agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-18 | |
Pe urmele lui sir Horatio
Astăzi, a doua zi a periplului nostru, ne-am propus să mergem la Greenwich, locul unde, ca să mă exprim metaforic, se naște Timpul. Meridianul zero. Poarta de intrare în Londra, cum vii pe Tamisa dinspre mare și locul unde se află vestitele instituții ale mării: Colegiul Naval Regal și Muzeul Național Maritim. Ca și Vechiul Observator Regal, Queen’s House, nava muzeu Cutty Sark , vestitul clipper care străbătea în trecut oceanele și nu mai puțin celebrul iaht Gipsy Moth IV (vom avea însă o surpriză), care în timpuri moderne a circumnavigat Pământul cu un singur om la bord. La Greenwich s-au născut două faimoase regine ale Angliei, Bloody Mary și Elisabeta I, ca și tatăl lor, Henric al VIII-lea. Alegem pentru a ajunge acolo drumul de apă: o croazieră pe Tamisa, în aval este o bună oportunitate de a vedea mare parte din uriașa metropolă și aproape toate podurile care au făcut-o celebră. Cum s-ar zice, vom împușca mulți iepuri dintr-o lovitură. Alegem ca loc de îmbarcare Westminster Pier, debarcaderul de lângă clădirea parlamentului. Coborâm treptele pe lângă grupul statuar al reginei Boadicea cu fiicele sale, în carul lor de luptă, lăsând în spate podul Westminster și turnul orologiului, care adăpostește faimosul Big Ben (acesta nefiind așa cum se crede îndeobște, ceasul, ci uriașul clopot care bate orele, jumătățile și sferturile de oră). Pe malul de sud al Tamisei (în Londra punctele cardinale definesc zone distincte: West End, East End; South Bank – North Bank) vedem Roata Mileniului (London Eye), o uriașă roată verticală cu 60 de capsule ce se învârtesc încet, devenită după 2000 simbol al capitalei britanice. Se spune mai în glumă, mai în serios că British Airways, care exploatează acest modern mijloc de explorare a frumuseții Londrei, se gândește să renunțe la zborurile de avioane, pentru că „zborurile” cu roata sunt extrem de profitabile … Lângă roată, un palat imens, cu o „scobitură” semicilindrică în mijloc adăpostește Acvariul, un hotel și altele. Plătim cursa (avem discount de 30% ca deținători de travelcard) și ne ducem la pontonul de îmbarcare. Nava cu care vom face plimbarea se numește „Un mileniu de pace”. Are steagul Angliei la prova (nu Union-Jack-ul Marii Britanii), cu cruce roșie pe fond alb. Căpitanul ne urează prin stație bun venit la bord din partea sa și a echipajului. Vom beneficia și de serviciile unui ghid care ne va prezenta locurile prin care trecem. Deocamdată așteptăm să ridicăm ancora. Tangajul ne leagănă. Fierea mea se ține de prostii, trimițând spre creier semnale nu prea plăcute, drept pentru care îi dau de lucru, apucându-mă să ronțăi la biscuiți. Nu degeaba e – îmi zic – Tamisa un fluviu (râu?) cu maree. Dar de fapt sunt maree oceanice, nu cu pulsații rapide ca la marea noastră. Nivelul apei scade și crește simțitor în decursul zilei. Din câte am auzit există un fel de baraj în aval, se numește Thames Barrier care regularizează acest fenomen. Am fi putut ajunge până acolo, dar nu ne-am propus pentru astăzi. În fine, nava se pune în mișcare și Londra începe să ni se dezvăluie. Pe malul nordic vedem Ministerul Apărării, Banqueting House, apoi în dreptul podului de cale ferată Hungerford (cu două anexe pietonale, suspendate) recunoaștem ușor cupola de sticlă a gării Charing Cross, adăugată vechii construcții victoriene (construcția post-modernistă a fost proiectată de arhitectul Terry Farrell, din noul „val” de după ‘80). Urmează Shell Mex House, o ciudată clădire Art Deco în formă de sticlă de parfum (comparația îmi aparține) pe al cărei „gât” se vede un ceas uriaș, hotelul Savoy, unul din cele mai opulente și prestigioase hoteluri din Londra și monumentul cunoscut drept Acul Cleopatrei. Ni se povestește că obeliscul din granit roz inscripționat cu hieroglife are aproape 3500 de ani, fiind inițial ridicat în orașul egiptean Heliopolis, apoi mutat în timpul Cleopatrei la Alexandria și după aproape două milenii dăruit de viceregele Egiptului (care era vasal Înaltei Porți otomane), Mehemet Ali, Marii Britanii în onoarea victoriei amiralului Nelson împotriva francezilor, pe Nil, la Abukir. Sunt puțin contrariată … știu că un obelisc egiptean e și în Paris, celebrul „obelisc din Luxor” din piața Concorde. Și acela dăruit cam în aceeași perioadă, dacă nu mă înșel. Îmi propun să verific informația îndată ce o să am acces la Internet (ceea ce am și făcut și … ei da, „obeliscul din Luxor” a fost dăruit francezilor de … același Mehemet Ali vreo șapte ani mai târziu ! Întrucât în Franța se restaurase regalitatea prin Ludovic Filip de Bourbon, iar amiralul Nelson luptase împotriva „uzurpatorului” Napoleon, probabil că nu era totuși nici o contradicție de principii - dincolo de motivele politice). Și lucrurile nu se opresc aici … mai există și un al treilea obelisc geamăn la New York, dăruit de egipteni Statelor Unite. Dacă francezii au adăugat un vârf de piramidă monumentului lor, englezii au adăugat doi sfincși obeliscului, unul din ei purtând urmele schijelor germane din timpul Blitz Kriegului. În fața remarcăm un pod cu suprafață mată și strălucitoare, gri deschis. E Podul Waterloo, supranumit – după cum ne spune ghidul – „Podul Doamnelor”. Fiind terminat în timpul celui de-al doilea război mondial, la construcția lui au lucrat femeile londoneze înlocuindu-i pe soții lor plecați pe front. Domnilor … vă încumetați să-l traversați ? Podul e construit din piatră de Portland (o insulă din sud-vestul Angliei), care se spală singură atunci când plouă. Asta explică culoarea proaspătă și deosebită. O versiune mai veche a podului (înlocuită de cea de acum) a dat numele unui celebru film de război și dragoste cu Vivien Leigh. Era vorba de prima conflagrație mondială. Și „filmul” nostru se derulează mai departe, prin cadrele ferestrelor laterale și prin generosul parbriz al vaporului. Urmează în cadru Somerset House, o clădire imensă, reconstruită în a doua jumătate a secolului 18, pe locul unei foste reședințe regale a adăpostit de-a lungul timpului instituții ca Royal Academy, Royal Society, University of London, dar și Amiralitatea. Ca și un fel de Registru al stării civile, Registrar General of Births, Marriages and Deaths unde se păstrau toate certificatele de naștere, căsătorie și deces din Anglia și Þara Galilor. Clădirile ce adăpostesc birourile avocaților din Inns of Court se văd pe stânga, pe aici pe undeva este puctul de delimitare între City of Westminster și City of London, care „pe uscat” se numește Temple Bar. Pe dreapta vedem Oxo Tower, o construcție cu un turn ce are decupată prin mici ferestre această denumire (o marcă de carne) și Royal National Theater, cea mai urâtă clădire din Londra după unii, dezavuată de prințul Charles care o aseamănă cu o centrală nucleară „plantată” în plin centrul urbei. În dreptul debarcaderului Blackfriars Millennium Pier vedem la ancoră nava „HMS President”, corvetă a Royal Navy (marina de război britanică) datând din 1918, actualmente spațiu de conferințe și de birouri pentru diverse companii media. Nu e singura navă de război scoasă din uz și ancorată pe Tamisa, după cum vom vedea mai încolo. Podurile Londrei sunt în plin regal și ne atrag atenția unul după altul. Fiecare are o „personalitate” aparte din care nu lipsește anecdoticul. Blackfriars Bridge, podul „fraților în negru”, numit așa după portul călugărilor dominicani, care populau o veche mânăstire din apropiere, vechi pod rutier și pietonal, se distinge prin structura sa metalică cu 5 deschideri. E dublat la mică distanță de podul de cale ferată cu același nume și între cele două se văd pilonii stingheri ai unui alt pod dezafectat. London Millenium Footbridge, este un pod exclusiv pietonal. Pare o imensă punte suspendată pe piloni în Y, ca niște crăcane de praștie. Arată spectaculos. Poreclit până nu demult de londonezi „the wobbly bridge” („podul huța-huța”, în traducere liberă), este cel mai nou pod, dat în folosință prin 2000, apoi închis din cauza vibrațiilor laterale, cauzate de „legănarea” din mersul uman, redeschis în 2002 după găsirea și implementarea unei soluții inginerești pentru rezolvarea acestei probleme. Catedrala St Paul’s, capodoperă a lui Christopher Wren, cel mai mare arhitect englez al timpului său (sfârșitul secolului XVII) constructorul a 53 de biserici din Londra și a multor altor clădiri, își arată cupola (domul) devenit simbol. Tot pe stânga, înainte de catedrală, vedem la indicația ghidului City of London School, cea mai veche școală independentă de băieți din Londra, un mic palat în stil victorian cu acoperiș ca de castel francez. Se disting pe fațadă statuile lui Shakespeare, Milton, Bacon, Newton și Sir Thomas More, autorul Utopiei. Clădirea apărea în logo-ul postului TV, Thames Television. Tate Galeries of Modern Art – amenajată chiar într-o fostă centrală electrică – se vede pe dreapta. Peretele exterior dinspre fluviu e împodobit cu câteva „picturi murale” ce se zăresc dincolo de un gard viu din arbuști. Am reținut un „grafitti” înfățișând un individ la pielea goală dar cu fața acoperită în stil musulman. Reconstituirea teatrului „Globe” al lui Shakespeare ne este arătată tot pe malul sudic, și e datorată de londonezi actorului și regizorului american Sam Wanamaker, decedat de cancer la prostată înainte de a-și vedea proiectul finalizat. Teatrul a fost inaugurat de Maiestatea Sa, regina, în iunie 1997. Southwark Bridge, cu arcele sale zăbrelite și pilonii de piatră ai balustradei găuriți la vârf, ca niște urechi de ac, are reputația de fi cel mai puțin folosit pod – i se spune „podul de parcat mașini” din cauza șoferilor care obișnuiesc să-și lase autocarele aici. Cannon Street Bridge, pod de cale ferată, se distinge prin cele două turnuri care-l flanchează la capătul de pe malul nordic. Sub el s-a petrecut o tragedie în 1989, când un vaporaș particular de agrement s-a ciocnit cu o navă de dragare. London Bridge, cel mai vechi pod din Londra, mai bine zis locul pe care a fost cel mai vechi pod, de pe vremea romanilor. În locul său a fost construit un pod medieval, încărcat de prăvălii și case. Mai multe versiuni ale podului s-au succedat, unele s-au prăbușit în apă. O versiune anterioară a acestui pod a fost vândută în SUA (pentru Lake Havasu City, Arizona), și legenda spune că antreprenorul american a avut impresia că achiziționează de fapt faimosul Tower Bridge! Pe malul nordic, începe să se vadă un ciudat zgârie nori în formă de ou – sticla colorată îl face să pară un ou de Paști. Aflăm că poartă numele străzii pe care se află, 30 St. Mary Axe (e numit uneori și The Swiss Re Tower) și se află în cartierul financiar al Londrei. Are diverse porecle, unele hazlii, altele cam argotice, funcție de lucrul cu care mucaliților li se pare că seamănă. Trecem pe lângă Her Majesty’s Ship Belfast, o altă navă de război, uriașă, acum amenajată ca muzeu, făurită în același șantier naval ca și nefericitul Titanic, dar cu o soartă complet diferită: a supraviețuit glorios celui de-al doilea război mondial în care s-a remarcat participând la scufundarea crucișătorului german Scharnhorst în apele nordice. Și am ajuns la Turnul Londrei! Iată faimoasa fortăreață medievală, cu poarta trădătorilor (Traitors Gate) înspre noi, pe unde erau aduși spre detenție (și moarte sigură) trădătorii coroanei (sau victimele comploturilor), de sânge nobil și chiar – de atâtea ori – rude regale. Aici și-au pierdut capetele – printre alții – cele două soții ale lui Henric VIII Anne Boleyn și Catherine Howard, copila de numai 17 ani Lady Jane Grey, regină a Angliei pentru nouă zile, Maria Stuart și contele de Essex, marea iubire platonică a reginei Elisabeta I, pentru a numi doar pe cele mai cunoscute victime care au trăit în perioada dinastiei Tudorilor. Inclusiv în zilele noastre au fost execuții aici: spionul german Josef Jakobs a fost împușcat în 1941, iar adjunctul lui Hitler în partidul nazist, Rudolf Hess a fost deținut în turn un an mai târziu. „Mileniul de pace” intră în marș-arier, și trage la cheu, unde vom face popas. Este debarcaderul Tower Pier. Cine vrea poate să coboare. Biletul rămâne valabil, cei care au coborât se pot urca din nou, după ce vizitează turnul, pe o altă navă a companiei City Cruises care va trece la fiecare jumătate de oră spre Greenwich până după amiaza târziu. Am auzit de la colegii care au vizitat turnul despre faimoasele bijuterii ale coroanei – pietre prețioase cât pumnul, pocale de aur cât un vas de botez și alte minunății pe care le vizitezi învârtindu-te pe o bandă rulantă. Știam de halebardierii (yeomen warders sau beefeaters) cu tunicile roșii cu dungi aurii și cu inscripția E II R sub coroana regală care fac de gardă, ca și de corbii cu aripile retezate care sălășluiesc aici. Totuși, pentru noi, cetatea rămâne un loc de execuții și presupunând că e multă energie negativă pe acolo, hotărâm să nu-l vizităm. Pe dreapta, remarcăm o clădire în formă de scoică, îmbrăcată în sticlă, alături de alte clădiri post-moderniste. Este London City Hall, primăria Londrei extinse (The Greater London). Faimosul Tower Bridge nu mai are nevoie de nicio prezentare. Nu pot decât să adaug de câte ori m-am imaginat traversându-l sau trecând pe sub el. Iată că visul s-a împlinit. Acesta a fost ultimul pod. De aici până la ieșirea din capitală, nu mai urmează decât tuneluri subterane pentru picior, șosea și cale ferată care traversează pe dedesubt Tamisa. Fluviul pare a se lărgi, malurile se depărtează unul de altul. Suntem în zona vechilor docuri, acum dezafectate. Cheiurile și majoritatea antrepozitelor nu mai există, totuși unele au fost reconvertite în spații de locuit. Docurile în sine au supraviețuit, fiind acum luciuri de apă închise, centre de sporturi nautice sau porturi pentru ambarcațiuni turistice. Clădirile sunt de un galben cenușiu, un fel de blocuri vechi cu patru-cinci etaje, unele cu câte două frontoane simetrice, triunghiulare, ca moțul de prăjitură Caraiman. Parcă suntem mai aproape de malul stâng, oare și navigația pe fluviu respectă aceleași reguli ca și circulația de mașini? Aflăm că am ajuns la Wapping Old Stairs, un alt faimos loc de execuție, de data asta al piraților și al altor săvârșitori de crime pe mare (de exemplu răzvrătiții). Aceștia erau judecați și condamnați de către o curte a Amiralității și purtați spre locul de execuție (prin spânzurătoare) într-o procesiune condusă de marshall-ul acestei curți care mergea pe jos sau călare, cu o vâslă de argint pe umăr, însemn al împuternicirii sale. Îmi aduc aminte de lucrul acesta din neuitata și savuroasa enciclopedie „Istoria pirateriei” a lui Philip Gosse. Cadavrele spânzurate erau lăsate aici timp de trei fluxuri și apoi erau date jos. Cei ce săvârșiseră crimele cele mai odioase erau unși cu catran, duși undeva mai jos pe Tamisa, și puși din nou în ștreanguri ca să servească de exemplu. În timp ce ghidul ne vorbește de Captain Kidd, cel mai faimos pirat spânzurat la Execution Dock vedem și pensiunea ce poartă acest nume. Mergem mai departe ... vedem un modern complex de apartamente proiectat – ne explică ghidul – încât toate să aibă bel-vedere către fluviu. Apoi, la un moment dat, ne apropiem de un pâlc de zgârie-nori. Cel mai înalt este faimosul Canada Tower (complexul de numește Canary Warf) cu lampa de balizaj pâlpâind în permanență, pentru orientarea avioanelor ce aterizează pe London City Airport, aflat tot pe aici prin apropiere, construit în anii 80 pe scheletul „Docurilor Regale”. De altfel, cum am remarcat încă din prima zi, cerul Londrei e în permanență săgetat de avioane zburând zgomotos la mică înălțime. Privind înapoi, am iar în vedere clădirea ca un ou; acum mi se pare că ferestrele de sticlă colorată au aspect de solzi, mai degrabă pare un mugur uriaș. Tamisa cotește permanent, face meandre largi, dar abia dacă ne dăm seama. Doar poziția clădirilor se schimbă. Vedem la un moment dat, un crâmpei din Domul Mileniului. Se văd acum pe stânga Insula Câinilor (Isle of Dogs) care de fapt e o peninsulă încadrată într-o „pungă” a Tamisei, ca o ansă intestinală și pe dreapta, clădirile colegiului naval din Greenwich. Reperăm și capetele – în formă de chioșcuri cu acoperiș-ciupercă – ale tunelului de picior care trece pe sub Tamisa. Nava trage la cheu. Am ajuns la destinație, suntem la Greenwich. Ghidul atrage atenția pasagerilor să nu uite nimic din ceea ce le aparține: bagajele, soțiile, copiii ... * Îndată ce punem piciorul pe „pământ ferm”, avem surpriza s-o vedem pe Cutty Sark „ambalată” în împrejmuirea unui șantier și aflăm că este într-un proiect de conservare până – se speră – pe la începutul lui 2010. Cât despre Gipsy Moth IV, ea nu se mai află la Greenwich; a fost cumpărată de UK Sailing Academy (la simbolicul preț de o liră plus un gin tonic – băutura preferată a lui Sir Francis Chichester, circumnavigatorul), restaurată la Portsmouth și în prezent cutreieră mările din nou cu un echipaj mixt, de profesioniști și tineri învățăcei. Așa că nu ne rămâne decât să intrăm în curtea Vechiului Colegiu Naval prin Cutty Sark Gate ; poposim într un mic părculeț cu bănci. Un grup de copii sosiți în excursie (foarte cuminți!) este deja aici. În dreapta văd o clădire scundă, un fel de avanpost al colegiului unde este amenajat centrul de informare turistică și o mică expoziție. În fața clădirii, de o parte și de alta, stau față-n față statuia celebrului corsar și explorator al epicei perioade elisabetane, Sir Walter Raleigh și un tun din bronz, făurit aproape de 1800 de către turci și capturat de englezi pe insula Kinali din marea Marmara, după cum citesc pe placa explicativă. Afetul (recondiționat în Anglia mai târziu) are mai multe plăcuțe pe care figurează numele unor bătălii decisive purtate de britanici pe mare și desigur, câștigate. În centrul părculețului este un monument ridicat pentru a comemora soldații și ofițerii căzuți în Noua Zeelandă, între 1863 și 1864 (probabil e vorba de războiul cu maori, băștinașii de acolo). Ne așezăm pe una dintre băncile solide din lemn, care bănci sunt și ele tot memoriale. Am văzut asta și în Hyde Park și urmează să mai vedem și în alte parcuri londoneze: spătarul poartă inscripții care evocă pe cei dispăruți. Banca pe care stăm acum are următoarea frază cioplită cu litere mari: Sweet Thames, run softly till I end my song (dulce Tamisă, curgi încet până îmi sfârșesc cântecul). și mai jos, pe o plăcuță prinsă cu șuruburi: "For Jon who loved this river From Madleine who loved Jon And form Joshua his son The Hon. Jonathan James Lewin 20.5.1959- 10.5.2000" Peste 10 zile ar fi împlinit 41 de ani. Cine o fi el? Cine o fi ea? După ce mai prindem putere și după ce împărțim lunch-ul cu porumbeii (sunt, pe lângă porumbeii multicolori de casă, ca pe la noi, și doi porumbei mari, cu ochi tiviți cu verde-fosforescent și penaj perlat, din altă rasă, o rasă necunoscută) intrăm în hall-ul care servește drept „Visitor Center”. Văd în stânga o fotoreproducere mărită după un tablou (se pare că originalul face parte dintr-o colecție particulară a reginei) care-l înfățișează pe Henric VIII pe un galion englez, printre marinari, ca și cum ar fi foarte în elementul lui. Și acesta este și adevărul istoric: lui i se datorează începuturile flotei engleze, viitoarea stăpână a mărilor. El a încurajat construcția a două șantiere navale puțin mai departe de Greenwich, la Deptford și Woolwich și tot el a cerut meșterilor navali să prevadă în arhitectura navelor sabordurile laterale pentru așezarea gurilor de foc, idee revoluționară la acea vreme când corăbiile erau mai degrabă transportoare de trupe decât mașinării de luptă în sine. Ne alegem de la magazinul de suveniruri două batoane de ciocolată „de colecție” – unul are pe ambalaj portretele celor șase soții ale aceluiași sus-pomenit rege, într-adevăr mai cunoscut posterității pentru decapitările și divorțurile scandaloase decât pentru rolul său istoric. Facem cale-ntoarsă pe unde am venit și o luăm pe lângă Tamisa. Trecem pe lângă obeliscul ridicat în memoria lui Joseph Rene Bellot, un francez foarte iubit în Anglia pentru încercarea sa eroică (soldată cu pierderea vieții) de a-l căuta pe exploratorul polar englez Sir John Franklin, dispărut în căutarea pasajului de nord-vest al Arcticii. În dreapta, avem unul din corpurile vechiului colegiu, admirându-i arhitectura cu elemente clasice. Și iată-ne în dreptunghiul larg străjuit de cele patru „blocuri” ale colegiului, acum pe deplin vizibile: King Charles Block este în stânga, în plan apropiat, o clădire în formă de L; Queen Anne Block este cel din dreapta, pe lângă care am trecut. În plan îndepărtat, corpurile cu dom pe care le-am văzut de pe fluviu și care sunt „blocurile” regelui William și al reginei Mary. Fiecare din ele are o curte interioară proprie. Prin spațiul deschis cu generozitate vederii observăm în fundal o construcție minionă și echilibrată care în realitate este la distanță și face parte din alt ansamblu arhitectural. Este Queen’s House. În timp ce admirăm detaliile fațadelor, auzim acorduri de vioară: studenții la facultatea de muzică din cadrul colegiului (care astăzi are facultăți civile) fac probabil, repetiții. Și acest complex arhitectonic, în forma în care îl găsim astăzi i se datorează tot faimosului Wren, care a supervizat pe la 1700 construcția ansamblului, incorporând o aripă a clădirii care exista acolo dinainte. Înainte de a fi colegiu naval, ansamblul a găzduit (încă de la construire și până la câteva decenii după sfârșitul războaielor napoleoniene) un azil-spital pentru marinari. Se povestește că sărmanii lupi de mare, care-și serviseră glorios patria și regele, erau atât de umiliți de administratorii azilului (fiind puși drept pedeapsă pentru mărunte nereguli să-și poarte tunicile uniformei pe dos) încât numărul azilanților a scăzut drastic. Atunci (prin 1873) s-a transferat aici de la Portsmouth colegiul naval. Înconjurăm blocul reginei Anne (aruncând o privire în curtea sa interioară) și ieșim în Romney Road (strada poartă numele unui pictor celebru pe la începutul secolului 19) și iată-ne față în față cu National Maritime Museum, locul de maxim interes pentru noi astăzi. Arunc o privire asupra ansamblului cât timp îl am în câmpul vizual. Aici a fost din câte știu, o școală pentru copii orfani ai marinarilor, unde instrucția pe bază de matematică, astronomie și tehnica navigației atingea cele mai înalte culmi ale epocii. Muzeul pare a avea un corp central (cu fațada purtând însemnele Angliei – leul și inorogul și în vârful a doi pilaștri de o parte și de alta a intrării două mici nave din piatră cu o singură pânză) și două corpuri laterale care-l flanchează. Două ancore uriașe stau de strajă lângă poarta de acces. Un interesant efect auditiv: suflul mareelor îl însoțește pe vizitator în timp ce pășește înăuntru. S-ar putea să nu fie o simplă înregistrare pe bandă ci chiar o mișcare de ape, pentru că vibrația și sunetul se simt și afară, în fața panoului cu harta, în vecinătatea unei guri de canalizare. Aflăm că intrarea este liberă, primim totuși bilete ca și o hartă a complexului muzeal, format din trei spații tematice: muzeul maritim unde ne aflăm noi, Queen’s House și Observatorul Astronomic Regal. Muzeul Maritim e o expoziție interdisciplinară, găsești în el și artă – clasică și modernă, și tehnică, și obiecte care au aparținut personalităților sacre ale națiunii britanice, și reconstituiri de stil de viață a unor evenimente maritime din trecut, cum ar fi cursele de pasageri transatlantice. Și desigur, machete de ambarcațiuni la diferite scări, ba chiar porțiuni conservate din marile capturi de război ale epocii de glorie a velierelor. Așa cum românul e frate cu codrul, britanicul e cu marea! Relația englezilor cu oceanul planetar este una glorioasă și de lungă durată. Ieșim prin laterala stângă într-un fel de luminator ce reprezintă de fapt curtea interioară a muzeului. Ne atrag atenția o machetă ceva mai înaltă ca un om a unui far rotitor, apoi un bazin de câțiva metri cubi având în centru o instalație în formă de clopot pentru reproducerea valurilor. Un tub uriaș cu apă prin care aerul se înșurubează și iese reprezintă un simulator de vârtejuri și putem citi pe un panou tot ce vrem să știm despre fizica fenomenului Tzunami. Ajungem la latura sudică a curții – unde, în corpul de clădire din fund este amenajată sala tematică a pasagerilor. Pe frontonul corpului de clădire este suspendat un uriaș fragment (acoperă trei etaje) din pupa unei nave franceze, combatantă la Trafalgar (1805) sub numele original Duguay Trouin, scăpată din bătălie dar capturată ulterior de flota engleză. Redenumită Implacable, nava a fost integrată în Royal Navy și a avut o lungă carieră, sfârșind în secolul 20 ca nava școală. Pe copastie „flutură” unul lângă celălalt drapelul cu crucea Sfântului Gheorghe și tricolorul francez (frumos gest din partea foștilor învingători!) Față în față cu Implacable vedem o machetă a bărcii de agrement a prințului Frederick în 1732, frumos ornamentată (fotografierea ei este interzisă) cu emblema Prințului de Walles la pupa. Pe următoarea latură remarcăm mecanismul (care funcționează!) în mărime naturală al unui sistem de propulsie cu zbaturi, folosit la primele nave cu aburi din trecut. Și către intrare mai este și unul cu elice. Cu tehnica, iată, stăm bine! Ce să mai alegem din spectaculoasa ofertă a muzeului? Dacă aș fi băiat, cred că m-aș duce la simulatorul de la etajul II să încerc să pilotez o navă din zilele noastre până în portul virtual … dar cum mă pasionează mai mult istoria decât navigația, mergem la etajul I, în sala nr. 15, dedicată în exclusivitate marelui amiral, Lordul Horatio Nelson, poate cel mai iubit erou al Britaniei. Și de ce să nu recunosc, un erou iubit din lecturile copilăriei mele. În semiobscuritatea sălii reperăm vitrina ce conține câteva din lucrurile amiralului pe care le purta în momentul victoriei de la Trafalgar, din păcate victoria sa ultimă: a coincis cu ziua morții. Vedem vestonul cu decorațiile ce au atras atenția trăgătorilor francezi … cu mâneca dreaptă rabătută pe piept ca și când ar mai aștepta ca posesorul ei s-o îmbrace vreodată (amiralul avea mâna dreaptă amputată de la cot) … și mai ales vedem gaura făcută de glonțul ucigaș în dreptul umărului, glonț care a pătruns în șira spinării și a perforat plămânul. Nelson a murit pe nava sa Victory, după trei ceasuri de agonie, avându i alături pe câțiva din ofițerii săi apropiați, în infirmeria de sub punți unde chirurgul îi opera pe răniți. Cămașa (care pare a fi fost ruptă când a fost trasă de pe corpul rănitului), pantalonii (trei sferturi), ciorapii pătați de sânge (se spune că nu era sângele său ci al secretarului său personal, căzut în luptă câteva ore mai devreme), panglica cu care își lega părul, o punguță din catifea pentru obiecte personale și o șuviță din părul său blond-argintiu … se află toate la un loc, într-o vitrină de muzeu. Mi se pare un fel de altar sacru … pentru toți cei care-i știu istoria și care se simt implicați sufletește în ea. În centrul sălii, dincolo de alți pereți de sticlă, sunt tot felul de obiecte comemorative și practice în același timp, care, făurite în diferite epoci (în special cele de criză națională) poartă chipul său ori fac trimitere la el. Farfurii, căni, samovare de ceai, statuete, figurine, medalii, sticlărie … chiar și bijuterii ce conțin mici șuvițe din părul său – inele și un colier cu medalion, toate au istoria lor. Încerc să fac o fotografie: supraveghetorul vine spre mine. Îl întreb dacă am voie, el își cere scuze că m-a speriat, îmi spune că da și se îndepărtează. Probabil că așa se trăiește aici, mereu cu spaima atentatelor în suflet. Mi se taie pofta să fotografiez. Iau totuși un cadru cu o plăcuță metalică serigrafiată cu câteva rânduri explicative. Înconjurăm sala pentru a privi trei reprezentări grafice (desen și tablouri) în care apare în diferite ipostaze, Nelson: murind în brațele Britaniei (portretizată ironic de James Gillray cu chipul lady-ei Hamilton, iubita sa); tânăr locotenent în „războiul american” (în care a luptat pe mare împotriva revoluționarilor ce voiau independența) convingându-și oamenii să preia o captură pe o mare agitată; înălțându-se la cer, preluat de îngeri și de alte divinități: Faima, Britania, Victoria. În mod greșit, în acest ultim tablou, amiralul este portretizat gesticulând cu mâna dreaptă pe care n-o mai avea … Dar care a fost până la urmă povestea lui glorioasă? Geniul său a salvat Anglia de planurile de invazie ale lui Bonaparte. Geniul său și priceperea „cetei lui de frați” („my band of brothers”), căpitanii săi, pe care îi entuziasmau și electrizau planurile sale. I-au prins de fiecare dată pe picior greșit pe inamici, altfel întotdeauna superiori numericește ca oameni, nave și tunuri. La Abukir (1798) și-a strecurat navele printr-un spațiu incredibil de mic, între flota franceză și țărm reușind să-o atace în acest fel din două părți: dinspre uscat și dinspre mare. Au fost capturate atunci 9 nave franceze din 13 și a fost distrusă însăși nava amiral a francezilor. Șapte ani mai târziu, la Trafalgar, și-a pus în aplicare faimoasa sa „lovitură”, Nelson-touch, încălcând genial tradiția bătăliilor navale purtate „ca la carte”. Strategia clasică (care echivala de fapt cu lipsa oricărei strategii) era ca cele două flote rivale să-și dispună navele într-un lung șir și să poarte lupta defilând paralel. Nelson a preferat însă atacul „în dublă săgeată”, adică și-a împărțit flota în două escadre care au secționat în trei linia de luptă franco-spaniolă astfel încât, izolându-le practic centrul inamicilor, englezii și-au asigurat o superioritate numerică locală. Și a mai fost și o tactică de poziție: ideea era să formezi întotdeauna cu nava inamică un binom în forma literei T. Pentru a putea trage cu toate tunurile de pe flanc și efectul să fie devastator, inamicul trebuia să fie „măturat” de la mică distanță și de la pupa la prova de proiectile, de aceea se căuta acest raport de perpendicularitate. Acest lucru s-a reușit la fața locului și ar mai fi de adăugat că și viteza foarte mare de tragere ca și greutatea armamentului cu care erau dotate echipajele britanice au adus o victorie netă și decisivă. Asta nu înseamnă că victime n-au fost de ambele părți, printre ele aflându-se și marele învingător . Îmi trece prin minte o strofă din Rule Britannia (una din versiunile „populare”): "Rule brave britons, rule the main, Avenge your God-like hero slain!" Și Nelson a fost într-adevăr răzbunat de cursul istoriei. Planurile de invadare a Angliei făurite cu atâta ardoare de Napoleon s-au scufundat odată cu flota sa, iar bătălia finală, de la Waterloo (1815) a avut un deznodământ considerat de istorici ca o consecință îndepărtată a bătăliei de pe mare. Visele de hegemonie europeană ale francezilor au luat sfârșit. Anglia și-a confirmat renumele de stăpână a mărilor. Și a urmat pax britannica, pentru o sută de ani … Părăsim muzeul și ieșim aproape de intrarea în Parcul Regal Greenwich. Dincolo de porți, e o alee străjuită de arbori seculari care urcă spre Observatorul Astronomic. Și aici sunt multe de văzut: bila din vârful catargului de pe unul din turnulețele clădirii Flamsteed House (deasupra unei camere octogonale speciale) care mai cade și astăzi indicând ora 13 (e deja căzută, am trecut de mult de amiază); meridianul 0 pe care îl poți „încăleca”; expoziția de instrumente astronomice și ceasul divizat cu 24 de ore. Statuia generalului Wolfe care a scris în Canada o altă pagină de istorie glorioasă; colecția de portret englez din secolul XVII; locul unde a fost un stejar bătrân în jurul căruia obișnuia să se joace în copilărie buna regină Bess. Și câte altele … Nu mai avem însă putere să urcăm. Distanțele au fost înșelătoare. În realitate am mers foarte mult. Rămânem precum Moise în fața tărâmului făgăduit. Ne rămâne doar priveliștea. Eu cad ca secerată, îngenunchez pe pământul Britaniei, mângâind cu palmele gazonul verde; sunt imortalizată pe cardul fotografic privind spre Queen’s House, spre florile de pe alee și spre zgârie-norii de dincolo de Tamisa, ale cărei frumuseți urmează să ni se mai dezvăluie o dată, pe drumul de întoarcere. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate