agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-27 | | De un an de zile trece prin regiunea noastră un fliviu invizibil care te face și dacă ai motive și dacă nu ai, să te simți dărâmat, nefericit, fără șanse de redresare. Prietenul meu Þiu, a adoptat față de fluviu invizibil o atitudine agresivă. Râde din senin, și tot din zece în zece minute strigă în gura mare: Ce viață plină de satisfacții am! Eu, contrar lui Þiu, instinctiv, m-am lăsat moale, târât la vale de murmurul valurilor descurajante. Nici nu-i de mirare atunci, că-mi evit prietenul, îl invidiez, plutește ușor deasupra blazării generale, are o energie debordantă, optimistă, inepuizabilă. ...Și, într-o bună zi, la colțul Librăriei Universității, dau nas în nas cu Þiu. Îmi sparge timpanele cu niște hăhăhăuri trase cu tunul, mă sufocă într-o îmbrățișare greco- romană, iar la sfârșit îmi șoptește: - Nu mai spune la nimeni ce viață plină de satifacții am, haide, te invit la vechiul nostru bar. Apoi, mă prinde de umăr și mă smulge de pe trotuar, cum aș fi un afiș lipit de perete. Luăm grăbiți, din mers, un taxi și ață la barul ce ne testase ca liceeni spiritul de orientare prin labirintul alcoolului. Lumea în bar, ca și mine, cocârjată pe la mese de descurajare, cu niște orbite largi de fantome care nu își pot focaliza privirile pe un punct fix. Iar liniștea din bar, lespede de mormânt. Oprit în chenarul ușii larg deschise, Þiu scoase triumfător un iiiuuiiiu ca și indienii călări ce atacă trenul albilor și dădu deșteptarea: - Bine v-am găsit mormolocilor! La o masă din adâncul discret al barului i-am văzut pe Jenu și pe Guli, bătăușii cartierului. Cu toții am copilărit împreună dar stridențele sonore ale lui Þiu avură asupra noastră efectul dinților unui fierăstrău puși direct pe creier. Cei doi bătăuși își ridicară autoritari mâinile, chemându-ne la masa lor. - Hăhăhă! se bucură homeric Þiu, nelipsiții mei prieteni! Se repezi la ei și-i îmbrățișă. Nu uită să le amintească: - O duc minunat, am o viață plină de satisfacții! Jenu cu Guli, negri la față din cauza fluviului, ca doi mineri uitați în adâncurile pământului, mormăiră: Dragă Þiu, nu-ți face griji, și noi avem o viață minunată!...apoi Jenu își puse capul în piept și începu să plângă liniștit, ho...ho...ho... Am rămas mut, stingherit, în fața acestei scene, însă în gând m-am pălmuit... Așa, vag, în general, nu dau doi bani pe omenire, o văd mărginită, incapabilă să se ridice deasupra unor reacții primare, dar acuma, Jenu, în loc să sară la bătaie, și-a acceptat senin în fața lui Þiu, condiția de înfrânt fără nici o rezistență și onare. Văzându-l că plânge discret, Þiu îl bătu consolator pe umăr, fără supărare, nu toată lumea avea energiile lui...apoi se uită la ceas. Câtă inconștiență! La ora aceea trebuia să fie în centru! Se ridică și din fuga calului îi aruncă lui Blaga, patronul barului, o hârtie de o sută. La atâta generozitate, Blaga ieși alături de Þiu pe trotuar, apoi cot la cot, cei doi dispărură către stația de taxiuri din apropiere. Rămași numai noi trei la masă, Jenu își șterse hotărât lacrimile și trase răspicat următoarea concluzie: - Săracul Þiu! Guli îi ținu isonul: - Vai de capul lui! M-am uitat atent la ei. Nu glumeau. - Ce să înțeleg?! Pleznește de sănătate. De câte speranțe are. Și ratații, distrușii de noi, îl plângem de milă! Jenu clătină grav din cap că nu-i așa. Deloc nu-i așa. Îmi argumentează. - Îl știi pe frate-meu Dorel. - Cum să nu-l știu?! - Și el sare pe pereți de fericire. Exact ca și Þiu. Îi replic înțepat. - Deci, n-avem dreptul să fim invidioși că ei au alte resurse?! - Măi omule, oftă Jenu cu regret, bați câmpii. Dorel, Þiu și alții ca ei, numai satisfacții și voie bună...ce crezi?... aparențele înșeală. Îl știi pe Dioclețian. - Profesorul? Cum să nu-l știu?! - Noi, continuă Jenu, și înțelept și filozofic, de bine de rău, înotăm. Mai o înghițitură de tristețe, mai o împingere în sus cu talpa piciorului proptită de fundul fluviului, șotânc, șotânc, înaintăm, ba nu, curgem, ce să ne dăm mari, curgem, dar ghinioniștii ăștia sunt predispuși la bulboane. De la Dioclețian citire. - Bulboane?! - Îi prinde vârtejul disperării și-i trage într-un adânc insondabil, ai auzit?...din care nu mai ies. Amin. Singura lor șansă este optimismul. Dar ce optimism?! De diamant. Nu mă leg de cele sfinte, dar ca la Hristos, călcarea pe apă. Le ajunge până la glezne, gata cu ei!... Și tu îi invidiezi! Nici nu știu cum mi-am luat rămas bun de la cei doi și-am ieșit din bar amețit de un sentiment nou, de ușurare și compasiune. Apoi, cum ar fi dat năvală peste mine o lumină plină de motive florale, m-am trezit alergând pe stradă cu mâinile ridicate. Eram un învingător. Rarii trecători, văzându-mă în starea aceea de exaltare își duceau degetul la buze, să tac, să fiu discret, anonimul dintre anonimi. Îi vedeam pe oameni tot mai mici, meschini și ridicoli, până într-un moment în care am avut revelația că sunt singurul punct fix din univers. - Este prea de tot, am răbufnit speriat, n-am stofă de revoluționar...și m-am oprit să mă ajungă din urmă liniștitoarea, balsamica revărsare a nefericirii umane... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate