I
(Undeva, cândva)


Povestea a început când ea, conducând un "papuc" plin cu marfă, a oprit în fața depozitului, iar el a coborât treptele și a privit-o cu gura căscată. S-a recomandat cu glas pierit: Ștefan Claudiu Zgarbur, iar ea a spus doar: Carmen, și atât. Au intrat repede în vorbă și după ce el a rugat-o să-i spună Fănuș, cum i se adresau prietenii, i-a chemat pe băieți să vină să descarce cărțile și i-a semnat avizele de însoțire. Ea a spus că era nou angajată la tipografia editurii din celălalt capăt al orașului. El a ezitat să spună că era fiul patronului. Ea a adăugat că era acolo un fel de fată la toate, că avusese noroc cu dirigintele din liceu care, deschizându-și școală de șoferi, îi obligase pe elevii lui să se înscrie și astfel se trezise și ea cu o meserie. El a zâmbit amintindu-și-l pe profesorul Buzatu a cărui faimă de instructor și fustangiu o depășea pe cea de fost boxer de performanță. Profesoratul fusese la el doar un interludiu, destul de comic. Au brodat pe baza subiectului respectiv - o conversație cu multe ochiade. Au bârfit-o puțin pe șefa ei, femeie dintr-o bucată și autoritară, care nu-și menaja ucenicii, iar el a încercat să-i spună că doamna în cauză era mătușa lui, că fiul ei, Riți epilepticul și bâlbâitul, îi era văr și că-l socotea ca pe-un frate, dar s-a bâlbâit mai ceva ca el și a invitat-o în oraș, după program, la o plimbare.
În ziua care-a urmat cei doi veri au plecat în vacanță la mare, cum era stabilit cu multe luni înainte. Pe plajă el a revăzut-o în închipuire, cu părul negru fluturând zănatic în vânt. A revăzut-o în fiecare fată ce a trecut pe acolo, a simțit-o cu fiecare tresărire a mușchilor. S-a lăsat orbit de soare și i-a spus vărului că dacă ar face dragoste acum cu ea și cineva ar măsura temperatura la fața locului, precis că locul ar fi la fel de incandescent ca plasma solară. Riți a râs. Au făcut excese, nu de distracție, ci de soare. Asta l-a făcut pe văr să aibă o nouă criză, să se tăvălească în nisip cu spume la gură, iar el s-a speriat și de data asta ca și când ar fi fost prima. După ce totul a revenit la normal s-a făcut vremea de întors în orașul lor.
- Sssuntem doi băieți de țară, Ffănușe, frățioare, a spus Riți, și așa și era în ciuda relativei bunăstări și școliri. Nu ssuntem din ăia care p-p-pretind că se descurcă.
Celălalt i-a dat dreptate, l-a mai privit o dată ca pentru a se convinge că nici el nu era mai breaz - erau amândoi grăsuni și cu o figură cam prostănacă. Fănuș îi purta oarecare pică vărului pentru că nu voia să se însoare cu sora lui după tată, Alina. Posibil ar fi fost, că ei doi erau veri după mame. Altminteri erau buni prieteni. Nu-i spusese niciodată însă Riți că Alina nu-l mai înghițea din copilărie, când, nătăntoc și greoi la trup cum era, zdrobise din greșeală capul pisoiului ei mult iubit. Lacrimile curse din belșug nu fuseseră de ajuns ca ea să uite și se ajunsese că și acum, oameni în toată firea aproape, ea tot nu-l putea suferi. Fiecare din ei spera, prin urmare, să-și întâlnească sufletul pereche, pe fata visurilor. Unul cel puțin avea senzația că întâlnirea se petrecuse.

În prima zi după sosire, îndrăgostitul și-a abordat părintele la cârciuma din comuna unde se afla casa părintească, nu departe de oraș. Era un teren neutru, departe de privirea de vultur a coanei Frosița, de limba ei șfichiuitoare ca biciul. L-a găsit ca de obicei cu halba ridicată, discutând despre politică și despre altele.
- Mama o să se supere că stai atâta, a voit să spună, dar s-a concentrat pe lucrul care-l frământa.
Bărbatul s-a gândit la toate urâciunile vieții – la soția lui cicălitoare, la copiii lui neascultători de părinți și grabnic ascultători de inima înșelătoare. Și-a spus că toate astea îl distrug încet, dar sigur. Când fiul i-a vorbit despre fata visurilor și despre ideea de a se muta împreună, el a ridicat ochii întrebător și i-a spus mirat:
- Dar nici măcar n-o cunoști, nu i-ai văzut părinții, nu știi nimic despre ea.
A vorbit apoi despre faptul că el era un băiat „scump”. Haida-de, tată, a replicat fiul, dacă te referi la marea noastră scumpete gândește-te la stâna bunicului, la banii noștri cu miros de căcărează de oaie. La aceea că tu ai fost un biet gestionar la depozitul pe care l-ai cumpărat din banii ăștia după 89. Cu ce sunt eu mai presus ca ea?
I-a auzit pe ceilalți râzând și vorbind tare de primăreasa care a căzut de pe bicicletă, de fiul brigadierului silvic care și-a luat o mașină ultimul răcnet și despre cum s-a trișat pe față ultima dată la numărătoarea voturilor.
Fiul a înțeles. Precum se mai întâmplase și alte dăți nu putuse sări peste umbra propriei lipse de elocvență.

A doua zi el a stat singur și abătut la marginea pădurii ce despărțea satul de oraș și a privit în gol.

A treia zi s-au întâlnit.
A patra zi s-au întâlnit.
A cincea zi s-au întâlnit. S-au afundat în întunericul tainic al pădurii. Acolo ea, asemeni unei flori, și-a lepădat corola ispititoare și a rămas doar în îmbrăcămintea feromonilor trupului tânăr. El a pornit în prima călătorie spre tainițele unui asemenea trup. La un moment dat, orgoliul masculin a tresărit când a înțeles că nu a fost cel dintâi... dar același orgoliu a hotărât că el va fi cel de pe urmă. A decis ca trupul acesta să-i aparțină, cu femeia din el cu tot. Și locul faptei a devenit la fel de incandescent ca plasma solară.

Într-a șasea zi ea s-a mutat în casa lui. Peste patru luni el i-a oferit numele familiei lui onorabile printr-o onorabilă cununie.



II
(Tot pe-acolo, astăzi)

Când am cunoscut-o acum vreo cinci ani pe Carmen Zgarbur, nu-mi închipuiam că treburile vor evolua așa cum au făcut-o. Deși scopul meu declarat era doar să urmăresc distribuirea ultimului meu roman tradus în România, mai existau la mijloc cel puțin două altele, întrucâtva secrete și obscure. Faptul că atunci, ca și acum, am așteptat-o la depozitul de carte pe care-l patronează a fost punctul de start al aventurii: efectul secundar cel mai hazliu, mai neașteptat și mai grotesc a fost că ființa asta ordinară, de un primitivism cum n-am mai văzut – în ciuda ambalajului fățuit – s-a îndrăgostit nebunește de mine. Intru în curte, apoi pășesc înăuntru, frapat că mai nimic nu s-a schimbat de anul trecut, când am venit aici ultima oară. Aceeași dezordine, același miros de vechitură, doar angajatele, cu excepția uneia - veterană, sunt altele. Una din ele, o brunetă obrăznicuță, mă invită să mă așez. Doamna încă n-a venit. Urmează să sosească. Fătuca știe cine sunt, de cum îi spun numele. Ca la un semn, toate încep să roiască-n jurul meu, să mă facă să mă simt bine, de parcă aș fi soțul legitim al Doamnei întors din vilegiatură. Domnul din America, sau Americanul, cum mi-a rămas numele pe meleagurile astea transilvane, mi l-au pus tot angajatele ei, alea de atunci, și apoi l-a preluat toată lumea. Pentru ei sunt un scriitor din New York cu mare lipici la România, care le-a învățat limba și le-a îndrăgit obiceiurile. Mă așez pe scaun, mă răscrăcesc ca un cowboy, zâmbesc pe-o măsea ca JR și încep să sorb din ceașca de cafea. Îmi văd numele pe ultima carte, strălucind la raft pe cartonul frumos colorat. John Fox Raviola, sună bine, prin anglo- saxona vulpe cu care consider că semăn și prin flamboaianta particulă de la sfârșit care sugerează cititoarei naive ceva sânge de latin-lover din cărțile căruia stau să se reverse torente de pasiune. Nu mai zic de gurmanzii amatori de delicatese italiene cărora le induc subliminal ideea că-mi vor gusta proza ca pe faimoșii colțunași cu carne cu care aduce pseudonimul meu. Pseudonim ales, ce mai! cu măiestrie. Dacă le-aș spune fraierilor ăstora că de fapt mă cheamă Nelu Poterașu, că sunt la fel de american ca și dumnealor, că-mi petreceam odinioară vacanțele la bunici aici, la ei în județ, că am emigrat cu ai mei, prin anii pubertății, în țara tuturor posibilităților, mi-aș pierde aura de care m-am folosit atât de bine ca să-mi ating scopurile, chiar și pe cele la care inițial, nici nu mă gândisem. În fine, își face apariția Doamna, întrerupându-mi reveriile. Se repede la mine, parcă ar vrea să mă mănânce nu să mă pupe, ne urcăm într-un Tuareg ... și o pornim spre vila domniei sale. La masă, halește zgomotos și în fugă, parcă i-ar face careva concurență, râgâie pe măsură, îi intră în farfurie părul și i se umple de zoaie. Progenitura – fructul iubirii noastre, chipurile – n-a venit încă de la femeia care are grijă de el. Dacă nu m-aș fi vasectomizat de mult, într-o rară pornire de bunătate față de omenire – ca nu cumva cine știe ce târfă proastă și sentimentală, cu care-aș fi avut vreo accidentală legătură, să facă greșeala să aducă pe lume unul ca mine – probabil că gogoașa ar fi ținut. M-am prefăcut, însă, în toți acești ani, că o cred.
Îi fac treaba în viteză, fără preludiu, bien rudo, cum îi place Thaliei. Amor a la mejicana. Apoi o pornesc spre casă, adică spre reședința mea de creație. Cum n-am venit cu tutu-ul personal, închiriat de la o firmă de resort, sunt nevoit să iau nenorocitul de autobuz care afumă drumul de vreo zece kilometri ce desparte orașul de zona turistică. Ajungem la destinație. Șoferul – stăpân absolut pe hodoroagă – nu ca patron ci ca urmaș demn al proletariatului obișnuit să bată cu pumnu-n masă – se simte dator să ne muștruluiască ca pe idioți că nu pricepem chipurile că aici e capătul. Mai ușor, îi atrag atenția, că mai sunt pe aici și intelectuali, oameni subțiri – domni și doamne – nevoiți să meargă cu rabla lui. Dictatura voastră a fost abolită la revoluție, precizez, nici măcar mineriadele n-au mai întors-o la loc. Nu disting din ce spune decât ceva de genul „măi puțulică”. Sensibil cum sunt când cineva se leagă de prietena mea cea mai bună, chiar dacă tipul e mai înalt ca mine, sar la el, îl altoiesc direct în mutra boccie, apoi îl trosnesc de vreo două ori cu capul de volan. Sunt pumnii pe care i-aș da cu mare plăcere Zgarburei, dar e la mijloc și ceva ereditar, ura moștenită de la bunică-meu, negustorul de vinuri căruia prin ‘48 o lepră ca ăsta i-a bătut cu pumnu-n masă și apoi l-a scos din casa lui ca pe un câine. Babele de pe stradă țipă. Proștii din autobuz exultă. N-are nimeni tupeul să strige gardienii publici, care-și fac veacul nițel mai încolo. Mă îndepărtez, mă pierd în mulțimea din piață, apoi traversez podul care duce la marginea selectă a satului, la pensiunile care se-nșiră, care mai de care, de-a-mpieptișul dealului. Ajung pe o potecă „acasă”, la Maison du Printemps.


Studiu de caz: familia Zgarbur. „Nea” Fane, ca vârstă, probabil, nițel mai mic ca mine. Teoretic, proprietarul pensiunii, în realitate un papă-lapte, dar trebuie să dau cezarului ce-i al cezarului, având în vedere faptele: un papă lapte atipic. Coana Frosița – mama – tiranozaurul casei, muiere afurisită și înțepată, vine să-mi aducă masa la cameră, o repede cât colo pe fata care face curat – tocmai ce ieșea de la mine cu brațul de rufe de dat la spălat, apoi își înmoaie glasul în dulceață, mă întreabă cât o să stau de data asta pe la ei și vorbim un pic despre nevasta mea și despre cei doi copii pe care știe că-i am în America. Răspund cu solicitudine și evident, fabulez cu grijă ca nu cumva să mă contrazic. Mi-l evocă și ea pe soțul dispărut, la care a ținut o grămadă. Habar n- are cât de multe știu de fapt, despre ei. Mai pun la socoteală și pe vărul proaspăt logodit (se însoară peste două luni) al cărui nume face pe orice persoană cu oarece cultură să râdă. Panarițiu Popescu – zis Riță, Riți, Rițică etc. Maică-sa, auzind numele acesta rostit la maternitate de medici, a zis că-i vreun nume nobil, care sună latinește, cam în genul celor la modă pe vremea Școlii ardelene. Când bietul băiat a aflat că e de fapt un nume de boală (și încă ce boală!), cred că a vrut s-o bată pe cea care l-a nenorocit pentru toată viața. Nu și l-a schimbat tocmai ca să nu râdă ăia de la evidența populației de el, nu că i-ar da cultura afară, dar ar afla chiar de la el motivul ... Și Riți nu-i ultimul dintre ciudații familiei ăsteia. Evident însă, că nu părerea mea contează ... așa că mă întorc asupra lui Fane și a poveștii lui începute atât de frumos. Că eu am ajuns să joc un rol în această poveste asta n-are până la urmă decât o importanță relativă.