XI

- Există un glas, Patricia, un glas al sufletului. La început e firav și se pierde printre celelalte: al mâniei, al amorului propriu, al fricii și al falsei datorii. Abia dacă-l iei în seamă, dar dacă ai ascultat o dată de el, el va reveni și va fi tot mai puternic. Le va acoperi pe celelalte și nu te va trăda, dacă nu-l trădezi nici tu. L-ai auzit și l-ai urmat … nu te teme că te va părăsi. Întotdeauna ai să știi ce ai de făcut.
- Mi-am închipuit că a „face binele” era o datorie imperativă. Că am fost de partea binelui ca principiu, că așa trebuia să fiu.
- Nu există așa ceva. Nu există binele ca principiu, cel puțin nu la noi, în credința noastră. Asta e o invenție a religiilor asiatice. Nu există bine și rău. Nu există altă valoare pozitivă în afara iubirii. Care primează în fața adevărului.
- Presa trebuie să slujească adevărul, ca valoare fundamentală.
- Tocmai în asta constă imoralitatea ei. Adevărul nu e un scop în sine. E doar un mijloc, oportun sau nu.
După pseudo-ultimatumul dat Giulietei, îl rugase pe Horia să vină la ea acasă, pentru prima dată. Nu-i mai păsa de privirile vecinelor, de potențialele bârfe ce se puteau naște, de nimic. Auzise ca printr-un zid propunerea lui, aceea ca ea să profite de vacanță și să continue singurul proiect al vieții ei care mai stătea în picioare. Povestea Tatianei. Odată ce ai făcut o promisiune solemnă cuiva, nu e bine să dai înapoi. Deși se îndoia serios că din mâinile și capul ei ar mai putea ieși ceva bun, recunoscu adevărul în spusele lui Horia. Mai mult, realiză că ceea ce îi cerea el i-ar fi făcut o mare plăcere, în ciuda implicațiilor care decurgeau de aici. Începând pe departe cu descrierea detaliată, ușor emfatică, a biroticii de vârf nou achiziționate de tatăl lui – un calculator cu imprimantă la care făcea diverse lucrări în particular, Horia o invitase să-și ducă lucrarea la capăt în apartamentul său din Constanța! Ideea unei vacanțe la mare, cu o gazdă perfectă ca domnul Halvageari senior, i se păruse o butelie de oxigen în sufocarea, în nebunia care nu mai voia să ia sfârșit și pe undeva, ceva tonic asemenea unei glume ce te face să râzi în hohote. Deși presimțea că jocul nu se putea sfârși decât cu o amară și dureroasă clarificare între ei doi, în starea aceea de spirit vecină cu dezastrul, acceptase temporara, purificatoarea găzduire, asemenea unei păsări ce mulțumește pentru cuibar.
Ieșiseră acum la plimbare. Se aflau dincolo de grădinile blocurilor, pe un teren imens, o câmpie coborâtoare, în terase, plină de resturi, de gunoaie și de ciulini terminați la capăt cu măciulii de puf, înalți cât un stat de om. O potecă șerpuia printre tarlale, și la capătul ei puteai ghici plaja. O mică plajă cât un teren de bowling, cu nisip grosolan și zgrunțuros, cu câteva bărci părăsite și miros puternic de alge.
- Iar iubirea, continuă Horia trebuie să fie nu doar pentru cei în suferință ci, oricât de contrar firii omenești ar părea, și pentru cel care prosperă, care se bucură, care e mai sus ca tine, mai frumos, mai deștept, pentru oricine. Și cred că asta e ceea ce ai descoperit tu acum, în mod atât de dureros.
- Știi ce discuție am avut cu tatăl tău, astăzi, când tu ai plecat după pâine și celelalte? Am vorbit despre … Revoluție. Și despre comunism. Mi-a spus ceva șocant. Că dictatura clasei muncitoare n-a venit, așa cum ne-am obișnuit azi cu toții să spunem, importată pe tancurile sovietice, ci călare pe ura oamenilor, a celor mulți împotriva celor puțini. Că aceia sunt cu adevărat cei vinovați, cei care au consimțit la răsturnarea dreptului semenului, și că au fost milioane. Că de aceea, un real proces al comunismului la noi e imposibil. Am rămas șocată. A atins un tabu. Un tabu păzit cu grijă de toată lumea. Dar m-am recunoscut în ceea ce a spus, apropo de ură, cu toate că pe vremea aia eu nici nu eram născută.
- Toate revoluțiile s-au bazat pe ură și pe invidie – și pe … adevăr. Pe acel gen de adevăr și de dreptate pe care ați pedalat voi. Nu e nimic nou. Mă întrebam doar când ai să-ți dai seama singură.
„Abia acum. Când e prea târziu să mai schimbi anumite fapte, care au dus la consecințe imprevizibile. Imprevizibile și ireversibile.” Cu puțin timp înainte de „îmbarcarea” spre Constanța, văzuse cu stupoare într-un ziar pozele comandate de ea. Cele ale proprietăților victimei pe care, dinspre partea ei, o „grațiase”. Intimitatea tot îi fusese până la urmă violată. Din păcate, traficanții de imagini nu se mulțumesc să-și vândă marfa o singură dată. Doar spusele acelei femei tinere, că nimic din toate porcăriile de genul ăsta nu se compara cu chinul sufletesc prin care trecea, îi mai aducea Patriciei o slabă consolare.
Oftând, se așeză pe nisip și el o imită.
- Cum ai de gând să abordezi reportajul … mă rog, scrisoarea?
Ce-i drept, întrebarea asta și-o pusese și ea. Material avea din belșug. Îi trebuia doar să șteargă cu buretele din minte tot ce se întâmplase în ultima săptămână și să-și concentreze întreaga atenție și energie. Să revină la lungile ore petrecute cu tanti Lenuța. Ar fi avut o poftă nebună să scrie tot, exact așa cum fusese spus, să-și descarce toată puterea slovelor prin prozaica tastatură de calculator și apoi să trieze, să aleagă ce ieșea mai frumos. Dar aici nu era ca la un film documentar, cu scene care cad la montaj. Totul trebuia urmărit unitar, trebuia ca scriitura să urmeze un plan foarte bine stabilit de la început, nu se permiteau dubluri de idei, și fiecare scenă de viață aleasă trebuia să prefigureze pe următoarea și să fie consecința firească a precedentei. Iar aici, în alegerea vârstelor esențiale atât pentru mamă cât și pentru fiică - pentru că povestea și-ar fi avut o extraordinară forță din relația celor două, din împletirea celor două destine - ca și în expunerea concepțiilor de viață ce le motivau, îi trebuia destulă pricepere și acel gen de șmecherie de care vorbise de atâtea ori în emisiune că le era necesară expeditorilor de scrisori care ajungeau să fie publicate de reviste ca Long-Life. Cei care aveau să-i hotărască tipărirea trebuiau nu numai înduioșați ci și convinși printr-un stil fără cusur că povestea era „vandabilă”. În plus, după primul pas, trebuia să urmeze și al doilea, cel crucial, acela în care povestea impactează, stârnește întrebări, răscolește amintiri și mai ales, aduce răspunsul. Asta depindea acum în primul rând și în mod eliminatoriu de ea; în bătălia aceasta a ei, prima cu adevărat nobilă, prima de până acum care nu implica un revers, o pedepsire cât de subtilă, o răzbunare, un renghi urât jucat altcuiva sau vai! - un șantaj, n-avea voie să se predea, nici să fie învinsă. I se părea că e ultimul scut împotriva mâniei Cerului, pe care o simțea atât de aproape. Și bineînțeles, în final Cel de Sus va hotărî soarta „personajelor” ei.
Rămânând pe malul mării până când înserarea, frigul și singurătatea îi goni înapoi, la focul din bucătărie și la fumul unei fripturi de berbecuț, Patricia derulă caseta reportofonului, recapitulând pentru ea și Horia, viața omului despre care urma să scrie. Horia devenise acum, la rândul lui confidentul acelei vieți. Își exprimă nerăbdarea să vadă ce va ieși din distileria computerului său din camera de oaspeți.


Viața mamei începea, desigur, cu acea vârstă a inocenței când sălbăticiunea din om nu se teme de nimic. Asemenea lui Adam și Evei, înainte de Păcat, nu știe ce e binele și răul. Grădina Paradisului copilăriei.
Primul contact cu Omul, cu Adultul, cu Fiara, în fapt prima amintire deslușită, de la patru ani și jumătate: fetița – Lenuța, și mama ei merg pe șoseaua care desparte satul lor de cel vecin, aflat la kilometri distanță. Le prinde o ploaie torențială și întunericul. Nici o căruță, nici un tractor, doar arareori câte un biciclist care pedalează grăbit. Se zărește la un moment dat o mașină ciudată, care pârâie, scuipă fum și trosnește. Oprește la semnele disperate ale celor două și ele se urcă. După un timp fetița vede că omul care conduce are ceva pe față, o arsură, iar unul din picioare i se termină cu un ciot de lemn și cum înfățișarea lui pare aceea a unui căpcăun din poveste, începe în naivitatea ei de copil să râdă de „nenea șchiopu” și-i șușotește mamei la ureche, nu suficient de încet. Ceea ce a urmat a rămas gravat pentru totdeauna în mintea și în urechile Lenuței. Acele zbierete, dați-vă jos imediat, p*zda mamii voastre, ploaia, fața cea cumplită și întunericul. De atunci a înțeles că Omul e periculos. Mai ales omul urât. Și a învățat un cuvânt nou, pe care avea să-l audă la viața ei, atât de des:
Mami, ce înseamnă p*zdă?
Un an și ceva mai târziu, mor părinții, amândoi. Ca orice copil atât de mic, n-a înțeles nimic. A plâns că mami și tati nu mai vin, apoi s-a trezit fără să știe cum într-o casă mare, cu mulți musafiri, cu o „mami” și un „tati” bătrâni și a crezut că ei au îmbătrânit atât de brusc încât ea nu-i mai cunoaște. I-a sărutat sfioasă din vârful buzelor, musafirii aceia au râs și și-au făcut cu ochiul. Apoi la masă, pe când „mami” se lăuda cu bunătatea bucatelor pregătite, fetița a dus lingura la gură și simțind fierbințeala care ieșea din metalul încins și din lichidul aburind, a făcut gura pungă și a început să sufle. Au început din nou să râdă acei oameni și unul a zis: coană Mario, năpârstocul ăsta nu prea îți dă dreptate în treaba cu priceperea matale la de-ale gurii. A fost corecționată neîntârziat, în spatele cortinei, fără martori, ca duduia Lizuca. A făcut pipi pe ea. P*zda mă-tii! Mămico, unde ești?
Mai târziu la școală, la ora de compunere, în fața învățătoarei uimite de atâta maturitate: părinții mei sunt cei mai buni din lume. Ei se sacrifică pentru ca eu să am de toate … N-a înțeles nimeni numărul de dresură – felicitări dresorilor.
La 15 ani a cunoscut din nou Grădina Paradisului. Paradisul nou – al iubirii. Băiatul acela frumos, brunet, numai potrivit cu ea, de se-ntorceau toate perechile de ochi pe stradă. Ea – un boboc de fată, frumoasa liceului. Au oprit-o într-o zi pe stradă un bărbat și o femeie, care i s-au prezentat drept părinții fetei cu care băiatul trebuia să se căsătorească. Au rupt-o ca lupii de turma de fete cu care mergea și râdea și care au rămas speriate undeva în urmă. Ele n-au auzit ce-i spunea acel bărbat dar au văzut fluturând prin fața ochilor fetei acele palme imense, murdare. Iar ei i s-au umplut ochii de lacrimi în fața acelei pângăriri de parcă palmele ar fi lovit direct în sufletul feciorelnic. Și s-a temut că urma acel moment de umilire publică, de înjosire a întregii ființe când palmele ce păreau că au o viață aparte se vor abate asupra ei. A doua zi a spus băiatului că nu simte nimic pentru el. El a plecat curând în armată și a murit în timpul unei aplicații.
Patriciei i se păru curios că reușise să scrie până aici fără emoție, concentrându-se doar asupra narațiunii. Probabil că emoțiile i se consumaseră, iar acum rămăsese doar acea imensă dorință a răscumpărării. Tonul era expresiv, fără cea mai mică nuanță melodramatică.
În viața lui tanti Lenuța se ivise în fine penultimul, marele și îndelung suportatul necaz, într-un fel, răzbunarea destinului: el s-a numit Costeluș Mărgeanu. Dacă a existat vreodată un eșantion, un exemplar reprezentativ pentru lipsa de omenie și de rușine a proletariatului dictator odinioară, cel pe care tatăl lui Horia Halvageari îl socotea în cea mai mare parte responsabil pentru proliferarea comunismului, Costel Mărgeanu îl întruchipa. Gata – după propria expresie „să se ia la bătaie și cu Dumnezeu”, dacă ar fi „îndrăznit” să-i facă vreo nedreptate (deși nu era o persoană religioasă în adevăratul sens al cuvântului, Patricia se înfioră transcriind cuvintele), tovarășul în cauză își pusese amprenta inconfundabilă asupra destinului Lenuței, Tatianei și apoi al cărții acesteia. Ce episod era definitoriu pentru relația celor doi soți? Unul care să spună totul, într-o pilulă concentrată? Poate acela în care femeia, după un discurs interminabil de-al lui, la care ea era nevoită să asiste țintuită și să-l asculte minute-n șir, a luat o scobitoare și a început mașinal să și-o plimbe printre dinți privindu-l cu acea expresie, menținută de-a lungul anilor pe care vecina ei o remarcase de la primele lor dialoguri: acel aer de tristețe umilă combinat cu un mic zâmbet al cutelor pielii ce părea îndepărtat și disprețuitor. În clipa când pumnul lui a trăsnit-o în cap, a crezut că sufletul o să-i iasă instantaneu din trup, ca un cocoloș de hârtie azvârlit la gunoi. Mai târziu, a auzit asta într-un film, din gura unui personaj și nu i-a venit să creadă că altcineva a putut simți exact la fel. Și-a înghițit cu greu sufletul înapoi. Și a trăit cu el așa, an de an. Ani în care cei doi au avut un copil, un băiat care le-a umplut mizeria existenței și le-a luminat-o. A venit apoi acea zi în care băiatul ajuns un flăcău frumos la vârsta adolescenței, s-a împiedicat și a căzut la o partidă de miuță pe maidanul din cartier, apoi piciorul s-a umflat și i s-a înnegrit. Iar acea negreală a urcat în sus până când i-a cuprins întreg trupul pe dinafară și pe dinăuntru. Moartea a survenit în mai puțin de trei zile. Din acest punct începea povestea Tatianei, copilul încă nenăscut și dorit cu obsesivă disperare de mama ajunsă de acum la vârsta la care, în acele vremuri, femeile începeau să se gândească la încuscriri și nepoți.
Obosită deja, mai mult de atâta rememorat viața altcuiva decât de atâta scris, Patricia salvă fișierul și scoase la mica imprimantă de birou ceea ce pusese în pagină până aici. Reciti fragmentul. Făcu apoi câteva corecturi, cu creionul. Și îndrăzni să-i pună un titlu, care i se păru potrivit.
Blestemul iubirii.
Suna prea patetic. Dar până aici se potrivea de minune.


Horia bătu la ușă dis-de-dimineață și așa cum îi promisese de mult, o invită în orașul lui natal, centrul vechi, la câțiva kilometri distanță în spațiu și la câteva zeci de ani în timp, în timpul magic al copilăriei.
Să te încumeți cu mașina pe străzile înguste și în rampă mai pronunțată ca la munte, în capătul cărora te aștepta perfid câte un hexagon roșu ce obliga la oprire cu sau fără motiv tocmai în vârf (să mori de râs iarna pe ghețuș), era o aventură cam stresantă pentru începători. Și cum ea n-ar fi acceptat să stea cuminte pe locul din dreapta, Horia găsi o soluție amuzantă și practică. Scoase din debara semicursiera lui cu cinci viteze iar pe Patricia o pofti să încalece Pegasul de damă al defunctei sale mame, moștenire sentimentală de care nu se-ndura să se descotorosească în favoarea unui derizoriu spațiu câștigat. O luară în jos, spre bulevardul Mamaiei, apoi pe străzi lăturalnice ieșiră în bulevardul Tomis. La plaja Modern ar fi putut să coboare pe faleză, dar potecile ce dublau șirul de scări pietonale erau prea abrupte și nu se încumetară. El o învăță să cabreze bicicleta, punând frâna pe roțile din spate și accelerând puternic, iar ea, ca un copil amator de prostii, se amuză făcând întocmai. Era atât de frumoasă dimineața asta plină de lumină, că se simțea aproape fericită. Poate că acel moment de care se temea o să vină astăzi. Se întreba cu durere dacă el va consimți măcar să-i rămână prieten. Asta o făcea să nu guste pe deplin acea mică senzație de fericire, de copilărie, de libertate și, ca să se poată desprinde de durerea acestui lucru, își dezgropă din minte imaginea nevestei lui cea masivă și obraznică. La fel făcea de când devenise, după nenorocirea operației, predispusă la îngrășare. Cum simțea un perfid miros de bunătăți culinare, ca să-și omoare suferința poftei, vizualiza mental un răhățoi planturos și împuțit tronând în mijlocul bucatelor îmbietoare. Se consolă că poate totuși nu va fi azi. Ajunseseră în centrul vechi. Moscheea își profila semeață minaretul, iar ea își aminti că pe strada aceea, tot înainte, se ajungea la mare. Cotiră pe niște străduțe lăturalnice și, când îl văzu pe Horia descălecând în fața unei clădiri părăginite ce urma probabil să fie demolată, ea îl imită, înțelegând că aici fusese casa lui. Pui de țigan îi priveau curioși dintr-o curte vecină.
- Casa cu leu, murmură el, visător.
- Parcă știam de casa cu lei , răspunse ea, dar aceea chiar avea niște lei din piatră, la poartă. Asta este?
- Nu, aceea există, e un restaurat acolo și un hotel. Nu, asta era casa cu un leu adevărat. N-ai auzit de leul Akbar?
Era o poveste haioasă care ar fi putut fi tristă. A fost odată un om care avea pe vremea lui Ceaușescu un leu în carne și oase. De fapt, o mică menajerie cu maimuțe și papagali și alte animăluțe, pe lângă regele junglei. Horia era prieten cu necuvântătoarele și cu proprietarul lor, dar vecinii nu mai suportau răgetele și ciorovăielile faunei, așa că îi puseseră în vedere să scape de ele. Singura soluție pentru bietul leu era să fie otrăvit, dar în mod providențial, omul cunoscuse un medic de prin Slobozia care a promis că ia leul și-l duce într-un fel de grădină zoologică făcută de el acolo, pe banii lui. Drama a intervenit când leul a sărit de la balcon și a început să răgească de mama focului, băgând toată strada în sperieți. Tatăl lui Horia, angajat al forțelor de ordine, primise ordin să împuște animalul. El refuzase să fie prompt în execuție și ieșind cu mâinile goale îi vorbise animalului, „convingându-l” să intre singur în cușca pregătită pentru a-l transporta la noul său stăpân. Patricia râse imaginându-l pe bătrânul cu figură de turc în postură de erou ecologist și înțelegând de la cine moștenise Horia ideile despre iubire … despre iubirea în general. Cât despre iubirea-pasiune, cunoștea de mult povestea bunicii lui napolitane.
Desprinși de fascinația trecutului, el o conduse spre faleza Cazinoului, unde coborâră față-n față din nou cu imensitatea mării și se opriră să privească. Momentul însă veni pe neașteptate. El îi luă mâinile într-ale lui și i le sărută. Ea și le retrase și-l luă de braț, iar cuvintele atât de necesare, veniră cu neașteptată ușurință. Îl mângâie pe obraz.
- Horia, să nu mă crezi insensibilă. Să nu crezi că n am simțit, că n-am observat sau că ignor deliberat sentimentele tale … sentimentele tale pentru mine.
Înainte ca tăcerea să se lase, penibilă, între ei, el răspunse surâzând, cu o formulare clasică:
- Oare de ce mi se pare că după introducerea asta frumoasă urmează ceva urât?
Ea își alcătui la repezeală micul discurs. Începu cu cruzimea cea mai banală – cu faptul că nu mai era femeie. Că ovarele ei se prefăcuseră în scrum în crematoriul unui spital. Că nu era decât o femelă castrată. Nu mai pot fi mamă, încheie. Dar el, care ascultase cât se poate de calm, cu obișnuitul lui calm, replică:
- Din câte-mi spui, înțeleg că nu mai poți naște copii. Dar mamă poți fi – poate că undeva în lumea asta un copil fără părinți te așteaptă. Cât despre faptul de a fi femeie – să știi că nu ovarele ci inima și mintea fac dintr-o femelă … cum spui tu, o femeie.
Desăvârșită logică, poftim! Începând să se panicheze că asta nu-l speriase, ea trecu la bomba următoare, mai explozivă. Asta trebuia să-și facă efectul garantat – nu mai conta că dragostea lui avea să se topească în dezgust. Își asumă riscul acelei ne-mărturisiri de atunci, din port, când, cochetă pentru încă o noapte, voise să-i păstreze respectul. Îi relată destul de brutal, secvența seducerii lui Marius Roiban. Totuși, nici de data asta orgoliul lui masculin nu reacționă. Se limită doar, să spună, filosofic:
- Asta a fost de mult, cu un alt bărbat și o altă femeie. O aceeași femeie poate fi alta când bărbatul e altul.
Poate că fairplay era să se oprească. După două lovituri teribile, victima era tot în picioare. Acel ceva de care ea se temea nu murise. Îl supuse la a treia încercare – ultima. Care ducea, de fapt, către esența problemei și care venea din adâncul inimii.
- Horia, eu cunosc gustul adulterului. E un gust amar. Amar și grețos. Nu pot accepta asta. Nu-ți pot face asta ție.
El păru că își schimbă în sfârșit dispoziția aceea impasibilă. Norii de furtună s-au adunat sub cutele adânci ale pleoapelor. Șutui piedica de la bicicletă și o porni înainte încet, dar cu o anumită necruțare, conducând-o cu mâna și fără a-și întoarce capul. Ea îl urmă, mergând drept în drept. Continuă să vorbească, de parcă tăcerea lui cerea o explicație amănunțită. Ar fi trebuit s-o mulțumească victoria, dar reacția lui o făcea să caute noi cuvinte.
- Adică vreau să spun că știu cum e să înșeli un bărbat … și asta mi s-a părut … își înghiți saliva … firesc, într-un fel. Dar să înșel o femeie, înțelegi, nu pot. Așa a făcut tata. Și-a găsit altă femeie. Și l-am disprețuit.
- E timpul să te desprinzi de trecut, Patricia, observă el, laconic. N-o privea.
- Și cred că e un foarte mare păcat. E și un copil la mijloc.
Abia apucă de terminat vorba că îl văzu încălecând și luând viteză. După ce pierdu câteva secunde prețioase, ea făcu la fel. Pe la farul genovez fu gata să se dezechilibreze și să cadă. El pedala mai departe, neînduplecat și probabil că niciunul din trecătorii ce se plimbau relaxați nu intuia ce însemna pentru ei acest tur de pistă la limita disperării.
La un moment dat, dincolo de portul turistic, îl ajunse din urmă, sau poate că el încetinise voind s-o aștepte, acolo unde drumul îngust se sfârșea în nisipul plajei. Tocmai se pregătea să urce pe o potecă ce-o lua pieptiș printre bălării.
- Ești o ipocrită, de o ipocrizie cum n-am mai văzut, se întoarse el strigând cu o virulență care o băgă în sperieți. Ce să spun, te arde grija pentru ființe pe care de fapt nici nu le cunoști, de care nu te leagă nimic, dar nu pentru amărâtul care e lângă tine, care e gata să-și dea și ultima suflare pentru tine.
Tăcu doar cât să tragă aer în piept. Ea îl privea prostită.
- Exact cum ai făcut și faci la Anaconda. Ai exact la fel de mult suflet ca primitivii care aduceau jertfă zeilor lor ființe care nu le aparțineau, asupra cărora n-aveau niciun drept. Urlă conștiința-n tine? Atunci fă ce e firesc să faci, dacă crezi că Dumnezeu e supărat pe tine: pleacă de la Anaconda! Nu-I aduce ofrande pe care nu ți le cere, nici nu ncerca să-L mituiești sacrificându-i pe alții.
Ea reuși doar să-l întrebe, cu glas pierit: ce legătură are Anaconda? Și unde să se ducă? Nu mai voia, firește să continue astfel, dar ce refugiu și-ar fi putut găsi?
El își reveni și se calmă. Se așezară, amândoi pe iarbă.
- Patricia, o sili el, uită-te în ochii mei. Și dacă vrei spune-mi: nu te iubesc, nu te pot iubi niciodată, ești un pocit care nu faci de mine, un ratat, un sărăntoc, ce vrei tu … spune-mi asta și ți jur că te las în pace, că niciodată nu mai încerc să-ți intru în suflet și te asigur de tot respectul și toată prietenia mea. Spune-mi asta. Dar nu-mi umbla cu gogoși. Nu face ca Iuda.
Ea admise atunci, poate pentru prima dată că n-ar fi putut să-i spună vorbele astea … nu din milă, nici din prietenie ori respect, ci pentru că nu erau adevărate. Fulgerător îi trecură prin minte chipul drăguț și imberb al fostului ei bărbat, apoi trupeșenia animalică a lui Adrian de la Sculăreni, și multele chipuri ale celor ce se perindaseră prin viața ei. Și cu toții îi păreau idioți și nesemnificativi. Nu, nu-i va spune lui Horia că nu l-ar putea iubi niciodată. Pentru că nu era adevărat … Rămase cu ochii țintă la imensitatea mării. Își amintea întâmplarea biblică la care făcea aluzie Horia, cea cu Iuda, care se sinchisea de săracii pe care i-ar fi putut îndestula acel untdelemn cu care Magdalena I-a spălat picioarele Mântuitorului. I se potrivea.
- De ce ți-e frică de fapt? urmă el încet, după ce trecu suficient timp încât să poată lua tăcerea ei drept o negare a ceea ce-i spusese mai devreme. - Pentru că e limpede că ți-e frică de ceva.
- De scandal, răspunse ea rușinată și nu știa dacă el se referea la plecarea de la Anaconda sau la problema lor – dincolo de aspectul moral. Se potrivea la amândouă. Și în acea clipă viitorul i se păru mai înspăimântător ca niciodată, pentru că așa e mereu cărarea iubirii, odată ce ai admis că te afli, vrând nevrând, pe ea.