VII

Pentru Patricia veni în fine o zi mult așteptată, chiar dacă nimic n-ar fi prevestit-o. Fu deșteptată brutal din somnul leneșului, cel de plictis de duminică după amiază, în micul ei univers domestic. Erau niște lovituri surde, icnete înfundate și veneau chiar de dedesubt. O clipă crezu că se întâmplase ca mai deunăzi, când se ciufuliseră și schimbaseră pumni în holul de la intrare cele două pretendente la averea Mateeascăi, domnișoara avocat – nepoțica domniei sale, pretendentă și la mașina Patriciei – și o asistentă medicală, care prin vizitele frecvente îi ridicase suspiciuni. Dar acum altul era motivul zarvei.
Auzi în capătul culoarului liftul trântindu-se și voci. Când pricepu despre ce era vorba (veniți, că alde Mărgeanu și pune iar unghia-n gât) ieși în papuci și halat și coborî scările care-o despărțeau de vecina ei de jos, coana Lenuța, al ei fiind numele de familie pomenit. Nu intraseră înăuntru, dar sunaseră îndelung (ea, domnul Voinea care se nimerise să fie la gheretă și femeia care venise cu liftul) și întrerupseseră înspăimântătoarele zgomote.
Înlemni când îl auzi pe administrator despre ce era vorba – femeia obișnuia, când o apuca, să se dea singură cu capul de pereți. Pe când încă mai reflecta la nebunia vecinei sale, primi un telefon de la Horia. Semnul apăruse. Cele două mesaje identice din ziar. Trebuiau să se grăbească. Vor pleca în fine, în marea aventură.

- Ai văzut ce succes imens a avut filmul nostru … acel sincron cu mine în curtea orfelinatului la început … camera ta spartă și cu microfonul strâmbat … și scena bătăii … teribilă … păcat că n-am filmat și accidentul. Dacă n-ar fi trebuit să dăm declarații la Poliție cu numele noastre … am fi putut aminti și de banii aceia, dar așa riscam să ne deconspirăm … oricum alte televiziuni au pomenit de accident … și oamenii vor face legătura … Vorbele ei se risipeau în aer, rămâneau în urmă. El șofa, atent la drum, șerpuitor printre ochiurile de apă ce înconjurau capitala intersectând drumul spre mare. O privea doar când și când.
- Și petrecerea care a urmat – destituirile cu tam-tam, apoi o grevă de protest în toată regula – nu s-a mai pomenit așa ceva …
Într-adevăr, Anaconda se putea lăuda că a fost prima instituție de presă care a scos oamenii în stradă.
- Ce mai face vecina ta? Cea care a făcut pe figuranta la Cuore?
Întreruperea fusese cu tâlc. Ea îi povesti ce pățise în ziua cu semnul.
- De ce a făcut-o? E atipic. Oamenii sparg capul altora, nu pe al lor, propriu și personal.
- Din ce-am auzit … se pare că n-are bani să-și plătească partea la o lucrare de reparații care s-a hotărât să se facă la noi în bloc … asta e cauza de moment cel puțin. Se pare că face de mult crize din astea. De când a dispărut fiică sa, cu ani în urmă. Eu am încercat s-o ajut. Dar pe un om care gândește ca ea … e cam greu și nici nu prea se merită …
- Firește, spuse el, tu ai probleme mult mai importante. Tu ai o lume de salvat.
Ironia lui n-o supără. Îl aprecia pe Horia, ca om, dincolo de colaborarea lor profesională. Și dincolo de hârâielile inerente. Aprecia spre exemplu că nu era ca alți bărbați. Ajunsese să-i împartă în două: ori obsedați de femei frumoase, cocoși obraznici și dezgustători, care nu pierd ocazia să inițieze o aventură, ori familiști fanatici care nu-ți vorbesc toată ziua decât de odraslele lor, de biberoane, olițe, fundițe, ca și când altul pe lume n-ar mai avea ce au ei. Horia părea diferit.
Își îngădui o clipă de respiro. Era frumoasă ziua. Urmări cu privirea cârdurile de păsări care veneau dinspre miazăzi. Una din ele pierdu altitudine, păru gata să cadă, apoi se redresă și porni mai departe. Va ajunge oare? Era frumoasă natura, vitală, aspră, dar lipsită de josnicie: cu viața oamenilor era altceva. Reveni cu mintea la planul lor.
„Se instituie regimul de zonă liberă în complexul portuar Constanta Sud, pe o suprafață de teren de 37,00 ha, … compusă din două platforme, precum și suprafața de teren și fronturile de acostare aferente … la est de terminalul RO RO … la rădăcina molului II, prezentate în anexele 1 și 3 la prezenta hotărâre … Anexa 3 se transmite celor interesați”.
Era un fragment de lege. Anexa 3 îi fusese transmisă lui Horia, ca prudent patron de firmă ce devenise.
- Pentru misiunea asta mi-am cheltuit salariul meu pe două luni. Să înființezi o firmă care nu face nimic e altminteri floare la ureche. Să-mi aduci aminte să depun bilanțul, ca proaspătă angajată a firmei cu legitimație de acces în port și experiență în domeniu.
Pe cont propriu, puteai pătrunde în zona cu pricina, chiar constănțean fiind, doar contra unor șpăgi destul de incomode. Nu era prudent nici să pătrundă acolo în misiune “oficială” – adică din partea Anacondei. Riscau să sperie păsările de pradă, prin cine știe ce complicități din poliția de frontieră. În lunile de așteptare Horia făcuse totuși o mică documentare la fața locului. Erau câteva repere clare: cele cinci porți de acces, un drum ocolitor care lega două dintre ele și pe care avea traseu un autobuz de oraș hodorogit, fără stații în interiorul portului, birourile vămii din clădirea multiministere, perimetrele delimitate ale operatorilor portuari și cheiurile de acostare aferente fiecăruia. Ce trebuiau ei să facă? Să urmărească traseul “mărfii” – pe care trebuiau într un fel sau altul s-o identifice – de la bază, adică de la descărcare până la momentul când ea ajungea în mâinile celui vizat. Acel punct de joncțiune putea fi acolo, la locul de debarcare, la Sculăreni, sau oriunde pe parcurs.
- Va să zică așa … spuse Patricia. Să punem în ordine ceea ce știm pentru început: știm că firma Cutare Shipping deține spațiul de operare cuprinzând danele X, Y, Z, pe care le vom vedea venind dinspre Agigea, pe podul rutier. Adică fieful omului nostru de pe casetă. Mi se pare bună ideea ta, că până la urmă n-are rost să-l urmărim pe el, pas cu pas, cum stabilisem inițial. Ne vom caza la motelul din incinta portului ca doi asociați în afaceri … și în viață, și vom încerca să aflăm cum, când și pe unde va pleca încărcătura – asta contează.
Asta o amuza – rolul de îndrăgostiți îl mai jucaseră ei doi – dar niciodată scenariul nu le impusese o pantomimă … matrimonială.
- Apropo, urmă ea, sunt curioasă să-l cunosc pe … “socrul” meu.
Scenariul mai prevedea și un pas de bun simț – să nu apară acolo cu mașina lor de București. Tatăl lui Horia se oferise să-i ajute.
Dincolo de podul de la Cernavodă făcură o escală și serviră la o faimoasă pensiune din partea locului o delicioasă ciorbă de pește. Pe la prânz își făcură intrarea în Constanța, dând plănuitul ocol pe la Horia pe acasă, undeva prin Faleza Nord. Acesta promise colegei lui, în scurtul răgaz cu trei cești de cafea la nisip, aduse de bătrânelul simpatic cu o și mai pronunțată figură de turc, ca într-o zi, când se vor fi aflat pe aici cu vreo pricină mai pașnică, să-i arate casa copilăriei lui din centrul vechi. Acum era însă vreme doar pentru bătălie. Lăsară valiza cu echipamentul „profesionist” care putea ridica și el suspiciuni la intrare și pe care aveau să-l reia înainte de a începe marea urmărire. Odată caii schimbați, nu le mai rămânea decât să treacă dincolo de poarta paradisului comercial și să intre în pielea personajelor.
- Am mai fost aici, spuse Patricia, acum câțiva ani, când intrarea asta era liberă. Am fost cu Marius, în primul nostru an de căsnicie.
Acum câțiva ani nu era aici decât o imensă zonă pustie, un șantier abia început, întretăiat de drumuri desfundate și de câteva linii de cale ferată. Acum lucrurile se schimbaseră, prinseseră viață. Banii puseseră totul în mișcare. Identificară la fața locului zona unde avea să înceapă acțiunea lor.
“Pisicuță roșcată, vin în țară să te cunosc” acesta era anunțul din ziar, mesajul de convocare. La capătul unuia dintre dreptunghiurile de apă tăiate în betonul cenușiu al terminalului cu pricina se afla o navă. Patricia îi desluși numele.
- Die Katze, adică Pisicuța pe nemțește. O apucă un râs nervos. Iată că putem să batem clacheta pentru cadrul unu, spuse și scoase la folosință ochiul Anacondei.
Un sfert de oră mai târziu se aflau în holul clădirii ce slujea drept spațiu de cazare pentru cei ce aveau afaceri ocazionale și pentru șoferii de cursă lungă. După ce Horia luă cheia de la recepție, ea depăși grupul de bărbați adunați acolo – care (i se păru) o priviseră lung – și ajungându-și din urmă partenerul pe scări, dădu să-l întrebe dacă socotea că pășiseră cu dreptul. Dar el îi făcu semn să tacă și să-l urmeze.
- “Pisicuța” noastră transportă îngrășăminte chimice granulate, o puse el la curent, îndată ce fură în cameră, între patru ochi. Azotat de amoniu, uree și superfosfat. Ridică ancora poimâine, și trebuie descărcată în timpul ăsta de amicul nostru, altfel intră în contrastalii.
- Ce-i aia?
- Adică niște penalități, dacă-l întârzie pe armator.
- Da’ tu cum de știi? Ai auzit vorbindu-se?
- Uiți că sunt un om de afaceri cu acte în regulă. Pot solicita oficial orice informație – nu m-ai văzut vorbind la telefon? Și da, desigur, am auzit și vorbindu-se. Câțiva din cei care ne-ar putea ghida spre ceea ce suntem noi interesați sunt chiar aici, în holul de la recepție. Ca să-ți răspund la întrebare, da, am pășit cu dreptul.
- Și cum o să putem să obținem de la ei informațiile? Crezi că am putea să amplasăm niște …
El începu să râdă.
- Ai o deformație profesională. Niște ce, camere ascunse sau dispozitive de ascultare?
- Vai de mine, și la astea te pricepi? Avem așa ceva la noi?
- Dă-mi puțin telefonul tău mobil. Mersi. Presupune că eu te apelez pe tine, că tu răspunzi sau lași să răspundă mesageria vocală, pe urmă eu duc telefonul meu în locul unde vreau să ascult ce se vorbește și îl ascund. Nu ți se pare o metodă simplă de interceptare? Ba chiar și de înregistrare. Totul e să-ți permiți factura.
Ea stătu un pic pe gânduri, uimită, apoi zise:
- Stai nițel. Dar și acolo se poate auzi ce se vorbește dincoace.
- Nu, dacă telefonul e prevăzut cu o tastă de blocare a sonorului.
Patricia făcu în mintea ei, involuntar, o întoarcere în timp. La discuția lor de pe lacul înghețat. Atunci de ce nu-și dusese la bun sfârșit planul de răzbunare împotriva lui Adi „Furtună” servindu-se de asta? Era foarte ușor. Ca pentru a-i răspunde, el completă:
- Nimeni nu se naște înțelept și ideile îți vin câteodată când n-ai sau nu mai ai nevoie. În cazul de față, risipa de tehnologie e inutilă. Esențial e să cunoști cât de cât obiceiul locului și să profiți de împrejurări.
- Ar fi fost totuși spectaculos pentru Legiune, spuse ea, clătinând din cap.
El râse iar și o asigură să nu-și facă probleme. Va lua parte, cu-adevărat, la aventura vieții ei. Spectacolul nu va lipsi.
- Și acum? Ce facem acum?
Acum, o înștiință el, o să tragă un pui de somn. Pica de oboseală. Oricum nu prea aveau ce face, cel puțin până la căderea serii când poate vor ieși la o plimbare. Cât timp se lucra la descărcarea navei – nu că ar fi fost în pericol să se deconspire – ca de obicei își luaseră uzualele măsuri de camuflaj personal – dar era inutil să încerce să facă vreo recunoaștere la fața locului.
Ea începu să se învârtă prin cameră în timp ce Horia își făcu culcuș în patul matrimonial trăgând pătura până la gât. Era frig. Ar fi băut ceva tare – experimentase și îi plăcuse, în ciuda antecedentelor mai puțin plăcute. Ca fiică de pilitor înveterat ce era, se putea spune că ținea la băutură. În vremurile bune ale prieteniei lor, tanti Lenuța îi dăruise câteva sticle cu țuică de țară, achiziționată de la un domn din vecini pentru un nepot ipotetic. Nu golise decât una. Îl lăsă să doarmă o oră, apoi plictisită, îl trezi. I se părea ciudat să mai audă un bărbat sforăind în aceeași cameră cu ea. Cum vor dormi la noapte?
Se făcu și ea comodă, urcându-se în pat și învelindu se. Un gând care îi dădea târcoale de ceva vreme găsi acum moment prielnic să apară de după ușă.
- Știi ce vreau să te rog, Horia? … Văd că tu te pricepi la treburi de astea. Ai imaginație și fler …
El o privi căscând ca și când ar fi vrut să-i zică, ai început-o bine, îmi place ce spui …
- … m-ai putea ajuta să dau de soțul meu, în America?
Șopârla aruncată tam-nisam avu darul să-l trezească de-a binelea.
- Soțul tău? Vrei să spui fostul tău? Ce treabă mai ai cu el?
- Aș vrea … în fine … să-l revăd …
- Și vrei să mă pui pe mine … să mă interesez. Ce te face să crezi că aș fi de acord să întreprind ceva care să-ți facă rău?
- Tu nu înțelegi, tu ai familie.
- Cum l-ai cunoscut? Cum te-ai îndrăgostit de el?
Ea simți capcana din întrebare. Horia era meșter la capcane.
Și totuși … dacă e să scrii povestea cuiva, chiar dacă acela ești tu, trebuie să fii onest și să începi cu începutul. Răspunsul la întrebarea lui Horia începea în acea vreme când, în absența unui control asupra propriului destin, ești puternic influențat de destinele celor ce ți-au dat viață. Adică de greșelile lor, pentru care, până la o vârstă, ești condamnat să plătești. Într-o străfulgerare revăzu străduța copilăriei și casa unde deschisese ochii. Se revăzu după ce episodul familiei cu un tată și o soră se încheiase, după ce rămăsese singură cu mama ei, cu amanții meteorici ce ocupaseră patul din dormitorul părinților, cu șoaptele de la colț de uliță. După ce cunoscuse ea însăși bărbatul – fusese la mijloc mai mult forța exemplului decât ereditatea (asta se întâmpla prin liceu) – toate relațiile eșuaseră lamentabil. E greu într-o urbe în care te cam cunoaște toată lumea să găsești un prinț care să înfrunte teribila ei gură. Vorba ‘ceea – nu m-a lăsat de urâtă, m-a lăsat de ocărâtă … Apoi venise revoluția și combinatul care până atunci fusese centrul existenței – serviciul mai tuturor bărbaților din oraș – se închisese. Vecinii care erau oameni în putere pe vremea copilăriei ei – acum bătrâni ieșiți la o pensie mizerabilă – începuseră să migreze, care nu pe lumea cealaltă, spre un pierdut paradis în satele de origine din județ ori de aiurea. Tinerii plecaseră la București sau la muncă prin țări străine. Femeile deveniseră mai preocupate de viitorul ce se prefigura sumbru decât de călcăturile strâmbe ale altora. Într-o bună zi venise în oraș, nu se știe de unde, Adrian Meșină – zis Furtună, zis Vijelie, zis Uragan – și deschisese mai întâi o cârciumă, apoi un hotel, două cabane în munte preț de trei sferturi de oră de mers cu mașina și în fine agenția de turism care mai apoi pătrunsese cu succes și pe piața capitalei. Veniseră și alții – întreprinzători îndrăzneți care știuseră să întrevadă în șoseaua națională ce trecea pe la marginea orașului lor o posibilă arteră comercială, iar în potențialul roadelor pământului ca și în cel peisagistic și istoric al zonei, o sursă de profit. Orașul căpătă o a doua viață și tinerețe – avusese oarecum destinul unei femei: provinciala cu rochie înflorată se prefăcuse într-o emancipată obișnuită să facă cu ochiul. Între cele două tinereți ale orașului se împlinise tinerețea Patriciei. În ziua oarbă s-a aflat cu mama ei pe peronul autogării în drum spre orașul vecin. Ea însemna cu pixul pe un ziar anunțurile matrimoniale care i se păreau interesante – băieți din orașe îndepărtate care ar fi putut-o duce departe de locurile natale. Care se lăudau cu situație materială bună, pe cât de bună putea fi situația cuiva imediat după sfârșitul epocii de aur. A simțit la un moment dat că cineva privea peste umărul ei, la ziar. Și-a ridicat capul – era un băiat cam de aceeași vârstă – nouăsprezece, douăzeci de ani. Drăguț. Cu ochii blânzi, căprui. Mânca niște biscuiți la pungă. A servit-o și pe ea. Apoi a zâmbit, a tras aer în piept și a zis: ce să ne mai scriem, cu matrimonialele e treabă complicată, mai bine să facem cunoștință.
- Marius …
Era student la colegiul abia înființat în orașul lui.
S-au întâlnit a doua zi, apoi timp de doi ani de zile. La el în oraș sau la ea. Nu avea o „situație materială”, dar nici prieteni și nici o mamă care să-i spună : fata asta nu-i de tine. Pericolul exista însă în mintea ei ca și în realitate. În cele din urmă ambiția lui naivă s-a aplecat în fața seducției cu măiestrie orchestrate. El a băut o sticlă de tărie când a „făcut o femeie”, alta de teamă și emoție când ea „s-a dus la doctor și a fost da” și alta, de supărare când, la ceva timp după nuntă a aflat că „n-o să mai fie”. Nici măcar nunta nu fusese scutită de gaguri involuntare și grotești – asezonate la idioata comedie umană ce se juca fără știrea și voința unei părți din personaje. Domnișoara de onoare mușcată de câinele rău al străzii, înainte de a se intra la primărie, apoi bășina explozivă trasă de emoție la momentul culminat de unul din invitați – nu fusese evident revendicată de nimeni, dar ea o bănuia pe bunica semi-surdă și impresionabilă ca toate bunicile – și care transformase solemnitatea ceremoniei într-o babilonie de râsete și comentarii.
Începu să râdă și acum dar de răspuns nu putea răspunde. Chiar dacă vorbiseră la trecut despre viața ei și nu despre lucruri lăudabile, de asta ea nu-i va putea spune. Mai ales lui, care avea un respect sacru pentru iubire. Se temu că o va detesta – ca femeie – atât de tare, încât avu o reacție aproape crispată, de defensivă.
- Bine, dacă nu vrei să mă ajuți, n-are nicio importanță. O să mă descurc singură, stai liniștit. De fapt glumisem.
Pauza de amiază se cam terminase. Soarele era pe asfințite. Era momentul să intre în joc și pentru asta se îmbarcară în Dacia cea prăfuită cu număr de județ și o porniră spre cheul unde ședea cuminte la ancoră Pisicuța. A trece dincolo de barieră fu mult mai simplu decât a intra în port și Patricia se miră că Horia, după toate aparențele, dădu bani agentului de pază. Să fi fost taxa de „peron”, ca la Gara de Nord? Că se aflau în mijlocul fierbinte al aventurii nu se îndoia, totuși ce era cu mașinile alea – parcă erau taxiuri – parcate frumos în fața navei? O aliniară și ei pe a lor și ea, fără să-și întrebe colegul ce avea de gând – îi cedase lui locul de regizor și de actor principal – privi curioasă în jur încercând să înțeleagă. Într-una din mașini se urca chiar atunci șoferul însoțit de vreo patru bărbați care păreau străini – să fi fost marinari coborâți de pe navă? Dincolo de gardul antrepozitului care părea pustiu i se părea că vede un individ însoțit de o femeie.
- Ai curajul să mă aștepți aici? o întrebă Horia, rotind manivela și ridicând geamul din partea lui și făcându-i semn să-l imite. Ea confirmă dând din cap.
- Þi-ai luat permisul?
- Of, făcu ea, fiindcă ăsta era pe ziua de azi alt motiv de rușine și umilință. Reluase orele de pregătire și făcuse cunoștință cu idioțenia examenului. Cu sala o scosese la capăt, dar cu mașina instructorului nu. Totul se încăpățânase s-o trădeze: nenorocitul de mestecău de mămăligă cu care schimba vitezele, reminiscență incredibilă a mașinilor de pe timpuri, volanul de la care făcuse bășici în palmă, motorul buclucaș, toate i se păruseră în ziua aia străine, tocmai când își zicea că se obișnuise cu ce era mai greu – perfidia semnelor de circulație. În acea zi a regretat că n-are pe mână mașina supersofisticată – pentru „handicapați” a Giulietei. Polițaiul și domnul instructor făcuseră la greu mișto de ea.
- Să știi că treburile astea se pot și aranja, zise Horia. A uitasem, tu ești Renda, zâna dreptății, adăugă zâmbind, observându-i cu coada ochiului tresărirea de reproș. Oricum, ce vreau să te întreb e dacă reușești la nevoie să întorci mașina, să mă preiei și să pornești spre oraș fără să ajungem în mare sau într-un stâlp. Am nevoie de un backup care să stea cu mașina pregătită, altfel nu te expuneam luându-te până aici.
- Da, cred că da, în fine, mă rog să nu fie nevoie. Doamne, Horia, cine sunt ăștia? I-am auzit vorbind despre „morți”. Sper că … nu vorbeau la propriu. E vorba despre marfa pe care o căutăm și noi, nu? Și de ce te-a întrebat individul acela de la barieră dacă ești omul nou al lui … Sică, parcă așa a zis?
- O să-ți povestesc. Nu, nu caută ce căutăm noi. Ei trafică altă marfă. „Morții” sunt străinii pe care îi duc în oraș. Alții … în fine, o să ai ocazia să pricepi și singură. Așteaptă-mă.
Ea trecu la volan și se baricadă înăuntru pregătită mai mult sau mai puțin să-și joace rolul. Un rol pe care îl așteptase cu sufletul la gură … atâta timp.
Îl filmă pe Horia din spate. Fu stupefiată să-l vadă urcându-se pe navă, apoi, după un timp care i se păru că nu se mai termină, să-l vadă coborând împreună cu un alt bărbat și ducându-se către depozit; îi văzu dispărând împreună cu un al treilea și cu o individă despre care, după aspect, nu era prea greu de ghicit ce profesiune practică. Deși nu înțelegea pantomima, imaginația începu să lege bucățile disparate și în întunericul ce se lăsa peste mare și țărm, o cuprinse o frică paralizantă. Se culcă în scaun încercând cu disperare să se ascundă cât mai mult. De aceea se uitaseră așa la ea în motel, și acum, aici. O luaseră drept prostituată, iar pe Horia drept peștele ei și asta erau cei ce se învârteau pe aici – proxeneți care-i duceau la „marfă” pe marinari fie loco, în facilitățile portului, la confort trei, fie în oraș, la confort lux. Totul era problemă de tarif. Horia se folosise de asta ca să pătrundă în teritoriul interzis. Și se pomeni spunându-și, în prelungirea amintirilor din ajun: se putea compara bărbatul acesta cu soțul ei? De ce îi venea acum în minte lipsa de inteligență și – dincolo de ambiția de furnică strângătoare, dornică să și făurească un rost îmbelșugat – chiar de voință adevărată a celui de pe urmă? De ce îi compara în mintea ei?
… Buchetul idiot de trandafiri pe care i-l dăruise râzând, deși nu era fire romantică. Primul. I se păruse teribil de caraghios în postura aceea. Apoi faptul că nu observase niciodată nimic. Nu-i anticipa dorințele, nu știa, ca bărbat, să se apropie de o femeie. La început a crezut că e doar timid și stângaci. A fost o decepție teribilă să constate că erau în fapt firi incompatibile, că doar împrejurările îi legaseră pentru totdeauna. Ea a jucat rolul soției îndrăgostite, el a fost îndrăgostit probabil cu adevărat. Dar dragostea lui n-o atingea, n-o mângâia, n-o făcea fericită. N o făcea decât să simtă pentru el o vagă milă la început, care cu timpul s-a transformat, poate sub impulsul autosugestiei – ingredient absolut necesar depășirii unei situații pe care dacă o accepți ca atare, înseamnă să-ți accepți propria ticăloșie – într-o legătură sufletească pe cât de stranie, pe atât de puternică. Era legătura care în inima ei nu se rupsese nici acum și nu vedea cum s-ar rupe vreodată. E teribil să nu iubești pe cineva, să știi în sinceritatea conștiinței ultime, că nu-l vei iubi niciodată, dar, mințindu-te cu consecvență și îngropând dezamăgirile sub grijile cotidiene, să ajungi să ții la el aproape ca la tine însuți …
Iar acum acest om, pregătit să împartă cu ea primejdia dar nu și gloria, acest om care părea că găsește întotdeauna o soluție, o făcuse printr-o simplă întrebare să se îndoiască – nu de legitimitatea misiunii ei, ci de faptul dacă era tocmai ea chemată s-o îndeplinească. Ea, care cu rușine …
Uitase de frică, când îl văzu pe Horia întorcându-se singur. După expresia feței, ușor de distins chiar și în întuneric, se părea că totul mersese bine. Aprinse luminile de poziție. El îi făcu semn să iasă din mașină și să schimbe locurile. Patricia făcu întocmai. Buna dispoziție îi revenise. Murea de curiozitate să-l descoasă. Peste zece minute erau înapoi, în camera lor, la lumină și în siguranță.
- Ia zi, ați făcut-o în trei? Ai căutat mult până ai găsit unul „din ăia”, îm? Se porni pe râs.
- Ai puțintică răbdare, să pun drăcia asta nițel la ncărcat. Pe urmă-ți arăt imaginile.
- Pun pariu că i-ai lăsat singuri pe porumbei, iar tu ai luat-o la picior și nu te-au mai găsit printre sacii de azotat … romantic decor, n-am ce zice. Și ai făcut un studiu de caz pe cinste.
Ca pentru a-i răspunde, Horia scoase din buzunar o punguliță lunguiață de plastic și i-o dădu Patriciei s-o țină. Apoi luă un briceag și o crestă într-o parte.
- Ce crezi că-i aici? Hei, stai, ridică el vocea și-i smulse din mână obiectul când ea voi să guste pulberea albă dinăuntru.
- E ce căutăm, nu? zise ea, în culmea surexcitării. Ce faci? Las-o, ne trebuie!
El ajunsese deja în baie și începuse să-i răstoarne conținutul în veceu.
- La noapte peștii din Marea Neagră au să viseze balene verzi. Ce, ai înnebunit, spuse întorcându-se spre ea, asta e chestie de pârnaie. Cine e prins cu așa ceva … – nu uita, noi nu suntem brigada antidrog, suntem niște civili, atâta tot. Vrei să pățim ca Mata Hari? Nu te uita așa la mine … știi ce-a pățit … a făcut spionaj pe cont propriu și a sfârșit de gloanțe. Cu asta nu-i de glumă.
- De unde ai știut? … în fine, s-ar zice că ai plănuit totul – de unde știai … mă rog, atât de bine obiceiurile astea? … ale portului. Știu că ești de-aici, dar …
- Taică-meu … a lucrat în poliție. Acum e la pensie. De la el știu.
Ea îl privi cu înnoită admirație … fără să vrea. Pe el păru că-l irită.
- Þi se pare că suntem tare profesioniști, așa-i? Bagă-ți mințile-n cap, suntem cât se poate de amatori. Niște profesioniști ar fi stat acasă și i-ar fi lăsat pe adevărații profesioniști să-și facă treaba. Dar fiindcă așa ați, vrut, la dispoziția dvs., Doamnă, spuse și ridicând de colțul cearceafului o invită cu eleganță să ia loc pe patul conjugal.