Subiecta studiului meu e în ultima vreme preocupată de sănătatea lui Bufli. Copilul se învinețește urât de tot, se sufocă și-l apucă tot soiul de pandalii … dar viața merge înainte cu o enervantă lipsă de originalitate.


Studiu de caz: orgoliul matern = permutare în plan secund a mândriei de sine.

Ziua Copilului se sărbătorea cu fast deosebit și toate mămicile veniseră aici să-și vadă copiii recitând poezii, jucând în scenete și cântând. Era firește, o reprezentare în mic a orgoliadei care e în genere viața: un prilej de etalat toalete, mașini și bărbați, pentru doamnele unui oraș ce începuse să fie prosper. Prilej de altfel pe care nu-l scapă nici o femeie din orice mediu ar proveni ea, cu adaptarea corespunzătoare a mijloacelor.
- Bună ziua, doamnă Zgarbur. El este soțul meu, l-ați mai văzut cred.
S-a așezat în rândul întâi în mica tribună organizată în aer liber, în spate. Un balon s-a desprins și i s-a așezat în brațe. Fox i-a dat un pumn balonului, l-a trântit la pământ și l-a spart și gluma n-a plăcut doamnei de lângă ei, dar el n-a părut să se sinchisească. Ea a privit cu atenție în jur. Câteva dintre mămici păreau să-i returneze privirea cu ostilitate. Asta n-o mira, dar parcă i se părea că distinge în ochii lor ceva ironie și în plus ceva conspirativ, care nu-i plăcea. În fine, show-ul a început. A distins-o pe scenă pe Teacher, profesoara de engleză, bătrânitura aia care se uita la ea ca la felul cinșpe. Au apărut și au cântat în engleză câțiva copii costumați care mai de care, apoi a spus fiecare câte un limerick, o mică poezioară absurdă, după care mămicile s-au hlizit și-au aplaudat. L-a zărit și ea în spatele scenei pe Andrei-Cătălin, îmbufnat și aproape gata să plângă, cu costumul lui de pinguin boțit; când a dat ochii cu ea, a pus capul în jos. Ea s-a congestionat la față și a început să se foiască, dar Fox i-a făcut semn să stea cuminte. A urmat un fel de scenetă, piesă de teatru sau ceva în genul ăsta, ea una oricum nu-nțelegea mare lucru și era prea furioasă s-asculte explicațiile lui Fox. După ce întreaga paradă a talentului și deșteptăciunii juvenile s-a terminat și micii actori merituoși au fost felicitați de părinții care s-au îmbulzit, Carmen și-a recuperat și ea copilul.
- De ce n-ai cântat și n-ai recitat și tu? a fost desigur, întrebarea pe care i-a pus-o.
- Pe mine nu m-a lăsat, a răspuns băiatul cu buza de jos răsfrântă și în momentul acela chiar avea un aer de pinguin rătăcit, prostănac și caraghios.
- Cine nu te-a lăsat?
- Ea, a zis el și a arătat-o cu degetul pe profesoară, care devenise centrul unui mic grup de părinți ce gesticulau veseli și zgomotoși. Și îndată ce a rostit vorbele, s-a pornit pe dat apă la șoricei.
Carmen Zgarbur n-a zis nimic, doar s-a congestionat și mai tare la față, i-a făcut semn lui Fox care se uita aiurea și a pornit cu băiatul ei de mână spre mașină.
Câteva ore mai târziu, acasă, cel mic a făcut din nou o criză: de data asta până și ursulețul de pluș imens a căzut la pământ de spaimă.


- Aș vrea să știu de ce băiatul meu n-a fost distribuit în piesă!
- Pentru că n-a fost în stare să-și învețe rolul. Pentru că nu e-n stare să-nvețe niciodată nimic.
Copiii au râs. Deși nu erau încă la vârsta ingrată când caracterul se formează și nu știau ce-i aia invidie, ceva pus de-o parte tot aveau pentru Andrei Cătălin Zgarbur, grasul care nu le împrumuta niciodată jucăriile și mașinuțele lui sofisticate și scumpe.
Se aflau în curte, strânși în jurul lui Teacher și apariția doamnei Carmen fusese intempestivă și furioasă la culme. Bătrâna a privit-o cu satisfacție, după ce i-a trântit în față cuvintele și ochii i-au sclipit cu răutate.
Cum adică nu învăța nimic? Poate că nu era învățat cum trebuie!
Zău? Cine putea contesta meritele unei profesioniste emerite ca ea! Una care fusese o elevă tot la fel. O proastă care ajunsese unde ajunsese așa cum toată lumea știa prea bine.
Cum???
Și ce să iasă dintr-una ca ea și o pasăre călătoare care se dădea drept tată?
- Cât timp eu voi preda aici, nimeni nu va fi favorizat pentru că are bani, dacă n-are nimic în cap.
Carmen Zgarbur a tăcut. Umilirea ei părea definitivă, pentru că nicio umilire nu e mai usturătoare decât aceea pe care o înduri pentru copilul tău, în fața altor copii. I-a întors spatele. A făcut câțiva pași spre poartă și a vrut să iasă. Atunci, brusc și-a adus aminte că mai rămăsese o soluție. Că un singur lucru avea randament letal și nu dăduse greș niciodată, așa că s-a întors înapoi.
Copiii au scos un „eei” uimit, iar paznicul grădiniței a venit fuga, atras de zgomot și când a văzut, și-a dus mâna la gură.

- Și mami, uite-așa a plesnit-o, pac, pac! a povestit gesticulând prin aer băiețelul mamei care fusese de față la prima criză a lui Andrei-Cătălin Zgarbur. Parcă Ticeăr eram eu, iar ea era Ticeăr, a adăugat contrariat, fiind convins până atunci că numai copiii pot încasa palme de la adulți.
A doua zi Teacher n-a mai venit să predea. Au aflat că-și dăduse demisia.


După ultima criză eu am șters-o englezește din oraș lăsându-i vorbă Zgarburei că o s-o sun. Am aflat că l-a dus pe bufli la doctor și că are ceva nasol de tot la inimă, o malformație care trebuie corectată cât mai repede. O consolez că medicii exagerează întotdeauna ca să le iasă gogoașa și mă dau la fund.
Dacă aș mai putea avea compasiune pentru semenii mei, probabil că povestea micuțului – în fond nevinovat participant la o cursă a cărei miză e viața sa – m-ar înduioșa. În loc de asta îmi fac loc comod în fotoliu, undeva foarte departe și în siguranță, și asist la spectacol. Mai mânuiesc din când în când telecomanda, în persoana lui Ashley, my dear and faithfull Ashley, care mi-a luat locul, după cum își dorea de mult, la postul de observație românesc, undeva în apropierea protagoniștilor, ca să schimb unghiul de redare. Mai am și un spion secundar, în persoana lui tanti Marica, servitoarea din casă pe care am cointeresat-o material și nu numai.
Problema care se pune este aceea a unei operații în străinătate (a confirmat diagnosticul și un medic din București) și desigur aceea a banilor. Mă felicit c-am șters-o fiindcă se pare că Doamna nu dispune de atâta lichiditate și aflu (fără să mă mai mir de ceva) ce mamă responsabilă e. Dacă și-ar vinde măcar una din proprietățile imobile ar scoate probabil costul operației! Dar nu … probabil că dac-aș fi rămas la dispoziția dumneai, ar fi încercat să mă mănânce de banii pe care presupune că-i am. În fine, jumătate din sumă tot are, dar … mare e imaginația omului hoț.
Aflând că Zgarbura a vrut să pape fondurile de binefacere ale unei cucoane bătrâne și cam dilii din capitală, care a pus condiția s-o vadă și s-o „evalueze”, nu pot să nu râd, căci mi-o închipui pe maică-mea, misionara carității, în postura cucoanei cu pricina. Viața îmi pune la cale – cum nici măcar în ficțiunile mele cele mai trase de păr n-am îndrăznit – o întâlnire între cele mai detestate personaje ale vieții mele. Că, vorba lui nenea Borges, ajunge o singură repetare pentru a demonstra că timpul e o înșelătorie. O văd pe băbătie cântărind o din ochi și dându-și seama de cum a deschis gura, cu ce poamă are de-a face. L-a adus, firește și pe Andrei cu ea, ca să impresioneze, dar aici nu-i ca datul locului în tramvai, e chestie de viață și de moarte. Pe culoar, în anticamera babei mai șed încă o duzină de femei cu plozii de mână, ca ea. A luat leapșa, cum au luat sute de inși pe care mămica i-a inspectat și le-a făcut dosar negativ. Nu-i nimic, așa-i trebuie. Noroc că are balta pește. Devin din ce în ce mai curios – o să umble la pușculiță în cele din urmă?

Constat ceea ce bănuiam de mult: că în fond nu ține grozav la progenitură, rolul de mamă se vede că n-o prinde, dar deh, dacă-l crede veriga fundamentală în lanțul care mă aduce înapoi de fiecare dată … Încerc să mă apropii de psihismul ei, să fac pe Freud și să-mi înțeleg personajul. Ea care face risipă de bani când își cumpără „acțiuni de statut social” – adică orice înseamnă chestie de opulență și laudă. Cu siguranță, acum nu-i vorba de laudă, ba dimpotrivă, bani scoși din buzunar pentru asta ar însemna deturnare de fonduri, de la fondurile ei de „propagandă” … interesant, cred că așa gândește.

*

Doamna Doinița Popescu tocmai dăduse porcului de mâncare, timp în care televizorul din tindă își debitase în gol știrile și imaginile colorând fantezist pereții. Într-un moment de mare inspirație a intrat în casă și privind ecranul, a rămas înțepenită de mijloc. A vrut să-și cheme neghiobul de bărbat, dar acesta se afla în grădina din fund, cioplind araci pentru roșii, și n-ar fi putut-o auzi.
- Vă vom prezenta dragi telespectatori, în emisiunea viitoare, povestea șocantă a unui copil grav bolnav de inimă, venit cu mama lui tocmai din Ardeal, care trebuie să strângă 60 de mii de euro pentru o operație în Franța, programată peste trei luni. Au venit la noi, pentru că ei știu că noi nu dăm greș niciodată. Cei care ni se adresează au mari șanse să-și vadă problemele rezolvate – asta pentru că dumneavoastră sunteți buni, generoși, sufletiști, ne urmăriți și aveți încredere …
Colajul n-a durat mai mult de treizeci de secunde, dar sufletista telespectatoare a recunoscut ambele personaje și și-a frecat mâinile, socotind că o ocazie ca asta nu ți se oferă de două ori în viață.

Mama și copilul au așteptat pe culoar, până ce emisia s-a terminat. Realizatoarea a apărut în fine, însoțită de o altă individă micuță și blondă. Carmen Zgarbur a intuit că era ceva rău la mijloc dacă i-a convocat aici, atât de neprotocolar. Chiar și pentru o televiziune de provincie, cu audiență limitată la două județe, lucrul părea nefiresc.
- Secretara mea a primit un telefon, azi-dimineață. Nu mai puteți apărea în emisiune, vineri.
- E cu neputință. Ce vreți să spuneți?
- Am primit un telefon. Ni s-a comunicat că dispuneți la Dvs. în oraș de o avere de zece ori mai mare decât valoarea pe care o pretindeți de la mila publică.
Carmen Zgarbur s-a învinețit.
- E o minciună sfruntată. Nu dispun de nici un ban.
- Bine. Oricum nu mai puteți intra vineri. Veți fi reprogramați. Trebuie în acest caz să facem o anchetă socială. E reputația noastră în joc, cred că pricepeți.
Cine a putut să fie în spatele afacerii, cum s-a aflat de ea aici, la sute de kilometri distanță, ea care nu-i decât o obscură baroneasă locală, asta n-a priceput-o niciodată. Doar eu care știam destinația de zile fericite a lui Făt-Frumos și a Cozânzenei, am făcut, când mi s-a povestit, legătura.
Zgarbura a plecat fără să zică nici da nici ba, dar pricepând că dacă nu se retrage la timp, i se poate înfunda rușinos. Dincolo de ieșire a oprit-o cineva care-a ajuns-o din urmă. Era blonda de la televiziune. I-a spus: vino la șase la fast-food-ul din Eminescu, să stăm de vorbă.


S-a dus la întâlnirea cu blonda, a intrat în fast-food și a zărit-o la o masă. S-a așezat lângă ea după ce a luat un pahar de suc.
- Ce voiai să-mi spui?
- Că pot să te ajut. Ceea ce nu se poate face într-o emisiune se poate face în Internet.
- Cum adică?
- Internetul nu e ca o televiziune, sub un anume control. E teritoriul nimănui. Ca vestul sălbatic. Poți tâlhări pe orice cu mască, cu condiția ca victima să fie suficient de naivă sau să nu-i pese.
Carmen Zgarbur a privit-o lung, un pic cu suspiciune.
- Îți construiesc un site pe Internet. Adică i-l construiesc fiului tău. Un site pentru donații. Nu-i prima dată când fac așa ceva.
- Și n-o să se întâmple ca aici?
- O, nu, a râs blonda. Sunt convinsă că cei care ți-au făcut figura sunt cam ca tine … pun pariu că habar n-ai cum se deschide un calculator.
Dacă n-ar fi depins de cea din fața ei atât de mult noua și nesperata șansă ce părea să-i surâdă, Zgarbura i-ar fi răspuns cu siguranță obraznic, dacă nu cumva ar fi și dat-o cu capul de toți pereții. Dar așa, a ascultat cuminte mai departe raționamentul interlocutoarei sale.
- La un site au acces multe persoane din străinătate care dispun de bani. Nu pot lua legătura unii cu alții, fiindcă nu-mi las decât eu o adresă de contact. Nu există linie telefonică. Cum preferi, să-ți vină banii acasă sau să deschizi un cont în bancă?
- Să deschid un cont, a răspuns iute Carmen.
- Atunci așa vom face. E incredibil câți oameni sunt doritori să facă bine, după cum probabil ai intuit când ai venit la noi.
- Și îmi garantezi că se vor strânge în trei luni 60 de mii de euro?
- Ceea ce-ți garantez e că se va strânge dublu, multă vreme de aici încolo. Dar tu nu vezi decât ce se strânge în trei luni. Îndată ce a trecut perioada de grație, schimb pe site anunțul cu numărul contului. Restul va intra în contul meu. Facem târgul? Ce zici?
Cărmenuș a apreciat rapid oportunitățile. A fost de acord. Un singur lucru a frământat-o. Cum de nu-și trăgea blonda toți banii pentru sine? Ce-o determina s-o ajute când ar fi putut doar să se folosească de povestea ei?
Răspunsul a fost oarecum surprinzător.
- Nu sunt numai escroacă, a declarat blonda privind-o pe sub gene, sunt mamă ca și tine. Un lucru să știi, însă. Că dac-ar fi să fie, mi-aș vinde și pielea de pe mine, aș scoate-o ca pe-o haină, nu doar că mi-aș vinde casa, mașina și celelalte ce-aș mai avea. Dacă nu-ncerc să te trag în piept, n-o fac fiindcă îmi dau seama că Andrei-Cătălin e mai neajutorat decât un copil cu mamă proletară …

Povestea asta mi-a spus-o după ce s-a întors victorioasă din Franța. Evident că i-a răspuns că așa ar fi făcut și ea, dacă alte metode n-ar fi mers. De altfel, jumătate din sumă a pus-o din economiile ei. Nu s-au strâns chiar atâția cu site-ul. Dar bănuțul proletarului, pus unul peste altul i-a folosit. Bufli s-a trezit din somnul anesteziei cu un mic element mecanic în piept. Și cu certificat de garanție – a scăpat de probleme pentru tot restul vieții. I-a însoțit un medic român la spitalul francez și tare-mi vine să cred că iubita mea n-a rămas indiferentă la farmecele dumnealui și invers – prea mi-l laudă. I-a trecut supărarea și pe mine că n-am fost de găsit în perioada de mare zbucium – cu ocazia asta și-a dovedit ei înseși că e fată mare și se descurcă singură.
*

Pădurea în care ei doi făcuseră dragoste prima dată se schimbase, cum toate se schimbă, de nici o amintire din trecut n-o mai poți recompune exact. Restaurantul construit în poienița din față transformase primul ei hectar în parc de promenadă. Fănuș a căutat îndelung un loc de parcare, dincolo de șirul multicolor de mașini ce ocupa acostamentul drept – niciodată nu se pricepuse să parcheze altfel decât cu fața și n-ar fi vrut tocmai acum să se riște. A coborât, s-a așezat pe o bancă și s-a uitat, distrat, la fețele oamenilor veniți la picnic. La femeile cochete ce treceau alături de bărbații lor, de prietene, de copii. Și-a închipuit că e la o prezentare nu de modă ci de destine. Când s-a plictisit de jocul acesta a încălecat banca de-a-ndoaselea și le-a întors spatele. Atunci, pe fondul întunecat al brazilor s-a mai scris odată povestea vieții lui. A revăzut-o pe Carmen Zgarbur și pe toate celelalte: pe colega roșcată de la poștă, pe prostituată, pe doctoriță, pe partenera de accident, pe amazoanele care-l nenorociseră. I s-a părut că de fapt era una și aceeași femeie care-și scotea și punea altă mască, într-un fără sfârșit și grotesc joc, cu o energie inepuizabilă. I-a revăzut apoi în minte pe Riți și pe Doinița, de care tocmai se despărțise pe ziua aceea. O întrevedere scurtă, după care s-au dus în vizită acasă, la mătușa Popescu. Riți îl luase de o parte și îi mărturisise cât de puțin își cunoscuse femeia căreia îi încredințase viața: țipa la el de-i intra inima în fibrilații. Știa că infirmitatea îi face pe unii oameni nesuferiți, dar Doina nu mai trebuia să se simtă acum infirmă, având un soț ca orice femeie normală. Care soț, când era trist stătea ore în șir afară uitându-se la trecători și mângâind câinele, o cățelușă ce părea că se atașase de el și era singura care-l răsplătea cu iubirea ei de animal. Până și de aici îi ieșiseră vorbe. Avea vecini foarte răi.
- Îmi vi-vi-vine să-i bat și-și pe ei, și pe ea, dar nu-nu pot.
- Știu că nu poți și nici nu trebuie. Mai ții minte, la școală pe băiatul doctorului, pe lunganul ăla sfrijit de Oscar cum îi zicem noi, când a început să-și bată joc de tine, când ți-a zis "buboi în curoi" și eu m-am urcat pe bancă, să fiu cât el și l-am bătut?
- Șșși băieții strigau – dă-dă-i Zgarbure!
- Cine a ieșit atunci de vinovat? Eu și cu tine am fost puși să stăm la colț în genunchi, și nu cine provocase tot scandalul. Eu nu mai sunt lângă tine să te apăr, dar e rândul tău s-o faci. Dacă simți că lucrurile nu sunt în regulă, las-o dracului și vino acasă.
- Nu-i chiar atât de simplu … oftase Riți.
- Doar n-o iubești?
Riți mai oftase o dată și Fănuș nu înțelese exact dacă era o negare sau o confirmare.
A revenit cu mintea în prezent, s-a sculat de pe bancă și a pornit de-a lungul aleii. S-a apropiat de un băiețel grăsuț care avea treabă cu o turmă de gândaci mici și roșii, decimându-i cu răbdare și sârg. Unu, doi, trei număra în timp ce-i aplatiza cu piciorul.
- Nu trebuie să-i omori, l-a sfătuit Fănuș, ei nu ți-au făcut nimic. Gândacii sunt rău veniți doar în casă, aici sunt în lumea lor.
Grăsunelul s-a întors surprins și l-a privit. Fane s-a simțit înduioșat fiindcă s-a recunoscut pe sine în copilul ăsta ce părea de îndestulat și de familie înstărită după îmbrăcăminte, dar lăsat de capul lui de vreo indiferentă mămică modernă. Copilul a sesizat și el ceva la străin fiindcă l-a interpelat râzând:
- Cine ești tu? Știi că semeni cu unchiul?
- Unde e mama ta?
- Acolo, a arătat copilul cu degetul dar Fane n-a văzut nimic în direcția aceea, decât un jeep staționat.
- Eu am mai mulți unchi – a spus iar copilul. Tu semeni cu acela din poză. Din poza unde mami e în alb, cu coroană albă pe cap.
- Cum te cheamă?
În clipa aceea au auzit un glas de femeie țipând și băiatul a zărit-o în capătul unei alei laterale pe mama lui.
- Mama, mama, vin acuma!
Fănuș s-a uitat și el și a văzut cum pe chipul acelei femei pe care a recunoscut-o brusc s-a zugrăvit pe dată o expresie de încrâncenare și dispreț. Stranietatea revederii lor, după atâția ani a împiedicat pe moment orice conexiune. Conexiune către cine putea fi unchiul alături de mama în alb.
- Mă cheamă Andrei Cătălin Zgarbur, a declamat copilul, accentuând pe ultimul nume, ca și când ar fi rostit un titlu de noblețe. Pe mama o cheamă Carmen, iar pe tata îl cheamă Fox. Tati, tati, aici sunt!
Bărbatul căruia i se adresau aceste vorbe a apărut deodată din față și momentul triplei priviri fatale n-a putut fi evitat.


Studiez cu mare interes reacția lui Ștefan Claudiu Zgarbur. Comportamentul lui față de mine, acum când știe adevărul. Mă rog, două părți din adevăr, cele care îl interesează pe el. Dacă nu l-aș înțelege atât de bine, m-aș putea distra copios când văd că am devenit un fel de fetiș, de obiect de legătură cu femeia de care nu încetează să fie obsedat. Și cu cel despre care a înțeles că e copilul lui. Nu-și poate ascunde emoția, roșește ca o adolescentă de câte ori ne întâlnim în salonul de la Maison du Primptemps. Știu că trebuie să avem o scenă … că ceva trebuie să se petreacă între noi. A înțeles, desigur, că băiatul e fiul lui, lucru asupra căruia eu personal n-am avut nici umbră de îndoială, îndată ce i-am văzut lui Fane pozele din copilărie. Asta trebuie să-i fi reparat și o parte din resentimentele pentru partea feminină – e clar că e în perfectă stare de reproducere, judecând după posterioritatea datei probabile a concepției față de incidentul amazonic. Zgarbura a fost întoarsă pe dos câteva zile, n-a adus în discuție nimic, iar atunci a pornit în trombă ca și cum s-ar fi temut că fostul ei bărbat ne va urmări. Cum nu i-am dat de înțeles că întâlnirea mi-ar fi spus ceva, lucrurile au continuat firesc între noi. Apoi a uitat de toată tevatura, pentru că s-a iscat din senin o altă furtună. Profesoara bătută a dat-o în judecată. Mi-am pus la bătaie farmecele ca s-o scot și de data asta din încurcătură. Cu alte cuvinte am intervenit iar în experiment. M-am dus acasă la unul din martori (singurul major și interogabil), paznicul de la grădiniță. Un vlăjgan cu frica lui Dumnezeu. Nu degeaba se spune că poți să-l bați pe fiecare cu propriile arme. Pe unul mort după bani, evident că l-aș fi mituit. Altuia sfrijit, i-aș fi arătat pumnul. Pe unul ca el, trebuia să-l fac cu argumente biblice să-și retragă declarația. Îl iau pe departe, cu faptul că n-avem dreptul să ne judecăm semenii. Îi povestesc de Iisus care a stat la masă cu vameșii și a iertat-o pe prostituată. Ce știa el, omul meu, ce pricepuse din scena la care asistase? Fusese la mijloc în fond onoarea unui copil nevinovat. Îi povestesc de intervenția din Franța. Operație pe cord deschis. Face ochii mari. Mai adaug că bufli nu e copilul meu (lucru cât se poate de adevărat), că sunt doar tutorele lui (lucru cât se poate de fals), care va să zică intervenția mea e cât se poate de dezinteresată. Plusez și îl păcălesc cum că justiția o s-o condamne pe Carmen Zgarbur la cel puțin un an de închisoare dacă se dovedește delictul. Sărmanul copil – după ce că n-are tată, să rămână și fără mamă, așa bolnav cum e? (din nou minciună, că nu mai e). I-ar plăcea lui Dumnezeu, oare, una ca asta? Pentru o cutră bătrână care a încasat o palmă, acolo, pe deplin meritată în definitiv? Îl văd pe omul meu că ezită, e năucit ca iepurele în fața nevăstuicii după ce aceasta și-a făcut toate giumbușlucurile. A venit momentul decisiv, și mușc, asemenea prădătorului în cauză, fără să stau pe gânduri.
- Nu-i așa că îți vei retrage declarația?
- Să mă sfătuiesc cu duhovnicul.
- N-are rost să-l smintești. Nu-i vei putea povesti tot ce ți-am povestit eu matale. Ia domnule, înapoi declarația.
Plec, convins că așa va face.

Așa a și făcut. Iuf! Zgarbura a scăpat și de data asta! De mânia oamenilor. Mă amuz, în așteptarea rezultatului experienței. Să văd dacă o să pățească ceva ce n-are legătură cu oamenii.


Nunta cea triumfală a vărului Riți de la pensiune a avut câteva urmări insolite pentru Fănuș, fiind pentru prietenii și foștii lui colegi, un fel de revelație, chiar și pentru cei neinvitați, către care veștile au circulat pe cale orală. Mai întâi a fost roșcata de la poștă, fosta lui colegă. S-a declarat dezolată că a putut fi atât de proastă încât să respingă un bărbat ca el. Cu oftaturi și priviri sfioase l-au întâmpinat și altele de la fostul lui serviciu. Și fete din sat, vădane ori divorțate mai tinerele sau mai ofilite. El i-a mărturisit Alinei că se simte ofensat de un asemenea stânga-mprejur vizibil și nerușinat, și punând evidentul succes pe seama averii a hotărât să treacă mai departe rece și neînduplecat. Sora lui a vrut din nou să-și spună părerea dar a hotărât și de data asta să nu-l supere. Cu atât mai mult cu cât se părea că reacția lui de acum nu era un simplu joc de-a uite dragostea nu-i dragostea. În ultimul timp gândurile lui luaseră o altă turnură. Era intens preocupat de altceva, de ceva anume, dar nu putea ști ce.



- Vreau să știu ce s-a petrecut între tine și Carmen Zgarbur. Absolut tot.
Oh, în sfârșit! Și mania asta distructivă a oamenilor, de a ști mereu! Curiozitatea a ucis pisica și o ucide de fiecare dată. Eu stăteam pe canapea în sufrageria de la parter, în semiîntuneric pentru că nu puteam dormi și mă plictisea să mă foiesc în așternut. El s-a așezat lângă mine și a pus, în fine întrebarea.
- Vrei doar să știi sau să cunoști? îi răspund. Să mai cunoaștem o dată amândoi, împreună?
L-am privit intens, cu un sentiment de deja vu, de parcă scena asta s-ar mai fi petrecut într-o sută de cărți și într-o sută de filme. Dintotdeauna mi s-a părut că întrevăd în Fane Zgarbur o matrice feminină populată fals cu trăsături biologice de bărbat; probabil că de asta nu place femeilor. Iar în acele clipe, feminitatea lui m-a frapat mai mult ca niciodată. I-am spus asta și am adăugat că, de altfel, în fiecare e deopotrivă ceva feminin și masculin rămas de pe vremea canalelor mülleriene, de pe vremea incertitudinii fetale când sexul poate pendula în oricare parte. Nu degeaba avem cromozomi X și Y, suntem femei-bărbați în timp ce surorile noastre născătoare sunt doar femei-femei. Nu degeaba Da Vinci a zis ce-a zis despre perfecțiune.
A ascultat tulburat pledoaria-mi seducătoare și mincinoasă (compusă din fragmente de adevăr), iar eu i-am vorbit în continuare despre orgasmul dublu, total, ca la melci. După ce i-am sedus mintea, am făcut iar ca nevăstuica. L-am îmbrățișat și mi-am lipit buzele de ale lui și i-am simțit reacția, involuntară, instinctivă, vulcanică și edificatoare.
- Te aștept în camera mea, i-am spus.
El a rămas un timp cu capul între mâini. Am auzit ușa mea deschizându-se după vreo zece minute și pe el în pragul ei. După cum mă așteptam să fie, n-a rezistat tentației.
- Blestemat să fii, a spus. După cum sunt și eu.
Am făcut într-o nebunie repetată schimb de trupuri. Și de vieți. Ne-am iubit ca melcii.

*

I s-a părut că distinge două siluete: pe el și pe străin. Pe străin l-a văzut apoi urcându-se în mașină și plecând. A rămas în curte, cu rucsacul de voiaj în mână în semiobscuritate.
- Lasă-mă-n pace, nu mă atinge! a țipat Fane la vărul lui când acesta s-a apropiat de el, l-a salutat și i-a pus, ca de atâtea ori, mâna pe umăr în semn de prietenie.
Riți și-a retras mâna surprins și supărat. El care venise singur cu trenul de noapte, ca să-l viziteze după două luni în care nu se văzuseră.
- Lasă-mă, nu vezi? Nu simți că put a hoit, că sufletul mi-e rânced, c-a putrezit în trupul ăsta? Vrei să te molipsesc și pe tine? Nu mă mai pot stăpâni, sunt … sunt un …
- Dddar ce-ce ți s-a întâmplat?
„Am murit”, a vrut să răspundă, dar lacrimile au țâșnit din nou și vărul lui s-a aplecat și l-a luat în brațe fără să țină cont de cuvintele de dinainte. El a mai opus un pic rezistență, dar când a văzut că vâlvătaia din pântece s-a stins definitiv a priceput că nici o atingere omenească nu mai poate împrăștia sămânță de pericol.
- A-a-americanul … el … ce ți-a făcut? El e la mijloc, nnu-i așa?
- Mi-a omorât sufletul, frățioare, a spus. Asta mi-a făcut.
Și privind în jur lucrurile ce păreau în mod ciudat, aceleași din totdeauna, a mai înțeles că lumea se schimbase doar pentru el. S-a simțit vinovat față de bunul lui văr și frate, că a rostogolit fără să vrea spre el o bilă de foc din infernul lui personal, de neînchipuit. Și l-a mințit, blând, ca pe un copil căruia nu-i poți dezvălui cruzimea de neînchipuit a vieții, l-a mințit cu un adevăr mai puțin crud.
- Americanul este de ani de zile amantul soției mele, a spus și Panarițiu a tras un oftat înfiorător și a crezut că înțelege.