După picajul vertiginos în ambalajul spiralat din plastic, Bogdan avu câteva momente în care nu mai văzu și nu mai simți nimic: ruperea completă a peliculei. Se simțea doar pe el însuși, mai précis, avea conștiința propriei lui existențe, însă era o conștientizare goală de orice alt conținut: se gândea doar la faptul că se gândește fără să aibă nici un alt suport al gândurilor lui în afara gândurilor însele! Parcă era o aplicație filosofică luată din Descartes și extrapolată realității, pusă în practică. Să mai spună cineva că aplicațiile de la finele fiecărui capitol al manualului de filosofie erau simple! Probabil că murise și de abia atunci luă în calcul la un nivel de probabilitate mai ridicat acestă variantă. Poate că toate care i se intâmplaseră în ultimul timp și îi păruseră ca fiind atât de stranii nu fuseseră decât peripețiile prin care trecuse fantoma unui om proaspăt decorporalizat. Concretețea tuturor evenimentelor ciudate, extrem de ciudate, care avuseseră loc în viața lui în ultima vreme, sau, poate că ar fi mai corect spus, a evenimentelor cărora le fusese martor, ori care i se succedaseră prin fața retinei minții, creându-i impresia realității fizice, ei bine, acesta concretețe a lor îl indusese în eroare și de abia acum, când revenise în deja fostul lui trup, realizase ce i se întâmplase de fapt. Realizase adevărul pentru simplu motiv că al său corp se convertise într-o carcasă și nu mai era în măsură să-i trimită nicio informație prin simțuri. Cât despre celebra luminiță de la capătul tunelului, nici vorbă de așa ceva, oricum, trecuse suficient de mult timp încât această clipă de grație postumă, acest presupus moment de divinitate imediat morții să fi fost pierdut ireversibil. Mintea, gândurile sau spiritul, sau ce o fi în fond acest software mental prin care și cu care își punea acum întrebările astea și prin care se raportase la lume zile de-a rândul până la acest moment și dincolo de el, acest mecanism persistent, poate din inerție, poate prin firea lucrurilor, era tot ce mai avea. Și cu el era liber să contemple bezna, cea mai desăvârșită întunecime psiho-senzorială pe care o întâlnise în existența lui de până acum… sau de până atunci, când simțise durerea aceea cumplită, lovituri și sânge, căldura venelor irumpându-i în afară și împrăștiindu-i-se pe pământ împreună cu bucăți de carne și de os. Durerea, oh, durerea, dar ce i se întâmplase atunci? De abia acum, revenit în fosta lui.. reședință, își aducea aminte sau se gândea la lucrurile astea. Hălăduise năuc prin orașul în care trăise până atunci și nu se gândise nici măcar prêț de o frântură de clipă la lucrurile astea care, de fapt, i se întipăriseră atât de bine în amintire, i se întipăriseră cu litere de sânge și de suferință, întregul lui corp constituind un stigmat mortificat al acestora. Probabil că tocmai de aceea nu-și mai amintise de ceea ce se petrecuse cu corpul lui, cu ființa lui. Pesemne că fusese un șoc teribil, iar în fața unei suferințe atât de cumplite și de complete în infernalitatea ei, însăși lumina cea pură refuzase să i se mai arate. Sau, cel puțin, el nu mai avusese forța sau răgazul ca să o vadă. Prin obscuritatea mentală a minții lui de acum gândea/percepea bezna în care era cufundat. O beznă mentală, deși străină minții, însă cu atât mai stranie corpului care nu mai era. Cât timp corpul nu-i mai aparținea, pierzând orice legatură cu acesta, întunecimea care i se întindea și care reprezenta singurul peisaj posibil pentru el în acel moment nu putea să fie decât o întunecime mentală, întunecimea percepției dintr-o altă dimensiune. Nici vorbă de crepusculul poetic din Bardo, planul astral, despre care vorbeau tratatele buddhiste, ci doar o beznă totală, înfățișată minții și părând s-o și conțină pe aceasta, singura fărâmă de lumină din acest mediu iadal. Încercă să nu se mai gândească la durerea cumplită care-l desparțise violent și prematur de tânărul lui trup. Înțelesese că a murit și acest lucru îi fusese îndeajuns pentru moment. Măcar aflase, în cele din urmă, cum stătea situația. Fusese ucis cu bestialitate, având însă suficient timp ca să îndure o bună parte din chinurile Iadului: șiroaie fierbinți de transpirație coborându-i pe pielea-i sfărâmândă, un înveliș din carne însângerat și asudat care nu apuca să-și usuce rănile și secrețiile că era lovit din nou și din nou... și din nou. O lovitură înlătură mărturia violenței stigmatizată într-alta instanțiind o mărturie pentru o faptă și mai cumplită, și tot așa, până la descompunerea corpului care încă mai trăia. Atunci. Impresia îi fusese într-atât de puternică încât se dovedise suficient ca să-și impună să nu se mai gândească la aceste lucruri pentru ca filmul mnezic să i se curme imediat. Ce ciudat! Psihologia vorbea despre un inconștient în care erau refulate, asemeni unor sedimente, conținuturile noastre mentale indezirabile sau irelevante, însă această distincție, mai mult arbitrară, pedagogică și operativă, dintre conștiință și inconștient mai poate, oare, avea vreo valabilitate dincolo de viață? Cu atât mai mult cu cât conștiința însăși este definită și înțeleasă ca fiind o funcție a corpului, deci a materiei! Ori ca un epi-fenomen, fizic, bineînțeles, ca orice alt fenomen. Cum se mai putea explica, în aceste condiții, acțiunea de cenzură prin refulare a minții, atât timp cât el, Bogdan Ermes, nu mai era nimic altceva decât minte, gândire sau ceva asemănător? Cum era posibil pentru o minte pură, non-corporală, să funcționeze precum un ansamblu minte-corp? Era o temă de gândire cât se poate de metafizică, un veritabil seminar de metafizică aplicată, chiar unul de metafizică auto-referențială, în care subiectul și obiectul reflecției metafizice coincid, însă Bogdan nu mai avea disponibilitatea obișnuită pentru o astfel de temă. Nu atunci și acolo. Nu în afara cadrului universitar, nu în afara oricărui cadru spațio-temporal!
Poate că anumite lucruri nici nu trebuiesc gândite sau rostite, cu atât mai puțin să fie săvârșite. Se simți mai liniștit acum, aflându-se din nou singur în fața întunecimii lui. O întunecime silențioasă și lipsită de orice determinație, însă care-i părea un veritabil Paradis în comparație cu rememorările minții lui de până acum câteva secunde. Măcelul propriului său trup fusese cel mai teribil spectacol cinematografic pe care cinetica minții lui avusese să il ofere până acum. Așa că preferă să se refugieze în bezna adâncă și lipsită de orice vibrație în care se regăsise după picajul în carcasa de sub ambalajul din plastic.
Dacă era prizonierul acestui spațiu anatopic, al acestui non-spațiu sau non-camere, cum ar fi spus Frank Herbert, însă într-un context destul de diferit, rezervat viilor, atunci măcar aici, în acest ponton de dincolo de lumea simțurilor, beyond physical realm, aici măcar se afla în siguranță. De altfel, non-spațiul în care se afla nu părea să-l pericliteze în vreun fel, iar dacă venea vreun pericol de vreundeva, atunci acela nu putea să vină decât chiar de la el, din mintea lui, singura picătură de realitate din acest ocean de neant.
Încercă să se gândească la ceva plăcut, la ceva care să-l distragă cât mai mult timp de la succedaneul grotesc care i se derulase cu câteva minute în urmă. Ce ciudat era faptul că, deși era mort și se găsea în afara spațiului, cât si, extrem de probabil, și în afara timpului, nu înceta să cuantifice totul în timp! Pentru că știa că acel cadru apocaliptic avea să-i revină mai devreme sau mai târziu în minte, însă dorea să întârzie cât mai mult posibil inevitabilul. De parcă ar fi fost vinovat sau culpabilizabil în vreun fel de moartea lui violentă, iar acum, că realizase ce i se întâmplase, era timpul să dea socoteală pentru amintirile de foc ale de acum trecutei sale existențe. Reuși, ce-i drept, să se gândească la ceva plăcut și-și aminti când trecuse prin fața magazinului de pompe funebre de pe Pache Protopopescu și-o văzuse pe tipa aceea, de vreo 25 de ani. Sau poate că era cam nepoliticos să-i aprecieze astfel vârsta, atât de exact matematic și de aproximativ! Se uită la ea, mergea grăbită în direcția opusă, nici nu părea să-l observe, iar Bogdan nici nu avusese timp să schițeze vreun gest ca să-i atragă atenția. Bineînțeles că nu reușise să-și exprime extazul în vreun fel sau altul cât timp era mult prea preocupat să se uite la acea fată, care părea desprinsă dintr-un cadru supra-realist. De îndată ce fata dispăru din raza lui vizuală Bogdan începu să se simtă rău, în pofida faptului ca el continua să meargă înainte, ca un automat. Gândurile și percepțiile i se încețoșaseră în minte, pierzându-și, inclusiv, contactul cu propriul lui corp, cu silueta îndepărtândă a fetei, cu suprafața pietonală, cu vuietul străzii. Nici nu știu când și cum ajunsese în fața apartamentului în care locuia. De abia atunci își reveni. Dar asta se petrecuse până să-și fi dădut seama că este mort. Era perioada, cea mai recentă perioadă din viața-non-viața lui, când începuseră să i se întâmple tot felul de lucruri ciudate, lucruri care-l conduseseră aici/acolo, la morga Institutului de Medicină Medico-Legală, unde el avea să plonjeze în el însuși, în carcasa lui uitată, dobândind astfel conștiința… morții. Probabil că în vremea în care hălăduia prin București, mergând la ședintele de psihoterapie ale Laviniei, sărbătorindu-și aniversarea în compania lui Ștefan, colinda prin Cișmigiu sau se urca, din fața Liceului Mihai Viteazu, în taxiul care avea să-l (re)conducă către IMM, el nu era nimic sau nimeni altceva decât o nălucă sau ceva asemănător. După cum spunea Margueritte Yourcenar, ceea ce mai rămâne din noi, oamenii, poate să fie definit ca fiind un reziduu de experiență în căutarea zăpezilor eterne ale Himalayei, un fulg de nea, irepetabil, mereu altul, dar păstrându-și esența imuabilă, care ni s-ar topi în palme dacă am încerca să-l reținem, fulg venit din Alaya, rezervorul de fapte și de mișcare al lumii, și pre-setat să se întoarcă acolo, pentru a putea să revină din nou, și tot așa, într-o spirală crono-spațială aparent veșnică. Își dăduse cam greu seama de noua lui condiție ontică, ca să gândească așa, mai filosoficește.
Iar acum stătea suspendat sau blocat undeva, în nomen'sland sau, cum ar fi spus Immanuel Kant, în lumea noumen-elor, a lucrurilor în ele însele, în dimensiunea meta-cosmică și meta-temporală a lucrurilor în sine, așa cum sunt ele de fapt, dincoace și dincolo de orice determinație sensibilă, fie ea de natura simțurilor, fie ea de natura cadrului de înțelegere în spațiu și în timp. Își aminti despre presupusele și pretinsele mărturii și conjecturi ale medium-urilor privitoare la condiția postumă a sinucigașilor sau a oamenilor care au comis fapte urâte moralmente, ale oamenilor care s-au dez-adeverit ca oameni prin actele lor ‘nespecifice’. Unii susțineau că reziduurile noetice, sau spiritul, sau principiul conștiinței ale acestora zăceau suspendate pentru o durată nedefinită într-un non-spațiu esențialmente personalizat, o cușetă securizată a expierii, unde nu făceau și nu puteau să facă nimic altceva decât să se gândească la gestul lor anti- si pseudo-divin deopotrivă, gest de a distruge ceea ce nu a fost creat de către ei și nici nu le aparținea cu adevărat, gest de a distruge o proprietate a divinității, adică de a trimite către moarte un corp uman. Și în Twin Peaks întâlnise o metaforă a acestui non-spațiu, nișă a transcendenței cu supape în existență, unde celor rămași blocați acolo li se rezerva o subsistență tânguitoare pentru o durată indefinită și indefinibilă. Un loc unde legile spațiului nu se mai respectau și unde timpul însuși curgea altfel, în toate direcțiile și cu mult mai repede, însă îndeajuns de lent încât să-ți îmbibe cu suferință fiecare por al sufletului. Poate chiar și cu durerea faptelor pe care nu le-ai comis, dar în privința cărora ai cutezat să-ti asumi răspunderea și pentru care poți să fi pus să plătești. Sau poate că ai greșit prin însuși faptul că ai îndrăznit să deschizi acel portal al Infernului, așa cum procedase bunul Dale Cooper, bunăoară, cel pentru care îngerul nu contenea să se roage.
Însă el, Bogdan Ermes, ce vină ar fi putut să aibă, ce păcate, oare, ar fi putut să săvârșească încât să fie constrâns să ființeze într-un astfel de regn al firii? Știa că nimic din ceea ce se întâmplă pe lume nu este întâmplător, și știa că nimic din ceea ce făcuse, cât și nimic din ceea ce nu făcuse cât timp fusese viu, cât timp fusese om, nu era impardonabil. Cel puțin, nu comisese erori într-atât de grave încât să merite o suferință veșnică, parcă desprinsă din Infernul lui Dante Alighieri. Dar ce greșeli săvârșise oare Beatrice de ajunsese sa fie pecetluită în cel mai adânc cerc al Avern-ului? Totuși, aceea era literatură, și încă una de cea mai bună calitate, una care făcea apel la calitățile cardinale ale ființei umane, care-l trecea pe lectorul ei prin furcile caudine ale mimesis-ului și ale catharsis-ului.
Se gândi din nou la momentul acela, care și acum îi părea ca fiind atât de bizar, episod al întâlnirii fetei aceleia pe bulevard, în inima zilei, într-o zonă a orașului încărcată de atâtea semnificații, atât ale istoriei personale, cât și ale istoriei țării în care, pentru o vreme, trăise. Nu o mai văzuse până atunci, însă știa că într-un fel, cumva, ar fi fost posibil să se întâlnească, chiar ar fi trebuit să se întâlnească. Ca și cum o signatură astrală sau karmică îi unea. O simțea apropiată, mai apropiată decât pe cei mai mulți dintre oamenii pe care-i cunoscuse în scurta lui viață, atât de apropiată încât amintirile comune, cunoașterea reciprocă sub pretextul eterogen al vieții, toate acestea deveneau redundante și futile. Și, totuși, ar fi fost preferabil să fi apucat să o cunoască. Cu ochii minții văzu din nou locul acela de pe bulevard în care o întâlnise, acum însă vizualiza doar locul, nu și cadrul respectiv din viața-non-viața lui. Locul cu pricina arăta altfel, începu să vadă trecători, automobile circulând pe bulevard, imobile și cabluri suspendate de electricitate, chioșcuri și cabine telefonice, însă nimic din ceea ce percepu acum nu mai semăna, decât foarte vag, cu ceea ce percepuse atunci, de ziua lui. Prima lui aniversare… petrecută în afara timpului și a spațiului obișnuite. În afara spațiului și a timpului convenționale. Realiză că ceea ce i se înfățișează simțurilor în prezent este imaginea de acum, într-o continuă modificare, a acelui fragment din puzzle-ul spațiu-timp. O imagine metamorfotică, de natură să exprime caracterul dinamic al lumii. Pur și simplu știu asta. Simți în străfundul ființei lui că vede acel loc așa cum este el acum. Cum? Asta nici el nu mai reușea să-și raspundă. Prin forța minții lipsite de corp, prin bună-voința divinității, răspunsul era mai puțin important. Îl încercă un regret profund, iar dacă ar mai fi avut glande lacrimare, probabil ca ar fi început să plângă. Îi părea rău că murise. Era conștient, acum chiar sigur, că exista viață după viață, nădăjduia că va ieși din acea fundătură a firii în care se afla încarcerat pentru moment, însă, chiar dacă ar fi avut garanția faptului că îl așteapta Paradisul, nu izbutea să-și controleze regretul adânc care i se iscase în… minte, în sine însuși. Plângea cu lacrimi de ecto-plasmă, sau poate că plângea cu lacrimi de neutrino. Însă era o stare mult mai profundă decât cel mai zgâlțâitor plâns material pe care-l experimentase. Nu mai era un plânset sau o tânguire care să-i spele retina ochilor, care să-i curețe sinusurile, care să-i ardă balastul de emoții negative, ci era un plâns catharctic, care-i curăța însuși spiritul, care-i eviscera și-i purifica florile de lotus ale eului său cel mai adânc. Ale eului său care era non-eu, și care nici nu mai era al lui. Nici nu mai știa cât era metaforă și cât era trăire în ceea ce simțea. Era un plâns care avea tendința să-l facă să se simtă mai ușor, deși ușor trebuia să fi fost oricum, ca fulg de neutrino lipsit de vreo referință fizică. Simți că dacă va reuși să deslușească semnificația adevărată, de adâncime, a tristeții lui teribile, va izbuti să-și depășească starea, sa iasă din chilia aceea a non-spațiului și să meargă acolo unde ar fi trebuit să ajungă de îndată ce legăturile lui cu tânărul lui corp fuseseră tăiate cu sălbăticie.
Magazinul de pompe funebre dispăruse, zona arăta schimbată, însă era evident că acela era locul unde reîncepuse totul. Realiză că după ce ultima și cea mai cumplită dintre loviturile care se abatuseră asupra trupului lui încetă, încetă și viața lui. Atunci murise, pelicula de amintiri lumești i se rupsese complet, iar apoi nu mai simți și nu mai gândi nimic. Întunericul deplin se așternu asupra lui până când reapăru acolo, în mijlocul străzii, propulsat de o forță necunoscută. Dar de ce tocmai acolo, și tocmai pe 22 septembrie, de ziua lui de naștere, și ziua morții lui, totodată ? Suficient de mult timp încât acest lucru să nu mai aibă niciun sens vizibil. ‘Poate că acesta ar fi fost destinul meu, și cât timp am murit prematur, nu am reușit să mi-l împlinesc, poate chiar în aspectele sale esențiale!’gândi Bogdan. ‘Iubirea este cel mai important lucru, Bogdane!’ nu obosea nicicând să-i reamintească Lavinia, psiho-terapeuta, în cadrul ședințelor lor. ‘Acesta este un motiv în plus pentru care sunt acceptate și practicate atâtea tipuri de psiho-terapie, inclusiv terapia prin credință, care, ce-i drept, nu mai ține de resortul nostru, al psiho-terapeuților, dar care, în fond, este o terapie ca oricare alta, așa-numita terapie fideistă! Cum altfel îți explici cazurile de posedare, tu, ca cetățean modern și cosmopolit al acestui secol? Doar nu crezi că oamenii cu pricina sunt realmente stăpâniți de forțe psihice exterioare lor și, implicit, incontrolabile? Ei au un deficit pe linia iubirii, Bogdane! Suferința noastră, a tuturor, și în sens buddhist, dacă vrei, este de natura iubirii. Avem, cu toții, o carență constituțională de ordin afectiv și emoțional. Tu încă nu ai iubit cu adevărat, sau cel puțin nu la frecvența cea mai adecvată, și de aceea nu vei reuși să fii fericit cu adevărat indiferent care-ți va fi destinul de acum încolo, aici, și oriunde altundeva!’
Cu siguranță că Lavinia nu se înșelase în privința acestui lucru, pe care, de altfel, îl intuise de la bun început, până să descopere metafizicile orientale, chiar până să apuce să se maturizeze. Însă de abia acum reușea să simtă și să înteleagă cu adevărat acest lucru fundamental. În viața lui avusese nevoie de iubire, iar forța magnetică a destinului îl atrăsese aici, ca pe un resort. Măcar acum știa ce ar fi trebuit să se întâmple. Ce ar fi trebuit să aibă loc pe durata vieții lui. Dacă iubirea este principala forță din Univers, care poate să tămăduiască totul, atunci, incontestabil, iubirea era cea care-l atrăsese aici, fie și post-mortem, spre a-i arăta ce ar fi trebuit să i se întâmple, cum ar fi trebuit să-i fie viața, sub forma ei împlinită. Gândindu-se la aceasta simți cum realmente devine mai ușor, tot mai ușor, ca și cum ceva l-ar fi golit de conținut, i-ar fi epurat ființa de întreaga ei substanță, asta, bineînțeles, în măsura în care spiritele neîntrupate pot fi considerate ca având vreun conținut, fie el și unul imaterial. De abia acum înțelesese semnificația forței iubirii, atât de lăudată de religiile umanității, atât de elogiată de marii naratori, unii dintre ei fiind compatrioți de-ai lui, forța iubirii creatoare de lucruri și de aspecte, Iubirea cu majuscule, putere zămislitoare și eliberatoare.
Pe măsură ce senzația de ușurare i se augmenta, tabloul citadin i se înnegura, devenind tot mai difuz, formele și culorile ajunseseră evanescente, devenind inițial tot mai fluide, mai întrepătrunse, ca într-un caleidoscop supra-natural, ceea ce și era, de fapt, pentru ca, într-un final, să se contopească într-o masă amorfă de substanță opacă care, la rândul ei, avea să se piardă în întuneric. Când crezu că filmul s-a rupt din nou, de data aceasta definitiv, un orificiu circular se deschisese în țesătura de beznă. O rază de lumină îi făcu vizibil spațiul din spatele ochiului și astfel, privind îndărătul fisurii, zări vitrinele unei florării. Florăria, știa acest lucru, tot așa cum știuse, încă de când se trezise proiectat de forța gândurilor lui în locul în care o întâlnise/ar fi trebuit să o întâlnească pe fata de maximum 25 de ani, că acela era locul în care traiectul ‘post-existenței’ lui avea să continue, ei bine, știa că florăria luase locul magazinului de pompe funebre. Zări buchete de flori, inclusiv magnificii trandafiri chinezești atât de dragi lui, flori lângă flori, buchete peste buchete, multicolore, albe, galbene sau roșii, oranj sau violet, nuanțe și culori principale, învelite în țiplă sau ținute în recipiente pline cu apă. Erau acolo și coroane, și flori pentru nuntă sau pentru botez, crini imperiali și trandafiri cu inflexiuni curcubeene, flori din cele mai diverse și mai frumoase, fiecare fiind unice, parcă, în specia lor, asemeni unor îngeri ai regnului vegetal. Aproape că-i atingea, aproape ca le simți mirosul, aproape că reuși să se delecteze de miracolul faptului că ele există. Așa cum spunea un filosof, nici măcar el nu mai știa care dintre ei, ‘nu poți înceta să nu te minunezi pentru simplul fapt că lumea există, cu atât mai mult cu cât aceasta ar fi fost posibil să nu existe!’ Ulterior, nuanțele și culorile se estompară gradual, formele se concatenară în structuri geometrice tot mai complexe, și Bogdan știu că momentul magic luase sfârșit. Epifania se încheiase, însă, avea sentimentul că ceva mai important și mai mișcător urma să i se întâmple. Vortex-ul re-creat în spațiu-timp tindea să se resoarbă, vrând parcă să desacralizeze portalul magic pe care de abia îl deschisese. Să-l desacralizeze închizându-l. Sau poate că, de fapt, caracterul deosebit al acestor locuri și amintiri consta tocmai în necesitatea ca ele să rămână neatinse ori, chiar dacă sunt gustate, să fie gustate prêț de o fulgurație, spre a-și prezerva prospețimea, ca să nu se dilueze și să se ofilească înainte de vreme. Dar oare ce însemna, în adevăr, o fulgurație sau ce însemnau câteva secunde pentru cineva situat într-un non-spațiu dincoace sau dincolo de lume? Poate echivalentul unor ore, a unor zile, poate al unor ani întregi! Oricum, evenimentele se succedau cu o velocitate supra-firească. Deci, cum spuneam, și această ultimă legătură a lui cu spațiul și cu timpul fusese răzuită de penița zimțată la bază a scribului destinelor. De îndată ce portalul fusese obturat, o lumină puternică, irezistibilă, îl învălui în întreaga lui ființă, venindu-i dinăuntru, dinspre el însuși, ca și cum s-ar fi găsit acolo dintotdeauna, așteptând doar momentul prielnic ca să fie descoperită și utilizată. Bogdan deveni una cu lumina și începu să plutească într-un décor feeric, diametral opus celui în care zăcuse până atunci. Atunci avu o altă înțelegere, o altă simțire, dincoace de minte, dincoace de sentimente, dincoace de intuiție. Atunci știu că i se dăduse o altă șansă: avea să se nască din nou și avea să-și găsească fericirea de data aceasta, întrucât însăși esența ființei sale îi spunea asta.