REBELA

Dintr-o dată a trebuit să-mi amintesc de unul din profesorii mei de vioară, Beiu Vladimir. Am primit un e-mail, de la cineva, care, citise dosarul de securitate al tatălui său. Îmi comunică despre niște scrisori comune, tandre între ei... că ar vrea să știe mai mult de tatăl ei și de domnul Beiu, după cum a citit: " fost general de armată și au stat împreună în închisoare!"

Nu știu dacă să-mi amintesc de copilărie, după atâțea ani!

Încep să-mi înțeleg copilăria traumatizantă, sub un alt aspect, pe care atunci nu-l bănuiam.

Vioara mea de o patrime mă aștepta pe pat. Mama o împrumutase de la Biblioteca "Liceului de muzică și artă plastică", "Octav Băncilă", Iași. Reușisem la selecția copiilor pentru clasa întâi. Mă aștepta repartiția la un profesor de vioară. Întâlnirea a fost programată cu toată clasa. Am aștept câteva ore până a apărut. Mi s-a părut bătrân, dar poate era tânăr. Nu mi-a pus imediat vioara în mână, era rând mare până ce m-a luat în seamă.

-Deoamdată mișcări de arcuș, zice profesorul, să-i simțiți greutatea, "să vă cățărați pe el ca o pisică", dar numai cu degetele. Bineînțeles ca atingeam parul de cal și era tot cu grăsime. Dar am învățat să-l ung cu sacâz. Orele s-au repetat mereu la fel. Toți eram aduși la grămadă. El întârzâia tot timpul, ore întregi. Dacă nu erai bine pregătit te trimitea acasă. Doar câteva minute ne acorda. Uneori mai mult, însă nu eram eu aia... cu care merita să-și bată capul. Părinții mei erau săraci. Vizitele de acasă, seara, se lăsau cu băute. Făcea cu mine câteva arcușe și mă trimitea să mă culc. Mai târziu ne aducea la alt copil, la casă lui, să ne pregătească mai serios pentru concursuri. Din toți copiii lui am reușit eu si Luana printre primele din Liceu. Am plecat prin turnee unde cântam duete! Aveam codițe și eu și Luana. Iar fundele ne erau mai mari decât capul!

Mamele ne însoșeau peste tot. De la Geantă Manoliu, manualul de început la Concerte de Vivaldi, Bach nu a fost chiar așa un drum greu! Revenind la profesorul meu, Beiu Vladimir îmi aminesc că nu mă iubea... Lipsa lui de tandrețe, duritatea sa, gesturi , mișcări bruște, îmi apar și acum în fața ochilor, ca un evantai al neindulgenței față de mine, lucruri care, mai târziu m-au influențat mult, devenisem o rebelă.

Îmi amintesc că nu ne cânta la exemplificări. Mă întrebam de ce nu pune mâna pe vioară? Acum, după mulți ani înțeleg totul. Generalul de armată, detașat să fie profesor de vioară? Ciudat! Dacă aș fi știut i-aș fi înțeles reacțiile bizare.

Prin clasa a cincea, a șasea am auzit de la părinți că profesorul meu e bolnav. Mai târziu am înțeles că-i cedase inima, un infarct. Fusesem redistribuită la alt profesor. Mai întâi am făcut ore de vioară cu un înlocuitor, elevul Ițikovici Silvian, mai apoi cu prof. Dragoș Cocora, venit de la Timișoara, concert maistru.

Dar am fost foarte supărată! Prof. Beiu Vladimir s-a întors din spital, după recuperare de sănătate, și nu m-a mai luat înapoi în clasa lui de vioară. Și-a oprit numai copii din familii bogate. Eram foarte tristă! Ultima dată când făcusem ore cu el la familia Loana Iosub, după ore de studiu, terțe, coloane, octave, toate la perete, rezemată...s-a pus o masă numai cu pahare de cristal și mâncare servită de o servitoare. Domnul Iosub avea o fabrică de vinuri. Tatăl meu și mama mea lucrau la Þesătura! Nu era prima dată când am simțit ce înseamnă să fii săracă! Fiecare bănuț conta. La grădiniță , la școală, nu primisem niciodată vreun cadou de la Moș Gerilă. Ai mei nu serbau nicio sărbătoare. Doar bunicile ne aduceau de Purim dulciuri și de Hanuca, cadouri. Părinții mei erau extrem de munciți și săraci. Cei trei copii, adică noi, ocupau mai tot timpul lor liber, să ne educe sau să se joace cu noi, după ce stateau la tot felul de cozi să ne aducă mâncare ieftină din care se pot prepara multe prin înlocuitori! De exmplu, mama mea reușea să facă din două ouă mâncare pentru toți. Un fel de scrob amețit cu făină. La masa de prânz ne obliga să mâncăm supa cu multă pâine, să ne săturam. Odată am refuzat supa... iar mama mi-a turnatat-o în cap. Orice reacție de apărare îmi era interzisă. Rebela din mine căuta independență. Cred ca din acest motiv m-am măritat foarte devreme! Totul se trăgea de la generaul meu, refuzat de mine, care, l-a cererea părinților mei , a fost pus să discute cu mine, să rămân la Liceul de vioară, pentru că sunt foarte talentată. Cântasem Concertul de Max Bruch...Aplauzele m-au făcut să mă s imt vedetă. Da, l-am refuzat pe prof. Beiu Vladimir!Toți înlocuitorii lui-ca profesorii-, nici ei nu au reușit să mă convingă să rămân, chiar dacă, am fost adusă în fața unei comisii speciale de redresare a copiilor neascultători, care nu urmau "linia partidului" să fie pregătiți pentru "Cântarea României". Balada de "Ciprian Porumbescu " și "tradafirii mei" după Florin Bogardo, o puteam cânta oriunde, fără nicio aliniere. Asta a fost răzbunarea mea că m-a abandonat în anii copilăriei, acest profesor, Beiu Vladimir, venit de la București!

Nu-mi închipuisem că mă pedepsisem pe mine!

Am continuat la o altă școala, încă 5 ani. Acolo am studiat ce am dorit. Mai tîrziu am dat un concert la filarmonica ieșeană, din partea Academiei de Artă.



Acum cîteva zile, prof. Beiu Vladimir, general de armată, nici nu exista în copilăria mea! Poate a și murit!



Bianca Marcovici