*

Ne așezăm la coadă, lângă Boathouse No. 4, pentru vaporașul care ne va purta prin meandrele portului. Nava se numește Ashleigh R și îndată ce se pune în mișcare, către nord, încep să se distingă siluetele gri ale navelor de război ce-și au baza în Portsmouth (totalizează două treimi din forța navală a Marii Britanii dar noi vedem aici doar câteva). Ghidul (care stă alături de pilotul navei în cabina de comandă și ni se adresează prin sistemul de amplificare) ne arată entuziasmat portavionul R06 - Ilustrious vecin cu Victory, mângâiat „Lusty” de echipajul său. Fratele său R05 – Invincible (alintat „Vince”) la ancoră în apropiere, este cel ce a condus Task-Force-ul trimis în 1982 să recâștige onoarea Britaniei în disputa cu Argentina pentru insulele Falkands ocupate de aceasta din urmă. Piloții argentinieni afirmă că l-au atins pe Invincible cu o rachetă Exocet dar englezii nu au confirmat niciodată. Oricum, „Vince” și-a făcut datoria și s-a întors victorios, și își continuă epopeea de purtător al intereselor maritime ale țării sale și ale aliaților ei într-o epocă în care misiunile de război sunt de cu totul altă natură. (Nu spunea o oficialitate dintr-o țară a NATO că atunci când ai aliați împânziți prin toată lumea cu baze aeriene gata de pus la dispoziție, la ce-ți mai trebuie să cheltuiești cu portavioanele?)
Defilăm prin fața altor nave, distrugătoare de tip 42 și fregate din clasa 23, le distingem barbetele sferice ale turelelor, radarul și sistemul de lansare a rachetelor Phalanx și Sea Dart. În spațiul deschis dintre etravă și salonul acoperit unde stăm noi, pasagerii, mamele își iau copilașii în brațe iar ei le fac cu mâna marinarilor care se arată pe punțile coloșilor gri. Aceștia se pun la mintea lor și le răspund – e o efuziune care mă emoționează și mă amuză: bravii apărători ai patriei și cea mai tânără generație de englezi. Inocentă mândrie națională în această fluturare de mâini ca și în cea a Union Jack-ului de la bordul tuturor navelor!

Ghidul ne povestește despre una dintre fregate, F237- HMS Westminster, care într-un film cu James Bond, „Tomorrow Never Dies” a „jucat” rolul unor nave britanice ficționale în scenele de interior. Ne continuăm croaziera, prilej cu care fotografiez distrugătorul D98 - HMS York, nava de supraveghere oceanică H131- HMS Scott, și alte nave de patrulare, vânătoare de mine, de protecție a pescuitului. Dar nu toate navele sunt gri. Nava antarctică HMS Endurance, venită la bază pentru reparații, face contrast cu bordul ei vopsit în roșu și alb, gata să se distingă dintre ghețuri.
După ce vedem un pic din Continental Ferry Port și din Whale Island, întoarcem și, trecând din nou în revistă navele de război, apoi luând-o pe la pupa „Șarpelui Negru” și având o vedere spectaculoasă a lui Spinnaker Tower dinspre mare, ancorăm în portul turistic de la Gunwarf Quays. Și ... sfârșitul croazierei.

*
După amiază. Timpul este frumos, norii nu ne amenință. Mă supără însă o tuse pe care am adus-o cu mine din țara de baștină, dar și un început de răceală brand-new, căpătată local. Ieri, de cum am aterizat, Britania m-a lovit drept în față cu un pumn de frig și ploaie (de la 20 de grade din avion am trecut la 11!) apoi a fost curentul de pe vaporaș. Trecerea în revistă a mastodonților gri m-a costat scump, dar nu mă las.
Ne-am propus să îl urmăm de data asta pe uscat, pe sir Horatio, până la locul de îmbarcare pe Victory, acolo unde pe 14 septembrie 1805, și-a luat adio de la pământul Angliei (bătălia de la Trafalgar a fost pe 21 octombrie, același an). Așadar, o nouă incursiune în trecut. Ieșim din Gunwarf Quays prin poarta Vernon (arată ca un mic castel cu turn crenelat și o curtină pe sub care e pasajul pietonal de trecere; în vârful turnulețului este o corabie) în St George’s Road. Mergem spre dreapta și traversăm înscriindu-ne pe lângă terenurile de sport ale Royal Navy. Fotografiez Landport Gate, o poartă monumentală, din piatră albă de Portland, prin care se ajunge acum la terenuri și prin care odinioară a intrat în oraș amiralul. Trebuie spus că acest traseu care se numește „Nelson Trail” ne-a fost sugerat de Visitor’s Center (am avut și prospect tipărit), pe care i-am contactat dinainte prin e-mail – eu intenționând de fapt să ne înscriem la una din plimbările tematice colective, organizate de municipalitate – și din dorința de a vizita, dar și de a socializa cu localnicii din oraș. Dar acele plimbări ghidate erau în zile ale săptămânii pe care noi nu le prindeam, iar cele pe care le-am fi prins se făceau în zone naturale, periferice și anevoioase, mai greu accesibile cu transportul în comun. Sugestia lor a căzut însă pe teren fertil – acest traseu al ultimelor momente de viață ale amiralului în patria sa chiar mă interesa în mod deosebit.
La intersecția cu Cambrige Road, strada Universității din Portsmouth, dăm peste o clădire a vechii Școli de Gramatică (Grammar School) și auzim vorbindu-se românește ... despre sport și examene ... pesemne că sunt și studenți români pe aici ... bine că nu înjuram, crezându-ne în deplină intimitate lingvistică ...
Traversând intersecția giratorie (pe care mașinile o parcurg spre stânga) intrăm pe High Street (toate orașele și suburbiile englezești au o High Street), și de aici suntem în Old Portsmouth, inima istorică a urbei. E o stradă patriarhală, liniștită și relativ îngustă, cu minunate bijuterii arhitectonice, case georgiene contemporane cu Victory. După ce trecem de sediul principal și masiv al Grammar School (cu curte interioară) ajungem la o casă minionă unde se spune ca a locuit și a fost asasinat Ducele de Buckingham (îmi amintesc de scena descrisă ficțional în „Cei trei mușchetari”). Fotografiez în unghi strâns (ar trebui să mă duc pe partea cealaltă a străzii).
Următorul popas este la „The George Inn”, hanul unde a dormit Nelson și a servit breakfast-ul înainte de îmbarcare. Astăzi un bloculeț de apartamente private, clădirea din cărămidă roșie, ca mai toate cele de pe stradă, a fost din câte am înțeles, reconstruită după vechile planuri, după ce a fost dărâmată în cel de al doilea război mondial. Intrăm în curtea reședinței private, în care se află o statuetă cu un glob pământesc din piatră și mă strecor până sub ferestre, acolo unde o placă memorială montată pe ceea ce pare a fi fost o poartă de lemn acum bătută în cuie, stă străjuită de frunzele lungi și răsfirate a două plante ornamentale. Dedesubt este altă inscripție în piatră, și tot o inscripție am lăsat și afară, încrustată în pavajul străzii, ca și un panou cu o reproducere a tabloului de epocă „Bound for Trafalgar’s Bay”, de Fred Roe, care îl reprezintă pe amiral privit de o mulțime curioasă dar ținută la distanță (se pare că el a ieșit pe ușa din spate, prin Penny Street, pentru a evita grupurile și mai mari strânse în fața hanului). Atmosfera este intimă, încercăm să nu deranjăm pe locatari, dar îmi place curticica asta plină de flori și de istorie și aș mai fi stat aici. Ieșim în stradă și ne continuăm drumul (vedem oprind la stație un double-decker, tare l-am mai lua, dar n avem bilete și nu știm cum stau lucrurile cu transportul de aici, dacă se cumpără de la șofer). Mai jos, pe High Street, pe dreapta recunoaștem după poze Catedrala anglicană (mai există și una catolică în cealaltă parte veche a orașului). Ne mulțumim doar cu exteriorul tăcut și masiv, cenușiu în lumina amurgului și continuăm promenada, până când văd că am ajuns la capătul străzii și apropierea mării se face simțită. N-o luăm înspre fortificații ci în partea în care văd din spate, statuia amiralului, pe esplanada numită Grand Parade. Puțin mai departe, se înalță din mijlocul unui covor de iarbă verde, o biserică veche fără acoperiș, cu naosul sub cerul liber. Este Royal Garison Church, iar absența acoperișului se „datorează” bombardamentelor fasciste din 1941. În același an, o bombă a fost cât pe ce s-o distrugă și pe Victory, după cum a distrus și alte clădiri istorice din oraș. Unele au fost reconstruite, dar sunt și răni care trebuie să rămână deschise pentru a nu se uita …
Statuia lui Nelson, total diferită de coloana impunătoare din Trafalgar Square-ul londonez, modifică un pic proporțiile trupești ale amiralului care era mărunt de statură și subțire. Întruchipat în bronz pare mai „solid”. Uniforma însă este reprezentată la detaliu după cea păstrată la Greenwich și la fel și spada sa. Știu că monumentul a fost inițial amplasat într un alt loc, mai aproape de cel al îmbarcării sale și după îndelungi discuții ocazionate de deschiderea unui fun-fair (un centru de distracții pe plajă) la Southsea, a fost mutat aici. Nelson privește spre mare, dar s-a spus că „nu o vede” de la înălțimea piedestalului, faleza fiind înălțată pe un vechi zid de apărare.
Urc treptele statuii, după ce arunc o privire speriată către un câine masiv și nervos care pare a mă fi luat drept țintă, venind dinspre faleză. Stăpânul, din spate, îi azvârle un colac și câinele își ia gândul de alte rele fugind cu „prada” în gură mai departe.
Citesc pe cantul treptelor:
"Here served Horatio Nelson
You who tread his footsteps
Remember his glory."
Urcăm rampa care duce pe faleză, pe meterezele ce poartă numele de Saluting Platform. Ne îngăduim un popas pe băncile din piatră (tot cu plăcuțe memoriale) și privim, dincolo de balustrada de piatră, marea. Solent-ul își merită astăzi numele care îmi aduce a mângâiere solară. E foarte mult soare într-adevăr în acest început de asfințit, când razele cad oblic și parcă umplu spațiul din toate direcțiile. Îmi afund privirea în adâncimea zării, scrutez depărtările ca și cum aș privi în ochii unei ființe foarte dragi.
Orizontul este în fața noastră vizibil crenelat de țărmurile insulei Wight, iar spre dreapta se văd construcțiile vechiului Portsmouth. În stânga se vede un colț răsărit din mare, o insulă foarte mică pe care se distinge în vârf o construcție (un fort?). Cât stăm, canalul e străbătut în toate direcțiile de nave mai mari sau mai mici, ca o adevărată autostradă maritimă. Un cargou CondorFerries cu tricolorul francez tatuat pe „coadă” trece maiestuos către larg, urmată de o navă mai mică, vopsită în benzi galbene pe care scrie FastCat. Câteva nave ale companiei WightLink (de remarcat imensa reclamă care se face numelui companiilor, inscripționat cu litere enorme pe exteriorul tuturor navelor) se îndreaptă cu o viteză captivantă pentru gabaritul lor către insula cu același nume, iar o mică ambarcațiune „hovercraft” (pe pernă de aer) țâșnește cu zgomot ca de mașină de curse spre aceeași destinație de la portul special din apropiere.
Spre stânga, unde e răsăritul, cerul începe să capete o culoare intensă, mai întunecată. Saluting Platform se continuă în această direcție cu un pod metalic, pietonal, cu balustradă tot de metal care cotește în linie frântă traversând, apoi ocolind, un scurt canal cu apă. Dincolo de canal e acel val de pământ ce se interpune între esplanada cu statuia și mare, și care duce mai departe la rămășițele unui fort numit Spur Redoubt („reduta pinten”). În dreapta podului, jos, este o mică plajă cu pietriș cărămiziu și tot înainte se vede stațiunea Southsea, un fel de Mamaia a Portsmouth-ului, cu bloculețe albe, scunde și lungi, cu zona de distracții de pe malul mării din care iese în prim plan o clădire albă pe care scrie Clarence Pier și un eșafodaj de montagne-russe la care distracția e în toi. Felinarele în formă de lampă cu lumină albastră care marchează așa zisa Promenadă a Mileniului (la fel ca și o incrustație în caldarâm cu plăcuțe ștanțate în forma unui lanț) s-au aprins. Suntem din nou pe un lanț ce unește trecutul de prezent și de viitor. Nu departe de aici e locul unde a ancorat Victory în 1805 dar nu acest trecut relativ recent îmi este evocat de fortificațiile care se continuă și spre dreapta, pe toată linia țărmului. Ci vremurile când Anglia era departe de a fi stăpâna mărilor și stăpâna lumii, când marea era nu un spațiu de expansiune ci o potențială sursă de pericol, o poartă prin care puteau oricând intra invadatori periculoși. De altfel și motivul din caldarâm amintește de lanțul cu care, prin secolele 14,15 era barat accesul navelor străine în port, lanț întins între Portsmouth și Gosport, orășelul de pe malul opus al estuarului care adăpostește portul. La 1545, pe vremea regelui Henric cel cu multe neveste aici, în Solent, nu departe de punctul unde ne aflăm noi, s-a dat o bătălie (terminată nedecis) între flota franceză și navele regelui englez – părintele fondator al lui Royal Navy.
Încerc să-mi ilustrez epoca – aproximativ aceeași cu cea în care au „trăit” cavalerii Pardaillan în Franța și Șoimăreștii pe la noi (apelez la imaginația romanescă mai degrabă decât la istorie) iar fortificațiile mă duc un pic cu gândul la cetățile noastre din Moldova. De remarcat – în sprijinul a ceea ce spuneam înainte, că Anglia abia deschisese ochii spre o lume a competiției europene – că flota franceză intrase pe terenul propriu al rivalei sale, chiar în English Channel, lucru de neconceput câteva secole mai târziu! Mai mult, în bătălie Henric a pierdut nava sa mult iubită Mary Rose și a văzut „în direct” scufundarea ei împreună cu aproape întregul echipaj de la castelul din Southsea, păstrat până în zilele noastre. Deși vina s-a dat atunci ba pe o manevră nefericită de întoarcere care ar fi dus la intrarea apei prin sabordurile deschise, ba pe un defect de comunicare între marinarii englezi și mercenarii spanioli angajați pe navă (Anglia era pe atunci încă în tandrețuri cu Spania, deși Henric divorțase de Caterina de Aragon, dar cel puțin n-o trimisese la secure) cercetări recente asupra epavei, care după o ședere de câteva secole pe fundul mării a fost scoasă la suprafață în anii 80 și expusă la Docuri, într-un spațiu închis aproape de Victory (noi nu l-am vizitat) au adus pe tapet (fără să confirme categoric) și ipoteza ca Mary Rose să fi fost lovită de proiectilele inamice.
Mai privim o dată stâlpii felinarelor (care par avea în sistemul de susținere tot motivul turnului Spinnaker, inversat), facem câteva poze cu marea și cu navele și pentru că s-a făcut târziu, ne gândim la cea mai potrivită rută de întoarcere. Drumul pe High Street și St. George’s Road (cel pe care am venit) mi se pare neînchipuit de lung, așa că o luăm pe faleză, trecem de un „telescop vorbitor” care funcționează cu moneda hexagonală de 20 pence căruia îi dăm degeaba obolul (nu prea înțeleg ce spune și nici nu reușesc să văd nimic) apoi ajungem la Square Tower (turnul chiar are secțiune pătrată), clădire istorică unde a fost pe la 1500 reședința guvernatorului orașului. Transformat ulterior în depozit de pulbere și de carne pentru Royal Navy, turnul e astăzi muzeu. Părăsim cu părere de rău faleza fortificată și coborâm scările până în strada care merge în paralel cu ea, Broad Street și poposim un pic la statuia în formă de nod (sau de lanț) de la picioarele turnului, care simbolizează legătura între Portsmouth și Australia (din oraș a plecat prima navă spre continentul „de la antipozi”).
Boala mă face să mă resimt. Am navigat eu ce-i drept, curajos, sub drapelul pasiunii istorice, dar nasul care nu se oprește din curs mă avertizează că retragerea la bază trebuie să se facă neîntârziat. Harta de care dispunem nu e foarte completă și nu prea îndrăznesc să întreb. Aici printre englezi get-beget am o stranie timiditate lingvistică. Mă tem că nu înțeleg pronunția lor „cântată” și asta mă face să ezit. La Londra, anul trecut, în amestecul acela pestriț de localnici și vizitatori de toate națiile m-am descurcat mult mai dezinvolt.
În sfârșit hotărâm să mergem înainte pe Broad Street, ca să căutăm o stradă spre dreapta (spre stânga e zidul de cetate care ascunde marea, din care se naște un alt turn Round Tower, pe care îl vedem de la distanță, în trecere). Strada nu apare, apar doar niște spații înguste de trecere („rows”) între ziduri care nu ne prea îmbie să le cercetăm (se pare că omul își ia cu el toate spaimele și inhibițiile din țara de baștină). Încep să disper dar la un moment dat văd că numele străzii s-a schimbat în Spinnaker Esplanade sau cam așa ceva, oricum conține cuvântul magic Spinnaker, deci trebuie să ajungă pe acolo. Spre dreapta e o împrejmuire de șantier, iar în față apar niște șine ca de tramvai sau de cale ferată care par să fi fost punctul terminus al unei linii de acces spre un terminal portuar, uitate de cine știe când. În fine ajung la restaurantul Spice Island și văd dincolo de o perfidă limbă de apă, turnul Spinnaker și Gunwarf Quays. Așa cum, în prima zi, am văzut ce era aici de pe malul opus … E cât se poate de clar, doar dacă am fi păsări am putea ajunge acasă …
Drumul de întoarcere îl facem eu bombănind, persoana care m-a însoțit încercând să mă consoleze (ea nu vorbește engleza). Mai pierdem timp într-o altă repriză de căutări circulare printr-un imens spațiu de parcare ce se termină tot într-un ochi de apă. Trăiesc din nou senzația cumplită a labirintului (cum am mai povestit și cu alte ocazii, prima dată am pățit-o la un târg de carte în pavilionul central de la Romexpo când, amețită, căutând în zadar o ieșire m-am salvat furișându-mă pe ușa de serviciu a unui fast-food amenjat în incintă). Disperarea îmi învinge tracul și îl întreb pe un englez care îmi explică, ușor amuzat și cu o blândețe protectoare, că trebuie să ajungem la un „path” care ocolește „all this …” și arată cu brațul toate aceste perfide spații lacustre ce fac din Old Portsmouth o peninsulă. E vorba cu siguranță de acel „row” pe care n-am îndrăznit să o luăm și din nou inhibiția îmi joacă feste, substituind în minte calea salvatoare cu o alta care intră într-o proprietate privată, un fel de „bungalow” lung, cu o curte interioară plină de flori, verdeață și farmec. În partea cealaltă este iarăși un golf, plin de ambarcațiuni de pescuit și după ce parcurg mica faleză în lung și în lat văd o femeie care de la balconul-terasă discută cu un grup de tineri ieșiți probabil de la școală și care vin pe o alee îngustă, „suspendată” parcă, ce înconjoară într-adevăr micul port, pe lângă vilele ce se înalță chiar din apă, pe o fundație înaltă. Înțelegând că acesta e „path”-ul salvator ieșim din curticică și o apucăm într-acolo. După ce o străbatem, admirând, cu inima acum mai ușoară, superba panoramă, regăsim „lanțul mileniului” (motivul din caldarâm marcat cu plăcuțe fasonate) care ne duce înapoi pe Gunwarf Quays.

Ziua a treia


Dimineața (o dimineață superbă) o petrecem pe malul mării. Fac baie de soare și inhalații de aerosoli. În timp ce stăm pe bordura înaltă ce separă faleza de iarba zonei rezidențiale, în port își face intrarea o superbă navă de război pe care, după design o recunoaștem ca fiind un distrugător de ultimă generație, așa zisul tip 45 sau clasa D – de la Dearing, prima navă construită după acest prototip. Nu-i exclus să fie chiar ea, parcă disting un D32 inscripționat pe bord. Mă uit după silueta gri, sobră și elegantă, cu volume predominant trapezoidale și sferice care taie apele cu siguranța și rapiditatea unui pește de pradă (propulsia se face, din câte știu, cu două turbo-generatoare de cca 50 MW, putere suficientă cât să ilumineze un oraș întreg).
După ce oasele au înmagazinat destulă lumină și plămânii destul aer sărat, ieșim în oraș din nou prin Vernon Gate, luând-o de data asta înainte pe Park Road, paralel cu calea ferată, des străbătută de trenuri elegante, și construită la înălțime ca pe un lung viaduct cărămiziu pe care-l asemuiesc tot cu un zid de cetate. După ce traversăm vreo două artere laterale ajungem la clădirea-bloc a Universității din Portsmouth. O luăm pe Angelsea Road și în scurt timp găsim intrarea în parcul Victoria, parcul central al Portsmouth-ului. Soarele a început să trimită raze fierbinți și o bancă la umbră ar fi bine venită. E vineri la prânz însă și băncile sunt pline. Alții – familii cu copii au luat loc direct pe iarbă, la un picnick de week-end. Parcul e mare, din câte știu o plimbare organizată durează cam o oră. Ne învârtim în jurul unui aviariu, un fel de colivie imensă compartimentată pentru păuni, porumbei, fazani și animăluțe de companie: mă amuz cu o „turmă” de purceluși de Guineea (chiar au proporții de porc sau de capibara în miniatură) care vin să roadă morcovii pe care-i întind copiii. Nu-mi închipuiam că sunt animale atât de sociabile. Găsim în fine o bancă lungă la umbra unei … clădiri de WC. O tânără trece cu trei copii năzdrăvani – unul în cărucior, doi de mână. Băiețelul mai mare e recalcitrant și gălăgios, un veritabil bărbat în devenire și femeia (prea tânără să le fie mamă, e probabil dădaca) îi aplică o mică corecție la fund (spank, cum spun englezii) pentru a-l „convinge” să meargă în liniște la toaletă. Se pare că scenele domestice nu prea țin de granițe: sunt peste tot la fel, oamenii sunt asemănători până la un punct.
După corespunzătoarea odihnă căutăm o ieșire spre centrul civic, care e de fapt ținta noastră de azi. În copilărie, în numeroasele excursii-circuit cu părinții, tata îmi spunea că nu ai cunoscut un oraș până nu i-ai văzut gara și primăria (și până n-ai făcut acolo corespunzătoarele fotografii imortalizatoare). Se pare că norocul ne surâde: vedem un pasaj pe sub calea ferată și străbătându-l ne pomenim într-un scuar delimitat de un complex statuar monumental dedicat cetățenilor Portsmouth-ului care au luptat în cele două războaie mondiale, un fel de anticameră a pieței centrului civic în care pătrundem după ce ne săturăm de privit la soldatul cu mitraliera concentrat asupra tragerii. Piața e închisă de Guildhall (primăria), o clădire neoclasică cu fronton triunghiular, coloane și cupole și de construcția întunecată cu pereți de sticlă și trepte ce adăpostește Civic Offices. Celelalte laturi ale pătratului sunt formate de o clădire tot nouă – Central Library (cum s-ar zice biblioteca municipală) și o alta care are un pasaj de trecere spre Isambard Brunel Road.
Ne-am nimerit aici în timpul unui concert în aer liber anunțat continuu pe billboard-ul suspendat pe clădirea cu pasaj: soprana Sylvia Rota și partenerul ei muzical, Michael Gennings tocmai interpretează o arie de operă, ea este îmbrăcată în mov, se pare ținuta preferată (așa aveam s-o văd și pe site-ul său, mai precis al duetului care poartă numele Siciliana). Câțiva tineri care stau pe treptele Guildhall-ului ascultă fără prea mare entuziasm și nu se sinchisesc cine știe ce să aplaude. Ba, un grup de - la noi s-ar zice „bagabonți” - de ambe sexe care trec la un moment dat prin piață o aclamă cam în bătaie de joc. Soprana își termină repertoriul și nu se arată nici un pic ofensată. O fată vine să o felicite și îi pune niște întrebări – e probabil o admiratoare.
E timpul și pentru noi să plecăm. Fac o poză la statuia reginei Victoria. În treacăt mă întreb ce caută aici și îmi amintesc că există cel puțin două motive. Unul face un fel de token-ring cu numele lui Isambard Kingdom Brunel și cu Șarpele Negru – cuirasatul din docul istoric. Cu alte cuvinte epoca victoriană – epoca tehnologiei industriale, a unei explozii de inventivitate materializate foarte concret, e cea sub auspiciile căreia a trăit Brunel, inginer din mintea căruia au ieșit multe comori tehnice, al cărui nume a rămas imortalizat în bulevardul din apropiere. El a fost unul din fiii Portsmouth-ului cu care Anglia se mândrește. Și tot în epoca victoriană, cum am mai spus s-a „născut” și celebra navă.
A doua legătură a reginei cu Portsmouth-ul e legată de locul unde ea a murit – insula Wight. Din câte am înțeles, acele tunuri de marină de la „piciorul” lui Victory au tras salvele de omagiu atunci când cortegiul funerar a trecut pe mare înspre locul ales pentru odihna de veci.
Părăsim piața și ieșim în bulevard având surpriza să vedem o clădire foarte lungă și frumoasă cu un acoperiș în stil francez pe tronsonul în rezalid și cu o superbă dantelărie în fier forjat la copertină. Este gara centrală Portsmouth & Southsea (dar nu și punctul terminus al căii ferate – acela este chiar la docurile istorice). În fapt este clădirea administrativă, peroanele, supraetajate, fiind adăpostite de o construcție cât se poate de modernă.
E vremea mesei și ne hotărâm să servim o pizza la un fast-food din apropiere. În timp ce așteptăm ca Margherita (o pizza foarte simplă, fără carne, numai cu blat, brânză și ketchup) să iasă de la cuptor, avem onoarea să facem tovărășie cu niște adolescenți ce iau loc la masa alăturată. Suportăm cu stoicism timp de vreo zece minute râsetele și vorbele lor aruncate pe un ton ridicat, ostentativ (sunt și fete printre ei, și se manifestă la fel ca băieții). Noroc că ei termină de mâncat înaintea noastră și pleacă, taman când bărbatul de la tejghea vine cu pizzele. Ne întreabă dacă suntem din Spania (probabil că intuiește după atitudinea noastră deloc apreciativă că suntem străini, iar după accentul cu care am pronunțat numele pizzei – de gintă latină). După ce află că nu, dar că suntem totuși străini, tipul (care pare a fi tot englez după cum arată) duce un deget la tâmplă și-l răsucește ca pe un șurub, informându-ne ca pe un ton de scuză: "the British are crazy people!"
Nu vreau să-i spun cum sunt adolescenții pe la noi – că râsetele și agresivitatea verbală a tinerilor britanici e nimic pe lângă comportamentul violent al tinerilor români și – ceea ce e mai dureros – al tinerelor din România, viitoare mame – din nefericire – într-un viitor scurt. Nu vreau să spun cum este plin Internetul de acte de violență filmate – în care fete agresează alte fete, la modul de a pune la zid victima și a o burduși cu lovituri sălbatice, cum își fac unele bravadă din a-și căsăpi părinții cu toporul, sub îndemnurile subliminale lansate de organizații care - chipurile - militează pentru non-violență în familie (nu-i da azi o palmă copilului tău, că mâine te omoară). Se va zice că acestea sunt totuși cazuri izolate, dar cine vede cum sunt pline sălile unde se predau artele marțiale, de copii care n-au nici vârsta școlară, va înțelege la ce nivel a ajuns violența juvenilă și nevoia de a te apăra de ea. Mare plagă și blestem pentru aceste generații ce vor avea mâine-pomâine pe umeri soarta României!

Către englez mă întorc zâmbind și răspund, retoric: "Are they?" prefăcându-mă mirată, apoi, complezent, îi caracterizez pe tinerii lui compatrioți cu un termen mai blând: "boisterous" – zurbagii.
Pizza a căzut greu la stomac. Ne ridicăm, plătim, mulțumim și ne continuăm drumul spre capătul de autobuze din centrul vechi, care pe hartă e marcat în zona a două străzi ce se îmbrățișează la două capete prin câte o intersecție giratorie (roundabout). Capătul se numește Commercial Road South.
De aici ne-am propus să facem o plimbare-circuit înspre cartierele mai puțin turistice ale Portsmouth-ului, în fapt niște orășele de sine stătătoare care fac parte din conurbația ce ocupă toată insula Portsea pe care ne aflăm, și care poartă numele generic de Greater Portsmouth (similar cu Greater London). După câteva încercări eșuate de a găsi autobuzul potrivit (ne urcăm, întrebăm și ne dăm jos – din ultimul fiindcă nu înțeleg dicția șoferului) sosește în fine unul puțin mai mare ca un microbuz, cu botul ieșit în afară ca la vehiculele de epocă, cu scaunele capitonate și dispuse în amfiteatru (cele din spate mai sus), care poartă numărul 13 și ajunge până aproape de mare în extremitatea estică a Portsea-ei, ca apoi să se întoarcă în același punct, având practic un singur capăt. Trebuie spus că autobuzele urbane nu sunt etajate ca la Londra, cel pe care l-am văzut ieri în orașul vechi era un „coach” (autocar) care mergea la Brighton, faimoasa stațiune maritimă. Șoferul se miră puțin de traseul nostru în circuit, plătim (au un sistem interesant de dat restul în fise, oricât de multe și diverse – șoferul apasă pe niște clape rotunde ca la mașina de scris, câte una pentru fiecare tip de monedă și dedesubt cad fisele respective – lira fiind o monedă „grea” care are multe subdiviziuni) și iată-ne la drum. Cotim, ne învârtim și ieșim cumva pe după gară, urmând un traseu paralel cu calea ferată până aproape de stația următoare, Fratton (numele primului „orășel” prin care trecem), apoi lăsăm în urmă un indicator care arată spre stânga calea de acces către stadionul faimoasei echipe de fotbal FC Portsmouth, Fratton Park.
Cam pe când intrăm în al doilea cartier, Milton, din spate mă abordează un domn destul de în vârstă (curiozitate bătrânească sau cordială dorință de comunicare?) care se interesează din ce țară suntem. Îi răspund bucuros și începem să conversăm. Uit de răceală (încerc să nu tușesc ca să nu cumva să ridic suspiciuni – suntem doar în plină fobie legată de gripa porcină) și – fericită că pot vorbi cu un englez – îi povestesc ce am văzut până acum și ce mai intenționez să mai văd. El mă complimentează pentru modul în care vorbesc engleza și mă întreabă dacă sunt cumva studentă la Universitatea din Portsmouth. La început mă uimește plăcut complimentul dar probabil că așa este, de vorbit vorbesc bine – mai rău stau cu auzitul (după ceva timp, întoarsă în țară și citind o carte scrisă în engleza contemporană aveam să-mi dau seama că ceea ce am învățat eu acum mai bine de treizeci de ani în școala generală era o engleză foarte literară, oarecum de modă veche și poate asta a determinat remarca domnului cu pricina care mă credea mult mai tânără decât sunt în realitate). Pierd nițel din peisaj dar nu contează – acest contact cu oamenii locului mă face extrem de bine dispusă, e un balsam pentru inima mea tulburată de amintirile din țară. Când ne îndurăm să ne întoarcem din nou spatele, văd că am ajuns deja la marginea orașului, unde se simte proximitatea mării. Recunosc în grupul de clădiri de pe dreapta campusul Universității – căminele care poartă numele de Halls of Residence și pe care le știu de pe hartă. Suntem „la țară” dincolo de șoseaua care se îngustează de nu au loc două mașini pe anumite porțiuni e un câmp plin de vegetație specifică terenurilor sărate. Se zăresc și câteva ochiuri de apă pe care le știu de pe Google Earth între câmp și mare. Noi cotim pe niște străzi înguste abandonând această centură ce înconjoară Milton-ul pentru ca apoi să ne întoarcem pe ea din nou. Aici coboară ultimii călători – încep din nou casele – și se urcă alții. Coboară și cunoștința mea după ce ne luăm la revedere. O doamnă în vârstă schimbă amabilități cu șoferul în timp ce se ridică cu calm, ca ardelenii noștri, chiar când autobuzul oprește în stație. Deduc că aici se cunoaște fiecare cu fiecare – sunt mereu cam aceiași călători pe traseu și probabil, cam aceiași șoferi. Acum pot privi mai mult pe fereastră. Recunosc vag stilul de locuințe – acele „căsuțe de păpuși” care mi-au plăcut și în suburbiile Londrei și vechile prăvălii cu numele afișate la vedere pe plăcuțe de firmă verzi cu caractere mari, gotice ce atârnă ca niște steaguri. După ce înconjurăm întreg Milton-ul intrăm pe Hayling Avenue și recunosc din fuga mașinii lacul Baffins Pond (într-un alt plan de excursie era vorba să coborâm aici). E un habitat natural al multor păsări de apă, rățuște și nu numai, care cuibăresc prin stufărișul înflorit; e însă și parc și în jurul iazului sunt alei cu bănci. Oamenii vin să hrănească păsările, dar sunt rugați să le dea numai grăunțe fiindcă pâinea azvârlită pe apă și neconsumată generează nutrienți care favorizează dezvoltarea algelor verzi. Grăunțele se pot cumpăra de la magazinul din Tangier Road. Noi rămânem în autobuz iar eu admir locuințele pe care le-am „văzut” de sus, ca și când aș fi fost în satelitul care furnizează informații către Google Earth.
Traversăm din nou calea ferată pe la Copnor Bridge și intrăm în altă suburbie. Probabil că fiecare are ceva specific. Îmi amintesc cum am intrat în oraș venind de la Londra, prin Paulsgrove, Cosham și Hilsea, primul cartier de pe insula Portsea, chiar acolo unde ea este ruptă de „continent” printr-un subțire canal cu apă verde, cu o nuanță încă și mai închisă de umbrele arborilor ce se întind de-a lungul său. Și care au fost primele impresii: un orășel de deal, un deal coborâtor (tot coboram de ceva vreme, drumul prin ținutul Hampshire este inter-colinar) fragmentat de intersecții și semafoare; așteptam cu nerăbdare să văd marea, eu care crezusem că vom face un drum nu printre păduri, fânețe și așezări cu cabane, rustic-alpine ca Sinaia noastră, ci printre sinuoase golfuri de mare. Dar marea s-a arătat abia în ultima clipă, chiar în apropierea punctului terminus, după ce ocolisem zidul de cetate al docurilor – la The Hard ...
Nici aici, în Copnor n-ai intui că ești într-o conurbație maritimă. O luăm din nou pe Fratton Road, dar nu mai ajungem la gară ci deviem lateral pe Lake Road, apoi pe Marketway, după care circuitul fiind complet, ne dăm jos de unde am plecat.