machetă de mari dimensiuni, pe care o așeză la vedere, pe biroul mamei sale.
— Ceea ce vedeți reprezintă un sistem de uzine, explică el. Urmea¬ză să fie construit cam la o milă sub pământ, unde nu este expus atacurilor.
Toată lumea se ridică în picioare, să observe mai bine. Ragle își în-toarse capul și văzu o suprafață dreptunghiulară, acoperită de turnuri și spirale – replici ale unor construcții – minarete ale unei întreprin¬deri industriale. Cât de familiară i se părea scena! Iar cei doi, doamna Kei-telbein și Walter, se aplecau asupra machetei... totul se mai petre¬cuse cândva, era sigur de asta.
Se apropie mai mult de ei.
Pagina unei reviste. Fotografia, dar nu a unei machete, ci a origina¬lului. Original a cărei machetă se afla acum pe birou.
Exista oare o asemenea uzină?
Văzând cât de atent privea, doamna Keitelbein comentă:
— Este o replică extrem de convingătoare, nu, domnule Gumm?
— Da, confirmă el.
— Ai mai văzut ceva asemănător?
— Da, răspunse el.
— Unde?
Aproape că știa. Aproape avea un răspuns la întrebarea ei.
— Ce credeți că ar putea produce o uzină ca asta? se interesă dom¬nișoara P.
— Dumneavoastră ce părere aveți, domnule Gumm? preferă să întrebe la rândul ei doamna Keitelbein.
— Probabil... lingouri de aluminiu. Nu credea să se fi înșelat. – Ar putea fabrica orice fel de produs secundar mineral, metalic, din plastic sau din fibre, completă el.
— Sunt mândru de macheta asta, afirmă Walter
— Ai și de ce, spuse doamna F.
Lui Ragle îi trecu prin minte: cunosc fiecare centimetru din ea. Fiecare clădire și hală. Fiecare birou.
Am fost înăuntru, își zise el. De multe ori.
După ce ora se termină, luă un autobuz și coborî în centru, în principalul cartier comercial.
Se plimbă o vreme. Apoi, pe cealaltă parte a drumului, văzu un vast spațiu de parcare și o clădire a firmei LUCKY PENNY SUPER¬MARKET. Ce magazin imens, cugetă el. Aici găsești orice de vânzare, cu excepția vapoarelor. Traversă strada și se sui pe gardul scund de beton din jurul parcării. Þinând brațele îndepărtate, pentru a și menține echi¬librul, îl urmă până în partea din spate a clădirii, unde se găsea platfor¬ma înaltă de descărcare, acoperită cu plăci de oțel.
Patru camioane imense, pentru transportul la mare distanță, între state, erau trase acolo. Bărbați purtând șorțuri din pânză groasă des-căr¬¬cau pe paleți cutiile din carton pline de conserve, borcane de maio¬ne-ză, lăzi cu fructe și legume proaspete, saci de făină și de zahăr. O rampă alcătuită din role ce se roteau liber permitea pachetelor mai mici, cum erau cutiile cu bere, să fie descărcate direct din camion în depozi¬tul de mărfuri.
Trebuie să fie simpatic, se gândi el. Să arunci cutiile pe rampa a¬ceea și să le urmărești cum pornesc ca din tun în jos, dispărând prin ușa deschisă. Undeva, exista fără îndoială cineva care le prelua și le sti¬vuia. Un proces invizibil la capătul opus... nevăzut, primitorul își înde¬pli¬nea munca lui.
Își aprinse o țigară și se apropie de locul respectiv.
Roțile camioanelor aveau diametrul aproape egal cu propria lui înălțime. Probabil că ai un sentiment minunat de forță când ești la vola¬nul unui asemenea monstru. Studie plăcile de înmatriculare mon-tate pe ușa din spate a celui dintâi camion. Zece tăblițe din zece state. Din Rocky Mountains și până în Utah Salt Flat și în Deșertul Nevada... ză¬pa¬da din munți, aerul fierbinte al câmpiilor. Muște moarte, strivite de parbriz. O mie de baruri. Moteluri, stații de benzină, firme fluorescente. Munții mereu prezenți, la linia orizontului. Monotonia uscată a drumu-lui.
În schimb, aveai satisfacția de a te afla în mișcare. Sentimentul că ajungi undeva. Deplasarea fizică dintr un loc într altul. În fiecare noapte un alt oraș.
Aventură. O poveste de dragoste într o cafenea de la marginea dru¬mului cu o chelneriță singuratică, o femeie frumoasă și dornică să vadă un oraș mare și să se distreze. O doamnă cu ochii albaștri, cu dinți fru¬moși, cu păr mătăsos, și cu vitalitatea omului sănătos, crescut la țară.
Am și eu propria mea chelneriță. Junie Black. Propria mea aventu-ră, în zona mai tenebroasă a relației de dragoste cu o femeie măritată. Într un mediu aglomerat, cu case înghesuite, unde mașina stă parcată sub fereastra bucătăriei și hainele se usucă în curte; prinsă în ghearele unei mulțimi de treburi mărunte, meschine până ce nu mai rămâne nimic altceva decât preocuparea de a le îndeplini la termen.
Și oare nu este asta suficient pentru mine? Nu sunt mulțumit?
Poate de aceea mă copleșesc temerile. Mi este frică să nu apară Bill Black cu un pistol în mână și să mă împuște, pentru că mă țin de ghidușii cu nevastă sa. Să mă găsească îmbrățișat cu ea în mijlocul după amiezii, prins în program între spălat, îngrijitul peluzei și cumpă-rături. Sentimentul meu de culpă transformat în... ideea că soarta ar fi o răsplată corectă pentru păcatele mele. Indiferent cât sunt ele de nevino¬vate.
Cel puțin asta ar zice psihiatrul, gândi el. Asta ar declara și toate soțiile, după ce au citit Harry Stack Sullivan, Karen Horney și Karl Men¬ninger. Sau poate că nu este vorba decât de ostilitatea mea la adresa lui Black. Se spune că frica este o versiune modificată a ostilității reprima¬te. Problemele mele personale proiectate în exterior, pe un ecran mondi¬al. Cât despre macheta lui Walter, probabil îmi doresc să trăiesc în vii¬tor. Pentru că macheta se referă la un model viitor. Iar atunci când l am văzut, mi s a părut cel mai natural lucru.
Ocoli clădirea și veni în fața magazinului universal; trecu prin raza celulei fotoelectrice și ușa se deschise larg. Dincolo de șirul de case, în raionul de legume și fructe, Vic Nielson se afla în apropierea unui raft; era ocupat cu separarea cepelor mai puțin arătoase, pe care le arunca apoi într o găleată.
Ragle se apropie de el și l salută.
— O, servus, îi răspunse Vic continuând să și vadă de cepe. – Ai terminat cu concursul pe ziua de azi?
— Da, deja am expediat răspunsurile.
— Cum te mai simți?
— Mai bine. În magazin erau foarte puțini clienți în acel moment, așa că îl întrebă. – Poți să vii cu mine?
— Câteva minute, da.
— Să mergem undeva unde putem sta de vorbă.
Vic își scoase șorțul și l lăsă în găleată. Însoțit de Ragle, trecu pe la casele de marcat, unde Vic le spuse celor de acolo că se va întoarce pes¬te zece sau cincisprezece minute. Cei doi ieșiră apoi din magazin, tra¬ver¬-sară parcarea și ajunseră pe trotuar.
— Ce ar fi să mergem la American Diner Cafe, propuse Vic.
— Perfect.
Ragle îl urmă pe Vic, care o luă prin mijlocul traficului aglomerat de la sfârșit de amiază; ca întotdeauna, Vic nu ezită câtuși de puțin să și dispute dreptul la prioritate cu mașinile grele de două tone.
— Încă nu te a lovit nici un automobil? îl întrebă Ragle, după ce un Chrysler trecu atât de aproape, încât simți căldura gazelor de eșapa¬ment la picioare.
— Până acum nu, îi aruncă Vic, mergând cu mâinile în buzunare.
Chiar când intrau cafenea, Ragle remarcă un camion verde oliv al municipalității care tocmai era parcat într unul dintre spațiile libere din apropiere.
— Ce s a întâmplat? întrebă Vic, oprindu se în loc.
— Privește! exclamă Ragle, arătându i l cu degetul.
— Ce i cu el?
— Urăsc din tot sufletul camioanele astea ale municipalității, ex-plică el. Probabil echipa de muncitori ce săpa strada în fața casei lor îl văzuse când plecase spre familia Keitelbein. – Hai să renunțăm la cafea, propuse. Putem vorbi și în magazin.
— Cum vrei tu. Eu trebuie oricum să mă întorc acolo, mai devreme sau mai târziu. Traversară iarăși strada. – Ce ai împotriva ăstora de la municipalitate? Oare nu din cauza lui Bill Black?
— Nu i exclus, mormăi Ragle.
— Margo mi a zis că Junie a apărut ieri, după ce am plecat la lu¬cru. Îmbrăcată ca de paradă. Și că ar fi vorbit ceva despre un avocat.
Ragle intră în magazin, fără să i răspundă. Vic îl urmă.
— Unde putem merge? întrebă Ragle.
— Vino cu mine.
Folosindu se de o cheie, Vic descuie cabina casei pentru încasarea cecurilor, aflată în capătul magazinului, lângă raionul de băuturi. Acolo nu se aflau decât două scaune. Vic închise ușa în urma lor și se așeză.
— Fereastra este închisă, spuse el, referindu se la fanta prin care se fac de obicei tranzacțiile. Nu ne poate auzi nimeni. Ce doreai să mi spui?
— Nu are nici o legătură cu June, îl lămuri Ragle de la bun înce¬put, așezându se și el. Nu intenționez să ți fac cine știe ce relatare sor¬didă...
— Foarte bine, spuse Vic. Oricum, nu sunt într o dispoziție prea grozavă. De când te a adus acasă șoferul acela de taxi, parcă ești alt om. E foarte greu de precizat ce și cum, dar am stat de vorbă cu Margo despre chestia asta ieri seară.
— Și la ce concluzie ați ajuns?
— Că ești mai resemnat, spuse Vic.
— Cred că da.
— Sau mai calm.
— Nu, nu sunt mai calm.
— Te au bătut cumva, acolo, în restaurantul acela?
— Nu.
— Acesta a fost cel dintâi lucru ce mi a trecut prin minte când Da-niels – șoferul de taxi – te a aruncat pe canapea. Insă nu aveai pe tine nici un semn. În orice caz, ți ai aminti clar dacă ai fi fost bătut: asta se simte și se vede. Odată am pățit o și eu, cu ani în urmă. A fost nevoie de luni întregi până să mi revin. Un lucru ca ăsta nu trece așa de ușor.
— Tot ceea ce știu este că aproape am scăpat.
— De unde?
— De aici. De ei.
Vic își înălță fruntea.
— Am ajuns până aproape dincolo de margine și am văzut lucru¬rile așa cum sunt ele. Și nu așa cum au fost ele făcute să arate, spre benefi-ciul nostru. Dar atunci au pus mâna pe mine și m au adus înapoi. Și au aranjat totul în așa fel încât să nu mi aduc aminte suficient de lim¬pede și să rămân cu un soi de repulsie. Dar...
— Dar ce? repetă Vic.
Stătea cu ochii ațintiți, prin geamul cabinei, asupra magazinului, șirului de case de marcat și ușilor.
— Știu sigur că nu am petrecut nouă ore în Frank's Bar B Q. Cred totuși că am fost și acolo... Păstrez o imagine a localului. Dar m am af¬lat multă vreme într un alt loc, iar după aceea m am dus undeva pe o înălțime, într o casă. Am făcut ceva, împreună cu alți oameni. Acolo în casă am pus mâna pe obiectul de care ți vorbeam, ce o fi fost el. Mai multe amănunte nu mi aduc aminte, oricât m aș chinui. Restul s a pierdut, pentru totdeauna. Cineva mi a arătat astăzi o machetă a unui lucru, și cred că acolo, în casă, am văzut o fotografie a aceluiași lucru. După care au apărut camioanele municipalității...
Șirul cuvintelor lui se frânse.
O vreme, nici unul nu mai zise nimic.
Într un târziu, Vic sparse tăcerea:
— Ești sigur că nu e vorba doar de teama ca nu cumva Bill Black să afle despre legătura ta cu Junie?
— Nu, nu i vorba de asta.
— Foarte bine.
— Camioanele acelea mari din spate, începu Ragle, călătoresc la mari distanțe, nu? Mai departe decât majoritatea celorlalte vehicule.
— Parcurg mai puțin decât un avion comercial, un vapor sau decât trenurile rapide, îi răspunse Vic. Dar uneori ajung la câteva mii de mile de aici.
— Mi se pare suficient. Este mult mai departe decât unde am ajuns eu, acum câteva zile.
— Consideri că astfel se poate realiza ceva?
— Cred că da.
— Dar concursul, ce vei face cu el?
— Nu știu.
— Nu ar trebui să l continui?
— Ba da.
— Ai probleme, zise Vic.
— Da, am. Dar vreau să încerc iarăși. Numai că de data asta știu că nu este suficient să o iau din loc ca să scap. Ei nu vor să mă piardă și mă vor aduce înapoi de fiecare dată.
— Cum intenționezi să procedezi, vrei să te vâri într un butoi, să fi dus la producător împreună cu celelalte resturi de ambalaje?
— Poate reușești tu să mi dai o idee, îl rugă Ragle. Ai ocazia să urmărești tot timpul cum sunt încărcate și descărcate aceste camioane, în timp ce eu le văd astăzi pentru prima oară.
— Tot ceea ce știu este că transportă mărfurile de unde sunt ele fă¬cute, fabricate sau culese; n am idee însă cât de atent sunt inspectate, de câte ori se deschid ușile sau cât timp rămâne un camion sigilat. S ar putea să te trezești că stă parcat undeva o lună de zile. Sau, dimpotrivă, camionul este curățat de îndată ce pleacă de aici.
— Nu cunoști pe vreunul dintre șoferi?
— Nu, răspunse Vic după ce chibzuise mai multă vreme. Chiar nu i cunosc. Pentru mine au rămas niște simple nume și atât. Bob, Mike, Pete, Joe.
— Altă idee nu mi vine în minte, spuse Ragle.
Dar voi încerca din nou, gândi el. Vreau să văd uzina aceea, nu fotografia, nici macheta. LUCRUL ÎN SINE, cum zicea Kant.
— Păcat că nu te interesează filozofia, i se adresă el lui Vic.
— Câteodată mă interesează și pe mine. Însă nu în momentul de față. Te referi la probleme de soiul ăsta: cum arată lucrurile de fapt și de drept? Acum câteva seri, venind spre casă cu autobuzul, am reușit să văd lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat. Am pătruns prin vălul de iluzie din jur. Ceilalți călători din mașină nu erau decât niște sperietori de ciori proptite în scaune. Autobuzul însuși... Execută o mișcare circu¬lară cu brațele. – O cochilie goală, cu câteva elemente de sprijin vertica¬le, plus scaunul meu și al șoferului. Însă șoferul era real. Și mă ducea cu adevărat spre casă. Doar pe mine.
Ragle își vârî mâna în buzunar și scoase la iveală cutiuța metalică pe care o purta la el. O deschise și i o arătă lui Vic.
— Ce i asta?
— Realitatea. Îți prezint realitatea însăși.
Vic trase una dintre fâșiile de hârtie și o citi.
— Pe asta stă scris „țâșnitoare", spuse el. Ce semnifică?
— Ceea ce se află și sub toate celelalte lucruri, îl lămuri Ragle. Cu-vântul. Poate este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Logosul. „La înce¬put a fost Cuvântul." Nu mi dau seama prea bine. Tot ce știu este ceea ce văd și ceea ce mi se întâmplă. Însă cred că trăim într o altă lume decât ace¬ea pe care o vedem și mai cred că o vreme am știut exact despre ce anu¬me e vorba. Pe urmă am uitat. Din seara aceea. Viitorul, poate.
Înapoindu i cutia de cuvinte, Vic spuse:
— Vreau să te uiți la ceva. Îi arătă cu degetul prin geam, iar Ragle privi și el în direcția aceea. – La casele de marcat. Tipa înaltă și solidă, în pulover negru. Cu sânii mari.
— Am mai văzut o. Nemaipomenită. Chiar ne ai făcut cunoștință odată, cu un prilej.
Urmări cum fata înregistra prețuri la mașină; lucra și în același timp zâmbea vesel, dezvăluindu și dantura albă și frumoasă.
— Vorbesc foarte serios, aș vrea să ți cer un lucru. S ar putea ca ob-servația mea să ți se pară puțin deplasată, dar pentru mine e un lu¬cru serios. Nu crezi că ți ai putea rezolva așa problemele tale de un anumit gen? Liz este inteligentă – sau cel puțin are mai multe în cap decât Junie Black. Atrăgătoare este, nici nu încape discuție. Și nici nu i căsătorită. Ai suficienți bani și ești destul de faimos ca să o atragi. Restul nu depinde decât de tine. Scoate o în lume de câteva ori și apoi mai stăm de vorbă despre toată chestia asta.
— Nu cred că mi ar fi de ajutor, îi răspunse Ragle.
— Am să te rog, totuși, să te gândești la chestia asta, promiți?
— Mi ar fi și greu să nu mă gândesc la ea.
— O.K. Dar dacă tu ești sigur, consider că putem închide discuția. Cum ai de gând să procedezi, vrei să pui mâna pe unul dintre camioane?
— Crezi că reușim?
— Am putea încerca.
— Vrei să mă însoțești? îl întrebă Ragle.
— E n regulă. Sunt și eu dornic să văd. Sigur că da, să arunc o pri-vire afară.
— Atunci, te rog să mi dai o idee. Tu îți cunoști mai bine magazi¬nul, de aceea te las pe tine să concepi un plan de bătaie.


La ora cinci, Bill Black auzi camioanele de serviciu parcând în spa-țiul din fața ferestrelor biroului său. Imediat răsună bâzâitul interfo¬nu-lui și se auzi vocea secretarei.
— Domnule Black, domnul Neroni vrea să vă vadă.
— Și eu doresc să stau de vorbă cu el.
Se ridică și deschise ușa biroului. Peste puțin timp apăru un bărbat masiv și musculos, cu părul închis la culoare, purtând încă salopeta cafenie și pantofii de lucru.
— Poftim înăuntru. Spune mi ce s a întâmplat astăzi?
— Am luat notițe, spuse Neroni, punând o rolă de bandă pe masă. Aceste date trebuie să fie păstrate. Există și o bandă video, dar încă nu a ajuns la mine. Echipa de la telefoane spune că a fost sunat de soția dumneavoastră, cam pe la ora zece. Nimic deosebit, doar că din câte își închipuia el, urma să o întâlnească la cursul de Apărare Civilă. Ea i a zis că are întâlnire cu o prietenă, în centrul orașului. Apoi l a căutat doamna care organizează cursul de Apărare Civilă, ca să i aducă aminte de cursul care începea la ora două după amiază. Doamna Keitelbein.
— Nu, îl contrazise Black. Doamna Kesselman.
— O femeie între două vârste, cu un fiu cam la vârsta adolescenței.
— Corect, îi răspunse Black.
Își aminti că făcuse cunoștință cu familia Kesselman în urmă cu niște ani, atunci când fusese conceput întregul proiect. Iar doamna Kes¬selman trecuse de curând pe la ei, cu dosarul și cu informațiile despre Apărarea Civilă.
— Și a participat la oră? se interesă el.
— Da. Mai întâi a pus răspunsurile la poștă, apoi s a dus la ei aca¬să.
Lui Black nu i se comunicase nimic despre cursul de Apărare Civi¬lă și nu i cunoștea scopul. Faptul era explicabil, deoarece familia Kes¬sel-man nu primea instrucțiuni din departamentul lui.
— A supravegheat cineva cursul de Apărare Civilă? se interesă Black.
— Din câte știu eu, nu, îi răspunse Neroni.
— Nu are importanță. Chiar doamna Kesselman predă, nu?
— Cred că da. Când a sunat la ușă, ea a fost cea care i a deschis. În acest moment, Neroni dădu semne de neliniște și întrebă. – Sunteți sigur că discutăm despre aceeași persoană? Doamna Kesselbein?
— În orice caz, ceva de genul ăsta.
Bill Black se simțea la capătul nervilor. Acțiunile lui Ragle Gumm din ultimele zile fuseseră o sursă continuă de neliniște. Senzația de echilibru fragil, nesigur ce i o provocaseră aceste întâmplări nu i dispă-ruse odată cu întoarcerea lui Ragle.
Acum știm că este posibil să scape, se gândea Black. În ciuda tutu-ror măsurilor, riscăm să l pierdem. El poate reveni treptat la norma¬lita¬te, să facă planuri și să le pună în aplicare; iar noi nu vom ști asta de¬cât atunci când va fi prea târziu...
Chiar dacă mă ascund într un dulap, tot nu scap, își zise Black. Pot să mă îngrop sub haine, în întuneric, acolo unde nu mă vede nimeni... nu mi servește la nimic.



DOISPREZECE

INTRÂND IN PARCARE, Margo constată că soțul ei nu se afla acolo. Opri motorul Volkswagen ului și urmări o vreme ușile din sticlă ale ma-ga¬zinului.
De obicei, e gata de plecare la ora asta, își zise ea.
Coborî din automobil și porni spre magazin.
— Margo, o strigă Vic.
Venea din spatele clădirii, din direcția platformelor de descărcare. Mersul lui și încordarea ce i se citea pe față sugerau că se petrecuse ceva.
— Ce s a întâmplat? Nu cumva ai acceptat să muncești duminica?
Acesta fusese ani întregi un motiv de discordie între ei.
Vic o apucă de braț și o conduse înapoi, spre mașină.
— Nu mă întorc acasă cu tine, o anunță el.
Deschizând portiera, o împinse înăuntru; se urcă și el, trânti ușa și ridică geamurile.
Un camion gigantic, trăgând după el o remorcă, porni din spatele magazinului și se apropie de Volkswagen. Oare monstrul acela are de gând să ne măture de aici? se întrebă Margo. E suficient să ne atingă doar cu bara și nu mai rămâne nimic întreg din mașină, dar nici din noi.
— Ce face? se impacientă ea. Am impresia că nu știe să conducă. Iar camioanele nu ies în mod normal pe aici, așa i? Din câte mi aduc aminte, mi ai promis...
— Ascultă mă! o opri Vic. Ragle conduce camionul.
Margo se holbă la el, apoi își ridică privirile spre cabină, de unde Ragle îi făcu un semn discret cu mâna.
— Adică ce vrei să spui, că nu vii cu mine? îl luă ea din scurt. Și intenționezi să parchezi în fața casei monstrul ăsta? Își imagină camio-nul tras în dreptul ferestrelor, acolo unde toți vecinii puteau să l vadă și să și dea seama că soțul ei lucrează într o băcănie, – Uite ce este, nici să n aud că aduci cu tine mașina asta oribilă, vorbesc foarte serios.
— Dar nu vin acasă cu ea, îi explică Vic. Fratele tău și cu mine plecăm într o călătorie. O îmbrățișă scurt și o sărută. – Nu știu când ne vom întoarce. Să nu ți faci griji din cauza noastră. Vreau să te rog ceva...
— Plecați amândoi? îl întrerupse ea. Nu mai înțelegea nimic. – Ex-plică mi ce i cu toată chestia asta?
— Cel mai important lucru pe care ți l cer este să i comunici lui Bill Black că Ragle și cu mine muncim aici, la magazin. Nu i zici nimic altceva; nu i spune că am plecat și nici când sau cum am plecat. M ai înțeles? Indiferent la ce oră vor apărea întrebând unde este Ragle, spune le că ai vorbit cu el la magazin. Chiar dacă e două dimineața. Zi le că l am rugat să mă ajute să fac inventarul, în vederea unui control neașteptat.
— Pot să te rog un lucru? spuse ea, sperând să obțină o cât de mică informație, deși înțelesese că el nu era dispus să i mărturisească prea multe. În noaptea aceea, când pe Ragle l a adus taximetristul acasă, fusese cu Junie Black?
— Dumnezeule, nu, spuse Vic.
— Te duci să l ascunzi pe undeva, să nu pună Bill Black mâna pe el și să l omoare?
— Este vorba de cu totul altceva, draga mea. O sărută iarăși, o strânse în brațe și deschise portiera Volkswagen ului. – Salută l pe Sammy din partea noastră. Întorcându se spre camion, urlă. – Cum? Se aplecă, intrând pe jumătate în Volkswagen și spuse. – Ragle te roagă să i comunici lui Lowery, cel de la ziar, că a găsit un concurs la care câștigă mai mulți bani.
Îi zâmbi, apoi se îndreptă spre camion, suindu se în cabină pe lo¬cul pasagerului.
— La revedere, îi strigă fratele ei de la înălțime.
Îi făcură amândoi semne cu mâna. Urlând și bubuind, scoțând nori negri prin țeava de eșapament, camionul porni din parcare și ieși în stradă. Celelalte mașini încetiniră și i făcură loc; cotiră cu stângăcie la dreapta, apoi dispărură dincolo de magazin.
Au înnebunit amândoi, se gândi ea. Era într o stare de spirit mize-rabilă. Introduse cheia în contact și porni motorul. Zgomotul lui acoperi ultimele ecouri ale camionului.
Vic încearcă să l salveze pe Ragle, gândi ea. Probabil îl duce în¬tr un loc în care să fie în siguranță. Știu sigur că Junie a consultat un avocat. Oare vor să se căsătorească? Poate că Bill refuză să se despartă de ea.
Ce întâmplare îngrozitoare, să o ai cumnată pe Junie Black.
Meditând la toate acestea, porni încet spre casă.


Camionul înainta prin circulația după amiezei târzii.
— Ce ar fi ca mașinile astea uriașe să dispară la o milă în afara o-ra¬șului? spuse Vic.
— Hrana trebuie adusă de undeva de afară, îi răspunse Ragle. La fel am proceda și noi, dacă am organiza o grădină zoologică. Identic, continuă el în gând. – Mie mi se pare că oamenii aceia, care descarcă lăzi cu ardei, creveți și șervețele, reprezintă legătura dintre noi și lumea adevărată. Este o idee logică, în orice caz. Oricum, nu avem prea multe elemente pe care să ne construim raționamentul.
— Sper că nu o să se sufoce înăuntru, spuse Vic, referindu se la adevăratul șofer.
Așteptaseră ca acest șofer să rămână singur după plecarea colegi¬lor săi. Și în timp ce Ted, așa se numea el, se afla în remorcă și stivuia niște cutii pe un cărucior, ei doi închiseseră ușile grele din metal, apoi le zăvorâseră. Pe urmă, în mai puțin de un minut se suiseră în cabină și porniseră motorul, ca să l încălzească. În momentul acela apăruse și Margo, la volanul Volkswagen ului.
— Are noroc că nu este un camion din acelea cu sistem de refrige-rare, spuse Ragle.
Ceea ce afirmase și Vic, pe când așteptau să plece celelalte mașini.
— Nu crezi că ar fi fost mai bine să l lăsăm în magazin? Nimeni nu caută în depozitele alea din spate.
— Nu mă întreba de ce, însă intuiția mea îmi spune că ar fi scăpat de îndată.
Vic urmărea atent drumul. Cartierul comercial din centru se topise în urma lor. Circulația se mai rărise. Șirul magazinelor fusese acum în-locuit de un cartier rezidențial: construcții mici și moderne, nu mai înal¬te de un etaj, cu antene pentru televiziune și rufe atârnând pe frân¬ghii, cu garduri înalte din lemn de sequoia și mașini parcate pe aleile din fața caselor.
— Mă întreb unde ne vor opri, spuse Ragle. Sau poate nu o va face nimeni... și totuși. Dar probabil atunci ne vom afla deja de cealaltă parte.
— Gândește te puțin, îl rugă Vic după o vreme. Dacă nu ne iese figura, vom fi acuzați de răpire; pe mine nu mă vor mai lăsa să lucrez în comerț, iar ție îți vor pretinde să te retragi din concursul „Unde l găsim mâine pe omulețul verde?"
Casele deveneau tot mai izolate una de alta. Camionul trecu pe lângă stații de benzină, cafenele vopsite în culori țipătoare, tonete de înghețată și moteluri. Trista paradă a motelurilor... ca și cum am fi străbătut deja o mie de mile și am fi pe cale să intrăm într un oraș ne-cunoscut, gândea Ragle. Nimic nu este mai străin, mai mohorât și mai respingător decât benzinăriile – benzinării cu preț redus – și motelu¬rile din zona de centură a propriei tale urbe. Pur și simplu ți ai dori să nu recunoști că acestea aparțin orașului de care altfel ești legat, măcar atât timp cât vrei să locuiești în el.
Dar noi nu mai vrem să locuim aici. Plecăm. Pentru totdeauna.
Oare am mai ajuns vreodată atât de departe? se întrebă el. Mer¬geau acum în câmp deschis. O ultimă intersecție, cu un drum de im¬portanță minoră, deservind zona industrială lăsată în afara orașului propriu zis. Șinele de cale ferată... remarcă un tren de marfă nemai¬pomenit de lung, rămas în nemișcare. Rezervoare de substanțe chimice, cocoțate pe tur-nuri, deasupra fabricilor.
— Nimic nu se compară cu priveliștea asta, comentă Vic. Mai ales la apus de soare.
Pe lângă ei nu măi circulau acum decât camioane și extrem de pu-ține automobile.
— Uite și restaurantul tău, îi atrase atenția Vic.
Ragle văzu firma montată pe dreapta drumului, Frank's Bar B Q and Drinks. Părea o construcție modernă și curată, în orice caz. În par-care se găseau mașini noi. Camionul trecu huruind mai departe. Loca¬lul rămase în urmă.
— Ei, de data asta vei ajunge mai departe, spuse Vic.
În fața lor, se vedea cum autostrada urca spre un șir de munți. Sus de tot, își aminti Ragle. Poate că am reușit atunci să mă cațăr pâ¬nă n vârf. Am încercat să trec CU PASUL dincolo de piscurile acelea. E posibil să fi fost chiar așa de beat?
Nu i de mirare ca nu am reușit.
Mergeau departe, tot mai departe. Peisajul deveni monoton. Pla-touri, înălțimi depersonalizate, ici și colo câte un panou cu reclame. Și apoi, fără veste, munții se domoliră și se treziră colorând o pantă lungă și abruptă.
— Uite, chestiile astea îmi dau fiori, comentă Ragle. Să fii la vola¬nul unui camion și să rulezi pe așa ceva.
Adusese deja schimbătorul într o treaptă inferioară de viteză, iar frâna de motor era suficientă pentru a susține greutatea camionului. Bine că nu aveau încărcătură; chiar și cu puțina lui experiență, reușea astfel să conducă mașina. Cât timp încălzise motorul, învățase schema schimbării vitezelor.
— Toate ca toate, îi spuse el lui Vic, cred însă că avem un claxon cum n ai mai auzit.
Îl testă de câteva ori: sunetul era atât de puternic încât le sări ini¬ma din piept.
La capătul pantei le atrase atenția un indicator pictat în galben și negru. Se distingea și un grup de barăci sau clădiri construite provizo-riu. Întreg locul avea un aer sinistru.
— Iată ne ajunși, spuse Vic. Despre asta vorbeai și tu.
În fața adăposturilor erau aliniate camioane. Pe măsură ce se apro-piau, observară mai mulți bărbați în uniforme. Pe cealaltă parte a șose¬lei, vântul serii clătina panoul, pe care se putea citi:

PUNCT DE CONTROL AGRICOL AL STATULUI.
CAMIOANELE VOR FOLOSI CÂNTARUL DE PE BANDA DIN DREAPTA

— La noi se referă, spuse Vic. Cântarul. Acum au de gând să ne pună pe un cântar. Iar dacă ne mai și controlează, deschid sigur și în spate. Se uită la Ragle. – Poate ar fi mai bine să ne oprim aici și să încercăm să facem ceva cu Ted.
Acum este prea târziu, se gândi Ragle. Inspectorii de stat puteau vedea prea bine atât camionul, cât și pe ei. Absolut orice mișcare. Lângă prima baracă erau parcate două mașini negre de poliție, în așa fel încât puteau porni pe autostradă la primul semnal. Iar noi nu avem cum fugi mai repede decât ele, îi trecu prin minte lui Ragle. Nu avem de ales, tre¬buie să ne oprim la cântar.
Un inspector, îmbrăcat în pantaloni de culoare albastră, foarte bine călcați, cu cămașă de un albastru mai închis, purtând insignă și șapcă, le sări în cale, în timp ce mașina frâna. Fără ca măcar să le acorde o privire mai atentă, le făcu semn să meargă mai departe.
— Nu e nevoie să oprim? exclamă Ragle, începând să înțeleagă. Nu i decât un simplu truc. Răspunse gestului de salut al inspectorului, odată cu Vic. Omul le întoarse imediat spatele. – Nu opresc niciodată camioanele astea mari... doar automobilele. Am ieșit!
Barăcile și panoul rămaseră în urmă, apoi dispărură cu totul. Reu-șiseră să iasă afară! Reușiseră cu adevărat! Nici un alt tip de vehicul nu avea scăpare. Doar mașinile cu marfă puteau să intre și să iasă nestin-gherite... În oglinda retrovizoare Ragle văzu că în urma lor veneau alte trei camioane, care trecuseră probabil la fel de ușor. Parcarea plină și barăcile nu erau decât o pură ficțiune.
— Nici un camion nu trebuie să oprească.
— Ai avut dreptate, îi zise Vic, așezându se mai comod în scaun. Dacă am fi încercat să trecem pe aici în Volkswagen, ne ar fi explicat probabil că tapițeria este infestată de cine știe ce insecte. Gândaci japo-nezi... trebuie să vă întoarceți pentru dezinsecție, apoi faceți o cerere în vederea obținerii unui certificat valabil timp de o lună, care, de altfel, vă poate fi oricând retras pe termen nedeterminat...
Ragle constată că autostrada suferise o schimbare. Acum, după ce trecuseră de punctul de control, existau două drumuri distincte, fiecare cu câte cinci benzi, absolut drepte și netede. Și nici nu mai erau din be¬ton, ci dintr un material pe care nu l recunoștea din mers.
Aici ne aflăm de cealaltă parte, își zise el. Autostrada de afară, pe care nu trebuia să o vedem niciodată, nici măcar să auzim că există.
Atât în spatele cât și în fața lor rulau camioane. Unele aduceau provizii, iar altele erau goale și părăseau zona, situație în care se găseau și ei. Un du te vino continuu, și totuși nici măcar o mașină nu trans¬por¬ta pasageri. Doar camioane, huruind din puternicele lor motoare die¬sel.
Acum băgă de seamă că dispăruseră și panourile cu reclame.
— N ar fi rău să folosești luminile, îl sfătui Vic. Începea să se întu-nece, iar vehiculele grele care veneau din sens opus aveau farurile a-prinse. – E bine să respectăm legile. Indiferent care or fi ele.
Ragle procedă după cum i se sugerase. Seara se lăsa liniștită și pustie. O pasăre zbura foarte aproape de sol, undeva, la mare distanță, ținându și aripile nemișcate, aterizând pe un gard.
— Cum stăm cu motorina? se interesă Ragle.
Aplecându se puțin, Vic consultă indicatorul.
— Rezervorul este pe jumătate plin, spuse el. Cinstit vorbind, nu am nici cea mai mică idee cât de departe poate merge un camion ca acesta cu un singur rezervor. Sau poate mai există și unul suplimentar. Consider că putem ajunge destul de departe așa, fără încărcătură. De-pinde foarte mult de relief. Un vehicul greu consumă foarte mult în pante, ai văzut și tu camioane care suie dealuri abrupte cu zece mile la oră, în viteza întâi.
— Poate ar fi bine să l eliberăm pe Ted, propuse Ragle. Îi venise ideea că banii lor nu aveau probabil nici o valoare. – Va trebui să cum-părăm carburant și mâncare... nu știu unde, și nici măcar dacă o să reușim. Probabil că are la el cărți de credit. Și bani valabili.
Vic îi aruncă un teanc de hârtii în poală.
— Le am scos din torpedou, îi explică el. Cărți de credit, hărți, bo-nuri de masă. Însă nu și bani. Vedem ce putem obține cu ajutorul căr-ților de credit. De obicei, sunt foarte practice pentru... Făcu o pauză. –... moteluri, completă el propoziția. Dacă există așa ceva! Tu ce crezi că vom găsi?
— Nu știu, îi răspunse Ragle.
Întunericul îl împiedica să vadă peisajul din jur; în spațiile închise dintre orașe nu existau lumini care să le permită o minimă orientare. Doar terenul drept, care se întâlnea la orizont cu cerul, subliniat de o nuanță ceva mai deschisă, albăstruie. Apăruseră și stelele.
— Trebuie să așteptăm până mâine? întrebă Vic. Va trebui oare să mergem toată noaptea?
— Poate că da.
Într o curbă, farurile luminară o porțiune de gard și vegetație piti¬că. Ragle avea sentimentul că mai trecuse deja prin toate acestea, că erau lucruri pe care le trăia a doua oară...
Lângă el, Vic examina lucrurile extrase din torpedou.
— Ce părere ai de chestia asta? Îi arătă o fâșie lungă de hârtie, foarte viu colorată; Ragle o cercetă dintr o privire și citi cuvintele înscri¬se pe ea:

O SINGURÃ LUME FERICITÃ

La fiecare din capete era desenat un șarpe încolăcit în formă de S, de un galben fosforescent.
— Are lipici pe spate. Probabil este destinat barei din spate.
— Un soi de „păstrați distanța regulamentară".
După o pauză, Vic îi spuse aproape în șoaptă:
— Þin eu volanul, și între timp uită te la asta mai de aproape. În partea de jos, scrie ceva cu litere mărunte, îi explică el, întinzându i fâșia de bandă adezivă.
Þinând obiectul în apropierea luminii din tavanul cabinei, citi ur-mă¬toarele cuvinte:
Legea federală pretinde ca această bandă să fie întotdeauna expusă la vedere.
— Vom mai întâlni o mulțime de lucruri pe care nu le înțelegem, spuse el, dându i lui Vic fâșia înapoi.
Adevărul era că fusese și el tulburat de mesaj. Absolut imperativ... dacă nu era vizibil pe bara de protecție...
— Are mai multe, spuse Vic. Scoase din torpedou un teanc de zece sau unsprezece benzi identice. – Probabil lipește câte una ori de câte ori călătorește. Și le scoate atunci când intră în oraș.
Cu prima ocazie, când ajunseră într o porțiune de șosea liberă, Ragle ieși din drum pe porțiunea acoperită de pietriș. Opri camionul și trase frâna de mână.
— Mă duc până la remorcă, să văd dacă are suficient aer. Și am să l întreb și despre bandă, adăugă el în timp ce deschidea ușa cabinei.
Nervos, Vic se strecură în locul lui, la volan, și i zise:
— Mă cam îndoiesc că ți va da un răspuns corect.
Mergând cu grijă, Ragle își croi drum prin întuneric, de a lungul unei laturi a camionului, trecu de roți și se duse în spatele remorcii. Se urcă pe scărița de fier și bătu la ușă.
— Ted, spuse el. Sau cum te o chema pe tine de fapt. Te simți în formă?
Din interiorul camionului, se auzi o voce înfundată:
— Mda, domnule Gumm. Sunt în formă.
Până și aici, se gândi Ragle. Ne am oprit undeva la marginea auto-străzii, într o regiune pustie dintre orașe. Și totuși lumea mă recu-noaște.
— Ascultă mă, domnule Gumm, îi spuse șoferul, cu fața aproape de crăpătura dintre uși. Nu știi cum este pe afară, așa i? N ai habar. Ascultă mă atent: nu ai nici o șansă ca să dai peste altceva în afară de necazuri – necazuri pentru tine, necazuri pentru toată lumea. Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Îți spun purul adevăr. Într o bună zi ai să ți aduci aminte de cuvintele mele și ai să mi dai dreptate. Þine asta!
Un petic de hârtie alunecă printre uși; Ragle îl prinse din zbor. O carte de vizită, pe spatele căreia șoferul scrisese un număr de telefon.
— La ce mi servește?
— Când ajungi în următorul oraș, trage la marginea drumului și du te să telefonezi la numărul acela.
— Cât mai este până la primul oraș?
Șoferul șovăi puțin, apoi zise:
— Nu știu foarte sigur, dar prea mult nu mai poate fi. Nu mi e ușor să fac aprecieri de aici, de unde mă aflu.
— Ai aer suficient?
— Mda. Șoferul părea resemnat, însă și extrem de încordat, în ace-lași timp. – Pentru numele lui Dumnezeu, Gumm, continuă el cu ace¬eași voce stăruitoare, trebuie neapărat să ai încredere în ce ți spun. Nu mi pasă cât mă ții închis în cușca asta, dar în cel mult două ore tre¬buie să intri în legătură cu cineva.
— De ce? se interesă Ragle.
— Nu pot să ți spun. Uite ce este, probabil ți ai dat și singur seama de suficiente lucruri, dacă ți a trecut prin minte să deturnezi camionul ăsta. Deci anumite aspecte le știi și tu. Imposibil să nu fi înțeles cât este de important și că nu e vorba de capriciul cuiva, care s a apucat să con-struiască toate casele și străzile și mașinile acelea vechi.
Dă i drumul, vorbește mai departe, gândi Ragle.
— Tu nici măcar nu te pricepi să conduci un camion cu remorcă, continuă șoferul. Dacă dai peste o pantă foarte abruptă? Mastodontul ăsta duce cincisprezece tone, când e încărcat; desigur, acum e gol. Însă poți foarte ușor să lovești ceva în lateral. Urmează mai multe poduri de cale ferată pe sub care nu încape, din cauza gabaritului. Tu probabil că nu înțelegi despre ce este vorba. Nu știi să folosești nici frâna de motor, nici multe alte lucruri.
Amuți o vreme.
— Pentru ce este banda aceea adezivă pe care apare un text și niște șerpi?
— Dumnezeule mare! exclamă șoferul.
— Trebuie neapărat pusă pe bară?
Acesta începu să înjure, reușind într un târziu să se calmeze:
— Ascultă, domnule Gumm, dacă nu ai banda aceea, au să te facă fărâme fărâmițe; așa să mă ajute pe mine Dumnezeu, dacă nu ți zic ade¬vărul.
— Și cum se pune?
— Dă mi drumul afară și am să ți arăt, De aici începând nu vreau să ți mai zic nimic. Vocea bărbatului căpătase accente isterice. – Fă bine și dă mi drumul să ies afară s o lipesc cum se cuvine, altfel, jur pe ce am mai sfânt, n ai să treci de primul tanc care te va detecta.
TANC, gândi Ragle, înspăimântat.
Sărind jos de pe scară, se întoarse la cabină.
— Cred că suntem nevoiți să i dăm drumul, îi comunică el lui Vic.
— L am auzit și eu. În orice caz, am să mă simt mai bine știind că nu i acolo.
— S ar putea să i ajute pe eventualii noștri urmăritori, spuse Ragle.
— E un risc pe care nu ne permitem să ni l asumăm.
Ragle se întoarse, urcă din nou scara și deschise ușa. Ted sări pe pietriș, înjurând morocănos.
— Poftim banda, îi zise Ragle. Ce alte lucruri trebuie să știm?
— Absolut totul, veni răspunsul cu amărăciune.
Îngenunchind, înlătură un înveliș transparent de pe spatele benzii și o aplică pe bara din spate, apăsând o apoi cu pumnul pentru a se lipi perfect.
— Cum ai să cumperi carburantul?
— Folosesc o carte de credit, îi explică Ragle.
— Mă faci să râd, spuse șoferul, ridicându se în picioare. Puteai să faci asta doar în... Se opri. – în oraș, completă el. Practic, nu mai e valabilă: o veche carte de credit a firmei Standard Oil, scoasă din circulație de vreo douăzeci de ani. Măsurându l pe Ragle, continuă. – Totul a fost raționalizat, kerosenul pentru camioane...
— Kerosen, repetă Ragle. Eu credeam că e nevoie de motorină.
— Nu, răspunse Ted, scuipând cu imensă silă pe pietriș. Nu i motorină. Þeava de eșapament este doar de ochii lumii. De fapt camio¬nul este echipat cu turbină. Care arde kerosen. Pe care n o să l găsești de cumpărat. Oriunde o să oprești, o să și dea seama de la bun început că ceva nu i în regulă. Iar aici, afară... Vocea lui atinse din nou un nivel isteric. – Nu poți să riști nimic! Sub nici un motiv!
— Vrei să mergi cu noi, în cabină? îi propuse Ragle. Sau tot în re-mor¬că? Te las pe tine să decizi.
Ragle dorea să pornească la drum cât mai repede.
— Du te la dracu'! îi zise șoferul.
Întorcându i spatele, începu să coboare terasamentul cu mâinile în buzunare și aplecat puțin înainte.
Urmărind silueta ce dispărea în întuneric, Ragle își spuse: eu sunt vinovat, pentru că i am deschis ușa. Acum nu mai este nimic de făcut. Nu pot fugi după el să i dau una în cap. Dacă ar fi să ne luptăm, mă fa¬ce praf. Ne ar răpune pe amândoi.
Și, pe deasupra, nici nu i asta soluția. Nu asta căutăm noi.
Se întoarse la cabină și i comunică lui Vic:
— A fugit. Presupun că a fost bafta noastră că nu s a dat jos cu un levier în mână.
— Haide să mergem. Nu vrei să conduc eu? Aș fi în stare. A lipit ban¬da aceea la locul ei?
— Da.
— Mă întreb în cât timp le va da de știre?
— Trebuia oricum să i dăm drumul, până la urmă.
Rulară o oră fără să întâlnească vreo așezare umană. Apoi, pe ne-aș¬teptate, când mașina se găsea în vârful unei culmi de unde drumul pornea abrupt în jos, întrevăzură la mare distanță un pâlc de lumini, chiar pe direcția autostrăzii.
— Am dat peste ceva, spuse Vic. E greu de zis ce ar fi mai bine să facem. Să încetinim... sau...
— Trebuie oricum să ne oprim, hotărî Ragle.
Reușise să distingă deja un șir de mașini, sau alte vehicule asemă-nătoare, care blocau drumul.
În fața camionului care încetinise apărură câțiva bărbați dotați cu lanterne. Unul dintre ei veni până în dreptul cabinei și strigă:
— Opriți motorul. Lăsați luminile aprinse. Coborâți.
Nu aveau de ales. Ragle deschise portiera și coborî, urmat de Vic. Bărbatul purta o uniformă, pe care Ragle nu reuși să o cerceteze amă-nunțit, din cauza întunericului. Casca acestuia fusese acoperită cu o vopsea specială, mată. Lumină figura lui Ragle, apoi pe a lui Vic, după care le comandă:
— Deschideți în spate.
Ragle procedă așa cum i se ceruse. Trei bărbați se urcară în cami¬on și răscoliră totul în jur. Apoi se întoarseră la ușă și coborâră.
— O.K., le zise unul dintre ei. Îi întinse ceva lui Ragle, o bucată de hârtie. Luând o, acesta constată că era un fel de formular, cu perforații. – Puteți merge mai departe.
— Mulțumesc.
Se cățărară amândoi în cabină, cu picioarele tremurând de emoție, porniră motorul și plecară mai departe.
— Să văd și eu ce ai primit, spuse Vic imediat ce o luaseră din loc.
Þinând volanul doar cu mâna stângă, Ragle scoase formularul din buzunar.

AUTORIZAÞIE DE LIBERÃ TRECERE PENTRU ZONA DE FRONTI-ERÃ Nr. 31. 03/04/98

— Iată și data în care ne aflăm, comentă Ragle.
Trei aprilie 1998. Restul țidulei era acoperit cu diverse perforații, în stilul celor făcute de mașinile IBM.
— S au arătat mulțumiți, spuse Vic. Nu aveam cu noi ceea ce cău¬tau ei, probabil.
— Purtau uniforme.
— Da, arătau ca niște soldați. Unul avea și o armă, dar nu aș pu¬tea să ți dau nici un amănunt despre ea. Bănuiesc că se desfășoară un război, sau ceva de genul ăsta.
Sau poate există o dictatură militară, îi trecu lui Ragle prin cap.
— S au uitat dacă avem banda aceea lipită pe bară? se interesă Vic. În agitația aceea, nu am băgat de seamă.
— Nici eu.
Nu peste multă vreme, în fața lor apăru ceea ce părea a fi un oraș. O mulțime de lumini, unele în șiruri drepte – probabil sistemul de ilu-minare al unor străzi – firme luminoase cuprinzând cuvinte... unde¬va în haină avea numărul de telefon dat de șofer. Probabil de aici se gândea să telefonăm, decise el.
— Am trecut cu bine de controlul de la graniță, spuse Vic. Dacă ne a reușit figura asta, cu lanternele vârâte în ochi, probabil că am pu¬tea intra și într o bodegă și să comandăm câte o farfurie de clătite. Își suflecă mâneca și se uită la ceas. – E zece și jumătate. Nu am mai mân¬cat nimic de la ora două.
— Oprim. Încercăm să alimentăm. Dacă nu facem rost de carbu¬rant, trebuie să abandonăm camionul.
Judecând după indicator, rezervorul era aproape gol. Nivelul cobo-râse surprinzător de repede. Totuși, parcurseseră o distanță apreciabilă și se aflau pe drum de mai multe ore.
Trecând pe lângă primele case, îi frapă lipsa unui anume lucru.
Stațiile de benzină. De obicei, în zonele unde autostrada se apropie de un oraș, chiar și de unul mărunt, neînsemnat, vezi un șir lung de benzinării pe ambele părți ale străzii. Înainte de orice altceva. Aici, nici măcar una.
— Nu i a bună, comentă el.
În schimb, nu se vedeau nici mașini. Nu există circulație, și nici benzinării. Sau stații pentru kerosen, dacă acest combustibil înlocuise acum benzina. Deodată, frână și pătrunse pe un drum lateral. Opri camionul în dreptul bordurii.
— Sunt de acord cu tine, spuse Vic. Mai bine încercăm să mergem pe jos. Nici nu ne pricepem suficient să conducem monstrul ăsta prin oraș.
Coborâră cu precauție și rămaseră amândoi sub lumina chioară a felinarului de deasupra lor. Casele păreau din cele obișnuite. Mici, de formă cubică, cu un singur etaj, având înaintea lor peluze negre, așa cum arătau ele în întuneric. Stilul nu s a schimbat oricum prea mult din anii treizeci încoace, se gândi Ragle. Mai ales când le vezi noaptea. O siluetă mai înaltă, ce se profila ceva mai departe, aparținea probabil unei structuri cu mai multe niveluri.
— Dacă ne opresc și ne cer un act oarecare de identitate, ce facem? Poate ar fi mai bine să ne înțelegem de pe acum, propuse Vic.
— Cum? Nu știm nici măcar ce ne ar putea pretinde. Vorbele șofe-rului încă îi stăruiau în minte și l tulburau. – Haide să vedem, îl îndem-nă el pe Vic, plecând în direcția autostrăzii.
Apropiindu se de primul grup de lumini, constatară că era unul dintre micile restaurante de la marginea șoselei. Doi băieți mâncau sand¬vișuri, așezați în fața tejghelei. Tineri blonzi, de vârsta liceului.
Aveau părul aranjat într un soi de coc. Niște căpițe înalte, prinse fiecare cu câte un ac mare și foarte colorat. Purtau haine identice, res-pectiv sandale, niște cămeșoaie albastre și strălucitoare, strânse în jurul lor ca niște togi și brățări de metal pe mâini. Iar atunci când unul întoarse capul, bând dintr o ceașcă, Ragle observă că avea obrajii ta¬tuați. Iar dinții lui fuseseră piliți.
De cealaltă parte a tejghelei se afla o chelneriță între două vârste, purtând o bluză simplă, verde, având pieptănătură clasică. Dar cei doi băieți... Îi cercetă consternat, împreună cu Vic, până ce chelnerița dădu semne că îi băgase de seamă.
— Am face bine să mergem mai departe, zise Ragle.
Dar ușa se deschise, comandată de celula fotoelectrică. Exact ca la magazinul universal, gândi Ragle.
Intrară cu sfială, așezându se într un separeu, sub privirile iscodi-toare ale băieților. Interiorul restaurantului, diversele dispozitive, lumi-nile, afișele erau aparent obișnuite. Reclame pentru mai multe feluri de mâncare... În schimb prețurile păreau ciudate. 4,5, 6,7, 2,0. Evident, nu era vorba de dolari. Ragle se uită în jur, ca și cum ar fi fost pe cale să decidă ce anume dorea. Chelnerița se pregăti să vină spre ei, să le ia comanda.
Unul dintre băieți făcu semn din creștetul său împodobit cu coc în direcția lor și zise suficient de tare pentru a fi auzit:
— Gagiii ăștia cu cravată, miros a frică frică.
Însoțitorul lui izbucni în râs.
Chelnerița se opri lângă masa lor și le ură bună seara.
— Bună seara, răspunse Vic cu un mormăit.
— Ce ați dori? îi întrebă femeia.
— Ce ne recomandați? se interesă Ragle.
— Depinde cât de foame vă este.
Banii, gândi Ragle. Afurisiții de bani.
— Aș dori un sandviș cu șuncă și brânză și cafea.
— La fel, spuse Vic. Și niște tort a la mode.
— Poftim? exclamă chelnerița, notându și comanda în carnet.
— Tort de înghețată, spuse Vic.
— Aha, făcu ea, înapoindu se la tejghea.
Unul dintre băieți pronunță extrem de limpede:
— Gagiii cu cravată, dau multe semne vechi. Nu cumva...
Își vârî degetele mari în urechi, iar prietenul lui chicoti.
După ce le fuseseră aduse sandvișurile și cafelele și chelnerița plecase, un băiat se răsuci pe scaunul lui pivotant cu fața spre ei. Tatu-ajul de pe obraji, remarcă Ragle, repeta modelul de pe brățări. Cercetă atent liniile complicate, identificând în cele din urmă sursa de inspira¬ție. Motivele fuseseră copiate de pe vasele ateniene. Palas Atena și buf¬nița ei. Persefona înălțându se din străfundurile Pământului.
Băiatul li se adresă direct:
— Băi, lunaticilor.
Pe Ragle îl trecură fiori reci. Se prefăcu extrem de preocupat de sandvișul lui; față în față cu el, Vic, palid și transpirat, proceda identic.
— Băi, repetă băiatul.
— Lăsați o baltă, dacă nu vreți să vă dau afară, îi amenință chelne-rița.
— Gagiii cu cravată, i se adresă băiatul, făcând din nou gestul cu degetele vârâte în urechi.
Femeia nu păru impresionată.
Nu mai pot suporta calvarul ăsta, gândi Ragle. Șoferul avusese dreptate.
— Hai să mergem, îi spuse lui Vic.
— Bine, se arătă Vic de acord.
Se ridicară, mâncând încă, băură ultima înghițitură de cafea și o luară spre ieșire.
Și acum nota de plată, îi trecu lui Ragle prin minte. Suntem con-damnați, cu alte cuvinte. Nu avem cum scăpa.
— Ne grăbim, îi comunică el chelnăriței. Renunțăm la înghețată. Cât face?
Își vârî mâna în buzunarul hainei, gest de altfel perfect inutil. Femeia făcu adunarea și le spuse:
— Unsprezece și nouă.
Ragle își deschise portofelul. Băieții îl urmăreau cu atenție. La fel și femeia. Când apărură la iveală banii, bancnotele din hârtie, ea zise:
— Vai de mine, nu am mai văzut așa ceva de ani și ani. Sper că mai sunt în circulație. I se adresă apoi unuia dintre băieți. – Ascultă, Ralf, oare guvernul mai acceptă bancnotele acelea vechi, din hârtie?
Cel întrebat încuviință din cap.
— Așteptați puțin, le spuse chelnerița. Socoti iarăși nota. – Face unu patruzeci, spuse ea. Dar va trebui să vă dau restul în jetoane fiduciare. Dacă sunteți de acord? Cu aerul că și ar cere scuze, pescui din sertar o mână de mici obiecte din plastic, dându le șase ca rest la o hârtie de cinci dolari. – Mulțumesc, spuse ea apoi.
Pe când ieșeau din local, chelnerița se așeză și începu să citească dintr o carte cu coperți din hârtie, după ce îi netezise paginile.
— Ce mai chin, spuse Vic. Mergeau umăr lângă umăr, terminân-du și sandvișurile. – Din cauza afurisiților ăia de băieți!
LUNATICI, gândi Ragle. Oare m au recunoscut?
La primul colț se opriră.
— Și acum, încotro? În orice caz, am aflat că ne putem folosi de ba¬nii noștri. Pe deasupra, avem și niște bani de ai lor. Își aprinse bricheta să cerceteze un jeton. – Sunt din plastic. Să înlocuiască metalul, evi¬dent. Foarte ușoare. Exact ca jetoanele acelea care foloseau drept carte¬le în timpul războiului.
Da, gândi Ragle. Cartelele din timpul războiului. Și bănuții confec-ționați dintr un aliaj oarecare, nu din cupru. Iar acum, jetoane. Je¬toane!
— În schimb nu există camuflaj, spuse el. Luminile sunt aprinse.
— Nu mai este ca pe vremuri, spuse Vic. Luminile trebuiau să fie stinse... Fraza lui se întrerupse la jumătate. – Nu mai înțeleg nimic, continua el. Eu îmi închipui doar că îmi amintesc de al doilea război mon¬dial. Aicea i toată șmecheria. El s a petrecut acum cincizeci de ani. Înainte să mă nasc eu. Noi nu aveam cum să fi trăit în anii treizeci și pa¬truzeci. Tot ceea ce știm despre el... probabil că așa ne au învățat.
— Sau poate am citit.
— Nu crezi că acum știm suficient? Am ieșit afară. Am văzut ce ne interesa. Se cutremură. – Și au pilit dinții...
— Vorbeau într un jargon cum n am mai auzit, spuse Ragle.
— Ai dreptate.
— S au împodobit ca membrii unor triburi africane, și s au îmbrăcat în straiele acelea ciudate.
Dar s au uitat la mine, iar unul dintre ei a zis, BÃI LUNATICILOR.
— Știu exact ce i cu mine, continuă Ragle. Dar nu le pasă.
Nu înțelegea bine de ce și asta îi sporea neliniștea. Niște simpli spec¬tatori. Fețe tinere și cinice, de șmecheri.
— Mă surprinde că nu sunt în armată, spuse Vic.
— Probabil vor fi luați curând.
Lui i se păruseră destul de necopți tinerii aceia. Aveau cam șai-spre¬¬zece sau șaptesprezece ani, nu mai mult.
Încă se aflau la colțul străzii, când în spatele lor răsunară pași pe strada întunecată și pustie.
Două umbre se apropiau.
— Băi lunaticilor, spuse cineva. Cei doi apărură agale în cercul de lumină de la intersecție, cu brațele încrucișate, cu fețe impenetrabile și impersonale. – Ia rămâneți pe loc, stop stop!



TREISPEZECE

BÃIATUL DIN STÂNGA își vârî mâna în robă și scoase o cutie din piele. Din ea își alese o țigară de foi și niște foarfeci mici din aur; tăie capul țigării și o vârî în gură. Însoțitorul lui îi oferi foc de la o brichetă scumpă, acoperită cu pietre prețioase, executând și el gesturile ca și cum ar fi îndeplinit un ritual.
Cel ce fuma spuse:
— Gagiii cu cravată cară la ei mălai mort. Femeia cu servitu' a luat plasă.
Banii, înțelese Ragle. Chelnerița nu ar fi trebuit să i accepte. Băie¬ții confirmaseră valabilitatea banilor, deși știau și ei ceea ce spusese și șoferul; moneda aceasta nu mai era în circulație.
— Și ce i cu asta? se răsti Vic, încercând să se adapteze la jargonul lor.
Băiatul cu bricheta încrustată cu pietre spuse:
— Vreți să pună gheara pe voi barosanii? Da? Așa. Întinse mâna cu palma în sus. – Dacă nu vreți să dați ochii cu barosanii, ieșiți pe pia¬ță cu mălai gros.
— Dă i niște jetoane, apucă Vic să i șoptească lui Ragle.
Acesta numără patru jetoane și i le oferi.
Băiatul se înclină din talie, atingând pavajul cu frizura aceea ciu-da¬¬tă. Celălalt urmări impasibil întreaga scenă.
— Băi, gagiilor, voi aveți parfumul visului? îi întrebă cu indife¬rență băiatul cu țigara.
— Gagiii cu cravate sunt cu ochii la asfalt. Amândoi clătinară a¬cum din cap și adoptară un aer mai solemn, ca și cum conversația ar fi intrat pe un făgaș mult mai important. – Pe bune, gagiilor. Bârlog, ne¬xam.
Își izbi palmele una de cealaltă, cu un gest ce se dorea expresiv. Ragle și Vic îl urmăreau fascinați.
— Sigur că da, îi dădu dreptate Vic.
Cei doi băieți se sfătuiră. După care primul, pufăind din țigară și holbându se nervos, spuse:
— Ieșiți cu mălai mort pentru parfumul visului. Veniți cu noi?
— Nu, interveni colegul lui repede, lovindu l în piept cu latul pal-mei. Gagiii n au mălai, așa că să și găsească singuri bârlogul. N o să le dau acum și culcuș.
Răsucindu se pe călcâie, o luă din loc.
— Așteptați o secundă, interveni Ragle, văzând că și celălalt se pre¬gătea de plecare. Haide să stăm de vorbă.
Băieții se opriră în loc, se întoarseră și îl măsurară mirați din pri¬viri.
Apoi cel cu țigara de foi întinse mâna și ceru:
— Ieși cu mălai mort.
— O bancnotă e suficient, spuse Ragle întinzându i un dolar.
După ce tinerii ținură un nou sfat, cel cu țigara ridică două degete.
— Foarte bine, se arătă Ragle de acord. Mai ai tu niște bani? îl întrebă pe Vic.
În timp ce căuta prin buzunar, Vic îl întrebă:
— Ești sigur că vrei să ne băgăm în chestia asta?
Din câte vedea Ragle lucrurile, cealaltă alternativă pe care o aveau era să rămână la acel colț de stradă, fără a avea cea mai mică idee unde se află sau ce să facă.
— Haide să riscăm, spuse el, oferindu le bancnotele. Și acum, să vedem parfumul viselor.
Băieții înclinară capetele și se frânseră din mijloc, apoi plecară, ur-mați, după o scurtă ezitare, de Ragle și Vic.
În drumul lor străbătură alei pline de mirosuri și întortocheate, pe¬luze și drumeaguri. În cele din urmă săriră un gard și urcară niște scări, ajungând în fața unei uși în care bătură. Cineva deschise.
— Gagiilor, vă băgați repede în cameră, le șoptiră băieții, strecu-rându se în interiorul casei.
În încăpere era o lumină palidă și pâlpâitoare. Lui Ragle i se păru un apartament obișnuit, cam lipsit de mobile. Printr o ușă ce rămăsese deschisă, văzu o bucătărie cu masă, chiuvetă, aragaz și frigider. Alte do-uă uși erau închise. În încăpere se aflau mai mulți băieți, așezați cu to¬ții pe jos. Singurele mobile erau o masă, un televizor și un teanc de cărți. Unii tineri purtau aceleași robe, sandale, cocuri și brățări. Ceilalți aveau costume la un singur rând, cămăși albe, șosete cu modele geome¬trice și botine. Toți păreau toarte interesați de cei doi străini.
— Aici e parfumul viselor, spuse băiatul cu țigara de foi. Ia stați jos, îi îndemnă el, arătându le podeaua.
— Cum ai zis? întrebă Vic.
— Nu putem lua parfumul cu noi? se interesă Ragle.
— Nu, le răspunse unul. Se trage pe nas în cameră.
Cel cu țigara deschise o ușă și dispăru în altă cameră. După o vre¬me se întoarse cu o sticlă pe care i o întinse lui Ragle. Toți urmăreau cu atenție desfășurarea evenimentelor.
De îndată ce desfăcu dopul, recunoscu mirosul.
— E tetraclorură de carbon, spuse Vic.
— Da, confirmă Ragle.
Copiii ăștia stau aici și inhalează tetraclorură de carbon, se gândi el. Asta înseamnă parfumul viselor.
— Trage și tu, îl îndemnă unul dintre băieți.
Ragle se conformă. Din când în când, în timpul vieții, avusese une¬ori ocazia să inspire așa ceva. Nu avea nici un efect asupra lui, cu ex-cep¬ția faptului că i dădea dureri de cap. Îi trecu sticla și lui Vic:
— Poftim.
— Mulțumesc, nu, îl refuză acesta.
Un tânăr îmbrăcat cu costum rosti cu voce ascuțită:
— Gagiii cu cravată sunt niște cavaleri.
Toți zâmbiră ironic.
— Persoana care a vorbit este o fată, spuse Vic. Cea de colo.
Constatară că toți „băieții" în costume, cămăși și ciorapi cu model erau fete. Părul le fusese ras până la piele. Judecând după trăsăturile lor mai delicate, era limpede că nu se înșelau. Nu se fardaseră. Dacă nu ar fi vorbit, probabil nu s ar fi trădat.
— Sora cea frumoasă nu vrea parfumul viselor?
În cameră se lăsă tăcerea.
— Gagiule, nu cumva ai idei stranii, din când în când?
Fețele băieților se întunecaseră. În cele din urmă, unul se duse în colțul camerei și luă de acolo o geantă înaltă și îngustă, de unde scoase un tub din plastic, cu mai multe orificii practicate pe suprafață. Intro-du¬se un capăt al tubului în nas, acoperi orificiile cu degetele și apoi în-cepu să interpreteze o melodie, fredonând o în același timp. Era un flaut pentru nas.
— Dulce flaut, spuse o fată.
Băiatul scoase flautul, își șterse nasul cu o cârpă mică și colorată pe care o ținea în mânecă, apoi se adresă străinilor:
— Cum se simte un lunatic?
A renunțat la jargon, gândi Ragle. Deoarece le a fost stârnită sus-cep¬tibilitatea. Toți din cameră, mai cu seamă fetele, nu și dezlipeau privirile de la cei doi bărbați.
— Lunatici? exclamă timid una dintre fete. Chiar așa? îl întrebă ea pe băiat.
— Sigur că da, răspunse acesta. Gagiii cu cravată sunt lunatici. Râ¬se, deși se simțea că nici el nu este prea sigur. Nu i corect ce zic eu?
Ragle nu i răspunse. Vic îl ignoră și el pe băiat.
— Sunteți singuri? se interesă un tânăr. Sau mai există și alții ca voi prin preajmă?
— Doar noi, răspunse Ragle.
Se holbau la el cu un interes nebun.
— Da. Recunosc. Acest lucru părea să le inspire respect, spre deo¬se-bire de toate celelalte. – Suntem lunatici.
Nici unul dintre puști nu mai mișcă în front. Rămaseră înmărmu-riți.
— Deci gagiii cu cravată sunt lunatici. Și ce i cu asta?
Ridicând din umeri, se duse să și ia instrumentul de suflat.
— Să cânte muzica, spuse una dintre fete.
Acum se împletea sunetul palid, ca un scâncet, a trei flauturi.
— Ne pierdem vremea pe aici, spuse Vic.
— Da, recunoscu el. Mai bine plecăm.
Se pregăti să deschidă ușa, dar în acel moment un băiat își scoase instrumentul din nas și îi zise:
— Băi gagiilor.
Se opriră în loc.
— Poliția militară e pe urmele voastre. Cum ați ieșit, v au și umflat.
Începu iarăși să cânte, iar ceilalți încuviințară din cap.
— Știți ce face Poliția militară cu lunaticii? îi întrebă o fată. Le dă o doză de l.c.
— Ce înseamnă asta? se întrebă Vic.
Toți râseră, fără a i răspunde. Sunetele de flaut și îngânatul melo-diei se auzeau mai departe.
— Gagiii cu cravată s au albit, spuse un băiat, între două respi¬rații.
Pașii grei ce urcau pe scară făcură să se clatine întreaga podea. Muzica încetă. O bătaie în ușă.
Au pus mâna pe noi, cugetă Ragle. Nu mai mișcă nimeni în încă-pere când se deschise ușa.
— Puștime afurisită, se auzi o voce enervantă. O femeie în vârstă, cu părul cărunt, ale cărei forme enorme erau acoperite de un halat din mătase, își roti o privire prin cameră. În picioare purta papuci de casă îmblăniți. – V am zis să nu mai suflați după ora zece. Încetați odată! Îi scrută pe toți, cu ochii întredeschiși. Atunci îi remarcă pe străini. – O! exclamă ea bănuitoare. Voi cine sunteți?
Au să i spună, se gândi Ragle, apoi ea o să plece bufnind pe scări în jos, cuprinsă de panică. După care o să apară și Poliția militară în tancuri, sau cu ce altceva or umbla. Ted, șoferul, a avut și el destulă vreme să dea sfoară în țară. Ca și chelnerița. Toată lumea a avut sufi¬cient timp.
În orice caz, gândi el, am reușit să ieșim și să vedem că nu suntem în 1959, ci în 1998 și că se duce un război, că puștimea vorbește și se îmbracă precum băștinașii din Africa de Vest, iar fetele poartă haine bărbătești și și rad capetele. Cât despre bani, așa cum îi știam noi, ei au dispărut între timp. Ca și atocamioanele diesel. Dar nu am aflat ce se ascunde în spatele tuturor acestor lucruri, se lăsă el deodată cuprins de pesimism. De ce a fost nevoie să ridice orașul vechi, să construiască mașini vechi și străzi, să ne amăgească atâția și atâția ani...


— Cine sunt acești doi domni? se interesă bătrâna.
După o pauză, una dintre fete îi spuse, cu un zâmbet răutăcios pe buze:
— Caută camere.
— Cum? exclamă femeia, neîncrezătoare.
— Sigur că da, îi confirmă un băiat. Au apărut aici, căutând o ca-meră de închiriat. Erau să și frângă gâtul. Nu ai aprins încă lumina pe verandă?
— Nu, spuse bătrâna. Scoase o batistă și începu să și șteargă frun-tea moale și ridată. – Mă retrăsesem la mine în cameră. Li se adresă a¬poi lui Ragle și lui Vic. – Eu sunt doamna McFee. Această casă îmi apar-ți¬ne. Ce fel de camere ați dori?
Înainte ca Ragle să apuce să răspundă, Vic spuse:
— Ne mulțumim cu orice. Ce fel de camere aveți?
Se uită în direcția lui Ragle, încercând să i sugereze că i se luase o piatră de pe inimă.
— Păi, domnilor, spuse ea, începând să se retragă clătinându se spre scări, dacă aveți bunăvoința să mă urmați, vă arăt. Se prinse zdravăn de balustradă și întoarse capul spre ei. – Haideți, îi îndemnă ea, gâfâind din greu. Fața i se umflase de atâta efort. – Am lucruri extrem de atrăgătoare. Ați dori cumva să stați împreună? Măsurându i cu îndoială, le spuse: Haideți să intrăm la mine în birou, unde putem discuta despre slujba voastră și... Pomi iarăși la vale, oprindu se la fiecare pas. – ... și despre toate celelalte amănunte.
Ajunsă la capătul scării, reuși să găsească comutatorul electric, după multe mormăieli și gâfâieli; aprinse un bec fără glob, care le lumină drumul pe o latură a casei, până la veranda din față. În ea se vedea un șezlong din trestie, demodat. Demodat chiar și din punctul lor de vedere. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, se gândi Ragle.
— Chiar aici, îi strigă doamna McFee, cu voia dumneavoastră; el și cu Vic o urmară într un salon dezordonat, întunecos, mirosind a pos¬tav, încărcat cu vechituri, scaune, lămpi, tablouri înrămate pe pereți, covoare, iar pe cămin zeci de cărți poștale de felicitare. Deasupra cămi-nului era atârnat un șervet cusut sau țesut în multe culori, purtând textul:

O SINGURÃ LUME FERICITÃ ADUCE BINECUVÂNTARE ȘI FERICIRE ÎNTREGII OMENIRI

— Ceea ce aș vrea să aflu în primul rând este dacă aveți o slujbă stabilă, le spuse doamna McFee lăsându se într un fotoliu.
Aplecându se înainte, își trase în poală un masiv registru de pe birou.
— Da, răspunse Ragle. Avem slujbe stabile.
— În ce domeniu?
— În comerțul cu legume, preciză Vic. Eu mă ocup de raionul spe-cial dintr un magazin universal.
— Cum ai zis? gemu bătrâna, sucindu și gâtul, ca să audă mai bine. O pasăre colorată în negru și galben cârâi răgușit din colivia ei. – Stai cuminte, Dwight, spuse ea.
— Fructe și legume. Vânzare cu amănuntul, preciză Vic.
— Ce fel de legume?
— De toate felurile, completă el plictisit.
— De unde faci rost de ele?
— De la camionagii.
— Aha, spuse ea suflând greu. Iar tu trebuie să fii inspectorul, din câte presupun.
Ragle nu i răspunse nimic.
— Nu prea am încredere în voi, ăștia care se ocupă cu legume, zise doamna McFee. A fost unul pe aici chiar săptămâna trecută... nu cred că erai tu, dar exclus nu este. Marfa arăta bine, dar aș fi murit dacă atingeam ceva. Scria mare de tot pe ele r.a. Nu mă înșel eu. Desigur, omul m a asigurat că nu au crescut la suprafață, ci undeva în beciuri. Dar eu miros când e vorba de r.a.
RADIOACTIVITATE, gândi Ragle. Produse crescute la suprafață, supuse efectelor radioactivității. Înseamnă că au avut loc bombarda-mente în trecut. Contaminarea recoltelor. Mintea începu să i lucreze febril: vedea scena încărcării în camioane a hranei produse sub pământ. PIVNIÞELE. Comerțul ilegal cu roșii și pepeni contaminați...
— În marfa noastră nu există r.a., răspunse Vic. Radioactivitate, preciză el în șoaptă, ca să fie auzit numai de Ragle.
— Da, îi confirmă acesta.
— Noi venim... de la mare distanță de aici. Și am sosit chiar în această seară.
— Înțeleg, spuse doamna McFee, răsfoind paginile catastifului.
— Am fost amândoi bolnavi, continuă Vic. Ce s a întâmplat?
— Ce vrei să spui? zise bătrâna.
Lăsă catastiful. Își așezase pe nas o pereche de ochelari cu rama din os, în spatele cărora ochii ei, măriți, căpătaseră o licărire vioaie și vicleană.
— Ce s a petrecut? repetă și Ragle. Despre război. Vrei să ne spui?
— E ciudat că nu știți nimic despre război, spuse doamna McFee, umezindu și degetul și răsfoind mai departe.
— Spune ne, o îndemnă Vic cu asprime. Pentru numele lui Dum-nezeu!
— Sunteți cumva agenți de recrutare? îi întrebă doamna McFee.
— Nu, o asigură Ragle.
— Deși am sentimente patriotice, nu mi aș dori să locuiască agenți de recrutare la mine în casă. Apar prea multe necazuri.
De la ea n o să scoatem o relatare directă, gândi Ragle. Nu are nici un rost. Mai bine renunțăm.
Pe masă stăteau rezemate, pe o singură ramă verticală, diverse fo-to¬grafii în culori ale unui tânăr în uniformă. Ragle se aplecă și le exami¬nă.
— Cine este el? se interesă el.
— Fiul meu, îi răspunse doamna McFee. Se află mobilizat la Baza de Rachete Anvers. Nu l am văzut de trei ani încheiați. De când a înce¬put războiul.
Deci foarte recent, cugetă Ragle. Poate în același răstimp construi-seră și...
Când începuse concursul. Unde l găsim mâine pe omulețul verde? Aproape trei ani...
Începu să se plimbe fără țintă prin cameră. Prin arcada largă din lemn închis la culoare și lustruit văzu o sufragerie. O masă solidă în mijloc, multe scaune, servante, vitrine din sticlă, pline cu farfurii și cești. Iar într un colț se afla un pian. Se apropie de el și luă de pe un raft un teanc de note muzicale. Melodii sentimentale și ieftine, pe gustul popular, majoritatea cu soldați și fete.
Una dintre melodii se intitula:

LUNATICI PUȘI PE FUGÃ

Luă foaia cu sine și i o arătă lui Vic.
— Uită te la asta, citește și versurile.
Iată textul tipărit sub portative:

Ești o bulă, domnule de pe Lună,
Lumea Unică nicicând nu se va dezbina
Din cauza ta,
Ești un bufon, domnule din Balon,
Cocoțat pe cer te simți în largul tău
Viitoru ți roz se va dovedi un hău.

Păzea! Unchiul o să te pleznească,
Mâinile sus! Mâinile sus!
Dacă vrei să eviți al tău apus!!

— Știi să cânți la pian, domnule? se interesă bătrâna.
— Inamicii... sunt lunaticii, așa i? o întrebă Ragle.
Cerul, gândi el. Luna... lunatici.
Nu pe el și pe Vic îi fugăreau Poliția militară. Ci pe inamici. Răz¬boiul era purtat între Pământ și Lună. Iar dacă puștii de la etaj îi luaseră drept lunatici, atunci aceștia erau desigur ființe omenești. Nu niște creaturi oarecare. Coloniști, probabil.
Un război civil.
Acum știu ceea ce fac eu. Știu care este scopul concursului și ceea ce sunt eu. Eu sunt salvatorul acestei planete. Atunci când dezleg prob¬lema concursului, nu fac decât să aflu ora și locul când va lovi urmă-toa¬rea rachetă. Iar eu înregistrez nesfârșitul meu șir de soluții. Iar oamenii aceștia, indiferent cum s or numi ei, se grăbesc să împingă o unitate antirachetă pe acel pătrat al diagramei. În acel loc și la acea oră. Și astfel rămâne în viață toată lumea, puștii cu instrumentele lor de suflat pentru nas, chelnerița, Ted, șoferul, cumnatul meu, Bill Black, familia Kesselman, familia Keitelbein...
Exact ceea ce începuseră să mi povestească doamna Keitelbein și fiul ei. Apărarea Civilă... nu era de fapt decât o istorie a războiului, așa cum s a desfășurat el până în prezent. Modele din 1998, menite să mi readucă în memorie cele petrecute.
Dar de ce am uitat?
O întrebă atunci pe doamna McFee:
— Dar numele de Ragle Gumm vă spune ceva?
— Absolut nimic, răspunse femeia râzând. Din punctul meu de ve-dere, Ragle Gumm ar putea să se ducă la naiba. Nu este posibil să exis¬te o singură persoană care să realizeze chestia aia; e o echipă întreagă, căreia ei preferă să i zică Ragle Gumm. Am știut de la bun început.
— Cred că greșești, doamnă McFee, răspunse Vic cu un oftat. Părerea mea este că persoana aceasta există cu adevărat și chiar face ceea ce se spune despre el.
— Și are dreptate așa, chiar zi de zi? spuse ea cu șiretenie.
— Da, răspunse Ragle.
Lângă el, Vic încuviința din cap.
— Ei, hai, mi se pare cam exagerat, pronunță ea, pe o notă striden¬tă.
— Există un talent, o capacitate de a pătrunde secretele unui algo-ritm.
— Ia ascultați, interveni doamna McFee, sunt cu mult mai bătrână decât voi, băieți. Eu îmi aduc aminte de vremurile când Ragle Gumm nu era decât un simplu creator de modă; el făcea pălăriile acelea hidoase, Miss Adonis.
— Pălării, repetă Ragle.
— De fapt, mai am pe undeva una dintre ele. Gâfâind din greu, se ridică și se duse spre un dulap. – Poftim. Þinea în mână o pălărie me¬lon. – După cum vedeți, e bărbătească. Ce să ți spun, le a făcut pe femei să cumpere pălării din astea, doar pentru a scăpa el de tot stocul de vechituri, atunci când bărbații s au hotărât să nu le mai cumpere.
— Și a scos ceva bani din industria asta? întrebă Vic.
— Creatorii de modă câștigă milioane și milioane, zise doamna McFee. Toți, până la ultimul. Iar el a avut noroc. Ãsta i secretul – să ai noroc. De altceva n ai nevoie. Iar mai târziu, când a început afacerile cu aluminiu sintetic... Căzu puțin pe gânduri. – Sau alumină. Baftă cura¬tă. A fost unul dintre oamenii aceia care au un noroc fantastic, dar sfâr¬șesc întotdeauna în același fel: li se termină bafta, până la urmă. Așa i s a întâmplat și lui. Continuă cu un aer de profund cunoscător. – Și norocul lui a ajuns la capăt, dar nimeni nu a zis public chestia asta. De aia nu l mai vede nimeni pe Gumm. Pentru că și a pus capăt zilelor. Nu i un simplu zvon. E purul adevăr. Îl știu pe unul a cărui soție a lu¬crat în Poliția militară timp de o vară, și chiar ea a spus că e lucru si¬gur: Gumm s a sinucis acum doi ani. Iar prezicerile acelea cu rachetele vin de la alte persoane.
— Înțeleg, spuse Ragle.
Doamna McFee continuă triumfător:
— Când l au silit să se conformeze... când a acceptat oferta de a veni la Denver, ca să facă previziunile acestea despre rachete, atunci de abia și au dat seama cu cine au de a face; că toată faima lui este e o vorbă goală. Decât să suporte rușinea publică și dezonoarea, a prefe¬rat...
— Trebuie să plecăm, o întrerupse Vic.
— Da, spuse și Ragle. Bună seara.
Se îndreptară amândoi spre ușă.
— Și cum rămâne cu acele camere pe care doreați să le închiriați? îi întrebă doamna McFee, pornind după ei. Nici măcar nu am apucat să vi le arăt.
— Bună seara, repetă Ragle.
Ieșiră din cameră, străbătură veranda, coborâră scările, apoi ajun-seră pe trotuar.
— Aveți de gând să vă întoarceți? le strigă doamna McFee din ve¬ran-dă.
— Mai târziu, îi răspunse Vic.
Cei doi se îndepărtară de casă.
— Am uitat, comentă Ragle. Am uitat toate acestea.
Dar am continuat să fac preziceri, gândi el. Le am făcut oricum. Dintr un punct de vedere, nu contează, deci, pentru că eu am continuat să mi îndeplinesc datoria.
— Am fost întotdeauna convins că nu ai ce învăța din textele melo-diilor de muzică ușoară. Se pare că m am înșelat.
Iar faptul că nu mă aflu în cameră la mine, lucrând la răspunsurile pentru mâine, așa cum fac de obicei, poate să ne coste viața, pricepu Ragle. Nu i de mirare că Ted, șoferul, încerca să mă convingă atât de in¬sistent. Și nu e de mirare nici poza mea de pe coperta revistei TIME, în postura de om al anului.
— Mi am adus aminte, spuse el, oprindu se în loc. În noaptea ace-ea. Familia Kesselman. Fotografia uzinei mele de aluminiu.
— Alumină, îl corectă Vic. Așa a zis ea, cel puțin.
Oare îmi amintesc totul, se întrebă Ragle. Ce mai era în afară de asta?
— Putem să ne întoarcem, spuse Vic. Trebuie să ne întoarcem. Sau tu, cel puțin. Bănuiesc că era nevoie de o groază de oameni în jurul tău, pentru ca totul să pară natural. Margo, eu însumi, Bill Black. Atunci când am căutat întrerupătorul acela cu fir în baie, nu era decât un re¬flex condiționat. Probabil că aici există întrerupătoare de acest fel. Sau am avut eu, în orice caz. Iar când tipii de la magazin au fugit în grup. Probabil că au lucrat într o prăvălie de aici, împreună. Poate chiar în-tr una de legume și fructe, îndeplinind absolut aceeași muncă. Toate sunt la fel, dacă facem abstracție de această diferență de patruzeci de ani.
Înaintea lor se vedea un mănunchi de lumini puternice.
— Să încercăm acolo, propuse Ragle, mărind pasul.
Încă mai avea biletul de la Ted. Numărul îl punea probabil în legă-tu¬ră cu autoritățile militare, sau cu cei care organizaseră orașul lor. Să se întoarcă... dar de ce?
— De ce este nevoie să mă întorc? întrebă el. De ce nu pot să fac to-tul aici? De ce e nevoie să locuiesc acolo, închipuindu mi că mă aflu în anul 1959 și particip la concursul organizat de un ziar?
— Nu mă întreba pe mine, pentru că n am cum să ți răspund.
Pe măsură ce se apropiară, luminile se transformară treptat în cu-vin¬te. O firmă cu neon, în mai multe culori, arzând în întuneric:

DROGHERIE ȘI FARMACIE – WEST

— O drogherie, zise Vic, de aici putem telefona.
Intrară în magazin – o încăpere surprinzător de mică și îngustă, luminată orbitor, cu polițe înalte și vitrine. Nu se vedea nici un client, și nici un vânzător; Ragle se opri în fața tejghelei și se uită în jur, căutând telefonul public. Oare mai există așa ceva? se întrebă el.
— Cu ce vă pot ajuta? se auzi vocea unei femei venind nu de de-parte.
— Am dori să dăm un telefon. Urgent.
— Poate ar fi bine să ne arătați cum să folosim telefonul, interveni Vic. Sau poate chiar să ne ajutați să formăm numărul.
— Desigur, spuse funcționara, apărând de undeva din spatele tej-ghelei cu o mișcare lină, îmbrăcată în halatul ei alb de lucru. Femeia între două vârste, purtând pantofi fără toc le zâmbi. – Bună seara, dom-nule Gumm.
O recunoscu imediat.
Doamna Keitelbein.


Făcându i un semn amical, doamna Keitelbein trecu pe lângă el și
se duse la ușă. O închise și încuie, trase transperantul, apoi se în-toarse, rămânând față în față cu el.
— Spune mi numărul de telefon, îi spuse ea.
Ragle îi întinse bucata de hârtie.
— Aha, exclamă ea citind o. Înțeleg. E numărul centralei Servicii¬lor Forțelor Armate de la Denver. Iar interiorul este 62. Adică... Se încrun¬tă. – Adică este cineva din cadrul departamentului de apărare împotriva rachetelor. Dacă se mai află acolo la ora asta, înseamnă că pur și sim¬plu locuiesc în sediu. Prin urmare, trebuie să fie cineva de rang foarte înalt. Îi înapoie biletul. – Cât de mult îți aduci aminte?
— Destul.
— Te a ajutat faptul că ți am arătat macheta fabricii tale?
— Da.
Era de netăgăduit. După ce o văzuse, se urcase imediat în autobuz și se dusese la magazin.
— Asta mă bucură.
— Ai stat în preajma mea, spuse el, pentru ca să mi administrezi doze sistematice de memorie. Prin urmare, trebuie că reprezinți Servi-ciile Forțelor Armate.
— Chiar așa este, spuse ea. Într un fel.
— De ce am uitat de la bun început?
— Pentru că ai fost împins să uiți, îi explică doamna Keitelbein. La fel cum ai fost făcut să uiți ce ți s a întâmplat în noaptea aceea, când ai ajuns până în vârful muntelui și ai dat peste familia Kesselman.
— Dar atunci au apărut camioanele municipalității. Angajații mu-nicipalității. Au pus mâna pe mine. Au făcut cu mine ce au vrut. În di¬mi-neața următoare au început să repare strada. Ca să mă poată supra-veghea pe mine. („Cu alte cuvinte, erau tocmai oamenii care conduceau orașul. Cei care îl construiseră." gândi el.) Ei m au făcut să uit, de la bun început?
— Da, îi spuse ea.
— Dar tu dorești ca eu să mi reamintesc.
— Da, pentru că sunt lunatică. Nu așa ca voi. Fac parte dintre cei pe care Poliția militară vrea cu adevărat să i prindă. Tu te hotărâsei să treci de partea noastră, domnule Gumm. Îți făcusei până și bagajul. Dar ceva nu a funcționat. Nu au vrut să te lichideze, pentru că aveau nevoie de tine. Așa că te au pus la muncă, să rezolvi enigme dintr un ziar. În acest fel îți foloseai talentul în slujba lor... fără să ai mustrări de conș¬tiință.
Continua să i zâmbească, în stilul el, vesel și profesional; îmbrăca¬tă în halatul alb, ai fi putut spune că este o asistentă medicală, de sto-matologie, prezentându ți o nouă metodă de menținere a igienei bucale. Eficient și practic. Nu lipsea nici nuanța de abnegație.
— Și de ce mă hotărâsem să trec de partea voastră? întrebă el.
— Nu ți aduci aminte?
— Nu, recunoscu el.
— Atunci am să ți dau să citești mai multe lucruri. Un fel de set de reorientare, dacă pot să l numesc astfel. Aplecându se, întinse mâna în spatele tejghelei și scoase un plic subțire, pe care îl deschise. – În pri¬mul rând, trebuie să vezi numărul din 14 ianuarie 1996 al revistei TIME, cu fotografia ta pe copertă și biografia. Completă, din punct de ve¬dere al informațiilor la care publicul a avut acces.
— Și ce anume li s a zis oamenilor? se interesă el, gândindu se la doamna McFee, amintindu și de mormanul ei de bănuieli și zvonuri.
— Că ai probleme respiratorii care te silesc să trăiești retras în America de Sud. Într un orășel uitat de lume din Peru, numit Ayacu¬cho. Scrie și în biografie toate aceste lucruri. Îi mai întinse o cărțulie. – Un text despre istoria curentă folosit în școlile secundare. Utilizat ca ma¬nual oficial în școlile din O Singură Lume Fericită.
— Explică mi și mie sloganul „O Singură Lume Fericită", o rugă Ragle.
— Nu este un slogan, ci denumirea oficială adoptată de grupul care consideră despre călătoriile interplanetare că nu au nici un viitor. O Singură Lume Fericită este suficient de bună, de fapt cu mult mai bună decât deșerturile acelea aride, care n au fost create de Dumnezeu pen-tru a fi locuite de oamenii. Ceea ce înseamnă cuvântul lunatici presu¬pun că știi.
— Da, coloniști de pe Lună.
— Nu i chiar așa. Dar toate aceste lucruri apar în cărticică, îm¬pre-u¬nă cu o prezentare a originilor războiului. Și mai este ceva.
Scoase la iveală o broșură intitulată:

LUPTA ÎMPOTRIVA TIRANIEI

— Ce mai e și asta? întrebă Ragle, cercetând o.
Broșura îi trezi simțăminte stranii; suferi șocul puternic al senza¬ției că știa prea bine despre ce este vorba.
— Această broșură a fost răspândită printre miile de muncitori de la firma Ragle Gumm, îi explică doamna Keitelbein. Care lucrau în di-versele tale uzine. Tu nu ai renunțat la proprietățile tale, pricepi? Te ai oferit voluntar să servești guvernului în schimbul unei plăți simbolice... ai făcut un gest patriotic. Þi ai pus talentul la bătaie pentru a salva oa-menii de bombardamentele lunaticilor. Dar după ce colaborasei cu gu-vernul – Guvernul Unei Singure Lumi Fericite – timp mai îndelun¬gat, în inima ta s a petrecut o schimbare esențială. Nu i de mirare, tu înțelegi totul cu mult înaintea altora.
— Pot să iau astea înapoi cu mine, în oraș? o întrebă el.
Dorea să fie pregătit pentru a descifra soluția problemei de mâine; reflexul acesta i se întipărise adânc.
— Nu, îl contrazise ea. Ei știu că ai fugit. Dacă te întorci, vor încer¬ca iarăși să facă să ți dispară toate amintirile. Aș prefera să rămâi aici și să le citești. E numai unsprezece. Avem suficient timp. Știu că te gândești la ziua de mâine. De fapt, nici nu ai de ales.
— Suntem în siguranță aici? se interesă Vic.
— Da, îi răspunse femeia.
— Și dacă apare Poliția militară și se interesează de noi? insistă Vic.
— Privește pe geam, spuse doamna Keitelbein.
Amândoi bărbații se duseră la vitrina drogheriei și se uitară pe stradă.
Aceasta dispăruse. În fața lor se întindeau câmpuri întunecate și pustii.
— Ne aflăm pe autostradă, între orașe, le explică doamna Keitel-bein. Chiar din momentul în care ați pus piciorul aici, ne am pus în mișcare. Și acum ne deplasăm. Cam acum o lună am reușit să pătrun-dem în Orașul Vechi, după cum îl numesc cei din trupele de geniu. Ei l au construit, așa că au și dreptul de a i da un nume. După o pauză, continuă. – Nu v a trecut prin minte să vă puneți întrebarea unde locu-iți? Cum se cheamă orașul vostru? Comitatul? Statul?
— Nu, spuse Ragle, jenat.
— Dar acum știți unde se află?
— Nu, recunoscu el.
— Este în Wyoming, le dezvălui doamna Keitelbein. Iar noi ne af¬lăm în partea de vest a Wyoming ului, lângă granița cu Idaho. Orașul vostru a fost reconstruit pe locul mai multor orașe vechi, distruse la începutul războiului. Geniștii au reconstituit totul foarte bine, pe baza textelor și a celorlalte mărturii. Ruinele pe care Margo vrea ca primăria să le curețe, nu care cumva să li se întâmple ceva copiilor, ruinele în care am plasat cartea de telefon, bilețelele și revistele, reprezintă un fragment din fostul oraș Kemmerer. Străvechi arsenal al comitatului.
Așezându se în fața tejghelei, Ragle începu să și citească biografia din TIME.



PAISPREZECE

REVISTA SE DESCHISE în mâinile lui, dezvăluindu i lumea reală. Numele, figurile, experiențele s au întors la el, reîncepându și existența. Iar din întunericul de afară nu se mai strecura spre el nici o umbră ca-muflată în salopetă; nimeni nu l deranja. De această dată i se permitea să stea netulburat, cu revista în mâini, aplecat asupra ei și sorbindu i slovele.
OBÞINEÞI MAI MULT PRIN MORAGA, își aminti el. Campa¬nia ace¬ea electorală, cu prilejul alegerilor prezidențiale din 1987. Da, dar și VENIÞI CU WOLFE. Echipa învingătoare. Vedea înaintea ochi¬lor silueta uscățivă, de funcționar tipic, a profesorului de drept de la Harvard, și apoi cea a vicepreședintelui său. Câtă deosebire între cei doi, gândi el. O nepotrivire care a dus la un război civil. Pe deasupra au participat pe ace-eași listă electorală. Încercând să pună mâna pe voturile tuturor. Cla¬ie peste grămadă... e permisă chiar orice combinație? Profe¬sorul de drept de la Harvard și fostul șef de echipă de la calea ferată. Dreptul ro¬man și englez și un bărbat care nu cu mult timp în urmă scria pe o listă greutatea sacilor plini de sare.
— Þi amintești de John Moraga? îl întrebă el pe Vic.
Pe figura lui Vic se citea confuzie.
— Normal, murmură el.
— E ciudat cum s a putut dovedi atât de credul un om educat, spuse Ragle. S a lăsat manevrat de interese economice. Din cauza naivității, probabil. Trăia prea departe de lumea asta.
Foarte multă teorie și extrem de puțină practică, reflectă el.
— Nu sunt de acord cu tine, spuse Vic, cu o voce care căpătase deodată accente dure, datorită convingerii ce se ascundea în spatele cuvintelor. Un bărbat hotărât să și vadă puse în practică principiile, în pofida tuturor obstacolelor.
Ragle îl măsură cu mirare. Afișa expresia aceea fixă pe care ți o dă certitudinea; Partizanat, gândi el. Dezbateri de cârciumă, în miez de noapte: Eu n aș folosi nici mort un castron de salată făcut din Minereul Luna. Nu cumpărați produsele lunare. Boicotul. Și toate în numele principiilor.
— Cumpărați Minereul Ant, din Antarctica.
— Cumpărați lucruri de ale noastre, completă Vic, fără nici o ezi-tare.
— De ce? întrebă Ragle. Care i diferența? Te simți atât de legat de Continentul Antarctica? Era cu adevărat uimit. – Minereul Luna sau Minereul Ant. Minereul e minereu.
Marea dezbatere a politicii externe. Luna nu va avea niciodată vreo valoare pentru noi, din punct de vedere economic, se gândi el. Poți să lași baltă toată chestia. Și totuși, dacă are o însemnătate oarecare? Ei, atunci ce i de făcut?
În anul 1993, Președintele Moraga a semnat proiectul de lege care punea capăt dezvoltării economice americane pe Lună. Uraaaa! Vââj! Vââj!
Mare paradă pe Fifth Avenue.
După care a urmat insurecția. Oamenii lui Wolfe, lupii, își aminti el.
— „Veniți cu Wolfe", spuse el.
— O ceată de trădători, după părerea mea, declară Vic cu furie.
Rămasă la oarecare distanță de ei, doamna Keitelbein îi urmărea cu atenție.
— Legea stipulează limpede că, în cazul în care președintele este inapt să și îndeplinească atribuțiunile, vicepreședintele devine preșe-dinte în exercițiu, cu drepturi depline, spuse Ragle. Prin urmare, cum poți vorbi de trădători?
— Președinte în exercițiu nu e tot una cu președinte. El nu ar fi trebuit decât să aibă grijă ca dorințele adevăratului președinte să fie puse în aplicare. În nici un caz să nu deturneze și să distrugă liniile de politică externă ale președintelui. Dar el a profitat de boala acestuia. A restituit fondurile destinate proiectelor selenare, pentru a face pe placul unei șlehte de californieni cu capetele pline de prostii și de visuri și lip-siți de orice fel de simț practic... Vic se sufoca de indignare. – Cu menta¬lita¬tea unor adolescenți care se dau în vânt după mașinile de curse, pe care să le conducă în demență, cât mai departe. Să sară deodată peste șapte munți.
— Ideile acestea le ai adunat de prin cine știe ce articole de fond. Nu sunt gândurile tale proprii, îl acuză Ragle.
— Există o explicație freudiană, ceva în legătură cu vagile imbol¬duri sexuale. Altfel ce te poate împinge spre Lună? Și când te gândești câtă energie s a risipit cu discuțiile acelea despre „scopul ultim al vieții". Niște tâmpenii suspecte. Vic împunse cu degetul în direcția lui. – Pe deasupra, nici nu este legal.
— Dacă nu este legal, argumentă Ragle, vagile imbolduri sexuale nu mai intră oricum în discuție.
Logica ta este cam tulbure, cugetă el. Ataci din două direcții. Este nu numai imatur, dar și împotriva legii. Important e să zici ceva împo-trivă, primul lucru ce ți vine în minte. De ce ești atât de pornit contra explorării lunare? Din cauza faptului că te apropii de ceva străin? Þi e frică de contaminare? De infiltrațiile prin crăpăturile din pereți, cu care nu ești obișnuit...
Așa țipa la radio: „... victima unei grave afecțiuni a rinichilor, pre-ședintele John Moraga declară de la vila sa din Carolina de Sud că – doar după o examinare atentă și minuțioasă, ținând seama de cele mai sacre interese ale națiunii – va lua în considerare..."
Examinare minuțioasă, cugetă Ragle. Bolile de rinichi sunt teribil de dureroase... Bietul om...
— A fost un președinte minunat, zise Vic, părând să i ghicească gândul.
— A fost un idiot, replică Ragle.
Doamna Keitelbein își manifestă acordul printr un gest.
Coloniștii lunari au declarat că nu vor înapoia fondurile pe care le primiseră, pe care agențiile federale începuseră să le pretindă, pe cale legală. Drept urmare, FBI ul a arestat întregul grup, sub acuzația că au încălcat legea, abuzând de fondurile federale, iar când a fost vorba de utilaje, acuzația s a referit la posesia ilegală a unor proprietăți federale, și așa mai departe.
Un pretext, consideră Ragle.


Luminile aparatului radio al mașinii pâlpâiau în obscuritatea serii; stăteau întinși pe spate, strângându se în brațe, încălziți și transpirați. Din când în când ronțăiau cartofi prăjiți din punga rezemată de fusta ei. El se ridică să soarbă niște bere.
„Ce i împinge pe oameni să și dorească să locuiască pe Lună?" murmură fata.
„Nemulțumiri cronice", îi răspunse el somnoros. „Oamenilor nor-mali nu le trebuie să se ducă acolo. Oamenii normali sunt mulțumiți de viața pe care o știu ei." Închise ochii și ascultă muzica de dans difuzată la radio.
„E frumos pe Lună?" întrebă ea.
„O, Doamne, este îngrozitor. Doar stânci și praf."
„Când o să ne căsătorim", îi spuse fata, „aș prefera să trăim în îm-prejurimile lui Mexico City. E adevărat că prețurile sunt ridicate, în schimb este un loc foarte cosmopolit."


Articolul din revista ce o ținea în mâini îi aduse aminte că avea patruzeci și șase de ani. Trecuse vreme îndelungată de când stătuse lungit cu fata aceea în mașină și ascultase muzică de dans la radio. Nemaipomenit de dulce fusese acea prietenă a lui, gândi el. De ce nu or fi prezentat și o poză de a ei aici, în articol? Poate că nu știu nimic despre ea. O parte nesemnificativă a vieții mele. Nu a avut influență asupra omenirii...
În luna februarie a anului 1994 a izbucnit o bătălie în Base One, Baza Unu, capitala nominală a coloniilor selenare. Soldații de la baza de rachete din apropiere au fost trimiși împotriva coloniștilor și a urmat o luptă aprigă, care a durat cinci ore. În aceeași seară, mai multe nave pentru transportul trupelor au părăsit Pământul, având ca destinație Luna.
Uraaa! Vâââj! Vâââj! îi trecu prin minte.
La scurt timp, se purta un război pe scară largă.
— Am înțeles, spuse Ragle, închizând revista.
— Un război civil este cea mai rea confruntare cu putință. O familie luptând împotriva altei familii. Tatăl împotriva fiului.
— Iar expansioniștii... Cu dificultate, se corectă. – Lunaticilor de pe Pământ nu le a mers prea bine.
— Ei au luptat o vreme, în California și în New York și în câteva o¬ra-șe mari din mijlocul continentului. Dar până la sfârșitul primului an, partizanii unei Singure Lumi Fericite controlau totul aici, pe Pământ. Doamna Keitelbein îi zâmbi profesional; se rezemă cu spatele de o mo-bilă din lemn, cu brațele încrucișate. – Uneori, noaptea, partizanii luna¬tici taie linii telefonice și aruncă poduri în aer. Dar celor mai mulți din¬tre supraviețuitori li se administrează acum o doză de l.c. Adică au fost internați în lagărele de concentrare, din Nevada și Arizona.
— În schimb aveți Luna, interveni Ragle.
— O, sigur că da. Iar în momentul de față nu mai depindem, prac¬tic, de nimeni. Dispunem de resurse și de utilaje. Și de personalul spe-cializat.
— Dar nu vă bombardează?
— Ei, vezi tu, îi răspunse ea, Luna are o față întunecată, care de pe Pământ nu se vede niciodată.
Da, gândi el. Sigur că da. Baza militară ideală. Pământul nu se bu-cură de un asemenea avantaj. În schimb observatorii selenari au ocazia de a vedea, mai devreme sau mai târziu, întreaga suprafață a Pământu¬lui prin sistemele lor de ochire.
— Toate culturile noastre cresc pe soluri artificiale, în rezervoare speciale construite la adâncime, explică doamna Keitelbein. Este exclus să fie contaminate radioactiv. Noi nu avem nici atmosferă, care să răs-pândească praful în toate părțile. Gravitatea mai scăzută permite ca o mare parte din acesta să părăsească definitiv Luna... Împrăștiindu se, pur și simplu, în spațiu. Toate instalațiile și echipamentele noastre se află, de asemenea, la adâncime. La fel casele și școlile. Și, continuă ea zâmbind, noi respirăm aer conservat. Deci nu ne pot afecta nici bacte-riile. Prin urmare, rămânem calmi, chiar dacă suntem puțini. Numai câteva mii.
— Și între timp bombardați Pământul, spuse el.
— Avem un program de atacuri. Alternativa agresivă. Am montat focoase nucleare pe nave obișnuite de transport și le lansăm în direcția Pământului. Una sau două pe săptămână... plus loviturile mai mici, rachete de cercetare de care dispunem în număr mare. Precum și rachete de comunicații și alimentare de dimensiuni mici, potrivite pentru câteva ferme sau pentru o fabrică. Îi menținem într o stare de încordare perma¬nentă, deoarece nu pot niciodată să știe din timp dacă e o lovitură mare, cu un focos cu hidrogen, sau una dintre rachetele acelea pitice. Așa le amărâm zilele.
— Iar de previziunea acestor lovituri m am ocupat eu? întrebă Ragle.
— Da, îi confirmă ca.
— Și cum m am descurcat?
— Nu atât de bine pe cât ți au spus ei. Lowery, adică.
— Înțeleg.
— Dar nici rău. Pentru că și noi am reușit să ieșim din rutină, mai mult sau mai puțin... dar ai ghicit suficiente lovituri, mai cu seamă pe cele mari. Motivul este, din câte bănuiesc eu, că ne batem mai mult capul cu ele, deoarece dispunem doar de un număr limitat de lovituri. Involuntar, avem tendința de a regulariza utilizarea lor. Iar tu, cu talen-tul tău, percepi aceste șabloane. Pălării de femeie. Ce vor purta ele anul viitor? Asta presupune stăpânirea unei adevărate științe oculte.
— Da, se arătă el de acord. Sau simț artistic.
— Dar de ce ai trecut de partea lor? se revoltă Vic. Doar ne au bom¬bardat, au ucis femei și copii...
— Acum el știe de ce, îi răspunse doamna Keitelbein. Cât timp a studiat revista, și a adus aminte. Mi am dat seama urmărindu i mimi¬ca.
— Da, confirmă Ragle. Mi aduc aminte.
— De ce ai trecut de partea lor? insistă Vic.
— Pentru că ei au dreptate, spuse Ragle. Iar izolaționiștii se înșală.
— Da, de aceea, confirmă și femeia.


Când Margo deschise ușa și constată că în veranda întunecată stătea chiar Bill Black, i se adresă prompt:
— Nu sunt aici. Se află la magazin, unde fac în grabă un inventar. Se pare că o să apară un control pe neașteptate.
— Totuși, aș vrea să intru puțin, dacă îmi permiți, insistă Black.
Îi făcu loc să intre. El închise ușa.
— Știam că nu sunt aici. Avea aerul unui om indiferent și depri¬mat. – Dar nu sunt nici la magazin.
— Acolo i am văzut eu ultima oară, spuse ea cu greu, pentru că nu i făcea plăcere să mintă.
Este exact ceea ce m au învățat ei să spun, se consolă ea.
— Au reușit să iasă. L am găsit pe șoferul camionului. I au dat drumul după ce parcurseseră cam o sută de mile.
— Cum de ai aflat? exclamă ea, cuprinsă deodată de un val de fu¬rie la adresa lui. De o indignare aproape isterică. Fără a înțelege prea bine, poseda în schimb o intuiție profundă. – Tu și preparatele tale italienești, pronunță ea cu un râs amar. Veneai tot timpul aici și l spio¬nai, trebuia să fii mereu în preajma lui. Pe deasupra o mai trimiteai și pe putoarea aia de nevastă ta, ca să nu i dea pace.
— Nu este nevastă mea, spuse el. Au repartizat o pe ea, pentru că trebuia să fiu instalat într un cartier cu locuințe.
Margo simțea că i plutește capul.
— Dar... ea știe?
— Nu.
— Nemaipomenit. Și acum? întrebă ea. Þie îți vine la îndemână să stai și să zâmbești ca încrezutul, pentru că știi adevărul.
— Nu zâmbesc deloc, o contrazise Black. Mă gândesc numai că atunci când am avut ocazia de a l aduce înapoi, eu mi am închipuit că oamenii aceia trebuie să fie familia Kesselman. Că e o simplă neînțele-gere, o încurcătură de nume. Mă întreb cine a pus la cale toată farsa. Niciodată n am avut memoria numelor foarte dezvoltată. Poate că au descoperit chestia asta. Dar eu aveam o mie șase sute de nume de care să țin cont, pe care să le urmăresc...
— O mie șase sute, repetă ea. Ce vrei să spui?
Intuiția o duse acum mult mai departe. Sentimentul că lumea din jur este foarte limitată. Străzile, casele, magazinele, mașinile și oamenii. O mie șase sute de oameni, stând în mijlocul unei scene. Înconjurați de obiecte de recuzită, de mobilă pe care să te așezi, de bucătării în care să gătești, de mașini pe care să le conduci și de hrană. Iar apoi, îndărătul butaforiei, fundalul plat, pictat. Case pictate, sugerând că se află la mai mare distanță. Oameni pictați. Străzi pictate. Sunete ieșind din difu-zoa¬re montate în pereți. Sammy stând singur într o sală de clasă, ca unic școlar. Nici măcar profesoara nu este reală. Doar o serie de benzi, pe ca¬re băiatul le ascultă pe rând.
— Vom reuși să aflăm de ce a fost nevoie de toate astea? întrebă ea.
— El știe. Ragle a înțeles tot.
— De aceea nu avem radiouri.
— Ați fi auzit tot felul de lucruri la radio, o lămuri Black.
— Dar chiar așa s a întâmplat. Am ascultat multe la radio.
Bill Black se strâmbă.
— Era doar o chestiune de timp. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se întâmple. Noi am sperat însă că el va uita de fiecare dată, în pofida diferitelor accidente.
— Dar a mai apărut cineva, spuse Margo.
— Da. Încă două persoane. În această seară am trimis o echipă la casă – clădirea aceea cu două etaje de la colț – dar ei au dispărut. Nu mai era nimeni. Au lăsat în urmă toate machetele. I au făcut un curs de Apărare Civilă. Mergând spre prezent.
— Dacă nu ai nimic altceva de zis, te aș ruga să pleci, îi spuse ea.
— Am de gând să rămân aici, îi comunică Black. Toată noaptea. S ar putea să ia decizia de a se întoarce. Trebuie să l văd cât mai repede cu putință. Sunt convins că nu ți ar fi făcut plăcere să o aduc și pe Ju¬nie. Eu pot să dorm aici, în salon. Deschizând ușa de la intrare, aduse înăuntru o mică valiză. – Periuța de dinți, pijamaua și alte câteva lu¬cruri personale, explică el, pe același ton deprimat și inexpresiv.
— Ai dat de necaz, îi spuse ea. N am dreptate?
— Nici tu nu stai mai bine.
Punându și valiza pe un scaun, o deschise și începu să și scoată din ea diversele mărunțișuri.
— Cine ești tu de fapt? Presupun că nu „Bill Black".
— Ba sunt chiar Bill Black. Maiorul Bill Black, din Corpul de Plani¬ficare Strategică al Statelor Unite, Frontul de Vest. Inițial, am colaborat împreună cu Ragle la stabilirea coordonatelor locurilor unde vor cădea rachete. În anumite privințe, am fost elevul său.
— Deci nu lucrezi pentru municipalitate. Pentru uzina de apă.
Ușa din față se deschise și în cadrul ei apăru Junie Black, îmbră-cată într un pardesiu, ținând în mână un ceas deșteptător. Obrajii ei erau umflați și roșii; se vedea limpede că plânsese. – Þi ai uitat ceasul, îi spuse ea lui Bill Black, întinzându i l. De ce ai venit aici? îl întrebă ea cu glas tremurat. Am făcut eu un lucru necuvenit? Își plimbă privirile între el și Margo. – Nu cumva voi doi...? Am ghicit? E o poveste mai ve¬che?
Nimeni nu i răspunse.
— Vreau o explicație, insistă Junie.
— Pentru numele lui Dumnezeu, te rog să dispari. Du te acasă, o rugă Bill.
— O.K., răspunse ea printre suspine. Fac așa cum zici tu. Te în¬torci mâine, sau e vorba de un aranjament permanent?
— Nu rămân decât în această seară.
Ușa se închise în urma ei.
— Ce pacoste, comentă Bill Black în urma ei.
— Ea își mai închipuie și acum că este soția ta.
— Ea va crede în continuare, până ce va fi refăcută, spuse Bill. La fel și tu. Vei vedea în continuare ceea ce ai fost programată să vezi. Toată pregătirea ce vi s a făcut a rămas neschimbată în mintea voastră. Impregnată în sistemele voastre de gândire.
— Mi se pare îngrozitor.
— Oh, nu știu. Există lucruri mai rele de atât. Asta este o încercare de a vă salva viețile, în ultimă instanță.
— Și Ragle a fost condiționat? Ca noi toți, ceilalți?
— Nu, îi răspunse Black, în timp ce își așeza pijamaua pe canapea. Margo observă culorile țipătoare ale acesteia și desenul floral de un roșu isteric. – în cazul lui Ragle, situația este puțin diferită. De fapt, el ne a sugerat întreaga idee. S a pus singur într o situație dilematică, iar sin-gu¬¬rul mod de rezolvare pe care l a găsit a fost fuga de realitate.
Înseamnă că este cu adevărat nebun, gândi ea.
— S a refugiat în iluzia unei liniști, continuă Black, întorcând cea-sul adus de Junie. Undeva, într o perioadă situată înainte de izbucni¬rea războiului. În copilărie. Spre sfârșitul deceniului al șaselea, pe când era foarte mic.
— Nu cred nici măcar un cuvânt din ce mi spui tu, protestă ea; nu se putea abține însă să nu asculte.
— Prin urmare am născocit un sistem prin care îi puteam permite să trăiască în această lume ferită de stress – relativ ferită de stress, vreau să spun – continuându și activitatea de interceptare a rachetelor fără să aibă senzația unei poveri. Viețile tuturor oamenilor. El putea să transforme totul într un joc, într un concurs de ziar. De la o replică a lui a pornit totul. Odată, când m am dus la cartierul lui general din Den¬ver, ne a salutat în felul următor: „Aproape că am găsit soluția jocu¬lui de astăzi." Cam o săptămână mai târziu, fanteziile lui și tendința de a fugi de realitate atinseseră punctul critic.
— Este cu adevărat fratele meu?
— Nu, răspunse Black, după o ezitare.
— Suntem rude?
— Nu, recunoscu el, fără tragere de inimă.
— Dar Vic, este el cu adevărat soțul meu?
— N nu.
— Există vreo relație reală între cei de față? insistă ea.
Black se holbă la ea, apoi răspunse, mușcându și buzele:
— Eu... Întâmplarea face că noi doi suntem căsătoriți. Dar tipul tău de personalitate se potrivea mai bine în cadrul familiei lui Ragle. Din rațiuni practice, s a ajuns la această soluție.
Se așternu o tăcere apăsătoare. Margo se târî cu greu până la bu-că¬tărie, unde se așeză pe un scaun, profund muncită de gânduri. Bill Black este soțul meu. Maiorul Bill Black.
În acest răstimp, el desfăcu o pătură pe canapeaua din salon și aduse o pernă, pregătindu se de culcare.
Margo se întoarse și spuse:
— Pot să te întreb ceva?
El îi făcu semn că da.
— Știi unde se află întrerupătorul acela pe care a încercat Vic să l acționeze acum câteva seri, în baie?
— Vic a avut un magazin de legume și fructe, în Oregon. Poate că acolo. Sau în apartamentul lui din oraș.
— De cât timp suntem căsătoriți?
— De șase ani.
— Avem și copii?
— Două fete. De patru și de cinci ani.
— Dar Sammy? În camera lui, acesta dormea, cu ușa închisă. – El nu este rudă cu nimeni? Un copil pe care l au recrutat pur și simplu de undeva, cum ai alege un actor care să joace un rol?
— Este băiatul lui Vic. Al lui și al soției sale.
— Cum o cheamă pe ea?
— Nu ai cunoscut o.
— Nu este cumva fata aia solidă, din Texas, colega lui de la maga-zin?
— Nu, îi răspunse Black râzând. O cheamă Betty sau Barbara, și nici eu nu am întâlnit o vreodată.
— Ce mai încurcătură...
— Ai dreptate.
Margo se întoarse în bucătărie și se așeză iarăși pe scaun. Mai târ-ziu, îl auzi deschizând televizorul. Ascultă un concert cam o oră, apoi se culcă pe canapea. Ceva mai târziu o cuprinse și pe ea moțăitul, la bucă-tărie.
Telefonul o trezi din somn. Îl ascultă o vreme pe Bill Black cum ca¬u-tă înnebunit prin tot salonul, încercând să găsească aparatul.
— În hol, îl îndrumă ea pe jumătate năucită.
— Alo, pronunță vocea lui Black.
Ceasul prins pe perete, deasupra chiuvetei, arăta ora trei și jumă-tate. Dumnezeule, gândi ea.
— O.K., zise Black.
Puse receptorul în furcă și se întoarse în salon. Margo îl ascultă cum se îmbracă, punându și lucrurile la loc, în valiză; auzi apoi cum se deschide și se închide ușa de la intrare. Plecase. Se dusese.
Fără să mai aștepte, se gândi ea, frecându se la ochi și încercând să se trezească de tot. Înțepenise și i era frig; tremurând, se ridică în pi-cioare și se duse în fața sobei, încercând să se încălzească.
Nu se mai întorc, îi trecu prin minte. Sau cel puțin Ragle nu se mai întoarce. Altfel Black l ar fi așteptat.
— Mămico! Mămico! o strigă Sammy din dormitor.
— Ce s a întâmplat? întrebă ea, intrând la el în cameră.
Sammy se ridicase în pat.
— Cine era la telefon?
— Nimeni, spuse ea. Se aplecă asupra lui, pentru a l înveli mai bine. Dormi liniștit.
— Tata s a întors acasă?
— Nu încă.
— Uau! făcu Sammy, întinzându se la loc, fiind pe cale să adoarmă din nou. Poate că au furat ceva... și au fugit din oraș.
Rămase în dormitor, așezată pe marginea patului, fumând o țigară, străduindu se să rămână trează.
Nu cred că se vor mai întoarce, gândi ea. Dar îi voi aștepta, totuși. Pentru orice eventualitate.


— Adică ce vrei să spui, că au dreptate? se răsti Vic. Vrei să zici că e cinstit să bombardeze orașe și spitale și biserici?
Ragle Gumm își aminti de ziua când auzise pentru prima oară despre coloniștii de pe Lună, numiți deja lunatici, că deschiseseră focul asupra trupelor federale. Nimeni nu fusese foarte surprins. Cei mai mulți dintre ei erau oameni nemulțumiți, tinere cupluri nu foarte bine așezate, bărbați ambițioși însoțiți de soțiile lor, foarte puțini cu copii, lipsiți, fără excepție, de proprietăți și de răspundere. Cea dintâi reacție a lui fusese regretul că nu putea lupta. Vârsta îi interzicea asta. Poseda, în schimb, un lucru extrem de valoros, pe care îl putea oferi, în mod voluntar, comunității.
Fusese pus la treabă, pentru a detecta locurile spre care aveau să fie lansate rachetele, alcătuindu și grafice și diagrame ce l ajutau să facă previziuni și cercetări statistice, împreună cu tot personalul său. Maiorul Black fusese ofițerul lui operativ, un tip foarte inteligent și dor¬nic să învețe cum se făceau previziunile. Primul an mersese strună, a¬poi, însă, imensa responsabilitate îl doborâse. Sentimentul că viețile tuturor de-pindeau de el. Atunci, cei din armată hotărâseră să l ia de pe Pământ. Să l pună la bordul unei nave și să l ducă la una dintre stați¬unile balneoclimaterice de pe Venus, unde își petreceau foarte mult timp cele mai de scamă personalități guvernamentale. Clima de pe Ve¬nus sau poate sărurile minerale din ape ori gravitatea – nimeni nu știa cu certitudine – contribuiau foarte mult la vindecarea cancerului și a bolilor cardiace.
Părăsea Pământul pentru prima oară în viață. Călătorind în spațiu, printre planete. Scutit de povara gravității. Cea mai mare piedică înce-tase să l mai apese. Forța fundamentală care impune rigoare Universu-lui material. Teoria unificată a câmpurilor concepută de Heisenberg stabilise conexiuni între toate energiile și fenomenele, sintetizându le într o unică experiență. Acum, când părăsea Pământul la bordul unei nave spațiale, trecea de la această experiență la o alta, experiența liber-tății pure.
Își vedea astfel satisfăcută o nevoie de care nu fusese niciodată conștient. O profundă neliniște ce l frământa, pe care o purtase în sine întreaga viață, fără a o înțelege vreodată. Imboldul de a călători veșnic. De a migra.
Strămoșii lui migraseră. Ei fuseseră nomazi, nu fermieri, culegători de hrană care pătrunseseră în Occident dinspre Asia. Odată ce ajunse¬se-ră la Mediterana, se așezaseră, socotind că acolo se află marginea lu¬mii; nu aveau unde merge mai departe. Apoi, mai târziu, sute de ani mai târziu, au sosit știri că mai existau și alte locuri. Pământuri dincolo de ape. Ei nu ieșiseră prea mult pe mare, cu excepția migrației ratate pe coasta de nord a Africii. Genul acesta de migrație, traversând în nave, li s a părut un lucru infernal. Nu aveau idee unde mergeau, dar după o vreme reușiră să ajungă de pe un continent pe celălalt. Lucrul acesta îi ținu din nou în loc, o vreme, crezându se iarăși la marginea lumii.
Nicicând nu mai fusese o asemenea migrație. Pentru nici una din¬tre specii sau rase. De la o planetă la alta. Putea fi oare ceva mai măreț? Ei făceau acum, în aceste nave, saltul final. Tot ceea ce este viu își are propriile i migrații și călătorii. Este o necesitate universală, o experiență universală. Dar acești oameni descoperiseră stadiul final, necunoscut, din câte știau ei, oricărei alte specii sau rase.
Nu avea nici o legătură cu minereurile, resursele sau cu măsurăto-rile științifice. Nici măcar cu explorarea și cu câștigurile. Acestea erau niște simple pretexte. Motivul adevărat nu este cuprins de gândirea lor conștientă. Dacă i ar fi pretins cineva, nu ar fi reușit să și formuleze această necesitate, nici în acel moment chiar, când se afla mai mult de-cât oricând sub imperiul ei. Nimeni nu ar fi reușit. Un instinct, cel mai primitiv imbold, în același timp cel mai nobil și mai complex.
Iar oamenii pretind că Dumnezeu nu ne a făcut pentru a călători în spațiu, ce ironie mai mare decât aceasta poate exista?
Lunaticii au dreptate, pentru că ei știu că asta n are nimic de a face cu rentabilitatea concesiunilor de minereuri. De fapt, ne prefacem doar că exploatăm minereu de pe Lună. Nu este o chestiune politică, și nici măcar de etică. Dar dacă te întreabă cineva, trebuie să dai un răspuns. Trebuie să pretinzi că știi.
Timp de o săptămână făcu băi în izvoarele calde de la Roosevelt Hot Springs, de pe Venus. Apoi fu din nou trimis pe Pământ. La scurt timp după aceea, începu să și petreacă timpul lăsându se purtat de gânduri înapoi, spre copilăria sa. La zilele minunate când taică său stătea în salon și citea ziarul, iar copiii urmăreau la televizor Căpitanul Cangur. Când maică sa mergea în Volkswagen ul lor nou, iar știrile de la radio nu pomeneau nimic despre război, ci despre primii sateliți ai Pământului și despre imensele speranțe trezite de descoperirea puterii termonucleare. Surse infinite de energie.
Înainte de marile greve, de criza și confruntarea civilă ce au urmat mai târziu.
Acestea erau ultimele lui amintiri. Își petrecea timpul meditând la deceniul al șaselea. Pe urmă, într o bună zi, s a trezit trăind chiar în anii cincizeci. Pentru el, acesta fusese un eveniment nemaipomenit. O mi-nune care te lăsa mut de uimire. Dintr o dată dispăruseră sirenele, clădirile lagărelor de concentrare, conflictul și ura, fâșiile obligatorii de pe barele mașinilor, cu textul O SINGURÃ LUME FERICITÃ. Soldații îm¬brăcați în uniformele lor, care nu dispăreau din preajmă i cât era ziua de lungă, groaza de următorul atac cu rachete, presiunea și tensiunea insuportabilă și, mai presus de orice, îndoiala ce i chinuia pe toți. Teri¬bi-la vină a războiului civil, purtat cu ferocitate tot mai mare. Frate con¬tra frate. Familii care se distrugeau cu bună știință.


Volkswagen ul încetini și ocupă un loc din parcare. O doamnă, foarte frumoasă și zâmbitoare, coborî din mașină și spuse:
„Ești gata să te întorci acasă?"
Au o mașină mică și eficientă, se gândi el. Au făcut o alegere foarte bună. Valoarea ei comercială nu scade prea mult odată cu trecerea tim-pului.
„Aproape gata", îi răspunse el mamei sale.
„Trebuie să mi cumpăr câteva lucruri de la drogherie", spuse tatăl său, închizând portiera mașinii după ce coborâseră.
Aparate de ras electrice vechi, pe care le dai înapoi, se gândi el ur-mărind cum părinții săi se îndreptau spre raionul de drogherie din Ernie's Shopping Center. Primești șapte dolari cincizeci pentru aparatul tău vechi, indiferent de marcă. Din simpla plăcere de a face cumpărătu¬ri, nu din cine știe ce rațiuni meschine. Deasupra capului său panourile sclipitoare. Culorile mereu schimbătoare ale reclamelor. Strălucire și splendoare. Se învârtea prin parcare, printre mașinile mari, în culori pas¬tel, privea în sus, spre reclame, citea cuvintele din vitrine. Cafea mar-ca Schilling, pentru filtru, 69 de cenți o livră. Doamne, cugetă el. Ce mai ocazie.
Ochii lui se bucurau de bogăția percepută: mărfuri, mașini, oameni și vitrine; aici chiar ai cu ce să ți încânți privirile, se gândi el. Câte lucruri de care te simți atras! Practic, ai zice că ești într un târg. În raionul de băcănie, o femeie oferea gratuit bucățele de cașcaval. O luă și el în direcția aceea. Ce senzație plăcută, aceea de a primi ceva pe gratis. Zumzăitul și murmurul. Intră în magazin și întinse mâna, tremurând. Femeia se uită în jos, spre el, și i zise:
„Cum spui?"
„Mulțumesc."
„Te distrează să te plimbi peste tot, în timp ce părinții tăi se ocupă de cumpărături?"
„Desigur", zise el mestecând cașcavalul.
„Oare nu cumva din cauza faptului că în jur se găsește orice lucru de care s ar putea să ai nevoie? Un magazin mare, un supermarket e o lume completă în sine."
„Cred că aveți dreptate", recunoscu el.
„Deci nu ai de ce să te temi", îi spuse femeia. „Nu ai de ce să fii în¬fri-coșat. Fii calm. Aici poți să ți găsești pacea."
„Chiar așa", îi răspunse el cu o urmă de indignare, pentru că l în-colțea cu atâtea întrebări. Se uită iarăși spre tava cu mâncare.
„În care raion ești acum?"
Privi în jur și constată că se află în farmacie. Printre tuburile cu pastă de dinți, reviste, ochelari de soare și borcane cu loțiuni. Dar parcă eram în raionul de băcănie, remarcă el cu surprindere. Acolo unde poți gusta, gratis, tot felul de mâncăruri. Oare aici se dau cadou dulciuri și gumă de mestecat? N ar strica deloc.
— Vezi, îi spuse femeia, nu ți au făcut nimic. Pur și simplu mintea ta a alunecat singură spre trecut. Așa ți s a întâmplat și acum, numai pentru că ai citit despre vremurile de demult. În tine există mereu a¬ceas-tă tendință. Acum nu mai avea în mână tava cu bucățele de cașca¬val. – Știi cine sunt? îl întrebă ea cu circumspecție.
— Îmi pari cunoscută, spuse el, oprindu se apoi, pentru că nu și putea aduce aminte.
— Eu sunt doamna Keitelbein, îl lămuri femeia.
— Așa este, se arătă el de acord. Se îndepărtă de ea. – Ai făcut des-tule pentru mine, îi mărturisi el, cuprins de un val de, recunoștință.
— O să ieși din această capcană, îi zise doamna Keitelbein. Dar va fi nevoie de timp. Forțele din tine ce se împotrivesc sunt încă foarte puternice. Ele încearcă să te tragă înapoi, spre trecut.


Aglomerația specifică, de sâmbătă după amiază, îl înconjura din toate părțile. Ce frumos, gândea el. Trăiesc în Era de Aur. E cel mai grozav moment în care poate viețui cineva. Sper ca fericirea mea să nu se sfârșească niciodată.
Tatăl lui îi făcu semn de lângă Volkswagen. Avea brațele încărcate de pachete.
„Haide să mergem."
„O.K.", răspunse el, privind cu încântare tot ceea ce l înconjura. Într un colț al parcării, vântul adunase grămezi de hârtii colorate, amba¬laje, cutii și pungi din hârtie. Mintea lui construi imediat modelul, pachetele boțite de țigări, capacele cutiilor de lapte. Iar în mijlocul deșeurilor era ascuns ceva de valoare. O bancnotă de un dolar, bine împăturită. Aruncată acolo împreună cu toate deșeurile. Aplecându se, o culese de pe jos și o despături. Da, o bancnotă de un dolar. Pierdută de cineva, probabil cu multă, foarte multă vreme în urmă.
„Hei, ia uitați ce am găsit", strigă el, fugind în direcția mașinii, un¬de se aflau părinții săi.
Sfatul familiei se întruni pe dată:
„Are voie să păstreze banii? O fi corect așa?" ... se întrebă mai¬că sa, îngrijorată.
„Oricum, e imposibil să identifici posesorul lor de drept", o liniști tatăl său, ciufulindu i părul. „Sigur că da, poți să i păstrezi."
„Dar nu i a câștigat", insistă maică sa.
„I am găsit", îngână Ragle Gumm. „Mi am dat seama că se află acolo, am știut că sunt acolo, împreună cu gunoiul."
„A avut baftă", zise taică său. „Cum să ți spun, cunosc oameni pentru care e suficient numai să iasă pe stradă că au și găsit bani. Mie nu mi se întâmplă niciodată."
„Dar mie mi iese figura asta", îngână Ragle Gumm. „Eu îmi dau seama unde sunt, pentru că știu cum să fac."
Mai târziu, tatăl său stătea întins pe canapeaua din salon, spunân-du i povești din cel de al doilea război mondial, despre rolul pe care l jucase el pe frontul din Pacific. Mama sa spăla vasele la bucătărie. Liniștea din casă...
„Ce ai de gând să faci cu dolarul?"
„Să l investesc", îi răspunse Ragle Gumm. „Ca să am bani mai mulți."
„Să devii mare afacerist, este? Nu uita însă ce impozite trebuie să plătească trusturile."
„Mie au să mi rămână destui bani", pronunță el încrezător, stând pe spate la fel ca taică său, cu mâinile la ceafă și coatele înainte.


Își savura cele mai fericite momente ale vieții.
— Dar de ce apar asemenea inadvertențe? o întrebă el pe doamna Keitelbein. Mașina Tucker. Era nemaipomenită, dar...
— Dar ai călătorit, odată, într o asemenea mașină, preciză doamna Keitelbein.
— Da, spuse el. Sau cel puțin așa cred. Când eram copil. În acel moment, începu să și aducă aminte, i se părea că simte prezența mașinii. – în Los Angeles, preciză el. Un prieten de al tatălui meu avea unul dintre prototipuri.
— Vezi, așa se explică totul.
— Dar nu a intrat în producție de serie.
— Însă ai avut nevoie de ea, îi spuse doamna Keitelbein. Þi era special destinată.
— „COLIBA UNCHIULUI TOM", își aminti Ragle Gumm. Când Vic le arătase broșura primită de la Clubul „Cartea acestei luni", i se păruse cel mai natural lucru de pe lume. – Cartea aceasta a fost scrisă cu un secol înainte de vremurile noastre. E o carte veche, în adevăratul înțeles al cuvântului.
Doamna Keitelbein luă revista cu articolul și i o întinse.
— A însemnat foarte mult pentru tine în copilărie, îi explică ea.
Acolo, în articol, există și o frază în legătură cu romanul. Avusese și el un exemplar și îl citise de nenumărate ori. Coperți uzate în galben și negru, ilustrații care imitau desenele în cărbune, la fel de sinistre ca și cartea însăși. Simți parcă din nou în palmă greutatea cărții și supra¬fața prăfuită, rugoasă, a pânzei și hârtiei. El însuși, ascuns în liniștea și în umbrele din curte, cu nasul în jos și ochii fixați asupra cuvintelor. O ținea tot timpul cu el în cameră și o recitea mereu, deoarece reprezenta un element stabil, nu se schimba. Îi dădea sentimentul de certitudine. Sentimentul că avea să o regăsească iarăși și iarăși, așa cum o știa el. Chiar și mâzgălitura pe care o făcuse cu creionul pe prima pagină, unde își trecuse inițialele.
— Totul a fost conceput funcție de pretențiile tale, îi spuse doamna Keitelbein. Tot ceea ce ți trebuia ție, pentru siguranța și confortul tău. La ce ar fi fost nevoie și de exactitate? Dacă tu ai fost atât de legat în co¬pilărie de COLIBA UNCHIULUI TOM, a fost și ea inclusă pe listă.
Ca într un vis cu ochii deschiși, gândi el. Păstrând numai ceea ce este bun. Excluzând elementele indezirabile.
— Dacă radiourile reprezentau un risc, atunci ele nu au existat, spuse doamna Keitelbein.
Pe de altă parte, un radio este cel mai natural lucru. Din când în când, pur și simplu treceau cu vederea câte un aparat de acest gen. Uitau mereu că așa ceva nu există în iluzia pe care o construiseră; greșeau doar când era vorba de cele mai neînsemnate lucruri. Tot așa cum este dacă încerci să menții visele cu ochii deschiși... ele refuză să devină statornice. Când se afla la masă și juca pocher cu noi, Bill Black a văzut aparatul de radio, și totuși nu și a adus aminte. Era un lucru mult prea obișnuit. Nu l a frapat câtuși de puțin, pentru că mintea lui se concentra asupra unor lucruri cu mult mai importante.
Doamna Keitelbein continuă, în maniera ei stăruitoare:
— Deci ai înțeles că au construit pentru tine și te au plasat apoi într un mediu sigur și controlat, în care îți puteai îndeplini treaba fără să ai vreun dubiu, fără să fii întrerupt și fără să înțelegi că te aflai în tabăra vinovată.
— Cum adică, era în tabăra vinovată? se repezi Vic fioros. Nu uita că partea aceea a fost cea atacată!
— Într un război civil, spuse Ragle, ambele tabere sunt vinovate. E inutil să încerci să descurci ceva. Nu există decât victime.
În perioadele lui de luciditate, înainte de a fi ridicat din birou și dus apoi în Orașul Vechi, alcătuise un plan. Își adunase cu grijă notițe¬le și actele, își împachetase tot ce era al lui și se pregătise de plecare. Pe căi ocolite, reușise să ia legătura cu un grup de lunatici din California, aflați într un lagăr de concentrare din Midwest; tratamentul de reedu¬care ce li se aplica încă nu le afectase credința. Chiar de la ei primise in¬strucțiuni. Urma să l întâlnească pe un lunatic liber, nedescoperit, în St.Louis, la o anumită oră, într o anumită zi. Dar nu reușise să mai ajungă până acolo. Cu o zi mai devreme, ei îl arestaseră pe acest om de legătură al lui și i smulseseră informațiile. Așa se terminase totul.
În lagărele de concentrare, lunaticii prinși erau supuși unor siste-matice spălări de creier, evitându se cu mare precauție pomenirea aces¬tui concept. Era vorba de educație în conformitate cu principii noi, o eliberare a individului de prejudecăți ori convingeri deformate, de obse-sii nevrotice și de idei fixe. Astfel erau ajutați să se maturizeze. El nu a-vea decât de câștigat. Procedurile respective îi erau utile pentru a deveni un om mai bun, mai înțelept.
Când se construise Orașul Vechi, persoanele care urmau să lo¬cu-iască în el parcurgeau un program similar cu cel din lagăre. Oamenii se oferiseră voluntari. Cu excepția lui Ragle Gumm. Cât despre el, tehnicile speciale din lagăr îl ajutaseră să facă ultimii pași de retragere în trecut.
Grație lor, proiectul a putut funcționa, înțelese el. Eu m am retras, iar ei m au urmat. Au stat cu ochii pe mine.
— Mare atenție! Fii foarte atent ce faci, îl avertiză Vic. Nu e o ches¬tie oarecare să treci de partea cealaltă.
— El a luat deja hotărârea, îi spuse doamna Keitelbein. Sunt deja trei ani de atunci.
— Eu nu merg cu tine, îl anunță Vic.
— Știam că nu vei veni, îi răspunse Ragle.
— Ai de gând să o părăsești pe Margo, pe propria ta soră?
— Da.
— Ai de gând să i părăsești pe toți?
— Da.
— Ca să poată ei să ne bombardeze și să ne omoare pe toți?
— Nu, răspunse el.
Pentru că, după ce se oferise voluntar și renunțase la afaceri ple-când să lucreze la Denver, aflase un lucru pe care cei mai importanți conducători guvernamentali îl știau, și care nu fusese vreodată dat publicității. Era un secret extrem de bine păzit. Lunaticii, coloniștii de pe Lună, se arătaseră de acord să ajungă la o înțelegere în primele săptămâni ale războiului. Singurul lucru asupra căruia insistaseră era să se facă un efort considerabil în vederea continuării colonizării, iar ei să nu fie hăituiți după încetarea, ostilităților. Fără Ragle Gumm, guver-nul de la Denver ar ti fost dispus să accepte aceste propuneri. Amenin-țarea atacului cu rachete ar fi fost suficientă. Ura opiniei publice împo-triva coloniștilor selenari nu mergea atât de departe; trei ani de lupte și de suferință schimbaseră mult punctele de vedere, de ambele părți.
— Ești un trădător, îi spuse Vic.
Ragle îl studie atent pe cumnatul său. Numai că, de fapt, noi nici nu suntem cumnați. Nu suntem rude. Nu ne știam înainte de Orașul Vechi.
Ba da, îi trecu prin minte. L am cunoscut. Când locuiam în Boyd, Oregon. Avea o băcănie în oraș. Îmi cumpăram legumele și fructele proaspete de la el. Se agita tot timpul în jurul coșurilor cu cartofi, pur-tând un șorț alb, zâmbindu le clienților și făcându și griji, nu care cum¬va să i se strice marfa. Iată cât de bune cunoștințe eram noi.
Și nici soră nu am.
Cu toate acestea, gândi el, am să i consider totuși familia mea, deoarece în cei doi ani și jumătate petrecuți în Orașul Vechi, ei, împreu¬nă cu Sammy, au fost pentru mine o adevărată familie. Iar June și Bill Black sunt cu adevărat vecinii mei. Într adevăr, îi voi părăsi pe toți, familie și rude, vecini și prieteni. Asta și înseamnă război civil. Într un fel, este cel mai idealist gen de război. Cel mai eroic. El aduce imense sacrificii și infime avantaje practice.
O FAC DEOARECE ȘTIU CÃ AȘA ESTE DREPT. Iar datoria mea reprezintă cel mai important lucru. Toți ceilalți, Bill Black și Victor Niel-son, Margo și Lowery, doamna Keitelbein și doamna Kesselman... și au făcut cu toții datoria; au fost credincioși lucrurilor în care cred. Intenționez să fac și eu la fel.
— La revedere, îi spuse lui Vic, întinzându i mâna.
Vic, a cărui figură era împietrită, îl ignoră.
— Te întorci în Orașul Vechi? îl întrebă Ragle.
Vic îi făcu semn că da.
— Poate ne vom revedea, spuse Ragle. După război. Nu cred că are să mai dureze prea mult. – Mă întreb dacă vor mai menține Orașul Vechi. Fără mine în centru.
Vic se întoarse, îndreptându se spre ușa drogheriei.
— Există vreo metodă de a ieși de aici? întrebă el, rămânând cu spatele.
— O să ți dăm drumul, spuse doamna Keitelbein. Te lăsăm chiar pe șosea, unde poți găsi ușor pe cineva care să te ducă înapoi cu mași¬na în Orașul Vechi.
Vic rămase lângă ușă. Mai mare rușinea, îi trecu lui Ragle Gumm prin minte. Dar lucruri de acest gen s au repetat de nenumărate ori. Nu i nimic nou.
— M ai omorî? îl întrebă el pe Vic. Dacă ai putea?
— Nu. Există totuși șansa să treci înapoi, de partea noastră.
— Haide să mergem, i se adresă Ragle doamnei Keitelbein.
— Cea de a doua călătorie a ta, îi aminti ea. Pleci iarăși de pe Pă-mânt.
— Așa este, spuse Ragle.
Un nou lunatic, alăturându se grupului deja existent.
Dincolo de ferestrele magazinului, o formă prelungă se ridica la ver-ticală, în poziția de lansare. La baza ei clocoteau aburii. Platforma de acces se lipi de navă, fixându se în lăcașul potrivit. O ușă se deschise și un bărbat scoase capul, clipind des, străduindu se să distingă ceva în întunericul nopții. Atunci aprinse o lumină colorată.
Bărbatul din ușa navei semăna izbitor cu Walter Keitelbein. De fapt, era chiar Walter Keitelbein.