- Vezi tu?, rostește Cineva și respiră adânc, cu o mișcare amplă a pieptului. Unii scriitori se bucură de glorie în timpul vieții, alții doar după moarte. Eu m-aș bucura și așa, după moarte, zice el și râde ca un copil răsfățat. Știi anecdota cu Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei...
- Nu, n-o știu, răspunde Nimeni. Dar nu m-ar deranja s-o aud.
- Cică mergeau pe jos, în drum spre sediul Uniunii Scriitorilor. Când ajung acolo, văd cum dintr-un Jeep coboară un tip masiv, unul din poeții de curte ai zilei. „Uite, domnule, adevărații poeți nu merg ca noi pe jos”, observă Tomozei. La care, Nichita îi răspunde în maniera sa inconfundabilă: „Asta este, prietene, unii sunt poeți toată viața, alții, ca noi, toată moartea”...

- Să-ți spun una bună, zice Nimeni, ca răspuns la provocare. Nu o anecdotă, ci o parodie cu poetul Mircea Micu...

... Vară, cald, luna lui cuptor, orașul pustiit de toropeală.
În halat adecvat (confecționat din tifon, cu mâini aprig muncite de condei, în puținele momente de răgaz), zeul frumos al Ardealului (ce mustăți, domnule, ce prestanță!) își savura, în liniște și-n plictiseală, conținutul paharului de cristal (apă plată, pură, din vână de munte, conservată la frigider în bidon de plastic).
Cu zâmbet de nou-născut și cu privirea odihnită pe hamacul plasat în mijlocul sufrageriei, vajnicul scriitor Mircea Micu se visa în Florida, pe plajă la Miami (în traducere "apă mare"), printre domni faini, în costume albe, cu lavaliere și pălării de pai, ce conversau competent doamne faine, dotate estetic cu rochii lungi, albe și dantelate.

Zbârnâitul telefonului (a dracului invenție, domnule, telefonul ăsta, se vaită ca o sirenă cazonă!) îl smulge din reverie.
- Alo?, se aude o voce ca venind din altă lume. Alo? Muritorul Mircea Micu, cel cu parodiile?
- Da, io sunt la aparat. Urlând pertinent: Deh, io, scriitoru'!
- Mă moț scriitoricesc, mă vremelnicule, de ce țipi, mă, în telefon? De ce-mi zbieri, mă, în ureche? Mă, eu sunt Dumnezeu! Al tău și al altora ca tine. Sunt Doamne-Doamne, mă, în carne și-n oase!.
- Mă rog, dacă ești cine zici că ești, ce vrei Mata?, întreabă maestrul, vădit deranjat.
- Mă creatură, mă, ia-ți bocceluța cu trebuințe pământești și... fuguța la spital! Și mă, buricu' pământului, nu uita sticluța cu cokteil a'la Cluj, că acolo n-ai cu ce-l prepara...
- Doamne, io nu beu decât apă de la robinet, stimulează actul creației!
- Nu pentru băut, mă sugativă, că doar nu te duci la nuntă, ci să-l ai ca anestezic, c-o să ajungi la spital cu mâna fracturată și te-o durea, tare rău te-o durea, auzi tu?
- Doamne, feri! Cum, brânca mea (mâna, zâc) să se rupă?!
Domnul alcătuiește o frază inadmisibilă:
- Tocmai asta-i, creierule, că nu vreau să te feresc și orice-ai face ori n-ai face, peste două ore fix (maestru se uită la ceas), te vei trezi cu degetele făcute zob.

După ce glasul divin rostește cumplita sentință, telefonul amuțește, implacabil. Preț de câteva minute, poetul-prozator-dramaturg-eseist, proaspăt descins de la școala din Șiria, cade victima unui cumplit coșmar: se vedea aievea cum, într-o jalnică ipostază, având mâna în atele și atârnată de gât, făcea plimbări aiuritoare în nopți cu lună plină, răsfățat auditiv de urletele lupilor pocăiți, și simțăște cum îi crapă inima înnebunită de groază. Recurge la fericita pastilă și o ingurgitează fără lichid. Capătă, astfel, strictul necesar de curaj. Așterne pe hârtie o poezie oportună (un bocet în hexametri). Își amintește, apoi, că un confrate, încă nepublicat, îl invitase la o băutură cu iz de fruct sănătos. Dialogaseră contradictoriu: "Nea Micule, te aștept!"; "Degeaba mă, eu nu beu!"; "Un ciocănaș bre, nu mai mult!" insista pertinent mânzul; "Nu beu, mă puță, nu beu nici mort!"; " Hai bre, nea Micule, prună curată, optzăci de grade!", îl ispitea diavolul cu chip de pițangău; "Bine mă, bine, am să viu, da' să știi că tot nu beu", se lăsa maestrul, în cele din urmă, curios dacă, într-adevăr, atâtea ștricuri (grade, de!) pot sălășlui îngrămădite într-o amărâtă de sticlă.
Se gândește, apoi, că n-ar strica, totuși, să onoreze invitația, ar mai lua o gură de aer, ar mai scăpa de stres. Se învârte prin odaie ce se învârte și se echipează cu pantaloni scurți, gri, din tercot, cămașă cu mânecă scurtă, albă, din fibră naturală, cu sandale din piele veritabilă, de culoare gri și șosete asortate (albe cu dungi gri).

Iese în stradă voios, sprinten ca un sportiv. Asfaltul, topit din cauza căldurii excesive, i se lipește de tălpi. Aruncă o uitătură spontană pe cadranul ceasului: doar cinci minute mai erau până la clipa nefastă prezisă cu clarviziune divină. Râde: cum ar putea el, arbore falnic, ancorat în pământ ardelenesc, doar peste câteva minute, să se prăbușească pe floașter (trotuar, cum i se mai zice) și să-și îmbulzească "dejetele" bătătorite de unealta scrisului!...

E în formă de zile mari maestrul! Numai pietricica insinuată în sanda, cu tendințe agresive, îl sâcâia sistematic. Se oprește, decis s-o înlăture. Se sprijină, cu mâna dreaptă, în stâlpul rețelei de tramvai și-și scutură energic piciorul.
Un balaoacheș, ce părea că prestează muncă fizică la linia de tramvai, se repede la bărbatul zgâlțâit ca de curent electric și îi aplică o severă pălitură, cu bâta, exact peste degetele întrebuințate îndeosebi la scris.
Asupra frumoșilor ochi ai maestrului (ce culoare, ce strălucire!), se revarsă o noapte neagră ca smoala.

În liniștea nopții, ce părea nesfârșită, se proferează metafore revelatoare:
- Gata, mă pui de porumbel îmbăiat în lac de tuș, l-ai mângâiat?
- Peste dește, boierule, cum ai zis matale... Am prins ocazia că s-a sprijinit în mână.
Succintul dialog se încheie cu o mârșavă tocmeală:
- Zece lei, mă țurțure sfințit de aripă de corb!
- Coane, mânca-ți-aș, nu mai jos de cincizăci!
- Două'ș'cinci, brunet de nevoie cu stropi de fildeș în gingii!
O umbră voluminoasă (foarte asemănătoare cu cea a masivului și originalului prozator de la Dunăre, pe numele cel adevărat Fănică Decebal Trifan Neagu) se evaporă într-un taximetru.

De atunci încoace, zice-se, maestrul Mircea Micu ar umbla numai cu ghete ponosite (cu pielea brăzdată de încrețituri și cu pingele tocite), dar bine strânse pe glezne (să nu pătrundă nici cea mai măruntă pietricică), pe care le ține noaptea sub lacăt, la adăpost de orice tentativă de complot din partea confraților invidioși.