Colegă cu ea la Facultatea de Jurnalistică, Mădălina părăsise viața agitată a reportajelor și devenise o foarte bună traducătoare. Aceasta observă imediat starea de surescitare a prietenei sale. O îmbrățișă, fără să-și vorbească. Uneori, în astfel de cazuri, o îmbrățișare ține loc la zeci de cuvinte. Grațiela își aruncă geaca de fâș pe fotoliul din hol, deschise frigiderul și își luă un Heinecken rece, aburit. Era berea favorită a soțului Mădălinei.
- Madi, am nevoie să stau la tine în seara asta! Vlad...?
- E în tură de noapte...Și, oricum, chiar dacă era acasă nu era nicio problemă. Necazuri?
- Lucrez la un material fierbinte...Omul cu care trebuia să definitivez ultimele concluzii înainte de publicare a murit acum două zile...Mi-a lăsat toate datele pe suport electronic. Dar, se pare, că azi am avut musafiri acasă...Așa că...
- Stai liniștită! Fă-ți treaba! Eu mă duc să-l culc pe Cristian...vorbim dimineață...
Sunetul de întâmpinare al deschiderii calculatorului îi încordă Grațielei toate simțurile ca un arc. CD-urile conțineau, într-adevăr, datele ce urmau să definitiveze investigația. Plasa informativă, găurită inițial, cu multe semne de întrebare și ipoteze nesusținute de probe, se transformase acum într-un năvod bine împletit. Persoanele-cheie erau toate așezate pe tabla inextricabilă a acelui joc cu viața altor oameni, jocul cu moartea. Căci terorismul internațional, din care traficul de arme face parte nemijlocită, a devenit un flagel care nu ține cont de numărul celor ce vor muri în fața automatelor, pistoalelor mitralieră, ci numai de valoarea contului din bancă ce se va materializa din acea tranzacție. Dar Mihai Leoveanu îi pregătise o surpriză Grațielei. Temându-se de o posibilă deconspirare a datelor sale. De aceea, materialul era criptat. Era vorba de o cheie de criptare, pe care o mai folosiseră amândoi când lucraseră la o investigație privind embargoul de arme și petrol către Iugoslavia. Fiecărei litere din alfabet îi corespundea o cifră. Dar nu neapărat celei pe care o ocupa în alfabet. Ar fi fost prea simplu pentru cine și-ar fi vârât nasul în “bucătăria” lor informativă. Grațiela avea pe un stick cheia de decriptare. Se gândi că o aștepta o noapte lungă. Grea. Obositoare. Mihai își luase măsuri duble de precauție. Fișierul era parolat. Dar Grațiela cunoștea parola favorită a lui Mihai: pentagramă. Leoveanu fusese înnebunit, cât trăise, să colecționeze talismane, obiecte rituale, simboluri totemice. Stabiliseră de comun acord la ultima lor întrevedere că materialele lor vor fi ascunse sub acea parolă. Spre dimineață, în jurul orei 4, Grațiela reușise să descifreze tot materialul. Privi înmărmurită eșichierul acelui material informativ, dublat de imaginile concludente de pe celălalt CD. Silvestru fusese până în 2005 consilierul militar al ambasadei de la Seul. De el se lega prima tentaculă a caracatiței: Kim Park Jong, director al celei mai mari fabrici de armament din Coreea de sud. La rândul ei, o filie a uneia dintre cele mai mari firme de armament din SUA: StrikeForce 2000. Pe timpul misiunii sale diplomatice la Seul, Silvestru reușise să câștige bunăvoința lui Jong, de care acum îl lega o strânsă prietenie. Nu i-a fost greu ca după reîntoarcerea de la post, ținând cont și de sprijinul din umbră al fratelui său, generalul Marin Silvestru, directorul general de la “ProArm”, să mențină viu fluxul relațiilor de amiciție pe palierul Coreea de Sud. Americanii au închis ochii la o astfel de relație, fiindcă cea mai mare parte din armamentul destinat traficării era de proveniență americană. Era vorba despre un transport de puști de asalt M-16 și puști cu lunetă M-40, împreună cu muniția aferentă. Sosit din Coreea cu un Hercules al armatei americane pe un aeroport din Dobrogea. Preluat de partea română, transferat pe un avion românesc ce trimitea ajutoare umanitare în Etiopia. Afacerea beneficia de sprijinul nemijlocit și logistica oferită de “ProArm”, unde se contrafăcuse certificatul de utilizator final. Acel “end-user certificate”, adică documentul de destinație, certificatul fiind o condiție obligatorie în obținerea licenței de export, deoarece indică beneficiarul produselor și permite controlul autorităților asupra destinației transportului. Deși România era destinatarul prim, prin falsificarea end-user-ului armele ajunseseră în Etiopia. Arme ce trebuiau să întărească supremația forțelor etiopiene în dublul impact militar: Eritreea și Somalia. De când se așezase în fața monitorului și până terminase de descifrat materialul, mobilul îi sunase în disperare. Îl lăsase pe silent să nu o deranjeze pe Mădălina și pe micuț, dar vibrațiile îi transmiteau ca niște impulsuri nevăzute că cineva o căuta cu disperare. Era Croitoru. “ Nu știe ce conține mesajul pe care l-am primit...Este impacientat de ce nu m-am întors la agenție...Se teme pentru el sau pentru mine? Sau, pur și simplu, vrea să pună mâna pe cozonac și mie să-mi lase o felie mizeră de pâine neagră, deziluzia că materialul nu va mai fi publicat? Sunt sigură, Croitoru a trecut de cealaltă parte a baricadei!”. Grațiela știa că nu putea pleca dimineață cu acest material asupra ei. Se putea aștepta la orice de la cei ce-i urmăreau fiecare mișcare. Care poate că știau deja că nu dormise acasă. Poate o urmăriseră până la locuința Mădălinei. Așa că, după ce dădu forma finală materialului, îl expedie pe serverul trustului la care lucra, într-un folder special, numit “Waiting point”. Acolo unde toți corespondenții de investigație plecați afară își trimeteau materialele mai speciale până să fie preluate de șeful agenției de știri pentru avizul tipăririi. Un server greu de penetrat. Fiecare corespondent era obligat să-și paroleze materialul – exista o parolă unică pentru toți. Dar Grațiela simțea după o noapte de trudă că materialul acesta trebuia să aibă o altă parolă. Cea a d-lui Leoveanu. Se temea deja de posibila încercare a șefului ei de scoate de la tipar investigația. Încercă să doarmă măcar două-trei ore, dar mai mult se chinui. Se gândea cât de josnici pot fi oamenii. Persoane cu funcții în stat, plătite pentru a-și servi țara. Totul se disipa sub aura ispititoare a banului. Fără remușcări pentru miile de vieți curmate. Pentru ordinea statală încălcată sub șenile și gloanțe. Pentru trasarea unor noi frontiere, granițe nedrepte, sângeroase, care uneori despărțeau aceeași etnie, aceeași credință. De dimineață, Grațiela îi spuse Mădălinei:
- Madi, s-ar putea ca acest material să-mi creeze probleme...
- De ce natură?
- Nu știu! Pot fi de orice natură! Așa încât, dacă mi se întâmplă ceva, ți-am copiat tot materialul pe acest CD. M-am folosit și de camera voastră video pentru a lăsa un mesaj destinatarului. Dacă, Doamne ferește, mi se întâmplă ceva, îl expediezi la ambasada noastră din Washington, DC. Pentru consilierul Pavel Dumitrescu.
- Mă sperii, Grațiela! Cine-i Dumitrescu ăsta?
- Un bun prieten al tatii. Au lucrat împreună la ambasada din Beirut. Dumitrescu are uși deschise la Departamentul de Stat american. Nu trebuie să știi mai multe, înțelege-mă. Când va apare materialul în presă, dacă va apare vreodată, vei ști despre ce este vorba. Mulțumesc pentru găzduire! Și spune-i lui Vlad să împrospăteze rezerva de Heineken din frigider. I-am băut azi-noapte trei sticle. Și am fumat un pachet de țigări. Aerisește bine și spune-i lui Cristi că tanti Grațiela se va revanșa cu o jucărie pentru poluarea atmosferei din cameră.
Se urcă în mașină, rulând spre sediul agenției, blestemând în gând ploaia sâcâitoare, care nu contenise toată noaptea, iar acum își bătea iar darabana pe plafonul mașinii. Se gândea la fel și fel de astfel de urmări devastatoare pe care traficul de arme îl lasă în istoria modernă a atâtor state. O clipă atenția îi fu abătută de la drum. Auzi în stânga sa un zgomot puternic și nu mai avu timp decât să scoată un strigăt nefiresc, de spaimă. Un SUV intrat într-un balans necontrolat o izbi în plin în portiera din dreptul său. Auzi scrâșnetul lugubru al frânelor, apoi întunericul o cuprinse ca o meduză lacomă, flască, frânturi de glasuri și lumini intersectându-se sub retina-i stinsă.