26.12.2008

Destine în pulberea vremurilor


M-am întrebat adesea, de ce, în anumite împrejurări, oamenii au nevoie de singurătate. Azi aș putea spune că abia în acele clipe, de liniște deplină, te apleci spre meditație, autoconfesiune, spre adevărul din tine însuți.
Când Ioan m-a rugat să-l primesc să „petreacă” o mică vacanță la țară, i-am răspuns afirmativ. Acolo n-avea televizor în cameră, mobilul îl pusese la „păstrare” în București, presă sau radio nu existau așa că îi asiguram condiții bune de odihnă.
- Mă băiete, mi-a spus într-o seară, abia acum am înțeles cum e cu versul „e-atâta liniște în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Cred că dacă aș sta aici câteva săptămâni m-aș vindeca.
Nu l-am întrebat ce suferință are. Observasem însă că îi plăcea să vorbească mult. Flecărea cu mamaia Cateluța când toca pătrunjelul pentru ciorbă, cu Marele Alb, un cățelandru de vreo cinci luni, cu Geta lui Săndel care venise pe la noi și se plângea că bărbatu-său îi învinețise ochiul ...
Apoi, într-o seară, când ronțăiam amândoi sâmburi de migdale și, din când în când sorbeam din merlotul scos dintr-o firidă a beciului, a început brusc.
- Am învățat turcește înainte de a ajunge în Turcia. Asta s-a datorat șefului meu, Lemartic se numea. M-a învitat într-o seară de august la Grădina Boema. Am fost surprins să-l aud întrebându-mă între două halbe de bere.
- Cât îți ia să mă înveți limba turcă?
Am rămas cu ochii holbați. Prea moleșit de căldură și de cele trei halbe pe care le băusem am vrut să-i răspund că am alte planuri decât să-l învăț turca. Am tăcut însă.
- Adu-ne încă un rând, i-a cerut el chelnerului.
Voiam să protestez să-i spun că dacă nu mănânc mă culege de pe jos.
- Știi tu ce a fost la Stalingrad? La Odesa? Era să rămân fără picioare după ce mi-au degerat ... Dacă nu mă înrolam în divizia Tudor Vladimirescu mi-ar fi putrezit oasele în Siberia ... Așa au pățit mulți dintre camarazii mei, aveau principii. La ce le-a folosit?
Ochii lui Lemartic, acoperiți de sprâncene stufoase, mă scrutau întrebători. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată că eu, un maramureșan din satul Bușag-Cicarlău o să învăț o limbă ungrofină. Așteptam să mai spună ceva, să-mi înflăcăreze mintea.
Nu-i împărtășeam părerea privitor la ofițerii care preferaseră să moară decât să trădeze. La vîrsta aceea consideram că trădarea este o faptă mai îngrozitoare și decât crima.
Aveam un cult pentru haina militară și Lemartic mă impresionase puternic în ținuta lui marțială. De mic îmi plăcuse tunica de marinar dar...la probele practice n-am corespuns. Cum nu reușisem să obțin un loc la Constanța, ca să nu mă întorc în chip rușinos acasă, am dat examen la o școală oarecare, administrativ militară. Așa cum se întâmplă în tinerețe, chiar înainte să depun jurământul militar ... am dezertat.
M-au prins destul de repede.
După trei zile de „bulău” m-a chemat comandantul și mi-a zis:
- După ce ai intrat aici mai pleci doar unde te trimitem noi! Ai înțeles?
- Da, să trăiți, i-am răspuns. Îmi înmuiase orice rezistență carcera.
- Gata cu fandoseala, sunt cu ochii pe tine!
În școala asta învățam limba rusă, marxismul și din când în când făceam și instrucție. Era mare plictiseală, nimic nu îmi plăcea. După mai multe luni, într-o seară ploioasă, când n-ai fi scos nici un câine afară, a venit un comisar, un căpitan și doi locotenenți. Ne-au adunat pe toți, câți eram pe un platou și au citit o listă, unii mergeau la stânga, alții la dreapta ...
Grupul din care am făcut și eu parte a fost urcat într-un camion cu prelată și ... așa am ajuns pe Căderea Bastiliei, în București, undeva pe lângă Academia de Științe Economice. Aici am fost primiți regește! După trei luni de mizerie, aveam duș cu apă caldă, mâncare pe săturate, prăjitură ca desert, paturi ca lumea și cămăși lungi de poplin în loc de pijamale.
A doua zi ne-au încărcat iar în camion și ne-a dus pe Principatele Unite unde azi e Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”.
Atunci l-am cunoscut pe colonelul Lemartic, mergea „ceampaș”. Legănat. Știa la perfecție rusa, germana, italiana, franceza, engleza, finlandeza.
- Voi, dragii mei, a început el sfătos, ați fost selecționati pentru o școală specială, de învățat limbi străine. Veți fi trimiși ca agenți secreți în toată lumea ... pe frontul nevăzut în lupta cu dușmanul. Oriunde în lume activitatea dumneavoastră va fi ilegală. Va trebui să vă dați silința, munca informativă presupune multe calități. Mâine ieșiți la raport în ordine alfabetică și vă alegeți o limbă străină, greacă, suedeză, arabă ...
A doua zi ne-a strigat pe fiecare.
- Eu vreau italiană! Eu vreau franceză ...
- Măă, s-a enervat Lemartic, credeți că ați venit aici să învățați limbi de salon sau să luptați împotriva dușmanului?
Când mi-a venit rândul, oarecum absent, mi-a spus:
- Tinere, mi-au mai rămas locuri la sârbă, idiș și turcă. Pe care o alegi?
- Turca!
- Bravo băiete, așa te vreau, s-a înviorat deodată, dânsul e profesorul tău, Ali Fatim. Era un om viguros, ochi mongoloizi, absolvent al seminarului teologic din Dobrogea, ar fi trebuit să fie muftiu.
Lui Lemartic îi râdea mustața.
- Dacă o să fii silitor, mi s-a adresat el, faci raport și-o să-ți dau aprobare la excepțional să frecventezi și alt curs, italiana, engleza, franceza, ce-o să vrei.
Așa am început să învăț turca. Ne omora însă marxismul ... Antrenamentele fizice, la câmp, erau doar de două ori pe lună.
Cinci ani a durat această pregătire. Fiind vorbitor și de limba maghiară, mi-a fost ușor să învăț turca. Aveam o pronunție perfectă. În vacanțe, în satul meu, mă lăudam „În Maramureș sunt mulți vorbitori de franceză, engleză, dar turca n-o știe niciunul, cu excepția mea!”
După vreo trei ani vine Lemartic în clasă, eu eram în prima bancă, se apropie de mine și îmi pune mâna pe umăr, părintește.
- Știu atâtea limbi străine dar nu și turca, aș vrea să mă înveți tu! Am rămas buimac.
Atunci la Grădina Boema crezusem că e vorba de un capriciu, că după cinci halbe de bere, omul mai spune și prostii.
Peste o săptămână m-a chemat în cabinetul său și am stabilit împreună, ca zilnic, începînd cu ora 1800 să îl învăț limba turcă.
Nu știam ce urmărea prin aceste lecții, era comandantul școlii, la ce i-o trebui să cunoască o limbă în plus? mă tot întrebam.
Mi-am luat rolul în serios și aveam lungi discuții cu el despre Atatürk și sprijinul primit de acesta de la Nicolae Iorga când și-a trasat(conceput) strategia de modernizare a Turciei. Deși învățasem că Dimitrie Cantemir a fost un mare prieten al rușilor, după istoria lui Roller, nu știam absolut nimic despre rolul pozitiv al principelui român în Turcia, unde a stat 25 de ani.
De la el am aflat despre Istoria Imperiului Otoman, despre muzica de cameră scrisă de Cantemir Oglu ... Poate și datorită lui Lemartic am absolvit școala militară pe primul loc și-aș fi avut dreptul să aleg domeniul în care voi lucra, contrainformații sau contraspionaj la Constanța.
Îmi revenise dorința să îmbrac uniforma de marinar dar în anii aceia altele erau prioritățile. Lemartic ne-a adunat iarăși pe toți și ne-a spus:
- Mergeți în vacanță și când vă întoarceți veți primi repartiția. N-aveți voie să vorbiți nimic despre școala asta la prieteni, rude, părinți.
În ultimii doi ani slăbisem foarte mult, doream să nu-l dezamăgesc pe Lemartic, învățam tot ce îmi cerea și când m-a văzut mama cum arătam s-a temut că o să mor. Nu știa cu ce să mă mai îmbie la masă. Dar, ca orice lucru frumos, vacanța a trecut repede și când m-am întors la București ne-a primit, în sala de festivități a școlii, șeful cel mare al Direcției, Vasile Vâlcu.
- Mă băieți, a început el, știți pentru ce v-ați pregătit atâta amar de vreme? Aici e serviciul de „rasvecini” iar eu sunt tatăl vostru. Mie trebuie să-mi raportați totul, totul, ați înțeles?
Am activat ca stagiar un an. Șeful meu direct, Tokatlian, armean, coordona Grecia, Iranul, Libanul și Turcia. Ne-a spus nu o dată, să ne intre bine în cap.
- Habar nu aveți voi ce riscuri presupune lupta în spatele frontului. Eu am câștigat experiență în ani mulți, ca membru al NKDV-ului. Pentru el și pentru cei doi consilieri sovietici, cu grad de general, Vâlcu nici nu conta.
După ce a trecut anul de stagiatură am primit postul de coordonator rezidențial din Istambul unde șef era Gheorghe Pele, bihorean de origine.
N-am intrat bine în pâine și-am și avut un „diferend”. În calitatea pe care o primisem trebuia să întocmesc raportul privind informațiile din Istambul.
La analiza pe care am prezentat-o au asistat doi consilieri ai ministrului Drăghici, și alți doi consilieri ai directorului Vâlcu, toți sovietici. În cuvântul meu m-am „plâns” că, doar cu puțină vreme înainte, venise de la Istambul un raport care fusese reținut de Tokatlian ...
- Dacă mi s-a dat în responsabilitate „Referentura Istambul”, de ce documentul n-a ajuns și la mine? am întrebat cu o voce gravă. Eu cum să fac o informație completă dacă nu se colaborează! Nu e corect!
Toți care erau în sală m-au privit surprinși. Când am terminat, unul din consilierii lui Drăghici, bineînțeles rus, a pus întrebarea :
- Nu credeți că Ioan e prea tânăr pentru munca de spionaj? Nu a primit răspuns. Mă „privea cu ochi flămânzi”.
- Analiza s-a treminat, ești liber, așteaptă afară! mi-a zis el.
Eu fierbeam. Am mers la birou și-am făcut imediat un raport pe câteva pagini pe care l-am prezentat lui Tokatlian și am cerut să fiu mutat la Cluj. După șase ani de muncă asiduă fără să fi făcut vreun act de „vitejie”, am fost retras din activitatea conspirativă. Așa am ajuns mai aproape de casă. Cât am lucrat în miliția economică, am anihilat o rețea, foarte bine organizată, scotea cocoșeii de aur din țară în burta juncanilor (vițeilor) care erau exportați vii ...
După acest succes, trecuseră vreo opt ani de frecuș cu infractorii, au trimis de la București după mine. Voiau să lucrez conspirativ în Israel.
- Sunteți nebuni, m-am revoltat eu, acolo mă cunosc toți! Dacă vreți să mă reactivați, trimiteți-mă la specializare ... Au fost de acord.
Așa am făcut doi ani de drept iar în timpul ăsta mi-am dat și licența.
Când am terminat am ajuns în Turcia unde am dat peste Grigore Geamănu, profesor doctor docent cu doctorat Magna cum Laudae obținut la Sorbona în 1936. El era ambasador și m-a luat sub aripa sa ocrotitoare, îi câștigasem încrederea din prima săptămână și nu mergea nicăieri fără mine, vizite în provincie, discuții cu somități, participare la dineuri ... .
Pe vremea aia profesorul întocmea un tratat despre regimul juridic Bosfor și Dardanele. Eu îi obțineam documentele de la Parlamentul turc pe care i le traduceam. Mi-a propus să mă înscriu la doctorat, să dezvolt licența dar ...
- Maestre, nu-s făcut pentru cercetare, pentru catedră ... mă atrage viața, aventura, mai puțin biblioteca.
- June, așa mă alinta el, ai nevoie și de o carieră științifică ...vine vremea când tragi linia și ce rămâne în urma ta?
În călătoriile noastre, în mașină, la masă, în hotel, am devenit confidentul lui. În aceste împrejurări mi-a povestit cum a juns el jurist de talie mondială!


x
x x


Povestea lui Grigore Geamănu spusă lui Ioan din Cicarlău

După cum vezi sunt mic de statură, sub 1,60 metri dar am vrut să fiu în rândul celor mai mari, mi-a mărturisit într-o excursie Grigore Geamănu. Am suferit enorm în clasa a IX-a, când am aflat că mi s-au osificat cartilagiile și n-o să mai cresc. Visam să fiu iubit de cele mai frumoase femei și ca pitic cine se mai uita la mine? Am plâns din cauza asta dar vestea m-a și îmdârjit. Nu era altul mai bun ca mine la carte.
Am fost „mic la stat, mare la sfat”, am participat ca arbitru internațional chiar și la judecata lui Aliende din Chile.
Vorbea o franceză rafinată, inclusiv în jargou. Ambasadorul Franței în Turcia avea aproape doi metri iar nevastă-sa depășea o sută de kilograme. Ei îl agreau nespus pe Grigore al nostru și îl invitau la diverse dineuri iar el nu mergea fără mine.
- Te interesează cum de știu franceza în jargou? m-a întrebat într-o seară când ne întorceam tufliți de la o sindrofie. Deși nu i-am răspuns a continuat. În tinerețe, m-am lipit de patroana unei case de modă, era mare, grasă și urâtă în draci. Avea însă un suflet nobil. Mă adora, voia să aibă amant unul cu titlul de doctor. Am trăit foarte bine pe lângă ea, îmi dădea și bani, nu doar cadouri. De la ea am învățat moda, rafinamentul, veneau pe-acolo cele mai importante personalități.
Am aflat când se poartă fracul, papionul, smokingul, cu ce fel de pantaloni se asortează fiecare. Nici nu se putea o școală mai bună pentru viitoarea mea carieră de diplomat. Sper că ai observat că protipendada de pe aici mă consideră cel mai rafinat diplomat din Turcia. Și în Elveția a fost la fel.
Într-adevăr se îmbrăca după ultima modă din Paris, dar nu doar asta îl făcea plăcut. „Hălăduia” cu mare lejeritate prin istoria secretă a Franței, a Turciei, a Egiptului antic, avea umor, așa că era nelipsit de la tot felul de recepții. Cum ne întorceam noaptea, uneori și după ora douăsprezece, îi plăcea să lenevească în pat până târziu, a doua zi. Nu își luase apartament în oraș, dormea în ambasadă și nu se prea înțelegea cu secretarul unu, primul său colaborator, teoretic subalternul său, dar în ierarhia politică, acesta îi era șef.
Biroul politrucului era deasupra dormitorului lui Geamănu și dimineața începea să tropăie în mod deliberat, muta scaunele și masa fără niciun motiv, răsturna cu mare zgomot te miri ce.
Grigore se întorcea de pe o parte pe alta, își băga capul în pernă dar n-avea nicio șansă, bușiturile nu se opreau un minut. Exasperat s-a sfătuit cu mine cum să-l mute pe „subaltern” din biroul de deasupra. I-am sugerat că ne-ar trebui colecțiile tuturor revistelor care apar în Turcia pentru a fi la curent și în temă cu problemele din acea țară.
- Bună idee, a zis el. A convocat chiar în acea zi pe toți salariații ambasadei și a anunțat că se reorganizează biroul de presă. „Colecțiile ziarelor, presa la zi, cărțile în limba turcă și alte documente neclasate vor fi păstrate într-un fel de „bibliotecă” în biroul de deasupra dormitorului meu”, a anunțat el. Așa am ajuns eu, Ioan din Cicarlău cu biroul deasupra dormitorului lui Grigore Geamănu. Aveam grijă să nu-l deranjez, umblam doar în vârful picioarelor!
Mi-a povestit că în România fusese liderul studenților PNÞ. Când și-a pregătit licența în drept a vrut să fie o temă nemaiabordată până atunci, unică, era în 1936 și a optat pentru „Statul sovietic în sistemul de drept internațional”. Deși surprins, rectorul i-a aprobat tema dar în bibliotecă nu exista bibliografie așa că a trebuit să meargă la ambasada sovietică din Paris pentru a se documenta. A obținut doctoratul cu Magna cum Laude dar a intrat în atenția serviciilor de spionaj franceze.
S-a întors în țară și s-a angajat la Baroul Ilfov. A fost urmărit și de Siguranța Română la atenționarea Biroului 2 Francez pe motiv că ar putea fi comunist dacă a abordat la doctorat o astfel de temă.
Deși eram în permanență urmărit, (partidul comunist era în afara legii) povestea Grigore, mă amuzam nespus, n-aveam nicio legătură cu Partidul Comunist Român, nici cu sovieticii și nici nu-i simpatizam.
Câștigasem procese grele, nu eram eu de talia avocatului Istrate Micescu dar prin 1938 devenisem un nume cunoscut Și într-o seară se prezintă la mine un muncitor, părea destul de speriat, își frământa șapca, întorcea mereu capul spre ușă.
- Sunt trimis la dumneavoastră de un prieten comun, mi-a recomandat să nu-i spun numele. El vă roagă să-l apărați în proces pe Chivu Stoica. Pentru onorariu veți fi plătit cu 10.000 lei, aveți banii aici, în plic. Onorariul meu era pe vremea aia de 300 lei pentru o discuție, așa că suma propusă mi s-a părut destul de mare. Am presupus că l-a trimis Maurer, îl cunoșteam destul de bine pe acesta.
Deși suma era tentantă, nu am luat-o, i-am spus că îi dau răspunsul după ce văd dosarul, nu mă puteam pronunța până nu cunoșteam rechizitoriul.
- Eu nu mai vin odată la dumneavoastră, nu pot, e foarte periculos, la revedere ... a zis muncitorul și a dispărut în noapte.
După vreo două zile mi-am făcut timp și după ce am consultat dosarul am ajuns la concluzia că pot să obțin pentru Chivu Stoica o condamnare sub zece ani.
Dar n-aveam cum să-i dau de știre muncitorului. Și mă gîndeam la banii oferiți, de unde puteau proveni? Din cotizații sau ... ? Pentru prima oară în viață mi-am călcat pe inimă și-am zis, iau procesul fără onorariu.
Am reușit să-l scot pe Chivu Stoica cu o condamnare de opt ani deși el se așteptase la peste 20.
După acest proces s-a intensificat urmărirea mea de către Siguranță, mă acuzau că am legătură cu rușii, că fac propagandă antiguvernamentală.
În 1944, prin mai, iunie, când ecourile dezastrului de pe front erau tot mai cunoscute, a fost întocmită o scrisoare deschisă, antirăzboi, antifascistă, semnată prin iulie de mulți juriști printre care și de mine, Grigore Geamănu.
Antonescu ne-a băgat pe toți semnatarii în lagărul de la Târgu Jiu. În lagăr era și Gheorghiu Dej, îl mutaseră de la Doftana. Într-o zi se apropie cineva de mine și mă întreabă în șoaptă.
- Ai auzit de Gheorghiu Dej?
- Da, am auzit, am răspuns, dar nu-l cunosc.
- Îți propune o întâlnire, pentru o discuție secretă. A vrut să știe ce se va întâmpla din punct de vedere juridic, penal, dacă, în plin război încearcă să evadeze și nu va reuși ...
I-am acordat acolo, în lagăr, o consultație, i-am dat câteva soluții practice, sfaturi juridice ...
A fost un fapt divers, nu i-am acordat prea multă atenție, când am ieșit din lagăr eram preocupat să câștig bani, să-mi crească faima ca avocat. Îmi mergea bine, procesele curgeau, perioada era tulbure ... Clienți din toată țara mă solicitau.
Mi-am stabilit reședința la Cluj, stăteam la un hotel de lux, câștigam enorm și îmi permiteam.
În ’46, îmi povestea domn Profesor, m-a chemat Dej și zice, maestre, am nevoie de un specialist la interne, Theohari Georgescu e ministru dar vrea și el un om de meserie. De Siguranță nu-mi fusese frică deși tot timpul am fost urmărit, dar de data asta am băgat-o pe mânecă, fiindcă dacă refuzam, imediat îmi găseau ceva la dosar și mă trezeam iar în lagăr. În cele din urmă frica mi-a îndrumat pașii. Am acceptat propunerea și am lucrat doi ani în M.A.I.(Ministerul Afacerilor Interne) până în 1948.
În acel an, am fost chemat la secția specială. Acolo nu era nici urmă de români. Un ins fără vârstă, cu privirea ascunsă de niște ochelari fumurii mi-a vorbit „prietenește”. „Cunoaștem totul despre dumneata, că ești erudit, că știi meserie, dar Partidul îți cere să nu faci scandal! Soția dumitale va divorța și se va căsători cu Theohari Georgescu”.
Am rămas fără glas. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred.
Îmi iubeam nevasta și crezusem că și ea îmi împărtășește sentimentele deși eram o piticanie. Trebuia să iau o decizie rapidă, știam ce se va întâmpla dacă m-aș fi împotrivit. N-aveam nicio șansă cu Theohari ... era omul zilei, membru în Comitetul Central, ministru ... Răspunsul trebuia să-l dau atunci, pe loc ...
- Bine, de acord, am zis, dar vă rog să acceptați să plec de la Interne și să trec din nou în avocatură.
Când Theohari a fost mazilit nu știu ce s-a întâmplat cu fosta mea nevastă. N-am vrut să aflu, o consideram vinovată, Theohari nu s-ar fi îndrăgostit de ea dacă nu l-ar fi provocat, încurajat ... Am început o muncă titanică, procese, expropieri și femei cât cuprinde ... .
Când a murit Petru Groza, trebuia înlocuit la Arbitrajul de stat ... Am primit telefon de la Maurer.
- Vino la București, vino cât poți de repede! Stăteam la hotel, aveam gagici de toate felurile! Eram ca un Pașă într-un harem.
- Nu vin dom’le, am procese ... ce să caut la București?!
A doua zi m-am trezit cu Maurer la hotel ...
- Vino, tu nu înțelegi că te vrea Dej în persoană, să-ți dea o funcție înaltă?
Am avut curajul să refuz, să spun: Nu! Seara am primit telefon direct de la Dej.
- Maestre, nu înțelegi că am nevoie de dumneata? Eu știu de ce nu vii, că în avocatură câștigi mult. O să vedem ce facem să-ți dăm un salariu bun, cât de cât. Dar nevoile țării te solicită. Noi știm că ești patriot, că ești devotat țării, așa că e dispoziție, vino!
La viața tumultoasă pe care o duceam capetele de acuzare n-ar fi încăput într-un dosar așa că ... de frică ... m-am dus.
Dej m-a numit secretarul Consiliului de Stat (scriam și comentam legile de stat). După ’65 m-a ținut o perioadă și Ceaușescu apoi am fost rotit în ’67.
- Te duci să lucrezi la externe, mi-a zis el și m-a numit prin decret ambasador la Ankara.
Cinci ani a stat acolo, până în 1972.
În perioada asta eu, Ioan din Cicarlău i-am fost aproape. După ce Theohari i-a furat nevasta, el nu s-a mai însurat.
Trecuseră două ore, poate trei, Ioan vorbise fără încetare. Nu l-am întrerupt să las firul poveștii să curgă. Migdalele se terminaseră, sticla de vin așișderea ....
- Știi ce e curios, a mai zis Ioan, Grigore Geamănu, fost membru al PNÞ-ului, prin 1962, la insistența lui Dej, a depus cerere de intrare în PCR și când i-au cercetat dosarul au descoperit că e ilegalist! Cei 10.000 de lei pe care nu-i luase pentru procesul lui Chivu Stoica reprezentase „cotizația de partid”. Și ca „ilegalist” a beneficiat de toate avantajele, de scutire de impozit și altele asemenea ...
Vezi tu ce rol are întâmplarea în viață unui om? Uneori îmi spunea:
- Ioane, tu ai pentru ce să trăiești, familie, băiat ... Pe când eu ... După ce îl părăsise nevasta devenise cel mai mare gagicar, știa să cucerească femeile ... Chiar și la bătrânețe după ce se întorsese din Ankara era înconjurat de ele. Era conducător de doctorate.
Avea o casă de vacanță la munte și-acolo își invita aspirantele la titluri științifice. Îl vizitau și fel de fel de rude îndepărtate, veneau la el să le ajute. Era însă foarte zgârcit. Deși avea bani cu ghiotura mă purta o zi întreagă prin magazinele din Turcia și negocia la sânge, să scadă prețul, pentru orice obiect pe care voia să-l cumpere ... ! Când obținea ce își dorea devenea deodată volubil, comunicativ. „Am avut multe momente de lașitate în viață spunea el, dar și unul de mare curaj. În perioada când am deținut funcții înalte în stat i-am ajutat pe consătenii mei din Turcilești. Le-am făcut școala, un pod...dar era cât p’aci s-o încurc”.
Nu știu de ce mă simțeam copleșit de tristețe. În jurul meu se lăsase parcă o pâclă rece. Ca să nu-și dea seama i-am zâmbit lui Ioan și i-am amintit de vorba poetului:
„Chiar și închis în chihlimbar, omul e măcinat de vremuri și aruncat de val pe țărmuri instabile”.




Nicolae Aurelian Diaconescu