S-a răsucit pe partea cealaltă. Tusea a apucat-o din nou, apoi gheara din piept a sufocat-o și a vrut să cheme salvarea. I-ar fi fost mai ușor dacă Fox ar fi fost lângă ea, dar nu era și trebuia să se resemneze, cum se resemna de fiecare dată. Pe urmă a uitat, când s-a apucat de treburile zilnice – vizita la depozit, apoi la editură, la tipografie, la Andrei ca să-l ia acasă. Răcelile astea idioate. Sau fumatul. Apoi într-o altă noapte când s-a trezit din somn și n-a mai putut să doarmă și-a amintit discuția cu medicul care l-a consultat pe Andrei la întoarcerea din Franța. Au fost cuvinte aruncate, cărora atunci nu le-a dat nici o importanță.
„Cred că vreun nenorocit invidios mi-a deochiat copilul, de a pățit așa necaz”.
„Dragă, doamnă, cu tot respectul, malformația asta e congenitală. A avut-o de la naștere, dar nu s-a agravat decât o dată cu creșterea copilului. Se poate activa dintr-o mie de cauze, efort, o viață dezordonată, un regim alimentar defectuos … dar mă rog, în cazul lui aș da vina pe creștere pur și simplu. Poate fi ereditară.”
Ereditar. Auzise cuvântul acesta, nu de mult, la judecătorie. Era legat de ideea de moștenire. A început să urle în noapte ca o fiară săgetată.


Dimineața crudă de după dezvirginare. Așa s-ar putea numi dimineața lui. N-am dezvirginat niciodată o fecioară. Până acum. Îl privesc cum se mișcă – ca un mort, îmi zic – și râd de absurditatea aprecierii. Ca să nu se mai gândească atât la el însuși, mă confesez lui, așa cum n-am făcut-o niciodată, și nimănui în afară de Ashley. Rămâne uluit (mai uluit chiar ca maică-mea) când află că Ashley e femeie doar în închipuirea mea. Îi vorbesc despre carte, despre Carmen care n-a contat deloc pentru mine, despre Ashley, despre editorul meu din New York, îl las să-mi răsfoiască agenda mea cu toate adresele. Uimit, mi-o dă înapoi, după ce se holbează la fiecare rând. Apoi îi vorbesc despre experiment.
Și a zis siderat:
„De ce aici? De ce acum? De ce cu mine?”
I-am răspuns, zâmbind ușor rușinat, ca un puști obraznic prins cu mâța-n sac, dar care știe bine că șarmul lui e prea eficient ca ceilalți să nu-l ierte repede. Pentru că nu eram nebun să-l fac în America, unde la tot pasul poți fi tras la răspundere pentru o ofensă cât de mică … și pentru că acolo sunt prea cunoscut … și în fine aici am găsit condițiile ideale, iar inspirația mi-a venit odată ce am întrevăzut arhetipalitatea personajelor, profunda, incredibila lor polarizare spre negru și alb, spre o abjecție desăvârșită opusă unui sublim ridicol. Și pentru că ceva m-a atras ireversibil aici …
M-a întrebat atunci: a meritat? A meritat experimentul tău toate astea? Toată această pângărire, toată această incredibilă suferință? Am recunoscut în fața lui și poate și față de mine însumi, pentru prima dată: în fond fusese vorba nu de o curiozitate cinică ci de o adâncă, adâncă de tot disperare.
M-a privit, s-a gândit o clipă apoi a spus:
„Pentru că te-ncăpățânezi să vezi cu urechile și să auzi cu ochii. De aceea nu l-ai putut nici vedea nici auzi pe Dumnezeu”.
Să nu cumva să cazi tu însuți în plasa experimentului, a mai zis. Cu alte cuvinte, m-a amenințat: să cumva să o pățești pe pielea ta. Am fost ușor tulburat, dar mi-am revenit repede. I’m a survivor, after all.
Sunt, nu-i așa, un supraviețuitor.


Ca de atâtea ori în trecut, mi-am recompus – din spusele altora și din amintirile ancestrale, inconștiente manifestate sub forma fanteziei – începutul intrauterin al vieții mele. De fapt chiar până acolo, până la uter a fost prima mea luptă. Mama a rămas gravidă peste „pilulă”. Micul comprimat cu hormoni ucigași n-a putut inhiba foliculul să se matureze și să se rupă, eliberând jumătatea mea feminină. Jumătatea masculină a escaladat ca un alpinist de performanță vaginul uscat și colul îngust și a ajuns la țintă. Așa am apărut eu, o mică celulă a corpului matern care, ca toate celulele lui știa tot ce știa corpul, tot ce născocea unitatea lui centrală – creierul. Am știut că acest corp nu mă voia. Așa că mi-am început odiseea, m-am zbătut disperat pentru viață. Am pornit pieptiș de-a lungul întunecos și alunecos al tubei ovariene prea puțin ajutat de mișcările ei încetinite de chimia aceea distrugătoare, știind că dacă aș fi căzut înapoi în întunericul pelvin m-ar fi nimicit numaidecât sistemul imunitar veșnic la pândă. Am trecut prin acel tunel al groazei și când m-am trezit într-un sfârșit în mucoasa moale, uterină, m-am apucat cu ultimele puteri și mi-am făcut acolo culcuș. Dar și acolo, pândit cum eram din marele exterior, de chiureta ginecologului, am comis prima potlogărie a vieții mele, am spus prima minciună: am pretins că nu exist. M-am făcut mic, m am pitulat pe o treime din cavitatea uterului, lăsând libere celelalte treimi să sângereze, să menstrueze, să se descuameze și să înșele. Apoi l-am văzut prin ochii maică-mii la televizor pe genialul cârmaci dând din mâini și mi-am zis că de acum sunt în siguranță. De altfel, ca orice femeie ce se pretindea cu frica lui Dumnezeu mama n-ar mai fi făcut nimic de acum, de când am îndrăznit să mișc. Așa că, trâgându-mi peste cap placenta ca pe-o plapumă caldă, am început să țip prin toți receptorii chimici, prin toate conexiunile neuronale, să-mi manifest prezența. Am prins s o drăgălesc și s-o drăgostesc pe dinăuntru pe mama, s-o co-interesez să lupte ca o tigroaică să mă aducă pe lume, neuitând să-i ard câte-o copită în ficat din când în când, drept pedeapsă pentru lipsa ei de iubire de la început și pentru proaspătul ei orgoliu prostesc de graviduță ce s-a împăcat cu gândul că va naște un fecior frumos.
Cochetez uneori cu ideea că de atunci mi s-a tras anormalitatea, dar ipoteza asta seducătoare și tentantă e infirmată imediat de teoriile științifice ca și de realitate. Câteva luni mai târziu, la celălalt mal al oceanului, sărmanul meu Ashely își începea și el povestea venind pe lume în faimoasa clinică specializată în fertilizări și fecundații asistate (pe atunci un simplu laborator de experimente, cvasi-clandestin), ca odraslă dorită cu disperare de un cuplu de nebuni bătrâni. De unde se vede că încălcarea oricărei voințe naturale, fie ea într-un sens ori în celălalt poate duce la „surprize” cu belea cum am fost noi doi (deși nici măcar teoria asta nu se poate generaliza). Probabil că adevărul e de data asta, undeva pe la mijloc: o fi existând o scânteie inițială, dar un mare rol joacă și împrejurările, drumul vieții.
… Și el? Ștefan Claudiu Zgarbur? Va fi fost îmbrățișarea mea contagioasă, ca mușcătura vampirului? Judecând după starea lui de desființare, cred mai degrabă că nu. Trag nădejde că experiența i-a fost însă de folos. Nu știu la ce, nu știu cum. Dar fiecare cărămidă de trăire se pune la temelia a ceea ce ajungi la un moment dat. Ajungi să fii fericit și gândindu-te să răzbuni suferințele din trecut realizezi că dacă scoți cărămizile de lacrimi construcția se prăbușește.


Carmen Zgarbur a coborât din jeep ca o furtună. A intrat în curtea pensiunii și s-a dus glonț la Fănuș care trebăluia în curte. L-a luat de guler și a-nceput să-l scuture ca pe un pom pârguit.
- Dacă știai, nenorocitule, că ești bolnav de ce n-ai spus? De ce te-ai însurat și de ce n-ai tras-o idiotule, cu prezervativ? Copilul meu a ieșit bolnav din cauza ta! Neam de handicapați ce sunteți!
Avea o expresie de nebunie, de disperare fulminantă și ceea ce rostea n-avea nici un înțeles. N-avea decât amarul înțeles al minciunilor care se încălecau acum peste adevăr, peste adevărul pe care nu voia să-l accepte.
- Tu ai fost atunci? a rostit el încet. Andrei este copilul meu, nu-i așa?
- Da, este! a țipat ea și rostirea acestui adevăr a ușurat-o pe moment ca și cum i-ar fi dat o lovitură mortală. Dacă spui cuiva te calc cu mașina, a adăugat.
- Carmen, eu nu sufăr, fizicește, de nimic. Nu știu de ce boală suferă Andrei, dar dacă zici c-a moștenit-o de la cineva, n-a moștenit-o de la mine.
Fraza a făcut-o să piardă și bruma de luciditate pe care o mai avea. A început să-l izbească frenetic cu pumnii în piept și umeri până când deodată s-a oprit și s-a tras la o parte. Peste umărul lui a văzut-o pe coana Frosița cu o oală de pus rufe intime la fiert din care aburii ieșeau amenințători. Și-a amintit de stropii care au sărit dintr-o oală de același fel când soacra o alungase din casă. Atunci n-au nimerit-o. Acum însă i-a simțit în închipuire mușcându-i pielea și a fugit spre mașina ei.

Ioi! Bomba zilei! Ba chiar a lunii, a anului sau a întregului meu experiment? Cine și-ar fi imaginat că Doamna o să se convertească la credință, și încă la una ferventă? Parcă nu ea se mira mai deunăzi că ne-nchinăm unui Crist pălmuit și batjocorit, parcă nu ea a răspuns trufașă când i-am vorbit de pedeapsă „nu vezi ce tare m-a pedepsit până-acum”? Distracția mea este mare, pentru că mă amuză modul în care și-l închipuie pe Dumnezeu, ca pe un bătrânel cam naiv și impresionabil la lacrimile cucoanelor frumoase, iar pe sfinți – ca pe niște înalți funcționari coruptibili cu laude, prezențe la biserică și daruri, care te lasă sau nu să ajungi până la El. Cu toată necredința mea (sinceră) și n-aș îndrăzni să-i acuz pe cei din Ceruri de lucrurile de care ea, în falsa ei credință îi crede capabili. Doar I-am suspectat de indiferență. Dar vorba aceea, e greu să descoperi America și să nu-i pui numele tău … Despre modul foarte negustoresc și curvăsăresc în care dumneaei privește religia (nu esențilamente diferit de al mămichii), m-am edificat pe deplin la ultima mea întrevedere cu coana Marica, pe care am descusut o după câteva minute de mare intimitate petrecută între noi doi. După iha-iha, mi-a povestit cum și-a făcut un altar cu icoane acasă, cum l-a bumbăcit pe bufli de s-a pișat pe el când a înjurat de cele sfinte … în fine … ce minuni face boala în viața omului. Nu concepe că ea ar putea trece prin calvarul prin care a trecut fii-su … i se pare o enormitate să se opereze … spaima omului ignorant din totdeauna. Acum e sinceră în disperarea ei, pe cât de sincer ești când n-ai sentimente față de alții dar te iubești amarnic pe tine însuți. Mă tentează să privesc îndeaproape lupul întors în blană de oaie, scroafa căzută din copac.


Lumea s-a îmbulzit încă de la intrarea în curtea mânăstirii. Era zi de sărbătoare și oamenii – țărani și orășeni, veniseră din tot locul și din toată țara. Sfânta pe care o prăznuiau era stăpâna spirituală a regiunii, foarte iubită pe-acolo și pretutindeni. Se știa că e făcătoare de minuni.
Carmen Zgarbur n-a putut intra cu mașina. A mers pe jos, alături de ceilalți, în timp ce tanti Marica și Andrei au așteptat-o la locul de parcare. S-a străduit, cum se străduia de la o vreme, să fie bună. Nu pusese niciodată preț pe asta fiindcă a crezut că nu folosește la nimic. Dar acum când descoperise că totuși folosește la ceva important, privea la cei din jurul ei care nu se supărau când erau împinși sau dați la o parte de cineva mai grăbit, sau călcați pe picior. Erau o mulțime cucernică și blândă.
- Te-ai spovedit, drăguță? a întrebat-o o femeie, văzând-o străină de loc și cântărind-o după port că trebuia să fie una din acele doamne cu stare venite pentru necazuri ce nu făceau distincție între oameni.
Se spovedise, dar obișnuită atâta amar de ani a minți, nu spusese tot adevărul. Canonul fusese mic și ea se crezuse iertată de tot, ca și cum ceea ce ascunsese în fața preotului ar fi rămas pe veci îngropat în uitare. Auzise de altfel că Dumnezeu era bun.
A asistat de data asta la slujbă ca pe ghimpi. Ceva o împiedica să stea locului și o îndemna într-ascuns s-o ia la goană, de parcă egregorul așezământului ar fi înspăimântat ceva primitiv în ea, dar dorința de a rezolva pentru ce venise a fost mai puternică. A ajuns în fine, slujba la final și ea s-a putut apropia de racla cu sfintele moaște, a sărutat veșmintele, și-a spus în gând păsul și a lăsat obolul în cutia de alături. A primit apoi mirul de la preot și a luat câteva cubulețe din pâinea sfințită.
După ce a ieșit din incinta mânăstirii, făcându-și loc în marea de oameni a observat că în urma ei se ținea un bărbat în vârstă, cu o figură frumoasă, de sfânt parcă, cu o barbă albă și lungă. S-a făcut mai întâi că nu-l vede și nu l-a băgat în seamă.
Bătrânul însă părea să n-o slăbească cu privirea. A intrat în cele din urmă în vorbă cu ea și și-au spus de toate, iar ea a fost nevoită să-și mai formuleze o dată dorința și să povestească despre sine.
- Þi s-a dat o șansă acum, să te speli de păcat, dar … ai să faci întocmai? Sau după ce te vei face bine ai s-o iei de la capăt?
Ea a fost uimită de întrebare: uimită că i s-ar fi putut pune asemenea condiții. Cum adică, contractul nu expira când decidea ea? Odată ce va fi obținut înapoi sănătatea mult dorită?
- Am auzit că Dumnezeu e bun, a răspuns. Când ești bun, faci bine fără să mai ceri pe urmă ceva în schimb.
- Nu crezi că trebuie să fii și recunoscător, chiar dacă nu ți se cere nimic?
Ei i se părea ciudată insistența bătrânului, care părea să-i cunoască sufletul, care părea s-o cunoască atât de bine. S-a gândit o clipă la ce i s-ar fi putut cere în schimb și firea ei cea adevărată s-a arătat de după perdeaua pe care o confecționase și a conchis că individul venise acolo special s-o zgândăre și s-o enerveze.
- Bine, a spus, deschizând portiera mașinii, la care ajunseseră, acum te rog să te dai la o parte că vreau să plec, și severitatea privirii l-a făcut pe om să se mai uite o dată lung la ea înainte de a face cale întoarsă.

*
Fănuș tocmai a apucat să lase din mână receptorul. I-a spus „te mai sun eu” lui Riți și a ieșit precipitat în curte fiindcă i s-a părut că aude zarvă. A văzut-o pe tanti Jenica, i-a văzut și pe alții. Și i-a sărit inima din piept când și-a văzut sora dusă pe brațe.
- Doamne Sfinte …
- … Am găsit-o așa pe stradă.
- … Accident?
- Un cal negru. A accidentat-o un cal negru.
El s-a uitat ca prostit, apoi revenindu-și a luat-o pe Alina din brațele lor și a țipat la ei că n-au chemat imediat Salvarea și că au pierdut atâta timp de au adus-o aici.
Câțiva bătrâni s-au uitat unul la altul și unul a spus. Eram la fântână când a căzut și n-am văzut nici un cal. Doar ea repeta întruna că văzuse calul negru și că el o lovise cu copitele în frunte. Nu-i treabă curată au conchis oamenii și Fane a dus-o pe fată la oraș la spital cu mașina și medicii au spus că n-avea nimic rupt.
Dar gura satului a tocat mărunt întâmplarea și și-au dat cu părerea fiecare și l-au bănuit pe țiganul cel tânăr care umbla pe la ușile lor cu negustorie, de lucruri necurate. Nu era un secret că blonda de la pensiune îi luase mințile. Un alt om din sat murise acum ceva timp pe deal, în pădure, cu țeasta crăpată și asasinul nu fusese găsit, dar suspiciunea se îndrepta tot spre locuitorii din ghetoul de la marginea orașului, de la poalele celuilalt versant al dealului. Spiritele s-au încins și pricina s-a umflat mai ceva ca pâinea în cuptor.
Când Fane s-a întors i-a găsit pe oameni adunați. Să-ți găsești vecinii adunați așa în geana amurgului să le citești moartea pe fețe și să mai ai pe deasupra și grija surorii suferind de ceva a cărei cauză n-o știi … într-o stare normală ar fi fost prea mult pentru inima lui. Dar așa inima lui pustiită și-a aflat o dureroasă, imperativă trezire. S-a pus în fața oamenilor și aflând de intențiile lor le-a vorbit: ce vreți, să mergeți să le dați foc la blocuri, ați înnebunit, să-i alungați, de ce, ce probe avem împotriva lor, și dacă e unul vinovat de ce trebuie să fie martirizați toți? S-au mai petrecut lucruri ca astea în alt colț de țară, vreți să se întâmple la fel și cu voi, să plătească pe urmă neam de neamul vostru să ajungeți să vă vindeți casele și să vă lăsați nevestele și copiii pe drumuri? Oamenii s-au rușinat și s-au împrăștiat pe ulițe. El a rămas aproape singur. Ultimul din oaspeții pensiunii, un reporter canadian a filmat scena. Au intrat amândoi în curtea de la Maison du Printemps , cronicari ai unei tragedii amânate.