VIII

Nu s-a întâmplat nimic între ei, desigur. Somnul a fost agitat și superficial - iar ea și l-a amintit pe Poseidon și a început să râdă. Mai aveau o noapte și o jumătate de zi de petrecut în decorul acesta până când cele două DAF-uri impresionante urmau să plece cu marfa spre destinație. Camioanele așteptau cuminți, undeva în spatele antrepozitului unde Horia jucase rolul crucial. Imaginile erau de milioane, iar deducția lui urma să dea examenul realității. Dacă era într?adevăr implicat, domnul Furtună fusese original în metodă. După etichete, marfa mergea în trei locuri, dar unul singur se găsea pe drumul ce trecea prin Sculăreni. Se recursese la un transportator neutru, iar numele societății de transport era trecut pe containerele cu sacii de îngrășământ ca și pe lateralele camioanelor. Nu trebuia să fii un geniu ca să pricepi că drumul de urmat era de acum simplu și evident - să te ții după mastodonții în cauză. Din surse sigure, plecarea era abia mâine pe la amiază iar clienții domnișoarei de la chei mai aveau timp să-și ia rămas bun. Întorcându-se de pe o parte pe alta, începu să vizualizeze filmul acțiunii. Vedea aievea scena flagrantului, ca și când s-ar fi petrecut în realitate. Vedea pe oamenii lui Meșină apropiindu-se cu o mașină ușoară și abordând mastodonții, scoțând la iveală "peștii" lunguieți dintre sacii cu îngrășăminte. Îl vedea și pe el, rânjind satisfăcut. Nu lipsea din scenariu nici servieta cu bancnote - în pragul somnului îi trecu pe dinainte dansul dolarilor purtați de vânt pe muscelul acela unde încremeniseră aiurea mașinile ciocnite (oare ce se mai întâmplase cu femeile alea două? Știa că scăpaseră cu viață, dar nu se mai auzise pe urmă nimic). Pe Adrian Meșină vor trebui să-l prindă de aproape - oare vor reuși? Un gros plan. Iar pentru ca show-ul să fie după toate regulile, nu strica o panoramă a imperiului său de la Sculăreni. Sărăcia celor amărâți vizavi de bogăția traficantului de iluzii. Derulând imaginea urbei natale pe care avea s-o revadă peste numai câteva ore, o cuprinse în sfârșit un somn amnezic și totul se topi într-o amorțeală fără vise.

Pe la două după-masa caravana s-a urnit. Ei au pândit cu sufletul la gură. Au predat camera de la 11, au plătit și au așteptat la intrarea în oraș, pe undeva pe la kilometrul 9, să apară. Ea nu l-a întrebat pe Horia de unde avea informația că vor ieși pe la vama Agigea. Se întâlniseră cu tatăl lui și schimbaseră iarăși mașinile. El n-a întrebat nimic, și ei i?a plăcut discreția lui, atât de asemănătoare cu cea a fiului.

- Mă aștepți de mult?
- Da, m-au trecut în revistă toate cojile alea indiscrete. Au făcut probabil presupuneri, că mi s-a dat plasă.
- Iartă-mă … te iubesc.
- Degeaba mi-o spui acum, când ele nu mai sunt aici să audă.

Scena asta se petrecuse între ea și soțul ei, când veniseră în acel an, cu o treabă de serviciu. Locurile astea i?o aminteau. După ce vizitaseră zona liberă, el se dusese să trateze problema cumpărării pentru firmă a unei vile de vacanță, cu proprietarul acesteia, iar ea căscase gura prin magazine. Își dăduseră întâlnire din nou, chiar aici în fața alimentarei.
- Nu am fost îndrăgostită, murmură ea acum și colegul ei o privi surprins. Probabil că și uitase discuția lor de ieri. Dar ea se simțise datoare, nu știa nici ea de ce, să-i facă o asemenea mărturisire - fără a intra în alte amănunte.
După ce au văzut trecând DAF-urile, au ieșit în șosea și au mers în spatele lor. Pe deviația dinspre Termocentrală le-au depășit, iar la gara Palas i-au așteptat din nou. Nu era o problemă, a spus Horia, traseul era previzibil. Cu marfa periculoasă nu se trece pe oriunde. Traseul trebuie anunțat dinainte și cum marfa e încă mult mai periculoasă decât arată capul de mort cu ciolanele încrucișate … e o problemă de loc geometric. Se știa că nu trebuiau să meargă pe trasee interzise, era de presupus că se vor evita localitățile și se știa și punctul terminus, după cum era clar că neavând voie să staționeze în drum pe timp de noapte trebuiau să ajungă până la căderea serii. Cu o hartă bună în mână și cu ceva fler, puteau face așa încât să nu meargă pur și simplu în spatele lor, trezind suspiciuni. La Drajna s-au desprins de drumul Bucureștiului și au virat dreapta, spre lacurile sărate ale Bărăganului și spre Moldova. Și-au continuat drumul și au poposit, mereu cu discreție. Nu erau semne că s-ar fi deconspirat. Când au ajuns în apropiere de orașul de baștină, mașinile acelea au apucat-o pe un drum lateral, mărginit de o pădure de luncă. Se însera și lumina era difuză iar când camioanele au oprit într-un luminiș unde se vedea o clădire mare, pătrată, ei doi au intrat pe o alee asfaltată a pădurii, au părăsit automobilul și au ieșit la întâmpinare.
- Știu ce e aici, clădirea asta e a lui!
Ea a asistat la scenă ca la facerea lumii. A înregistrat cu nesaț fiece amănunt, ca și cum irișii ar fi fost și ei o placă de memorie de neprețuit. În tot acest timp Horia și-a făcut meseria. Scenariul se îndeplinea, dar furată cum era de emoție, nu-și dădu seama că ceva lipsește.
Tot ce trebuia descărcat fusese descărcat și acum se părea că se dă semnalul de plecare.
- Asta a fost, șopti ea întorcându-se. Asta a fost tot … dar stai … ia stai … vai de mine, spuse dându-și brusc seama de ceva. Nu se poate! E un rahat! Un rahat nenorocit! Nu ne putem întoarce.
- De ce, ce mai avem de făcut? Avem dovada faptei. Depozitul e al lui, marfa e livrată.
- Nu-ți dai seama că e un rahat? Ce am filmat noi?
Ce erau să arate într-o emisiune? Imaginile erau vacs, unii descarcă o marfă și o duc într-un depozit care era de fapt ruina unui fost canton forestier fără vreo firmă. Iar personajul principal nu se arătase. Nici servieta cu bani. Nimic compromițător, conspirativ sau șocant nu rezulta din imagini.
- Dar ce credeai că o să vină chiar el? Nu pot să cred, Patricia că ești atât de naivă.
- Cum adică, ce vrei să spui?
- Dacă vrei să-l înfunzi - fără tam-tam, ce-am văzut aici e suficient. E de ajuns un simplu denunț. Deținere de droguri. Și încă în ce cantitate! Ai timp să te decizi. Tu ce vrei de fapt, justiție sau răzbunare?
Ea însă nu-l mai asculta.
- Trebuie să-i urmărim. O să stăm aici mai mult timp … până când el va veni … trebuie să vină.
Mașinal, văzându-l pe el că pornește motorul, ea intră înăuntru. Luă camera și derulă imaginile. Câtă irosire! Nu se putea încheia așa. Așa îi era scris ei, să eșueze în orice se apuca să facă? Nu putea pune asta decât, ca de obicei, pe ghinionul personal. Copacii, drumul de pe care dispăruse lumina îi treceau pe dinainte fără consistență. La o curbă soarele apăru din nou și lumina aceea intensă a asfințitului se împlini odată ce pădurea rămase undeva în urma lor.
- Oprește, oprește, strigă ea și cu camera în mână ieși afară. Cele două siluete mătăhăloase ale camioanelor se zăreau încă dincolo de cotul pe care drumul îl făcea aici. Ca un criminal care își urmărește victima se repezi în lateral, acolo unde taluzul drumului urca ușor. De partea cealaltă era albia râului și ea, căutând un unghi potrivit, se împiedică și se rostogoli pe malul abrupt. Simți apa rece învăluindu-i trupul. Lovitura unui buștean răsună sec în țeasta capului și-i tăie răsuflarea. Rămase proptită cu apa curgând pe lângă ea și cu ochii la cer.

La motelul la care se "refugiaseră" - undeva pe șosea, ea, cu toate păturile grămadă, asuda. Nasul curgea apocaliptic și tusea o făcea să-i pleznească capul de durere. Plasturele pus de Horia la repezeală obstrucționa cucuiul din dospirea lui ca de cozonac și acesta se răzbuna prin zvâcnetele de sub piele. La un moment dat își amintise de cădere și întrebase ce s-a întâmplat cu camera pe care o avea în mână … Dusă fusese cu apa … cu apa sâmbetei. Mai rămăsese doar ochiul Anacondei, cu imaginile din port. Oricum nu mai conta. Trebuia să-și dea seama, după cât de bine începuse totul, că era o nouă capcană a destinului.
- Eu sunt la mijloc. E o chestie cu mine.
Totuși priceperea și tandrețea - aproape - cu care Horia făcuse pe infirmierul în timpul nopții n-o lăsau să alunece într-o disperare prea adâncă. Acum era dimineață și stăteau cu televizorul deschis, pe un post local. Se întâmplă ca el să-și facă dușul când strigătul Patriciei îl chemă de urgență înapoi. Imaginile arătau o descindere în forță undeva în locuința cuiva … un om căruia i se puneau cătușele la mâini … un om a cărui figură o știau atât de bine.
"40 de kilograme de cocaină au fost găsite pe proprietatea cunoscutului om de afaceri din Sculăreni … trupele speciale au fost alertate în timpul nopții …"
Când nu-ți vine să crezi te freci la ochi, dar când îți închipui că soarta ți-a jucat un renghi ca să-și râdă de tine … În tot cazul, Horia nu părea grozav de surprins, ba chiar păru că soarbe știrea cu satisfacție. Nu părea să-i invidieze pe norocoșii care le-o luaseră înainte.
Caracciollo a fost spânzurat … și lui nu-i pasă dacă am făcut-o noi sau alții. Totuși, prin ce perfidă coincidență ne-a fost suflată prada?
- E mai bine așa, nu crezi? spuse el, și o mângâie. Dacă toate astea se făceau prin noi …
Ea sări ca arsă. Își înfipse privirea în ochii lui … și el nu apucă să-și ia o expresie convențională. Nu-i plăcu ce vedea sau crezu că vede în ochii lui.
- Ascultă, spuse ea iritată … nu dai doi bani pe Giulieta și pe misiunea Anacondei … nu crezi că eu am dreptul moral să-mi corecționez semenii, nici tăria să-mi asum consecințele, iar planul tău justițiar îl puteai realiza cu profesioniști … de ce ai acceptat atunci să vii cu o amatoare ca mine?
Iritarea venea din faptul că i se păruse că întrevede o clipă în ochii ăia ai lui întunecați o fărâmă de … pasiune. Oare toți bărbații erau din același aluat? Niște ordinari care profită de orice ocazie. Scontase cumva că va primi vreo "răsplată" dacă misiunea le reușea?
- Tu de ce crezi? replică el.
- Nu știu, dar dacă …
Lumina aceea din ochii lui se stinsese. Își luase o mină glumeață.
- Nu știi? Pentru că sunt un meridional excentric.


Povestea a avut un ciudat epilog.
- Ai un aer nostalgic, draga mea, observă Giulieta într-o zi - la scurt timp după cele întâmplate - și nu-ți puteai da seama dacă e ironică sau spune ce gândește. Oricum, Patricia arbora de la eșecul operațiunii "Caracciollo" o mină de câine bătut. Oare își dezamăgise prietena?
Misiunea vieții mele ratată … Și totuși, chiar dacă ar fi mers ca pe roate, chiar dacă l-ar fi surprins în flagrant … tot n-ar mai fi ieșit nimic. Prin arestarea atât de rapidă a vinovatului - subiect de știri explozive pentru mass-media locală, mesajul Anacondei devenea second-hand. Rataseră premiera. Erau totuși câteva ciudățenii asupra cărora Patricia nu insista în a le găsi cheia, dar îi stăruiau în minte: de ce recurseseră la mijlocul mesajului tipărit și nu la cel mai simplu în era telefoniei? Se temeau într-adevăr de o interceptare și era atât de simplu, cum insinua Horia? Și de unde au mirosit sticleții tocmai acum treaba (ce căutau de altfel mascații de la București de parcă era să-l umfle pe zmeul zmeilor?) când ani de zile (probabil) își derulase mișculațiile în liniște?
- Vreau să vii undeva cu mine, ce zici, o provocă șefa ei să iasă din butoiul cu melancolie. O să-ți placă ce-o să?ți arăt și n-o să mai fii necăjită. Se întâmplă să fie și eșecuri, n?ai ce-i face.
O excursie cu Giulieta, la inițiativa ei, nu putea fi decât o năstrușnicie, a gândit Patricia, dar la sfârșit impresia a fost cu totul alta. Locul unde a dus-o era la marginea orașului. S-au oprit în dreptul unei vilișoare cu turnuri și turnulețe ca de pagodă. Le-a ieșit înainte matroana locului, stăpâna casei, cu fustele lungi și înfățișare ușor de recunoscut: era una din ghicitoarele în vogă. N?o miră pe Patricia faptul că ea și Giulieta se cunoșteau bine și păreau prietene - doar știa că d?ra Coreitaru avea relații în te miri ce mediu "tabu" pentru lumea bună. O miră însă bărbatul care le urmă, după ce coborî dintr-o mașină destul de elegantă și care la rândul lui părea s-o cunoască pe patroana Anacondei. Arăta ca un schelet umblător.
- O să-ți spun cine este, îi șopti aceasta Patriciei, luând-o de braț, în timp ce urcau în urma lui monumentala scară până la intrarea în vilă.
Când au ieșit, după vreo jumătate de oră, Patricia arăta de parcă vizitaseră Auschwitz-ul. Era mai palidă decât bărbatul cel misterios, despre care dedusese că suferea de o boală ucigătoare și aflase că medicii nu-i dădeau nicio șansă. Venise la vrăjitoarea asta, căutând disperat o șansă de vindecare.
- Auzi, spuse Patricia, în timp ce se urca în mașină alături de Giulieta, iar bărbatul cel bolnav tocmai intrase într?a lui, dar ce i-a spus femeia asta … că se va face bine dacă-și dă toată averea la oamenii năpăstuiți … nu ți se pare că și-a bătut joc de el? După cum arată, asta i-ar putea salva cel mult sufletul, nicidecum viața. Nu crezi?
- Da, dar lui îi pasă de viață, nu de suflet. E genul de criminal cumsecade de care-ți spuneam cândva. Un criminal speriat. Știi cine e? Nu-l recunoști, deși sunt sigură că l-ai văzut la televizor de zeci de ori. Da, chiar el, faimosul cântăreț, acum de nerecunoscut. E cel care mi-a omorât părinții - asociatul meu. Þi-am zis că o să-l execut când va veni vremea lui. Asta-i tot ce poți folosi de la cei ca el: banii - ca și de la acest stat banditesc. Anaconda îi mulțumește pentru servicii, care se transferă asupra celor pe care-i slujește.
Iar Patricia gândi că pedeapsa pe care i-o sortise ea fostului ei amant era una școlărească și banală. În materie de adevărată cruzime exista deja o profesionistă patentată. Horia avea dreptate - era societatea în culpă față de Giulieta, dar parcă ea o depășise în ripostă.


- Dragi telespectatori, astăzi este o zi mare. Am trăit să apuc ziua în care la știri am putut anunța o veste pe care-o așteptăm de mult. În urma eforturilor noastre comune, sub presiunea prietenilor din afară, Parlamentul României a votat legea protecției copilului. Nimeni nu va mai ridica mâna asupra unui copil - fie că e al lui, fie că e al altuia - fără să plătească. Avem astăzi în studioul nostru pe cea care a făcut atât de mult pentru asta, pe îngerul nostru păzitor - pe doamna baroană Ericsson și pe distinsul său soț.
Camera s-a focalizat pe ei. ”Mă intimidează puțin prezența ăstora doi. Știu că li se traduce la cască tot ce se spune, deși înțeleg românește, iar eu n-o să aflu vreodată ce?și șușotesc. Mă măsoară de parcă aș fi o școlăriță la lecție.”
- Astăzi voi încerca să vă aduc în atenție o altă problemă gravă cu care mulți dintre … noi … se confruntă. Și sunt încredințată că o putem rezolva ca și pe celelalte, tot împreună. Și tot trecând ca de obicei, la acțiune. Anaconda e în slujba dvs., a celor ce vă numiți încă … oameni!
”Figuranții încep să aplaude. Profesioniști. Am fost oare, teatrală mai mult decât alte dăți? Renda e teatrală întotdeauna.”
- Invit lângă mine pe alți trei oaspeți surpriză. Trei victime ale unei nepăsări colective împotriva căreia vă voi propune soluția.
”Cât ne-am chinuit, o zi întreagă s-o scoatem la căpătâi cu ei. Mai ales cel bătrân, săracul, puțea îngrozitor. Toate lucrurile date la spălat și la călcat, nu le puteam da alte hanțe, trebuiau să arate tot a oameni amărâți așa cum sunt în realitate. Apoi după ce i-am pus la duș, i-am bărbierit și i-am tuns, parcă au luat o față mai umană. E bine că am făcut o mică repetiție. Să se obișnuiască cu lavalierele și cu camerele. S-au obișnuit repede. Omul e un actor înnăscut - chiar dacă se joacă pe sine însuși.”
- Aș vrea să știu povestea Dumneavoastră.
”Eu o știu pe a fiecăruia.”
- Cum ați ajuns aici?
Nici ei nu știu, oricum. Asta e cheia problemei, bomba de azi.
”Trei povești de sărăcie și boală. Și de escrocherie. Unul e de la țară. I s-a plătit drumul până aici. Are opt copii și soția lui suferă de ceva grav … n-am reținut ce. Un diagnostic care te bagă-n sperieți chiar și cu numele.”
- Și cum i s-a depistat soției Dumneavoastră că suferă de … ”(de n-aș încurca hârtiile)” … adenom invaziv recidivant …
”Al doilea e un tânăr cu handicap. A avut un accident, ca Giulieta, dar e mult mai rău - și-a pierdut complet un picior iar sănătatea i-a fost ruinată.”
- Care vă este venitul lunar?
”Iar moșul și-a pierdut casa după ce a fost păcălit de un nepot cu o vânzare de tablouri. N-a mai putut plăti întreținerea dintr-o pensie amărâtă, pe lângă datorii, și l-au evacuat.”
- Ați cerut ajutorul semenilor?
- Am cerut, cum nu, am scris la o revistă.
- La vestita revistă "Long Life", cea care promite să-i ajute pe oamenii în suferință?
- Da, da, la ei!
- Vi s-a răspuns?
- Nu.
”Și acum vine bomba. Deja surpriza s-a așternut pe chipul celorlalți doi. N-au apucat să vorbească între ei. Și ei au scris tot acolo. Fiecare. Ãsta-i elementul comun. Mai durează puțin până-i interoghez pe toți. Să-mi stăpânesc nerăbdarea - și lacrimile să nu se condenseze - ar fi trebuit să fiu blazată, dar nu reușesc niciodată. Fiecare dramă-n parte o trăiesc de parcă ar fi prima.”
- Va să zică, dragi telespectatori, ceea ce au în comun cei trei, e faptul că și-au încredințat suferința și destinul faimoasei "Long Life" și niciunuia nu i s-a dat vreun ajutor. Dar o să vă întrebați cum de au ajuns la Anaconda? Și mai ales, cum am ajuns eu să vă citesc cele trei scrisori pe care le?au trimis ei și care n-au primit vreun răspuns. Ei bine, dragii mei, Renda n-a atacat mașina poștei; dar coechipierii ei au fost la locul unde Long-Life aruncă gunoaiele și iată ce am găsit … Îl rog pe asistentul meu să ridice vălul misterului - draperia care acoperă această cutie din mijlocul studioului nostru … da, iată, sute de scrisori sunt aici. Iată ce fac dânșii cu majoritatea scrisorilor oamenilor disperați care li se adresează … cele pe care le-am prezentat aici, astăzi, le-am găsit cu plicuri cu tot, intacte. Nici nu fuseseră desfăcute și citite. Dar chiar și acelea care sunt … se vede că îți trebuie șmecherie chiar și în durere, ca să fii selecționat de ei și să ai acces la spațiul lor de tipărire. Cu noi lucrurile stau altfel. Aflați, dragii mei, în primul rând, că noi îi vom ajuta pe toți cei aruncați la gunoi. Am recuperat toate scrisorile, după cum vedeți, și la care va putea fi identificat destinatarul, va primi răspunsul nostru. La …
”Iată reacția, aplaudă de-și rup mâinile. Cucoana baroneasă îmi face și ea deosebita cinste să dea nițel din lăboaiele alea imense … și țânțarul ei de bărbat … de asemenea … ei știu că urmează, ceva și mai și …”
- … Pentru că ei sunt într-o situație disperată care nu suferă amânare, și noi vom interveni tot la fel. În emisiunile viitoare vom face câte un apel telefonic la o personalitate a momentului, la un om de afaceri, un vip, un politician, o persoană care va da - sau nu - ceea ce datorează celor mai nefericiți decât ea. Vom face această interpelare - și sunt curioasă să văd, până la capăt, ce suflet au oamenii noștri de "succes" … dacă vor merge până la capăt pe drumul deschis de acțiunile noastre din ciclul Cuore … Mulțumesc, mulțumesc … n-am terminat. Cei trei invitați ai noștri, de astăzi, vor primi un ajutor în bani pentru o intervenție într-o clinică particulară de renume, o proteză de ultimă generație și un … apartament, toate ca donație din partea unui bun prieten al Anacondei, care dorește să rămână anonim … el însuși un om cu sănătatea pe muchie de cuțit care vrea să facă ceva pentru semenii lui … iar pentru încă șase din expeditorii scrisorilor din cutie … pe care-i vom trage la sorți … doamna baroană Ericsson va dona o importantă sumă de bani … iată că avem un telefon … avem un telespectator pe fir … alo …
”Te pomenești că iar se găsește vreunul să facă pe deșteptul, ca ăl' de mi-a zis data trecută că sunt lipsită de … talent. "Cum definiți talentul?" i-am răspuns și la asta s-a fâstâcit de-a dreptul și a căzut de popa-prostul. Dar acum va trebui să mă descurc fără sufleor, are dreptate Giulieta că numai așa o să fiu vreodată bună de "direct". Totul e să respecți regulile de aur. Unu - să nu fii amabil - nu-i trimite inamicului mingea la picior, nici nu degaja în plopi, trage-i cu ea puternic peste bot. Surprinde-l, trage-i-o imparabil. Doi - chiar dacă te-a prins cu o gafă evidentă, încearcă s-o bagatelizezi - "ceea ce spuneți e de mică importanță - de ce nu încercați să prindeți spiritul acestei emisiuni, nu micile erori de conjunctură" … Trei, dacă se pune o întrebare la care nu știi răspunsul e mai bine să spui "Nu e acum momentul", ca să-l faci pe interlocutor să pară inoportun și grobian … Da, se pare însă că nu va fi nevoie. Pe fir e un susținător … cine n-ar fi? Numai un invidios ar putea să nu fie …”
- Ei, dar asta nu este tot. Aveți răbdare, pentru că noi vă propunem o soluție de viitor, una care să nu țină de buna voință a unuia și a altuia. Vă propunem o lege prin care cei cu un venit considerabil să fie obligați să cotizeze a zecea parte din acest venit pentru cei săraci. Da, veți spune că este vorba de zeciuiala din Vechiul Testament. Exact. Þările musulmane au adoptat-o de mult, iar noi, cei ce ne zicem creștini, am rămas în urmă. Începând de mâine, la sediul Anacondei, vă așteptăm să ne dați semnătura dumneavoastră: când se va strânge numărul impus ca suficient pentru a propune acest proiect de lege în Parlament, vom face demersurile necesare. Până atunci, Renda vă îmbrățișează și vă dă întâlnire săptămâna viitoare …
”Gata - am încheiat - acum Renda își poate lua neoficial rămas bun de la cei trei invitați care plâng … acum poate și ea să plângă … să-i întreb totuși care a fost darul cel mai de preț pe care l-au primit astăzi … Giulieta m-a învățat cândva cât e de mare puterea magică a respectului pentru semenul tău … cât de important e ca pentru tine să nu fie un "tu" … Care a fost, dragii mei, darul cel mai mare pentru "Dumneavoastră"? Răspunsul a venit fără șovăire, de la toți trei: acesta.”


Gică-contra n-a dat telefon, dar și-a arătat colții imediat după emisiune. Printr-un bilet anonim adus de portar. Vreun filosof de ocazie, de bună seamă, dar pe Patricia a indispus-o, pentru că n-a avut cum să-i răspundă, nici să-l pună la punct. Biletul suna așa:
"Și mama își va urî fiii, și se va lupta frate cu frate. Unde vrei să ajungem, Renda și ce urmărești de fapt?"


"Ai auzit, matale, domnu' Voinea, cică longlaif a dat în judecată Anaconda și a pierdut procesul … deh, le-au scăzut rău vânzările … oamenii s-au simțit manipulați și n-au mai avut încredere în ei … iar la proces Renda nu s-a arătat, s-au luptat doar juriștii … eram curioasă cum o arăta … apropo … ai auzit ce au transmis la știri … au dat de fapt pe toate posturile … despre banditul acela cu cocaina … cică au prins o rețea în toată regula, cu legături în port la Constanța, iar ăl' de la care-au pornit era de fel din același loc cu duduia Patricia … da, coțofana aia care stă sub mine, la unu … ce-o mai învârti, curviștina … ai văzut că-i plecată de dimineața până seara și că o aduce cu mașina un țigănos cu mustață … iar preșul de la ea de la ușă e câteodată strâmb, ce-o-nsemna, ai, s-o ține și cu careva din bloc?"
Balivernele trecură pe sub uși, din ureche-n ureche.

Satisfacție amară. Rendei îi era cunoscut termenul, cunoscut fiindcă toate satisfacțiile ei fuseseră cam așa. Chiar când n-ai niciun merit, relativa răzbunare a unei umilințe din trecut tot e motiv de satisfacție. Și mâna destinului se mai abătu o dată asupra fiilor Anacondei, întunecată și înfricoșătoare. A fost o zi când între cei trei invitați - apariția lor era trasă la sorți, chiar dacă ajutoare urmau să primească toți - s-a aflat un tânăr frumos, cu o poveste încâlcită și impresionantă. Renda, ca o bună gazdă i-a condus până la ieșire, ca de obicei. Atunci destinul a intervenit și le-a sărit la beregată. Giulieta lipsise mai multe zile. De regulă, participau împreună la "întrevederea preliminară", sau în cel mai rău caz aceasta viziona imaginile (se filmau și repetițiile) și apoi făceau "planul de atac". Acum nu fusese așa și Patricia a privit-o pe șefa ei cum se albește la față, și cum tânărul pălește la rândul său. Iar ea a avut aceeași tresărire ca atunci, cu ceva timp în urmă, pe treptele palatului ghicitoarei, presimțind acum ceva neplanificat, impulsiv și înspăimântător. Și cumva tot legat de acea parte din trecut. A văzut-o pe Giulieta urcându-se în mașină și pe tânăr urmând-o, iar ea, neîndrăznind să rămână pe loc, s-a hotărât și a deschis portiera din spate, împinsă de acea curiozitate umană care te face să te grăbești a fi martor catastrofelor. A ascultat dialogul dintre ei doi, dialog care s-a transformat într-un rechizitoriu ce a durat până când ultimele blocuri ale Bucureștiului s-au îndepărtat cu viteză. A țipat de groază când femeia de la volan a accelerat atât de puternic, îndreptându-se spre un zid părăsit ce se înălța la o curbă a unui drum de țară, încât au crezut că se vor năpusti direct asupra lui, apoi și-a mușcat limba când mașina s-a oprit la nici doi metri de zid.
- Spaima asta trebuie s-o fi simțit părinții tăi atunci, când tu i-ai condamnat la moarte … tu erai prea beat ca să simți ceva … cum ai îndrăznit să însăilezi o poveste ca să storci bani și lacrimi, tu care ai ajuns un cerșetor nenorocit nu ca victimă a societății, ci a năravurilor?
El a deschis ușa și a dat să fugă. Iar femeia l-a prins de haină și i-a dat-o jos.
- Nu, hainele astea nu-s ale tale … ți le-a dat Anaconda și ți le cer înapoi, ca nu cumva, frumușel cum te afli, să creadă cineva că ești vreun domn, vreo persoană onorabilă.
"I le-am dat pentru că ale lui erau atât de rupte, că nu se mai putea ține petic pe petic după spălare", gândi Patricia și cu cerul gurii uscat încercă să articuleze ceva. Deși înțelegea perfect cine era bărbatul, ar fi preferat ca nimic din toate astea să nu fie adevărat. Relațiile cu propria ei soră nu erau nici pe departe afectuoase, dar nici într-o mie de ani nu s-ar fi simțit capabilă să-i facă una ca asta și ceva în adâncul inimii ei rezonă ultragiat și îngrozit. Brusc își aminti că mâna lui Horia Halvageari fusese de data aceasta mesagerul destinului: el trăsese scrisorile câștigătoare. Să fi fost faptul că n-o suferea pe Giuli o ispită ca tocmai fratele ei să apară din cutie?