XII

Înarmată doar cu pix și hârtie termină în acea zi povestea Tatianei. Rămăsese la punctul în care nea Costel, precum Barberin din "Singur pe lume", se întorsese din deșertul arab aproape infirm, cu piciorul măcinat de o infecție ce nu se vindeca și dată de o cauză necunoscută. În viața sărmanei tanti Lenuța se întorsese, în toată oroarea, șchiopul din copilărie. Aproape toți banii câștigați în străinătate s-au dus într-un an pe operații și tratamente scumpe. Tatiana tocmai terminase cartea și avusese nefericita încredere în cine nu trebuie, prezentându-i-l spre citire profesoarei de română. Drept consecință tovarășa mamă Mărgeanu fusese chemată la raport și partea bună a fost că tatăl era prea bolnav ca să se ducă el însuși și să afle. Contra unui plocon gras obținuseră înapoi manuscrisul și promisiunea că ideile alea „subversive”, „obscurantiste” nu aveau să fie sancționate în fața clasei ori mai departe. S-a întâmplat apoi ca în casa lor să vină un alt profesor, unul de facultate, care a citit cartea și a spus:
- Asta nu e o carte, e un fenomen. Când va ajunge la oameni, când o vor citi și o vor pătrunde, soarta lor se va schimba. Va schimba destinul societății.
O îmbrățișase pe tânăra îmbujorată de fericire. Fusese o îmbrățișare patetică, iar cuvintele ce-o completaseră – straniu prevestitoare.
- Dar o să fie crucea ta de purtat ...
Tatiana avusese soarta copiilor proveniți din familii modeste. Ar fi avut șansele să intre cu brio la filologie, dar Costeluș nu concepea s-o facă profesoară, s-o știe încetățenită undeva la țară, măritată cu inginerul agronom și lipsă de la fundul dumnealui, la bătrânețile cele grele. Așa că, fără dopajul unor meditații mult prea costisitoare, bizuindu-se doar pe forțele proprii și mergând în contra vocației ei, Tatiana eșuase câțiva ani la rând la o facultate de construcții, după care tanti Lenuța ceruse ajutorul celor de la institutul unde lucra ea și care avuseră neînchipuita mărinimie de a-i angaja copila, pe un post similar cu cel al mamei sale: o pâine destul de amărâtă de secretară-dactilografă.
Dar dragostea? Cum de scăpase o fată frumoasă ca Tatiana de arcul lui Cupidon? Ei bine, nu scăpase, chiar dacă puritatea ei înnăscută îi cam speria pe îndrăzneții dornici de aventuri mai puțin platonice. Fata avusese câțiva curtezani. Dar când aceștia mai au câte o mamă, câte o soră ori câte o mătușă care să le deschidă ochii asupra unei eventuale conviețuiri cu papa-socrelul Mărgeanu (care nu se sfiia să înjure de față cu potențialii lui gineri), băieții se orientează rapid spre cuceriri mai puțin riscante. Așa se întâmplase. Cât despre relațiile fetei la proaspătul serviciu, aceasta era privită de mamele ce aveau fiice de măritat drept o iminență de pericol. A te lăuda cu realizările pe tărâmul științei în scopul ușurării vieții omului era de altfel o cruntă ipocrizie, pentru că acei oameni n-aveau în viața de toate zilele nicio tangență cu iubirea de semeni, cu bunătatea ori blândețea, tot ce se realiza acolo venind din acea curiozitate nesățioasă și din acea pasiune pentru profesie care-i făcea în rest să fie indiscreți, zgomotoși, bădărani și trufași. Iar Tatiana și mama ei știau că dincolo de această viață exista alta, cea cu adevărat importantă și zâmbeau îngăduitor la laudele celor care reușeau s-o prelungească pe cea vremelnică cu câțiva ani.
Veni și vremea revoluției și nea Costel, nu în totalitate restabilit, dar mult mai bine decât la sosirea în țară, avusese la un moment dat șansa să câștige copios, pentru că apucase printr-o relație un angajament foarte bun.
„Vezi tu draga mea, Dumnezeu a vrut să-i dea o șansă, dar firea lui nenorocită a zădărnicit-o, răsunau în mintea Patriciei cuvintele bătrânei. Ce crezi că s-a întâmplat? Necuratul a făcut ca într-o zi în tramvaiul cu care se ducea la lucru să vină controlorii și să prindă un grup de fâțe de liceu fără bilet”. Fusese un scandal monstru și domnișorelele cele obraznice și recalcitrante au fost duse la capătul tramvaiului și „sechestrate” într-o gheretă cum sunt în asemenea locuri. Costel Mărgeanu, justițiar înnăscut, se oferise imediat ca martor al acuzării. Un telefon îl chemase în grabă pe tatăl uneia dintre fete, în persoana căruia nea Costel îl recunoscuse uimit pe patronul lui. O inspirație proastă sau temperamentul impulsiv îl făcuse să vorbească fără să gândească prea mult:
„Păi bine, dom șef, ăsta e furt curat, de ce n-ați educat-o în spiritul cinstei și corectitudinii?”
Socialiste – mai lipsise să adauge. Patronul lui n-a spus nimic, a zâmbit doar, mucalit și cu subînțeles, a plătit amenda și și-a luat fata. Ceva timp mai târziu, venind pe șantier în inspecție, l-a găsit pe Costel Mărgeanu comentând înfocat meciul de ieri cu alți câțiva „băieți”.
- Păi bine, nea Costele, ce faci mata acum nu se cheamă furt? Furi din timpul meu pentru care eu te plătesc.
A fost, desigur, dat afară. Devenise deja greu să mai ai în acele timpuri o a doua șansă. A obținut până la urmă un post de paznic la un punct termic. În acel răstimp romanul Tatianei fusese citit de câteva prietene, de câteva rude și tuturor le lăsase o impresie puternică, de neșters. A ajuns și la urechile tatălui. Într-un moment de prostească sinceritate mama i-a spus despre remarca universitarului. Costel Mărgeanu a intrat în panică – s-a temut că dacă Tatiana va deveni celebră – celebră fără să se îmbogățească așa cum e îndeobște soarta comună creatorilor – el se va alege cu partea cea mai proastă, va fi dat afară din invidie de la amărâta lui de slujbă. Și așa era toată ziua învrăjbit împotriva sângelui său, de alde Mateeasca și niscai matroane din vecini mereu sprintene la dat povețe. A dus într-o noapte la ghenă manuscrisul Tatianei, de unde a fost luat imediat. L-au regăsit în mod miraculos, într-un cartier îndepărtat, răscumpărându-l cu bani de la niște copii care se certau pe el. Au aflat că făcuse înconjurul acelui cartier de case cu oameni săraci, că fusese citit, recitit, răscitit și dat mai departe din mână-n mână. Pe celălalt plan al vieții Tatianei, cea de la serviciu, forța necunoscută care o inspirase în scrierea cărții îi insuflase câteva premoniții – pentru una dintre ele având parte de definitiva antipatie a colegilor. Se învârtea în jurul ei un băiat care era logodit cu altă fată, fata unei șefe de laborator. Istoria Lenuței s-a repetat într-un fel. Mama fetei geloase a amenințat-o, a hărțuit-o. Băiatul se va căsători cu fata ei peste nici o lună – ea nu era bună nici măcar să-i țină trena. A fost pentru prima dată când Tatiana i-a întors vorba. A spus încet: „Fata dvs. nu se va căsători cu nimeni”. N-a mai adăugat altceva; toți au privit la ea, șocați de siguranța rece cu care rostise aceste cuvinte. Nu peste mult timp s-a aflat că viitoarea mireasă mânase ca nebuna pe ploaie, cu peste suta la oră, și o sfârșise într-un pom, undeva pe o șosea din Transilvania. Pentru Tatiana au urmat întrebările, presupunerile, părerile, a urmat chiar și o anchetă la procuratură. Nimeni n-a vrut să creadă că a fost pur și simplu o premoniție. A fost apoi incendiul declanșat pare-se dintr-o neglijență – cineva uitase un comutator de la tabloul electric deschis – și Tatiana fusese ultima care plecase din instituție. Au ars multe dintre hârtiile cu prețioasele lor descoperiri …
„De parcă și dacă fetița mea ar fi uitat să stingă lumina, ea ar fi fost vinovată … n-au vrut să priceapă că Dumnezeu le dădea un semn …că își râdea de fățărnicia lor …”
A fost mutată la un laborator de încercare. Au fost din nou „generoși” : că n-au dat-o afară. A înțepat în ureche timp de câteva luni iepurașii pe care se testau medicamentele. I-a privit murind, ea care adora toate ființele vii. Apoi a lucrat la crematoriul de obiecte din plastic. Acolo i s-a declanșat boala. A început să aibă revelații stranii. Odată cu ele au venit durerile crâncene, insuportabile, în pântece și în cap, la început doar în timpul periodului, apoi din ce în ce mai dese, continui, urmate de tremurături și spasme. A început o stranie și din ce în ce mai intensă comunicare între ea și întregul univers viu. A primit de la un băiat, de ziua ei, un buchet de flori. A resimțit atunci atât de crâncen durerea florilor muribunde încât a leșinat. În altă zi a speriat-o pe mama ei, rămânând ore în șir aplecată, privind în gol.
„Mi s-a rupt inima când am auzit-o spunând: mami, sunt în comunicare telepatică cu o furnicuță. Îmi povestește cum a murit prietenul ei într-o bătălie.”
I s-a pus un diagnostic și a urmat un tratament. A fost o pistă falsă. Apoi a urmat altul. A făcut chiar și psihoterapie. Spunându-și în fiecare zi „n-am nimic, sunt perfect sănătoasă” a reușit pentru un timp să-și înfrângă, să-și domine durerea. Dar ea nu plecase, doar se ascunsese, perfidă. A înțeles din tot felul de semne că i se trăgea de la carte. Toată suferința ei se trăgea de la carte. „O să fie crucea ta de purtat pe această lume”. Altfel ar fi avut destinul obișnuit al oamenilor blânzi, încrezători și iubitori. Dar ea alesese – într-un fel – calea martirajului. Pentru că nu o scrisese doar ci și încercase să le-o încredințeze oamenilor. Într-o noapte, când acestor gânduri le a dat glas în fața mamei (nea Costel murise de câteva luni), au luat hotărârea să ardă acel obiect – ce devenise aproape ființă – și care părea a fi sursa necazurilor. Au mers prin noapte și prin vânt undeva la marginea orașului. La lumina palidă a stelelor Tatiana a dat foc la chibrit, dar primul chibrit s-a stins. La fel s-a întâmplat și cu cel de-al doilea. Cel de-al treilea s-a aprins și focul a străpuns caietul dintr-o parte din alta, sfârâind, dar fără ca hârtia să se carbonizeze în întregime. Au luat întâmplarea ca pe un nou semn. Au săpat cu un băț o groapă puțin adâncă și au învelit caietul într-o basma. L-au acoperit cu pământ și – luând drept reper un nuc bătrân și scorburos pentru cazul în care Dumnezeu ar fi dorit vreodată ca manuscrisul să fie redat acelei lumi ingrate – au plecat.
În săptămâna care a urmat, Tatiana s-a internat în spital. Peste alte trei săptămâni era dată dispărută și, timp de ani de zile, nimeni și nimic nu mai avea să aducă vreo veste despre ea.


Horia a citit povestea. A sărutat mâinile scriitoarei și pentru că mâine timpul lor expira, au făcut dragoste încă o dată, cu fervoarea bun-rămasurilor. Bun-rămas care nu mai putea însemna pentru ei doi, niciodată, „adio”. Ea a spus, grijulie: nu vreau să-ți părăsești familia, iar el a râs de o asemenea cerință, destul de atipică în reperele unei relații extraconjugale. Apoi a pus-o să-i vorbească despre planul ei. Cel care o mai ținea legată de Anaconda. Și care se lega de un adevăr personal – ultimul.

Despărțirea de Giulieta fusese rece. Cum între ele încrederea dispăruse, Renda fusese nevoită să-i însăileze patroanei sale un scenariu pe care aceasta-l urmărise privind o pieziș, ca pe o bazaconie neverosimilă. Totuși îi dăduse acreditarea și, folosindu-se de numele Anacondei, Patricia obținuse toate înlesnirile birocratice necesare unui reportaj în Muntenegru – acesta era țelul de care-i vorbise lui Horia. Era reconstituirea ultimului voiaj cu soțul ei, voiajul de divorț. După acea magică noapte de dragoste construise un plan – nu foarte coerent și care depindea de atât de multe variabile – de a încerca la fața locului să pună cap la cap toate indiciile – mărturii, deducții, amănunte semnificative. De fapt, ideea în sine se născuse de mult, însă acum era ultima șansă de a o pune în practică, cu forțe proaspete și cu proaspăt recăpătată încredere. Se lipsise de ajutorul lui Horia al cărui fler de profesionist i-ar fi putut fi extrem de util; știa că el nu era de acord cu acțiunea ei – îi aflase părerile atunci, în port, când dormiseră împreună, i le mai aflase încă o dată acum. În plus, era din nou o aventură inițiatică. Două mii de kilometri cu o mașină de teren, singură, trei vămi și două țări străine ca să ajungi pe o insulă de mister și vis. Ca-n cântec. „Zamfira a plecat/ Să-și caute un bărbat …” Nu chiar. Mai degrabă o himeră. Ca-n basme. Lia lui Limir-împărat. Înșir-te mărgărite. Nici așa. Viața era teribil de departe de poveste.

Tatiana. Istoria ei continua s-o obsedeze. Ciudățenia propriei percepții era că deși în realitate, Tatiana avea față de ea, câțiva ani buni în plus – și acum ar fi fost o femeie la treizeci, treizeci și cinci de ani – ea și-o închipuia mereu abia ieșită din adolescență. Adică la vârsta pe care o arăta când avusese loc misterioasa ei fugă din lume. Vedea nenorocitul de spital pe care de altfel îl cunoștea atât de bine cu șirurile lui duble de paturi. O vedea pe tânăra internată la „boli de cap” căreia niciun doctor nu-i găsise leacul – nici măcar diagnosticul. Știa pe de rost ierarhia recunoscută a torționarilor. Mărunții torționari – măruntele execuții. Directorul spitalului bruftuluiește pe doctori. Doctorii le bruftuluiesc pe asistente. Asistentele pe pacienți. Pacienții mai sănătoși pe cei mai bolnavi. Aici nu era spital de nebuni. Doar o secție de neurologie. Prozaică. La nebuni e altfel, o altă lume, în care fantasmagoriile fiecăruia devin o mică parte de realitate.

Făcu o mică escală la Craiova, în drumul spre Turnu Severin și spre graniță. Puse benzină și mâncă niște chips cu aromă de cașcaval.

Se treziră din somn, în plesnitura puternică a ușii. Femeia aceea uriașă în halat alb era acolo, cu cutia de fiole pentru injecție, termometrul și foile de observație. Le lăsă pe mica măsuță din salon. După obiceiul și zicerea ei începu să facă controlul "miroaselor".
- Toată lumea să ridice mâinile. Așa … lăsați libere subțiorile. Tatiana Mărgeanu. Da, tu.
O adulmecă cu conștiinciozitate, de parcă ar urma s-o mănânce. Nu se simte nimic. Transpirația ar fi o absurditate pe un așa frig, care pătrunde peste tot, șuierând prin tocul crăpat al ferestrei, care iese din pereții ca de frigider. Nici măcar toxine volatile nu mai ies prin piele – se refugiaseră toate în rana de sub țeastă.
- Astăzi te duci totuși să te speli. Uită-te în ce hal îți stă părul. Așa vrei să te prezinți la dom’doctor? Ai să te speli pe cap.
Tonul e categoric, cuvintele taie. Cineva, mai în fund totuși îndrăznește timid: Baie pe frigul acesta? I se poate declanșa iar o criză.
Urmează punerea la punct, după care victima este privită imperativ. Hai!
Când ești prizonier la orizontală, speriat și epuizat de boală e greu să-ți rămână voința sănătoasă. Verticala e la un unghi imposibil. Se ridică și o urmează pe Marele Inchizitor care rămâne în fața sălii de baie, de pază să-și vadă porunca îndeplinită.

Se înnoptase de cum intrase în oraș. Ciorile cârâiau puternic. Își amintea hotelul. Și atunci dormiseră aici, pe malul Dunării, în Turnul Severin. Era o nuntă în hotel. Știa oare vreunul din ei că se apropia sfârșitul? A fost o crimă de mult premeditată, sacrificarea căsniciei lor?

- Așa a făcut, povestise tanti Lenuța, care atunci se nimerise să fie la ușa salonului, sosită dis-de-dimineață, pe culoar și care n-a știut unde pleacă fata ei cu femeia aceea în chip de gardian. Tatiana nici n-o observase. Doar când ea se întorsese cu dinții clănțănind, și părul ud înfășurat în gluga halatului, își văzuse mama și i se aruncase în brațe plângând. Aceasta o încălzise cu trupul ei. Stătuse cu ea până pe la prânz, când se terminaseră orele de vizită și când ultimele rude părăsiseră spitalul, plecase și ea. Diagnosticul fusese apoi stabilit definitiv, ca și soluția clinică: nu încăpeau jumătăți de măsură. Peste două zile se hotărî să aibă loc operația. Tumoarea trebuia extirpată.

Controlul în vama Porțile de Fier. Vameșul român se miră de situație. O femeie singură – reporter la Anaconda. Ce reportaj urma să facă? A, pentru emisiunea Rendei! Să vină odată să filmeze și la ei, în satul de unde se trăgea el, și unde, să vezi și să nu crezi …


În acea dimineață – înainte de operație, cu capul bărbierit – fusese ultima dată când tanti Lenuța își văzuse fiica. Așteptând sfârșitul – sfârșitul intervenției – se pomenise că aude țipete venind dinspre blocul operator. Marele Inchizitor își făcu apariția în trombă – avea sânge pe buze. După ea veneau Domnul Doctor și alți doi bărbați în halate albe. Se opriră o clipă când mama se ridică în picioare neînțelegând ce s-a întâmplat.
- Unde e? Pe unde a fugit? Ai văzut-o? i se adresă femeia. – A fugit fir’ar a … adăugă cu un năduf de nedescris.
Cum reușise Tatiana să se ridice de pe masa de operație, legată așa cum se obișnuiește de ambele mâini și cu gâtul prins în chingă … ce forță o făcuse să-i ardă un pumn zdravăn muntelui ăluia de femeie … și mai ales ce o determinase … ce viziune îi deschisese calea spre libertate … aceasta va rămâne un mister. Faptul că ea supraviețuise era de netăgăduit și era o minune, fie că era vorba de numai câțiva ani.

Zaiețar. Primul oraș dincolo de graniță. Numele aduce a iepure în limbile slave. No pagadi, zaieț. Nu găsi nici o casă de schimb deschisă. Euroii nu erau buni aici. Doar în Muntenegru. Aici însă era Serbia și mai era cale lungă. Făcu rost de niște dinari de la un particular.

Va cere manuscrisul Tatianei. Dacă se mai afla în locul unde era îngropat, poate că va mai recupera ceva din el.

Început de autostradă sârbă. Plata taxei de drum. Noroc că a făcut rost de firfirici. Engleza nu-i e de niciun folos. Noroc cu memoria, cu harta, cu limbajul mâinilor și cu unele cunoștințe elementare de rusă: na levo, na pravo. Înainte, înainte.
Vama Serbia-Muntenegru. Un simplu control de frontieră. Nu are arme, nici droguri. Doar ambalaj de tort pompos, de la restaurantul din Turnu Serverin, în care de fapt se află micul dejun copios. Polițaiul zâmbește.
Defileul. Primul defileu. Atunci a vomitat, pe locul din dreapta. Acum n-are timp să-i fie rău. E atentă la curbe. Mașina trage cu voinicie. Sunt pante pe care, cu una obișnuită, le-ar lua în viteza întâi.
A ajuns la cumpăna apelor. De aici râurile nu mai curg înapoi, spre Dunăre, ci înainte, spre Adriatica. E frig și trebuie să dea drumul la climatizare.
Zi de toamnă până-n seară. În Podgorița se schimbă clima. Se simte influența caldă a mării. Își scoate jacheta. Dă de pomană la intersecții, unde apar micii cerșetori care nu recită „Tatăl Nostru” ca la noi, ci salută militărește și trimit bezele din vârful buzelor.
Al doilea defileu, cel cu munții de bitum și cu "vichendițele" răsărind prin poienile de la poale. Adică, locuințe, cabane de weekend, cum li se spuneau de către localnicii unei țări ce beneficiase în epoca dictaturilor absolutiste de un comunism liberal. Soarele e la apus.
În fine, răsplata ultimă, la o curbă, se vede marea. Adriatica în toată splendoarea ei, reflectă lumina stelelor care au început să strălucească și luminile orașului Budva, întinse până pe crestele munților înconjurători. Și Insula Sfântului Ștefan, punctul terminus al călătoriei. Un sat de pescari transformat în complex de vile. Aici a început Calvarul. De necrezut că au trecut trei ani. Doar trei. Anii în care soțul ei emigrase în America, se însurase a doua oară și făcuse doi copii.

O porni în sus pe străduța îngustă, de interior de cetate. Se sculase de dimineață. Fusese cazată în partea dinspre plajă și dinspre munte și ascultase în noapte zgomotul frunzelor prin sistemul de scurgere al apei de ploaie. Își cumpărase un șirag tradițional de scoici – obiect de artă populară din partea locului – de la micul butic din recepție. Acum și-l pusese de gât. Se miră că amintirile erau mai puțin dureroase decât se temuse. Ajunsă în vârful colinei – dincolo începea zona vilelor private și a celor de cinci stele cu piscină sau plajă particulară – se opri și filmă. Și dacă avea să afle adevărul, ce va face cu el? Va încheia cu trecutul, desigur. Zâmbi, pentru că gândul deja se întorsese la trecutul recent, la Horia și la promisiunea făcută lui. Aceea de a rămâne împreună. Mai era un motiv pentru care nu voise să vină cu el aici. Deși i-ar fi plăcut pe undeva o răzbunare romantică împotriva destinului, îi fusese frică. De o contaminare. De o hibridare a trecutului cu prezentul, ca în cazul ciupercilor care devin otrăvitoare când cresc lângă unele de acest fel.

Tivat. Un mic aeroport pentru curse interne. Aici urma să-și pună planul în aplicare. Aici fusese în acea zi fatală fostul ei soț și de aici se întorsese un străin. Întotdeauna ea crezuse că aici fusese locul unde se întâlnise cu cineva. Ajutorul autorităților fu conform cu cele scontate și fu complet și prompt. Exista, desigur, o bancă de date. Cu numele pasagerilor, data și locul de îmbarcare. Nu reținuse exact data, ci doar știa cu aproximație săptămâna. Căutarea nu se putea face după metodele clasice, pentru că nu știa prea exact ce caută. Consultă cu răbdare paginile de listing. Era și un nume românesc, unul singur. Un nume de bărbat. Nu era al unei persoane cunoscute. Se îmbarcase de la Belgrad. Alte informații nu mai existau, adresă, oraș. În banca locală de date nu se păstrau aceste amănunte pe un timp atât de lung. Pasul firesc următor era s-o apuce de la celălalt nod al firului, și solicitând mai departe amănuntele lipsă, împături faxul cu adresa omului care probabil îi schimbase destinul. Era o adresă din București.

Din nou la drum, înapoi spre Insula Sfântului Ștefan. O curbă strânsă, la un moment dat. Masivul stâncos pare că barează calea. E doar o iluzie, dincolo de munte drumul continuă. Pe măsură ce te apropii, iluzia dispare. Metaforă și semn: viața merge înainte, obstacolul e doar o aparență.

Din nou singură în noapte, retrăi, mental, sfâșietorul chin al acelei nopți. În dimineața care urmă luă micul dejun pe terasă, față-n față cu marea. Arătă o poză a lui Marius Roiban chelnerului care servea și pe care-l recunoscuse că îi servise și atunci. I se adresă în engleză. Își mai amintea de el? Dar de ea? Da … parcă. Fusese acel bărbat aici cu un altul? Omul dădu din umeri. Nu remarcase.

În acea după amiază plecă pe alt itinerar la Podgorița. Pe drum întâlni jeepuri blindate ale armatei americane. În Podgorița era manifestație. O capitală nițel mai mare ca Sculărenii, pentru o țărișoară miniaturală. Filmă întru justificarea deplasării. Nu mai avea rost să zăbovească pe insulă. A doua zi se va îmbarca pentru casă.

Îndată ce GSM-ul avu semnal, primi un apel de la Horia.
- Da, sunt bine. Conduc. Vin acasă. Da, sunt în munți. Îndată ce vin la București, o să-l caut pe acel om. Am să-l întreb ce s-a petrecut atunci. Dacă mă-ntorc cu bine de aici. Dacă nu mă-mpușcă sârbii, albanezii, americanii … dacă nu cad în prăpastie și nu mă răpește vreun Făt Frumos …

Nu se întâmplă nimic din toate astea, așa că Patricia ajunse cu bine acasă. Călătoria inițiatică se terminase. Își atinsese scopul. Deși mai era un ultim pas spre adevăr, îl amână pentru mai târziu, ca pe bucățica finală de prăjitură.